|
|
|
PSIHODIAGNOZA PROIECTIVA
1. Psihodiagnoza sl psihodiagnostic, precizari conceptuale
Psihodiagnoza, diagnoza psihica, diagnoza psihologica sunt termeni sinonimi care desemneaza actiunea complexa de determinare a particularijajilor psihologice ale unei persoane pe baza_informatiilor colectate prin intermediul unui ansamblu de metode specifice observatie^experiment, analiza biografica, analiza' produselor activitatii^ anamneza, interviu, convorbire, chestionar si indeosebi test, ultimul fiind considerat instrumentul cel mai specific psihologiei._
Thorndike si Hagen considera ca informatiile despre un individ au patru surse:
declaratiile persoanei despre sine, inregistrate prin intermediul chestionarelor, testelof, anamnezei, interviului, convorbirii;
comportamentul persoanei, adica actiunile sale trecute sau actuale, conduita verbala (atitudinile exprimate prin interpretari si comentarii asupra unor situatii), reactiile emotionale cu componente fiziologice pregnante, mimica, manifestarile pantomimice spontane; mijloacele utilizate in analiza comportamentului sunt: observatia, analiza produselor unor activitati reale, cotarea rezultatelor obtinute ta anumite probe psihologice care solicita efectuarea unor sarcini bine precizate, experimentul, analiza biografica, anamneza;
produsele activitatii imaginativ-expresive, care se evalueaza prin teste psihometrice, dar in special cu ajutorul tehnicilor proiective:
relatarile altora despre persoana, exprimate in referinte, caracterizari, documente (scolare, profesionale, medicale, cu caracter juridic)
Psihodiagnoza, ca actiune de determinare a particularitatilor psihologice, urmareste: a) identificarea trasaturilor specifice unui subiect; b) descoperirea cauzelor care au facut ca prin unele caracteristici el sa se deosebeasca de ceilalti.
a) Identificarea trasaturilor specifice reprezinta un demers constatativ prin care sunt reperate:
- trasaturile care prezinta valori mai mari sau mai mici decat majoritatea celorlalte pe care le are persoana;
- trasaturile care prezinta valori mai mari sau mai mici decat valorile obisnuite la majoritatea populatiei din care. face parte persoana.
b) Descoperirea cauzelor reprezinta un demers explicativ care urmareste sa evidentieze:
- o serie de caracteristici psihice conditionante, despre care se stie sau se presupune ca au determinat anumite trasaturi actuale (de exemplu, aptitudinile care duc la performanta sportiva, insusirile care duc la asumarea riscului si asigura supravietuirea, factorii creativitatii, factorii agresivitatii);
- ansamblul de conditii in care trasaturile psihice actuale s-au structurat, conditii care pot fi pozitive (de exemplu, dotatia ereditara de exceptie in cazul unor aptitudini speciale, suportul emotional stimulativ, sistemul educativ performant, oferta culturala de calitate) sau negative (ereditatea tarata, traumele fizice si psihice, contextul socio-economic deficitar s.a.)
In principiu, pentru fiecare trasatura evaluata psihodiagnoza urmareste: a) stabilirea gradului ei de dezvoltare; b) surprinderea variatiilor temporale si situationale care apar in manifestarea sa..
a) Stabilirea gradului de dezvoltare a unei trasaturi constituie o evaluare transversala, mai putin dificila, tinand in principal de:
- calitatea instrumentelor utilizate, cel mai adesea teste psihometrice;
- adecvarea etalonului1, fiind necesar ca rezultatele obtinute de subiect sa fie comparate cu cele ale categoriei din care el face parte sub aspectul varstei, nivelului de scolarizare, profesiei etc.
b) Surpinderea variatiilor temporale si situationale ale unei trasaturi constituie o evaluare longitudinala, mult mai dificila deoarece presupune:
- metode variate de analiza - teste psihometrice si proiective, observatie, experiment, analiza biografica, analiza produselor activitatii, anamneza, interviu;
- informatii colectate din mai multe surse - declaratii ale persoanei, relatari ale anturajului, documente privind activitatea scolara, profesionala, starea de sanatate etc;
- mai multe secvente temporale (un timp indelungat) si producerea unor modificari situationale.
