Psihologia invinuitului si a organului judiciar

Psihologia invinuitului si a organului judiciar

Interogatoriul judiciar este mai mult ca orice un razboi psihologic in care cele doua parti, desi nu se afla intr-un raport juridic de egalitate ci intr-unul de putere[1], se studiaza reciproc, fiecare avand interese contrarii.

Organul judiciar, aflat teoretic pe o pozitie superioara invinuitului, inculpatului, trebuie sa stapaneasca foarte bine anumite cunostinte de psihologie judiciara, cunostintele aflate la baza aplicarii regulilor tactice criminalistice de ascultare a invinuitului, inculpatului.

Ancheta judiciara este o suma de relatii interpersonale stabilite intre autoritatea de stat chemata sa afle adevarul cu privire la o cauza penala, si persoana care, banuita fiind de savarsirea unei infractiuni, incearca prin orice mijloace sa se apere.

Asa cum am mentionat, interogatoriul judiciar este un duel psihologic, pe parcursul caruia organul judiciar, avantajat de autoritatea cu care este investit, actioneaza in vederea stabilirii realitatii faptelor, iar cel venit in contradictie cu justitia, se foloseste de toate posibilitatile (legale sau ilegale) pentru a evita tragerea la raspunderea penala[2].

Cunoasterea de catre magistrat a componentelor psihologice ale personalitatii invinuitului, inculpatului - temperamentul, caracterul, aptitudinile -, a mecanismelor psihice care stau la baza formarii si redarii declaratiilor, constituie o garantie a aflarii adevarului si, in consecinta, a realizarii scopului procesului penal[3].

Posibilitatile anchetatorului de a cunoaste psihologia invinuitului, inculpatului sunt multiple: studierea materialelor cauzei este un mijloc prin care anchetatorul isi poate contura mental caracterul si aptitudinile invinuitului, inculpatului prin analizarea naturii si gravitatii infractiunii, a violentei cu care a fost comisa, a modalitatilor prin care faptuitorul a incercat sa ascunda urmele acesteia, a atitudinii adoptate dupa savarsirea infractiunii, toate acestea putand conduce magistratul la stabilirea existentei sau inexistentei componentelor personalitatii criminale evocate de Jean Pinatel: egocentrism, labilitatea psihica, insensibilitate afectiva si agresivitate.

H.J. Eysenck mentioneaza ca "trasatura este ceea ce se manifesta la individ intr-un mare numar de situatii".

Urmand logica acestei idei, organele judiciare pot culege date cu privire la persoana faptuitorului prin studierea unor inscrisuri provenite de la acesta (scrisori, jurnale, memorii), prin audierea vecinilor, a colegilor de serviciu, prin informarea cu privire la studii, la profesiile detinute anterior comiterii infractiunii, la mediul familial, la anturaj, la habitaclu conjunctural in general.

Toate aceste surse de cunoastere a invinuitului, inculpatului sunt la indemana organelor de cercetare penala si in vederea realizarii cat mai eficient si cu operativitate a scopului procesului penal, este recomandabil ca in toate cauzele judiciare, in vederea cunoasterii psihologiei faptuitorului, sa se recurga la toate posibilitatile. Realizarea cu superficialitate a activitatii de studiere a persoanei invinuitului, inculpatului nu poate avea decat consecinte negative pentru anchetatorul care efectueaza cea mai importanta activitate (datorita duratei si conditiilor in care se desfasoara): interogatoriul judiciar.

De la primul contact al celor doua parti ale anchetei judiciare anchetator-anchetat fiecare isi creeaza o anumita imagine despre celalalt. Uneori, de la primele fraze ale magistratului, persoana anchetata constientizeaza in ce masura acesta o cunoaste din punct de vedere psihologic cat si in ce masura stapaneste datele din dosar.

Desi anchetatorul este avantajat prin detinerea unei baze de date referitoare la personalitatea invinuitului, inculpatului, dezavantajul acestuia consta in faptul ca modalitatile si imprejurarile in care a fost comisa infractiunea sunt cunoscute de cel anchetat.

Relatia interpersonala stabilita in cabinetul de ancheta trebuie sa evidentieze pentru magistrat impactul psihologic pe care il are asupra invinuitului, inculpatului. Atmosfera oficiala in care se desfasoara interogatoriul, contactul cu organele judiciare, pozitia defensiva pe care o detine, constituie pentru invinuit sau inculpat un puternic factor emotional pe care un anchetator cu experienta trebuie sa-l observe si sa-l valorifice in scopul aflarii adevarului.

In cazul in care sunt implicati infractorii recidivisti (asa-zisii infractori de cariera) starea emotionala resimtita de acestia este foarte greu de depistat (in special de magistratii fara experienta). Acest lucru nu implica insa inexistenta unui anumit grad de tulburare a invinuitului, inculpatului. Pe de alta parte, infractorii primari sau ocazionali, pe langa o emotie intensa, manifesta si un puternic sentiment de teama fata de situatia in care se afla.

Fie si doar pentru aceste doua motive (detectarea emotiei la infractorii recidivisti si inlaturarea sentimentului de teama al infractorilor primari in scopul aflarii adevarului), cunostintele de psihologie sunt obligatorii pentru magistrat, acestea infiltrandu-se in penal, consolidand si mereu perfectionand asa-zisa "stiinta a anchetei".

Tratarea cu superficialitate a problemelor de psihologie judiciara in timpul ascultarii invinuitului, inculpatului nu poate avea decat consecinte negative asupra intregii desfasurari a urmaririi penale si a intregului proces penal.