Aprecierile formulate asupra unei persoanei in finalul actiunii de psihodiagnoza constituie psihodiagnosticul.
Psihodiagnosticul reprezinta sinteza analizei psihologice a unui subiect, prin care se reconstituie logic structura sa de personalitate sau anumite aspecte ale acesteia.
in functie de scopul in care se analizeaza caracteristicile psihologice ale persoanei exista mai multe tipuri de psihodiagnostic:
- psihodiagnostic clinic---stabileste abaterile pregnante ale parametrilor psihici de la normalitate si indica mijloacele psihoterapeutice menite sa amelioreze tulburarile;
psihodiagnostic de instructie si educatie - stabileste caracteristicile personalitatii la un anumit moment al evolutiei si recomanda cele mai adecvate mijloace in scopul educarii si dezvoltarii ei;
psihodiagnostic de orientare scolara si profesionala -analizeaza capacitatile actuale si potentiale ale unui subiect in vederea valorificarii lor optime in cadrul sistemului de invatamant sau in activitatea de munca;
psihodiagnostic etiologic - acorda o atentie particulara cauzelor care au produs anumite deteriorari in structura de personalitate, formuleaza un prognostic si indica o strategic psihoterapeuti.ca;
psihodiagnostic diferentiat compara rezultatele obtinute de o serie de subiecti cu datele-tip implicate in etalonarea sistemului (p. investigare.
Domeniile in care psihodiagnosticul isi gaseste aplicabilitate sunt:
- scoala - in evaluarea capacitatilor legate de instructie si educatie;
- organizatiile de munca - in evaluarea capacitatilor implicate in obtinerea performantei;
- clinica psihiatrica - in identificarea tulburarilor mintale si comportamentale, ca si in instituirea unor proceduri terapeutice;
- clinica de medicina generala - in identificarea factorilor psihologici implicati in aparitia diverselor boli sau a factorilor care diminueaza complianta la tratament;
- practica judiciara - in evaluarea unor aspecte legate de discernamant, responsabilitate, potential si risc infractional, risc de recidiva;
- activitatile de marketing - in identificarea intereselor, atitudinilor, factorilor emotionali, trasaturilor de personalitate, care influenteaza conduita consumatorului, preferintele sale pentru anumite produse sau servicii.
Psihodiagnosticul indeplineste un rol util din perspectiva socio-umana, fiind implicat in stabilirea celor mai adecvate mijloace educative sau psihoterapeutice menite sa perfectioneze sau sa amelioreze conditia umana (Ursula Schiopu, 2002).
1.1 Perspective asupra metodei clinice
In principiu, psihodiagnoza isi propune sa analizeze constatativ, explicativ, transyersajgi longituflnajjrausirije^sihice, in masura m_care manifestarile actuale pot fi corect intelese doar pTrrr^aportarela antecedentele persoanei si la perspectivele ei. Psihodiagnosticul, ca act ce tine de prezent, trebuie sa aiba in vedere p^rsc^najLfijiolutia sa de-a lungul axei trecut-prezent-viitor, analiza trecutului fiind esentiala in formularea unor recomandari pentru viitor. Acest deziderat isi gaseste implinire prin adoptarea de catre psihodiagnoza a metodei clinice.
Termenul de ..clinic' are mai multe intelesuri, fapt ce a produs anumite confuzii. Etimologic, klinikos (gr.) sau clinicw (lat.) insemna "bolnav la pat'; ulterior, in scrierile medicilor din antichitate, cuvantul desemna ingrijirile acordate bolnavului imobilizat la pat. Renasterea mai aduce o acceptiune, pedagogica, aceea de invatamant aplicativ deslasurat langa patul bolnavului, in spital.
Foate acestemtelesuri fac referire la o cunoastere empirica, bazata numai ne experienta, specifica medicinei la inceputurile ei si o lunga perioada de timp dupa~ aceea. Medicina empirica stabilea diagnosticul si trata bolile numai pe baza cunostintelor acumulate in cazuri similare. Experienta se acumula prin observatia atenta, directa si imediata a bolnavului, fapt ce a generat cu timpul o asa-numita metoda clinica. '
Metoda clinica s-a afirmat initial ca o metoda de cunoastere directa harntn fundamental si exclusiv pe observatie in opozitie cu o alta metoda de cunoastere care s-a conturat treptat - metoda experimentala, care are Ia baza cunoasterea mijlocita prin interpunerea unor fapte si situatii "regizate' de cercetator.