Elemente psihologice privind formarea declaratiei

invinuitului, inculpatului

Pentru organele judiciare care efectueaza ascultarea este primordial sa cunoasca si mecanismele proceselor psihice ce stau la baza comiterii infractiunilor, doar astfel putand alege un procedeu tactic de ascultare adecvat.

Declaratiile invinuitului, inculpatului referitoare la propriile fapte antisociale savarsite, nu sunt niciodata intamplatoare. Fiecare afirmatie sau negare a unui fapt este rezultatul unui proces psihologic caracteristic formarii si redarii declaratiilor.

Acest proces este considerat in literatura de specialitate criminalistica sau de psihologie judiciara asemanator cu procesul de formare si redare a marturiilor.

O atentie deosebita trebuie acordata aspectului ca declaratiile invinuitului, inculpatului au ca obiect propriile fapte. Practica a relevat ca acest lucru are drept consecinta caracterizarea procesului de formare si redare a declaratiilor a invinuitului, inculpatului ca un proces mult mai amplu si mai complex decat cel de formare a marturiilor. Complexitatea mecanismelor psihologice ale invinuitului, inculpatului rezulta din specificitatea etapelor intra-infractionale pe care acesta le traverseaza.

Rolul jucat de invinuit sau inculpat in savarsirea infractiunii si pozitia procesuala in care se afla, pozitie diferita de cea a martorului, confera acestuia o fizionomie psihologica proprie, specifica conditiilor de perceptie, de codare, stocare si redare a informatiilor, caracteristice infractorului.

Se considera, si nu in mod nejustificat, ca invinuitul, inculpatul este sursa celor mai multor date referitoare la modalitatile si imprejurarile in care a fost comisa infractiunea. Uneori el este singurul care poate furniza anchetatorului informatii cu privire la infractiune, alteori insa infractorul nu reuseste sa redea anumite aspecte, perceptia sa fiind distorsionata de anumiti factori de bruiaj.

Perceptiile sunt formate din complexul de senzatii determinate de reflectarea realitatii obiective in mod activ in constiinta oamenilor, reflectare ce are ca efect identificarea obiectelor si fenomenelor. Drept urmare, procesul perceptiv ar putea fi definit ca un act de organizare a informatiilor receptate de la anumiti stimuli. Aceasta sistematizare, se realizeaza in functie de interesul individului pentru informatia perceputa, de experienta sa, de necesitati si scopul urmarit.

Fiecare fenomen capata in constiinta individului o anumita reprezentare, in functie de experienta anterioara a acestuia. Astfel, un copil nu isi poate crea, despre un fapt la care asista, aceeasi imagine ca un adult. De asemenea, perceperea fenomenelor din jurul nostru este diferita si de la adult la adult, aceasta diferentiere fiind determinata de experienta profesionala a fiecaruia dintre noi.

Specific infractorilor este ca in momentul savarsirii faptei, au loc procese psihice puternice care dezorganizeaza forta inhibitorie a scoartei cerebrale si deci, receptia senzoriala[4].

Una din cauzele importante ale dezorganizarii perceptiei este concentrarea atentiei, aproape in exclusivitate, asupra obiectului infractiunii. In momentul comiterii faptei, autorul doreste sa observe tot ce se intampla in jurul sau pentru a-si crea un plan de aparare in cazul identificarii sale. Desi depune toate eforturile pentru a nu-i scapa nimic, exista o serie de factori de natura obiectiva sau subiectiva care ii pot stanjeni perceptia si memorarea.

Factorii de bruiaj de natura obiectiva sunt determinati de imprejurarile in care se realizeaza perceptia:

-Vizibilitatea redusa datorata distantei, conditiilor de iluminare (intuneric, soare puternic care bate in fata sau reflectat de zapada, umbra, iluminare electrica slaba, etc.), conditiilor meteorologice (ceata, ploaie, viscol, etc.), diverselor obstacole intre locul de desfasurare a evenimentului si faptuitor.

-Audibilitatea influentata, de asemenea, de distanta, de intensitatea sunetului si de conditiile in care acesta se propaga (la suprafata apei, in localitate, in camp deschis, in padure, ziua, noaptea, etc.), de existenta unui anumit zgomot de fond etc.

-Durata perceptiei cunoscandu-se ca perceptia este cu atat mai slaba cu cat intervalul de timp in care s-a realizat este mai scurt.

Factorii de natura subiectiva sunt reprezentati de totalitatea particularitatilor psiho-fiziologice si de personalitatea individului, apte sa influenteze procesul perceptiv:

calitatea organelor de simt, integritatea acestora putand asigura o perceptie adecvata realitatii;

personalitatea si gradul de instruire a individului;

varsta, inteligenta si gradul de cultura;

temperamentul si gradul de mobilitate al proceselor de gandire (aceste caracteristici diferentiind un individ de altul);

starile afective si starea de oboseala;

atentia - prin savarsirea intentionata a unei infractiuni faptuitorul urmareste totodata un anumit scop, o anumita finalitate; aceasta finalitate are un efect mobilizator asupra atentiei care, dupa cum este cunoscut, reprezinta o premisa indispensabila a perceptiei si memorarii.

Memorarea se realizeaza dupa etapa de decodare a informatiilor percepute care, datorita timpului scurt in care se comite infractiunea, se desfasoara cu rapiditate.

Stocarea memoriala este un proces dinamic, activ, de prelucrare si de sistematizare a datelor receptate, in functie de personalitatea fiecarui individ, in functie de scopul urmarit, etc.

Procesul memorizarii la invinuit sau inculpat este conditionat de mai multi factori cum ar fi:

durata stocarii memoriale;

tipul de memorie;

forma de vinovatie cu care a fost comisa infractiunea, etc.

De foarte mult timp se cunoaste ca durata stocarii variaza in functie de tipul de material care se retine (material verbal, cifre, figuri, obiecte colorate, etc.), varsta subiectului, capacitatile sale psiho-intelectuale.

Starea de oboseala, alcoolul, anumite stari afective diminueaza capacitatea de stocare, alterand functionarea normala a memoriei.

In functie de durata stocarii vorbim de memorie de scurta durata, de memorie de durata medie si de memorie de lunga durata. Orice informatie este stocata si memorata in raport de importanta pe care aceasta o prezinta pentru subiect si de durata in care este repetata. Cu cat subiectul repeta mai mult timp, informatia trece de la memoria de scurta durata la cea de durata medie si in final la memoria de lunga durata.

Daca nu sunt repetate, informatiile stocate ar putea fi uitate.

Fiind considerat un fenomen natural si necesar, uitarea determina denaturarea treptata a informatiilor percepute intr-o anumita imprejurare.

Uitarea intervine in urma unor procese inhibitive care au loc la nivelul scoartei cerebrale avand drept cauza timpul scurs de la stocarea informatiilor cat si calitatile psiho-intelectuale ale subiectului. Interesul pentru cele percepute cat si impactul psihologic pe care acesta l-au avut asupra infractorului sunt de asemenea cauze care grabesc sau diminueaza viteza fenomenului uitarii.

Erodarea lenta sau rapida a detaliilor slabeste posibilitatea de fixare a imaginii intregului, care ulterior nu mai revine in constiinta faptuitorului decat daca este stimulata cu abilitate.

Un infractor memoreaza mai multe sau mai putine informatii si in functie de forma de vinovatie cu care a savarsit infractiunea.

Referitor la acest aspect trebuie facuta diferentierea intre infractiunile savarsite cu intentie si cele savarsite din culpa[5]. Indiferent de forma de vinovatie culpa sau intentia (spontana sau premeditata) aceasta se reflecta in declaratiile invinuitului, inculpatului.

In practica, cu toate ca autorii infractiunilor savarsite din culpa sunt, de obicei, de buna credinta, acestora le este foarte greu sa reactiveze si sa redea informatiile din memorie referitoare la fapta comisa, deoarece atentia lor nu a fost indreptata asupra imprejurarilor de fapt in care au actionat. Astfel, desi invinuitul, inculpatul ar putea fi de buna credinta, fiind constient ca doar asa isi poate usura situatia, declaratiile sale ar putea fi pline de erori, de contradictii sau pur si simplu poate fi incapabil sa relateze cele intamplate[6].

Exista insa situatii in care invinuitul, inculpatul fiind de rea credinta[7], descrie detaliat anumite imprejurari ce-au precedat savarsirea infractiunii, dar care, sub pretextul culpei sau al tulburarii in care s-a aflat in momentul comiterii faptei, face declaratii lacunare tocmai cu privire la aspectele principale referitoare la infractiune, in scopul evident al ingreunarii desfasurarii anchetei si al retractarii ulterioare a declaratiilor.

Diferentierea celor doua situatii si stabilirea de catre anchetator daca invinuitul, inculpatul este de buna sau de rea credinta, se poate realiza prin analiza naturii si gravitatii infractiunii si a modului in care aceasta putea fi savarsita: din culpa sau cu intentie. Cunoasterea psihologiei invinuitului, inculpatului, a temperamentului, caracterului si aptitudinilor sale, este deosebit de utila intr-o asemenea situatie.

Emotia puternica ce pune stapanire pe invinuit, inculpat in momentul intalnirii cu anchetatorul, are de obicei, efecte defavorabile asupra capacitatii de evocare a faptelor, imprejurare ce explica posibilitatea ivirii erorilor, a confuziilor, a contradictiilor, a inexactitatilor, atat la cei de buna credinta cat si la cei de rea credinta.

Primul contact cu anchetatorul in cabinetul de ancheta poate provoca asupra invinuitului, inculpatului o puternica stare de tulburare, in special datorita faptului ca el nu cunoaste cate si ce informatii sunt detinute de anchetator cu privire la autorul infractiunii. Aceasta stare emotionala, in raport cu o serie de particularitati legate de persoana invinuitului, inculpatului, de pozitia de sinceritate sau nesinceritate pe care acesta o adopta, de trecutul sau pe taramul infractional, poate fi mai mult sau mai putin resimtita.

In functie de modul in care a savarsit infractiunea, de forma de vinovatie, de caracterul invinuitului, inculpatului si de reprezentarea obiectiva in constiinta sa a faptei pe care a savarsit-o, acesta ar putea avea in fata anchetatorului o atitudine cooperanta, recunoscand ca a comis infractiunea sau o atitudine ostila situandu-se pe o pozitie defensiva si negand invinuirea ce i se aduce.

In cazul nerecunoasterii[8] sunt cunoscute trei atitudini tipice invinuitului, inculpatului:

declaratiile nesincere prin care neaga orice contributie a sa la infractiunea comisa (urmarind prin aceasta sustragerea de la raspunderea penala);

declaratiile sincere prin care incearca sa se disculpe (nevinovatia sa fiind reala);

refuzul de a face declaratii (mizand pe faptul ca fara recunoasterea sa nu poate fi sanctionat).

Ascultarea invinuitului, inculpatului este un prilej acordat acestuia de catre lege, un prilej de a-si pleda nevinovatia sau de a releva circumstante atenuante pentru fapta comisa.