Dezvoltata de medicina, metoda clinica a fost adoptata si in psihologie, dar progresele stiintifice inregistrate in ambele domenii au aratat ca utilizarea observatiei ca unica sursa de cunoastere este insuficienta. Pastrand observatia directa ca modalitate de baza in obtinerea informatiilor, metoda clinica a inceput sa incorporeze treptat si date rezultate din investigatii indirecte, mediate, dc exemplu, prin analize de laborator (in medicina) sau prin teste (in psihologie). Odata cu aceasta sfera notiunii de metoda clinica s-a extins, la sensul de baza adaugandu-se conotatiile de "complex', "multidimensional', "aprofundat', "riguros'.
In prezent, in psihologie metoda clinica reprezinta un tip de analiza aprofundata, individuala si directa a cazurilor. Cea mai sintetica definitie a ei, in acceptiunea actuala, este aceea de studiu individual al cazului.
In ceea ce priveste utilizarea metodei clinice in psihologie, persista o confuzie care asociaza metoda exclusiv cu evaluarea patologiei psihice. intr-adevar, ea a debutat si a fost consacrata in activitatea psihologilor din clinicile psihiatrice, aspect in legatura cu care s-a si conturat o psihologie de ramura - psihologia clinica. in timp, insa, metoda clinica si-a extins aria de aplicatie in afara patologiei propriu-zise (clasificate) trecand de la investigarea bolnavilor la cazuri individuale care nu sunt neaparat medicale. in consecinta, trebuie facuta o distinctie intre psihologia clinica si metoda clinica propriu-zisa.
. Psihologia clinica este un domeniu de ramura al psihologiei, axat pe problematica persoanei bolnave pe care o investigheaza prin metoda clinica. Utilizarea acesteia asigura o investigare profunda si o intelegere a cazului particular pe care il reprezinta fiecare bolnav, ce isi traieste boala in functie dc personalitatea si intreaga sa istoria individuala. Aceasta intelegere contribuie la nuantarea diagnosticului si la instituirea unui tratament, psihologia clinica intervenind atat in consilierea medicului, cat si in vindecarea ori, cel putin, educarea sau reeducarea bolnavului.
. Metoda clinica reprezinta un demers analitic complex prin care se investigheaza psihologic, direct si aprofundat cazurile individuale, fie ele normale sau patologice. Evaluarea in maniera individuala permite o intelegere aprofundata a persoanei in raport cu situatia sa socio-profesionala si familiala, cu experienta de viata, cu motivatiile si asteptarile.
Spre deosebire de metoda clinica traditionala, bazata exclusiv pe observatia directa si individuala, metoda clinica actuala este dublata de investigatii psihologice paraclinice constand in informatii mediate obtinute prin teste psihometrice, tehnici proiective si experimente (ultimele constand in punerea persoanelor in anumite situatii menite sa le provoace o seric de reactii). Referitor la utilizarea testelor psihometrice trebuie remarcat ca, daca, in principiu, ele pot fi aplicate atat individual, cat si colectiv, metoda clinica exclude testarea colectiva. Pe de-o parte, testarea individuala este o conditie a bunei observari pentru ca permite inregistrarea atenta a manifestarilor subiectului. Pe de alta parte, disponibilitatea totala a psihologului pentru subiectul testat individual favorizeaza producerea unor manifestari care contribuie la conturarea profilului sau - pune intrebari, formuleaza comentarii privind anumite aspecte ale sarcinii, exprima ezitari sau indecizii (conduite pe care nu le-ar manifesta in prezenta unui grup). Pe baza metodei clinice se contureaza un psihodiagnostic clinic, act evaluativ complex si sintetic care vizeaza atat persoanele suferinde, cat si pe cele normale, in legatura cu care pune in evidenta:
- eventualele abateri ale unor parametri psihici de la normalitate (in cazul tuturor persoanelor);
- natura si intensitatea tulburarilor mintale sau comportamentale astfel incat, prin compararea lor cu nosologia psihiatrica, sa se poata stabili categoria clinica in care trebuie plasat individul (in cazul persoanelor bolnave);