In cazul refuzului de a recunoaste participarea sa la savarsirea infractiunii, in calitate de autor sau coautor, de cele mai multe ori, sub evidenta probelor acesta recunoaste sau, schimband tactica de aparare va cauta sa demonstreze existenta unei provocari din partea victimei, lipsa discernamantului, legitima aparare, etc.

Daca este inocent, se va stradui sa invoce toate acele imprejurari care probeaza nevinovatia sa: lipsa unui mobil, imposibilitatea aflarii la locul faptei demonstrand cu martori ca se afla in alta parte, caracterul sau nonagresiv, etc.

Pastrarea tacerii de catre invinuit sau inculpat este cat se poate de nefireasca. Situatia in care se afla impune adoptarea unei anumite atitudini. In practica, tacerea este o dovada a vinovatiei, deoarece un inocent nu poate rezista tentatiei de a se disculpa in timpul ascultarii. Anchetatorul trebuie sa descopere cauza refuzului de a face declaratii si sa inlature, explicandu-i persoanei banuite ca o atitudine cooperanta ii poate fi favorabila.

Recunoasterea comiterii faptei sau marturisirea poate fi determinata de motive morale (subiective) sau rationale (obiective).

Marturisirea avand drept cauza o puternica constiinta a faptuitorului convingerea acestuia ca a gresit este mai credibila decat marturisirea din motive obiective, cand invinuitul, inculpatul este pus in fata probelor ce-l acuza. Anchetatorul trebuie sa inteleaga motivele marturisirii deoarece o astfel de recunoastere atrage implicit dupa sine si circumstante atenuante pentru autor, in momentul individualizarii pedepsei.

Regretul si remuscarea pentru fapta comisa sunt sentimente ce determina marturisirea doar la o anumita categorie de infractori si anume la cei emotivi, la cei care constientizeaza ca fapta lor a fost indreptata impotriva unei valori sociale, la cei care au simtul raspunderii si isi asuma riscul pentru propriile fapte, etc.

Uneori, recunoasterea este pornita din nevoia de usurare interioara[9], din nevoia de a se elibera de povara ce-i apasa constiinta, considerand ca supunerea de buna voie la sanctiunea impusa de societate va avea un efect eliberator. Alteori, marturisirea este pornita din nevoia de a se explica, de a justifica intr-un fel (mai mult pentru el decat pentru ceilalti) fapta comisa, de a se destainui[10], aceasta tendinta fiind specifica celor care au savarsit fapta sub un impuls de moment, sub imboldul unor pasiuni puternice, in care, de cele mai multe ori victima este o persoana foarte apropiata faptuitorului.

Tot in categoria marturisirii, ca o consecinta a subiectivismului infractorului, intra si cea determinata de un orgoliu excesiv, de o vanitate exagerata caracteristice tinerilor infractori si in special celor care au comis o infractiune ce necesita inteligenta, indemanare si abilitate[11].

Desi tendinta fireasca a infractorului este de a evita tragerea la raspundere penala, atunci cand actiunea penala este indreptata impotriva unei alte persoane decat adevaratul autor, starea de neliniste, regretul provocat de posibilitatea condamnarii unei persoane nevinovate, poate invinge instinctul de conservare, reflexul de autoaparare al faptuitorului determinandu-l sa se autodenunte recunoscand comiterea infractiunii.

Deseori sunt intalnite situatii in care suspectul, desi nu este autorul infractiunii "recunoaste" savarsirea acesteia, din diferite cauze: dorinta de a proteja adevaratul faptuitor, dorinta de a ascunde o fapta penala mai grava, in urma unor amenintari venite din partea autorului, etc. Si in aceasta situatie, datoria de a descoperi sinceritatea sau nesinceritatea unor astfel de "marturisiri" revine tot anchetatorului. Analizarea tuturor probelor existente in cauza, a tuturor imprejurarilor in care a fost comisa infractiunea, ar trebui sa-l incredinteze pe magistrat in ce masura persoana pe care o interogheaza ar fi putut sau nu sa comita infractiunea.

Particularitatile psihologice ale invinuitului, inculpatului in timpul audierii

Invinuitul, inculpatul aflat fata in fata cu anchetatorul, trece printr-o stare de puternica tulburare emotionala.

Contactul cu o autoritate, si in special cu reprezentantii legii, nu este de natura a-l pune pe faptuitor intr-o postura linistitoare.

Fie ca este sau nu vinovata, persoana adusa in fata justitiei este marcata de aceasta situatie, totul avand ulterior repercusiuni asupra profesiei sale, a familiei, a relatiilor sale sociale.

Cadrul in care se desfasoara interogatoriul judiciar, caracterizat de oficialitate, atitudinea sobra si politicoasa a anchetatorului, atmosfera de justitie creata de organele de cercetare penala au un efect derutant asupra invinuitului, inculpatului el necunoscand probele detinute impotriva sa.

Activitatea ilicita anterioara, desele contacte pe care eventual le-a mai avut cu justitia il determina pe faptuitor sa aiba in fata organelor de cercetare penala, daca nu o atitudine activa, cel putin una de expectativa asteptand sa obtina mai multe informatii in legatura cu acuzatia ce i se aduce si probele ce il incrimineaza.

La acest gen de infractori emotia este mai greu de depistat, dar agilitatea anchetatorilor ar trebui sa evidentieze nervozitatea si tensiunea pe care chiar si acestia le resimt.