- factorii psihologici si psihosociali implicati in producerea diverselor tulburari (la persoanele bolnave);
- structura detaliata a personalitatii subiectului, atat din perspectiva potentialului ei de investire si dezvoltare (la persoanele normale), cat si din perspectiva incarcarii ei patologice, dar si a potentialului restant care ar putea fi mobilizat in scop compensator (la persoanele bolnave);
- directiile cele mai bune de utilizare a potentialului de personalitate si strategiile optime de dezvoltare ulterioara (la persoanele normale);
- mijloacele psihoterapeutice cele mai eficiente pentru inlaturarea sau, cel putin, ameliorarea tulburarilor (la persoanele bolnave),
Bazat pe metoda clinica, maniera de analiza aprofundata a structurii psihice, utilizat in sfera patologiei si in afara ei, psihodiagnosticul clinic constituie cea mai utilizata forma de psihodiagnostic, fiind specific evaluarilor psihologice din urmatoarele structuri:
- institutii medicale si medico-sociale: spitale dc psihiatrie, spitale de medicina generala, spitale specializate (ftiziologie, dermato-venerice, oncologie etc), policlinici, laboratoare de sanatate mintala, stationare de zi, centre de asistare a urgentelor (traume, tentative de suicid, toxicomanie), camine-spital;
- centre de asistare a persoanelor aflate in dificultate: centre de plasament pentru copii, camine de batrani, centre pentru victimele violentei intrafamiliale;
- institutii scolare: scoli normale, scoli pentru toate tipurile de deficienti;
- institutii de plasare a fortei de munca: centre de orientare si reorientare profesionala, cabinete de medicina muncii, centre de expertiza si recuperare a capacitatii de munca;
- institutii de aplicare a legii: sectii de politie, institute de expertiza medico-legala, scoli de reeducare, penitenciare;
- agentii comunitare pentru asistarea refugiatilor si migrantilor, batranilor, alcoolicilor, toxicomanilor, persoanelor decazute moral (vagabonzi, prostituate), minoritati cu conduite atipice (sectanti, homosexuali, transsexuali).
1.2. Masurare sl evaluare in psihologie
Determinarea particularitatilor psihologice ale individului uman ridica problema masurarii si evaluarii in psihologie.
Masurarea caracteristicilor unei persoane consta in atribuirea unor valori numerice astfel incat relatiilor obiective (proportiilor) care exista intre ele sa le corespunda relatii similare intre numerele ce exprima cantitativ respectivele trasaturi.
Masurarea stabileste un izomorfism intre caracteristicile psihice si valorile numerice care le exprima cantitativ, izomorfism datorita caruia analiza valorilor numerice echivaleaza, de fapt, cu analiza insusirilor respective.
Pentru a masura o trasatura psihica sunt necesare trei conditii: 1. definirea respectivei caracteristici; 2. determinarea unui set de operatii prin care caracteristica respectiva sa fie facuta sa se manifeste; 3. stabilirea unui ansamblu de proceduri pe baza carora sa se treaca de la observatii, descrieri, afirmatii, la numere (Monica Albu, 2000).
Evaluarea este actul prin care se emite o judecata in legatura cu un individ, in functie de una sau mai multe caracteristici ale sale.
Evaluarea presupune culegere de date despre respectivele insusiri si prelucrarea lor avand ca rezultat o descriere a subiectului in termeni cantitativi si calitativi sau doar in termeni calitativi. Evaluarea desemneaza o realitate mai complexa decat masurarea deoarece, daca masurarea conduce la o descriere cantitativa, evaluarea are intotdeauna in vedere o descriere calitativa.
Rezultatul evaluarii unui individ dupa o singura caracteristica se poate concretiza in:
- rang sau loc, ce indica pozitia individului respectiv in cadrul unui grup de indivizi cu care este comparat;
calificativ, care reprezinta o exprimare in cuvinte a rezultatului unei masuratori pe o scala ordinala;
'eticheta', care denumeste o clasa din care face parte individul sau in care ar fi potrivit sa fie inclus (de exemplu, 'labil', 'introvertit', 'nevrotic');
insiruire de adjective, prin care se poate descrie caracteristica analizata.