Daca din contra cel aflat in cabinetul de ancheta este pentru prima oara in postura de invinuit, inculpat intreaga traire emotionala va fi exteriorizata fara sa aiba posibilitatea de autocontrol. Cel mai puternic sentiment pe care acestia il resimt este teama; ei nu sunt obisnuiti cu activitatea de ancheta si au o anumita imagine despre modul in care aceasta se desfasoara asociind interogatoriul judiciar cu un mijloc represiv avand drept scop obtinerea unei marturisiri si in care nu se ezita a se folosi relele tratamente si tortura.

De la primul contact anchetatorul trebuie sa analizeze comportamentul expresiv al invinuitului, inculpatului, gesturile pe care acesta le face, mimica sa, modul in care priveste organele de cercetare penala, atitudinea acestuia fata de situatia in care se afla (o atitudine ostila sau una cooperanta)[12]. Dificultatea pentru anchetator nu consta in observarea expresiilor evidente ale invinuitului, inculpatului ci in aprecierea intr-un mod critic a acestora. Persoana anchetata poate fi una emotiva pe care o simpla intrevedere cu organele de politie o determina sa aiba un comportament ce denota vinovatia. Pe de alta parte, anchetatorul trebuie sa sesizeze, in cazul anumitor infractori, latura voluntara a comportamentului. Acestia deseori, se manifesta ca o persoana inocenta, frustrata si jignita de invinuirea ce i se aduce, vorbind tot timpul si incercand sa demonstreze (de cele mai multe ori prin scuze puerile) ca acuzatiile sunt nefondate el fiind total nevinovat si in consecinta reputatia sa va avea de suferit.

Acest gen de invinuiti isi intaresc ideea ca li se face o nedreptate prin amenintarea anchetatorilor ca le incalca drepturile fundamentale sau ca au anumite cunostinte "sus puse", etc. Aceste simulari palesc in fata unei atitudini ferme si documentata a magistratului, care

punandu-l pe invinuit, inculpat in fata probelor evidente si exploatand momentele psihologice favorabile il determina sa reflecteze asupra atitudinii sale simulate si deloc convingatoare determinandu-l, in cele din urma, sa coopereze.

Alteori, invinuitul, inculpatul simuleaza calmul si stapanirea de sine, nedumerirea ca a putut fi pus intr-o asemenea situatie stanjenitoare, face referiri la incompetenta organelor de cercetare care nu sunt capabile sa gaseasca adevaratul vinovat, etc. Acest comportament este specific asa-zisilor "infractori feroci" sau "cu sange rece" care nu regreta catusi de putin fapta comisa ci o privesc ca pe un simplu mijloc de a-si realiza anumite scopuri.

Exista si situatii cand invinuitul, inculpatul "joaca" in fata anchetatorilor rolul victimei simuland anumite stari de boala, lesinuri, dezechilibru psihic, lipsa auzului (de cele mai multe ori el nu aude intrebarile critice referitoare la infractiune, pe care i le pune anchetatorul[13].

Desi aceste atitudini au ca scop impresionarea magistratului, prin intimidare, prin apelare la mila acestuia, prin incercarea de a-l domina din punct de vedere psihologic, un bun anchetator observa lipsa de naturalete a tuturor acestor gesturi, cunostintele sale de psihologie judiciara ajutandu-l sa constientizeze ca un anumit comportament al invinuitului, inculpatului, intr-un anumit moment este total deplasat si nejustificabil.

Spre deosebire de comportamentul voluntar, manifestarile involuntare reprezinta reactii fiziologice interne ale anumitor sisteme functionale aflate preponderent sub dependenta sistemului neurovegetativ.

Cel mai important este faptul ca aceste reactii nu pot fi controlate; ele nu pot fi ascunse si nici provocate in mod voit. Sintetizand, mecanismul lor de functionare este urmatorul: pe parcursul vietii de zi cu zi oricare om este nevoit sa se adapteze la mediul inconjurator, la habitatul sau. In procesul de adaptare, in mod constient, omul savarseste actiuni pentru a caror realizare organismul uman isi modifica ritmul de viata: creste pulsul, se maresc dimensiunile vaselor de sange, creste ritmul respirator, muschii se incordeaza, etc. Atunci cand invinuitul, inculpatul incearca sa minta pentru a-si asigura libertatea, se poate spune ca el incearca sa se adapteze situatiei in care se afla in asa fel incat sa se plaseze pe o pozitie cat mai avantajoasa pentru ei si sa satisfaca, astfel, cerintele imperative ale instinctului de conservare caracteristic oricarei fiinte umane. Ca orice proces de adaptare, incercarea invinuitului, inculpatului de

a-si ameliora situatia este insotita de o serie de manifestari fiziologice inerente care se manifesta de fiecare data cand persoana respectiva trebuie sa se adapteze la circumstantele mediului inconjurator. O parte dintre aceste manifestari exista la oricare individ, ele devenind evidente atunci cand individul respectiv face eforturi sa se adapteze la mediul inconjurator. Important de subliniat este faptul ca, intre periculozitatea, pentru sine, a situatiei in care se afla individul si eforturile depuse de individ pentru a se adapta si a inlatura pericolul, exista un raport direct proportional. Tinand cont de acest lucru, este clar ca atunci cand individul se va afla in pericol, va depune eforturi de adaptare considerabile care se vor traduce prin puternice manifestari fiziologice usor de observat de catre un anchetator avizat. Pe langa manifestarile strict fiziologice care exista, in mod normal, la un individ, mai exista si alte manifestari ale individului care pot indica cu usurinta adevarata stare de spirit a individului. Aceste manifestari, cunoscute mai ales sub numele de "ticuri", sunt de fapt gesturi constiente devenite reflexe neconditionate. Toate vorbesc despre individ si ii prezinta adevarata constitutie psihologica, ele tradandu-si stapanul insa numai pentru cine stie sa le inteleaga[14]. De fapt, toate aceste manifestari fiziologice reprezinta efectul dezacordului dintre adevar si minciuna, dintre cele ce se afirma de catre invinuit, inculpat si cele intamplate in realitate, reprezentand, totodata, rezultatul disconfortului psihic pe care acesta il traieste in fata anchetatorilor.

Trebuie retinut ca acestor stari emotionale, tensiuni psihice si nervozitate le sunt specifice anumite manifestari viscerale si somatice, cele mai importante si evidente in activitatea de ancheta fiind urmatoarele:

accelerarea si dereglarea respiratiei (senzatia de sufocare) insotita de dereglarea emisiei vocale (ragusire si tremurul vocii), spasmul glotic, scaderea salivatiei (senzatia de uscare a buzelor si a gurii si nevoia permanenta de a bea apa);

cresterea volumului vaselor si a presiunii sanguine insotite de modificarea batailor inimii (fenomene vasodilatatorii observabile in special la tample si in zona carotidei, si fenomene vasoconstrictorii caracterizate prin paloare excesiva);

contractarea muschilor scheletici, manifestata prin crispare sau blocarea functiilor motorii (aspectul de inlemnit de frica);

schimbarea mimicii si pantomimicii, tensiunea psihica modificand conduita normala si corespunzatoare caracterului individului; acesta incepe sa culeaga scame imaginare, isi aranjeaza hainele intr-un mod exagerat, strange in maini palaria, poseta etc., ii tremura mainile si le framanta continuu, are impresia ca scaunul pe care sta este prea stramt si neconfortabil, etc.;

modificarea timpului de latenta sau de reactie caracterizat prin intarzierea raspunsurilor la intrebarile critice (cu implicatii afectogene) adresate de anchetator. Spre deosebire de intrebarile necritice, raspunsurile la intrebarile critice sunt date dupa o perioada de timp de 4-5 secunde in care invinuitul, inculpatul cauta cu disperare un raspuns convingator care sa nu-i agraveze situatia.

Acestea sunt cateva dintre cele mai frecvente conduite adoptate de invinuiti, inculpati in fata organelor de cercetare penala. Cel mai dificil pentru anchetator, atunci cand nici nu este ajutat de prea multe probe intr-o cauza, este sa stabileasca nevinovatia unui invinuit, inculpat cand acesta se comporta ca un vinovat, prin studierea atitudinii acestuia pe parcursul a mai multor ascultari si evidentierea motivelor care provoaca o asemenea stare emotionala, prin studierea componentelor sale psihologice.

In practica s-a constatat ca se poate coopera in timpul anchetei cu o persoana labila emotional recurgandu-se de obicei la discutii introductive, colaterale motivului anchetarii, la profesia sa, la problemele de perspectiva, la starea de sanatate, antecedentele sale, etc. Tot acest dialog introductiv are rolul de a ajuta persoana anchetata sa se deconecteze de tensiunea nervoasa existenta in mod normal intr-o asemenea situatie, sa se creeze o anumita relatie interpersonala intre cei doi, anchetator - anchetat, sa i se inspire un anumit grad de incredere in magistrat, acestea fiind absolut necesare, inainte de trecerea la interogare cu privire direct la infractiunea in cauza.

Trecerea direct la chestionare, intr-un mod oarecum "brutal" are ca rezultat inhibarea emotionala a persoanei anchetate insotita de toate manifestarile neurovegetative si mimico gesticulare amintite, in special cand invinuitul, inculpatul este un minor, o persoana in stare de convalescenta, o femeie, un batran. Acesta se va comporta ca o persoana vinovata sau pur si simplu ii va fi teama sa vorbeasca. O asemenea metoda de anchetare denota totala lipsa de profesionalism a anchetatorului, sansele sale de a afle adevarul crescand atunci cand in asemenea situatii el creeaza un climat calm si de incredere reciproca ascultand problemele celui anchetat si lasandu-l sa inteleaga ca pot avea incredere unul in celalalt. O asemenea atmosfera il ajuta sa-si puna ordine in ganduri si se va simti despovarat de disconfortul psihic pe care il aduce situatia sa.

Trebuie retinut ca invinuitul emotiv, daca nu este ajutat, va fi foarte instabil si incoerent in declaratii. De aceea este foarte importanta crearea "momentului psihologic" in care anchetatorul poate aborda problema infractiunii cercetate fara riscul de a nu obtine nici un raspuns. Din momentul in care incepe sa vorbeasca trebuie lasat sa isi termine declaratia fara a fi intrerupt cu precizari cu caracter acuzatorial sau prezentare de probe incriminatorii, deoarece, daca invinuitul, inculpatul emotiv nu este vinovat, in psihicul sau se produce o degringolada ajungand sa recunoasca fapte pe care nu le-a comis.

Invinuitul, inculpatul nevinovat, daca i s-a creat un climat de incredere in organul de cercetare penala si daca a fost incurajat sa coopereze pentru aflarea adevarului, va incepe sa relateze declaratia sa cu o anumita naturalete si dezinvoltura insotind afirmatiile sale cu argumente si justificari, cu propuneri de probe si mijloace de proba care sa ii intareasca declaratiile. El isi exprima intr-un mod natural curiozitatea si surprinderea ca a fost invinuit, isi exprima parerea despre cine ar putea fi autorul faptei, raspunde prompt la intrebarile ce i se adreseaza, etc.

Spre deosebire de aceasta situatie, atunci cand invinuitul, inculpatul este autorul infractiunii cercetate, lucrurile sunt diferite. Oricat de mult ar incerca anchetatorul o discutie colaterala prin abordarea unor subiecte ce privesc strict persoana invinuitului, sau a unor subiecte amuzante ori de interes general, oricat de mult ar incerca anchetatorul sa detensioneze atmosfera, persoana anchetata nu are o atitudine participativa, cooperanta. Ea ramane inchisa in sine, ostila, se simte frustrata, neintelegand adevaratul mesaj al acestor discutii introductive. Invinuitul crede ca este un subiect de batjocura pentru organele penale, considerand ca in situatia data, acestea ar trebui sa se refere strict la cauza, sa se comporte mult mai oficial.

El participa la acest dialog cu raspunsuri evazive si are un comportament artificial, fals, lipsit de naturalete si spontaneitate. Se limiteaza la franturi de raspunsuri nefiind capabil sa finalizeze o idee.

Daca in acest moment introductiv el nu poate face fata si are alura unui om pentru care totul s-a sfarsit, cu atat mai putin va fi cooperant cand se ataca direct problema infractiunii. Tensiunea psihologica atinge apogeul in acest moment si este exteriorizata prin manifestarile psihofiziologice amintite: spasmul glotic, evitarea privirii anchetatorului, sudoratie, tremurul maini si al vocii, pauze inainte de a raspunde, etc.; toate acestea sunt insotite de rostirea ca un stereotip a raspunsurilor la intrebarile critice: "nu stiu", "nu-mi amintesc", "nu cunosc", etc.

Aceste manifestari au o explicatie in plan psihologic prin ceea ce autorii de specialitate denumesc "mecanism psihologic extrem de subtil". Sintetizand o intreaga teorie referitoare la acest aspect, esenta consta in aceea ca persoana care nu a comis infractiunea de care este acuzata dispune in subconstient de capacitatea psihica de a se distanta cu usurinta de postura de invinuit, inculpat. Ea neavand nici o legatura cu cauza isi schimba relativ facil sfera de interes si atentia asupra celor discutate in speranta ca ceva din tot ceea ce se discuta poate ajuta la aflarea adevarului. Per a contrario, invinuitul, inculpatul care este si autor al faptei, sau a avut vreo contributie la savarsirea ei, nu poate uita acest aspect, nu poate ignora motivul pentru care se afla acolo, cu alte cuvinte, nu are capacitatea de comutare a preocuparilor sale. Ceea ce ii caracterizeaza intreaga personalitate in acel moment este infractiunea si implicatiile rezultate din savarsirea ei. El este constient de faptul ca nu se afla acolo pentru astfel de discutii si astepta ca in orice moment sa fie intrebat de infractiune. Nedorind sa fie luat prin surprindere sta in expectativa cautand in fiecare intrebare, chiar daca este colaterala cu cauza, un aspect care l-ar putea trada.

Pe de alta parte, dorind sa-si ascunda emotiile, va cauta sa para activ si interesat de discutie, dar pentru un anchetator experimentat este facil de dedus lipsa de naturalete, artificialitatea, teama si suspiciunea continua pe care nu le poate masca.

Experienta practica a invederat ca cele doua atitudini a persoanei inocente si a celei vinovate se pot deosebi relativ usor prin observarea si interpretarea manifestarilor psiho-comportamentale si a reactivitatii de expresii ale acestora fata de intrebarile directe in raport cu aspectele critice.

Astfel, sunt luate ca model intrebarile de genul: "Daca declarati ca nu ati savarsit fapta, atunci pe cine banuiti?", "Ce parere aveti, va fi descoperit autorul acestei fapte?", "Ce credeti ca merita un individ care a savarsit o astfel de fapta?", etc.

S-a constatat ca persoana sincera da raspunsuri spontane, isi spune deschis parerea, da anumite variante care i se par posibile, propune probe si mijloace de proba, propune verificarea anumitor persoane pe care le banuieste ca ar fi avut un anumit mobil etc. Astfel, raspunsurile cele mai frecvente, obtinute de la persoanele inocente sunt: "Da, sunt sigur ca va fi prins", "Nu poate scapa de rigorile legii", "Trebuie sa raspunda pentru ce a facut", "Pedepsele sunt prea mici pentru astfel de indivizi", etc. Toate aceste raspunsuri sunt armonizate cu o atitudine deschisa, cooperanta, sincera, cu un comportament firesc, lipsit de tensiune, natural, degajat.

Pus in fata acelorasi intrebari, vinovatul este ezitant, derutat, confuz. Aceleasi intrebari pentru el au un efect paralizant, este stupefiat ca trebuie sa-si exprime parerea cu privire la o infractiune al carei autor stie ca este. El nu stie ce date detine anchetatorul cu privire la fapta si, astfel, nu stie daca sa marturiseasca usurandu-si situatia sau sa nege intr-o speranta disperata ca nu i se poate proba vinovatia. De regula ramane pe o pozitie defensiva dand raspunsuri neutre de genul: "Nu stiu", "De ce ma intrebati pe mine?", "Nu pot da vina pe nimeni.", "Poate va fi prins.", "Ce-o vrea legea.", etc. Raspunsurile lui parvin intr-o stare emotiva puternica, este fals, neplauzibil, stangaci, nu ofera solutii, nu se implica, etc.

Toate aceste conduite nu sunt decat indicii de stabilire a unei stari de tulburare psihica si nu de stabilire a vinovatiei sau nevinovatiei.

Tot ce se obtine prin studierea psihologiei invinuitului, inculpatului in momentul ascultarii trebuie coroborat cu toate celelalte dovezi.

Conduita psihologica a organului de urmarire penala

In timpul derularii ascultarii invinuitului, inculpatului, anchetatorul se afla teoretic pe o pozitie de superioritate fata de cel anchetat, pozitie care deriva din investirea acestuia cu autoritate de stat, el avand de aparat interesul legii, respectarea acesteia si a adevarului si nu un interes personal precum cel pe care il audiaza.

Pentru a fi cu adevarat in slujba legii si a-si indeplini cu promptitudine atributiile care ii revin, organul de urmarire penala trebuie sa cunoasca foarte bine dispozitiile legii penale si procesual-penale, drepturile fundamentale ale omului, la care el trebuie sa se raporteze in permanenta, modul in care normele de procedura penala ii permit abordarea procedeelor de tactica si metodica in efectuarea anchetei judiciare. Aceasta presupune existenta unei conceptii clare despre lume si viata, despre societate si legile care o guverneaza si indeosebi despre sistemul social bazat pe o democratie autentica, o vasta si profunda cultura profesionala, precum si cultura generala.

Pregatirea moderna de specialitate, abilitatea anchetatorului de a utiliza tehnologia judiciara integrata stiintei criminalisticii, de a solicita contributia expertizelor de specialitate pe care le considera necesare si utile pentru solutionarea cauzelor judiciare reprezinta cateva aspecte de competenta necesare oricarei persoane implicata in dificila misiune de gasire, strangere a probelor, dovedire si sanctionare a celor care incalca legea[15].

Desi faptele relatate de invinuit, inculpat par la o prima ascultare adevarate, ele contin de cele mai multe ori contradictii in amanunte sau neadevaruri, uneori deosebit de subtile. Aceasta presupune ca organul de urmarire penala sa dispuna de calitatile necesare sesizarii acestor contradictii, disjungerii realului de irealul din declaratiile audiate, aprecierii declaratiilor la justa lor valoare.

Chiar daca in cursul ascultarii invinuitului, inculpatului sunt sesizate inadvertente, contraziceri, sunt surprinse corelatii si conexiuni intre date, cel care indeplineste acest act procedural trebuie sa isi reprime tendintele de a intrerupe sau manifestarile de nervozitate, plictiseala sau nerabdare, dovedind o buna stapanire de sine, rabdare si stiinta de a asculta.

Este foarte important ca anchetatorul sa-si aiba toate reactiile proprii(dezgust, plictiseala, sila, agresivitate, simpatie etc.) sub control, astfel incat sa fie in masura sa ofere infractorului imaginea unei "suprafete psihice perfect plane"[16].

Pe langa toate acestea, anchetatorul mai are nevoie si de calitati actoricesti pentru a putea, la nevoie, sa simuleze perfect orice stare, traire sau sa joace orice fel de personaj. Pentru aceasta, ii este necesara o mare putere de transpunere care il poate ajuta sa se puna in situatia unui infractor sau altul pentru a-i putea intelege mai bine motivele, trairile si reactiile pe care existente in momentul comiterii faptei si, in general, intreaga personalitate. El trebuie sa poata simula furia, nerabdarea, simpatia, fara a-si pierde vreodata sangele rece.

In functie de trasaturile caracteriale si psiho-temperamentale ale invinuitului, inculpatului pe care anchetatorul, uzand de cunostintele sale de psihologie si de experienta acumulata in activitatea de urmarire penala desfasurata de-a lungul carierei sale, le descopera la acesta, isi alege cea mai buna metoda de atac, stabilindu-si intrebarile pe care urmeaza sa le adreseze, momentul in care va fi pusa fiecare intrebare si modul de adresare a acestora.

O importanta deosebita prezinta sincronizarea mimico-gesticulara, tonala si atitudinala a anchetatorului in raporturile cu invinuitul, inculpatul. Astfel, acesta va simula o atitudine de apropiere si simpatie fata de invinuit in cazul in care considera ca un astfel de comportament il va determina sa depaseasca limitele tacerii, cooperand pe parcursul urmaririi sau actiunii penale.

Totodata, si invinuitul, inculpatul are o puternica motivatie in a-si studia anchetatorul, fiind atent la reactiile acestuia, urmarind sa vada ce impresii fac declaratiile sale sau sa deduca ce informatii detine organul judiciar in legatura cu obiectul ascultarii.

De aceea, anchetatorul trebuie sa isi stabileasca foarte bine ce fel de atitudine va adopta fata de cel ascultat, manifestand fermitate, exigenta, dar nu duritate, fiind simpatic fara a face concesii, fara a-i lasa celui investigat posibilitatea de a afla mai mult decat este de dorit sa afle.

Exprimarea clara si concisa, utilizarea unui vocabular si a unei pronuntii cat mai corecte, evitand expresiile cu caracter de jargon reprezinta o alta cerinta ce trebuie respectata in cursul audierii invinuitului, inculpatului.

Alte calitati profesionale care ar trebui sa caracterizeze orice anchetator sunt: obisnuinta de a privi interlocutorii in ochi pe tot parcursul ascultarii, sondandu-le si interpretandu-le corect comportamentul expresiv in raport cu intrebarile semnificative, deprinderea de a asigura anchetei linistea si intimitatea necesara (cel mult doi anchetatori), deprinderea de a intra in ancheta cu incredere in capacitatea personala, calm si echilibrat, precum si "taria morala de a mai insista inca putin din momentul in care s-a ajuns la concluzia ca totul este zadarnic"[17].