Rezultatul evaluarii unui individ dupa mai multe caracteristici se poate concretiza in:
profil, care reprezinta portretul psihologic al subiectului in functie de caracteristicile sale dominante si care poate fi exprimat in forma verbala sau grafica;
ierarhizare de caracteristici, care consta in realizarea unui clasament al insusirilor evaluate, in functie de intensitatea lor de manifestare;
rang, calificativ, 'eticheta', care spre deosebire de evaluarea dupa un singur criteriu sintetizeaza rezultatele obtinute la toate caracteristicile analizate.
in functie de testele utilizate in evaluare exista doua tipuri de psihodiagnoza / psihodiagnostic:
psihodiagnoza psihometrica sau obiectiva, care se bazeaza pe teste psihometrice - probe standardizate ce exprima numeric, 'obiectiv', intensitatea de manifestare a unei trasaturi - si in care aprecierea insusirilor psihice se face prin masurare si evaluare; evaluarea consta in interpretarea semnificatiei pe care o au valorile numerice obtinute prin masurare;
psihodiagnoza proiectiva, care se bazeaza pe teste (tehnici) proiective - probe nestandardizate ce inregistreaza raspunsurile subiectilor fara a le atribui valori numerice - si in care aprecierea insusirilor psihice se face exclusiv prin evaluare: evaluarea consta in interpretarea semnificatiei pe care o au direct raspunsurile subiectilor.
Psihodiagnoza obiectiva are cateva caracteristici.
1. Analizeaza un ansamblu larg de insusiri legate de procesele senzoriale, gandire, memorie, limbaj, atentie, vointa, trebuinte, interese, imaginatie, creativitate, temperament, caracter, personalitate in ansamblu.
2. Sarcina de a raspunde la intrebarile unui test psihometric se adreseaza ratiunii, nivelului constient al activitatii psihice'.
3. Testele psihometrice, instrumente specifice acestui tip de psihodiagnoza, sunt probe standardizate in ceea ce priveste administrarea, cotarea (atribuirea de valori numerice diverselor trasaturi) si maniera de interpretare a punctajelor obtinute de subiecti (prin raportare la etaloane).
4. Aprecierea trasaturilor psihice se realizeaza prin masurare si evaluare.
Datorita metodelor sale, in special testelor, care tind spre o tot mai mare cantificare a fenomenelor psihice, psihodiagnoza obiectiva tinde sa devina o disciplina tehnologica.
2. Particularitatile pslhodiagnozei proiective
Psihodiagnoza proiectiva s-a afirmat dupa anii '20-'30 ai sec. XX si a cunoscut o dezvoltare spectaculoasa datorita posibilitatilor complexe de evaluare de care dispun tehnicile ci. Acestea permit explicatii ample, profunde si extrem de subtile ale personalitatii, depasind totodata anumite limite ale testelor psihometrice, legate in special de distorsionarea deliberata a raspunsurilor la o serie de intrebari la care varianta dezirabila este sesizata cu usurinta de subiect.
Psihodiagnoza proiectiva este ramura psihodiagnozei care analizeaza global personalitatea, sub aspect structural si dinamic, prin intermediul proiectiei ca mecanism psihic caracteristic individului uman. Cu ajutorul instrumentelor sale specifice, numite
generic tehnici proiective, psihodiagnoza proiectiva sondeaza profunzimile inconstientului urmarind sa aduca la lumina continutul sau ascuns, prin definitie conflictual. Evaluarea pe baza mecanismului proiectiv vizeaza in egala masura:
structura personalitatii, diversele ei componente: afectivitatea, atitudinile, motivatia, caracterul, creativitatea, inteligenta, conduita generala;
dinamica personalitatii, evolutia manifestarilor ei de-a lungul a doua axe: 1. de la pulsiunile inconstientului la actele comportamentale constiente; 2. dc la trecut spre viitorul individului.
Psihodiagnoza proiectiva se leaga prin excelenta de clinica psihiatrica si din aceasta perspectiva ea reprezinta procesul de examinare din punct de vedere psihologic a unei persoane pentru a determina natura si intensitatea tulburarilor sale mentale sau comportamentale.
Identificarea unor tulburari, fie ele excese sau deficite, permite ca prin compararea lor cu descrierile standard ale comportamentelor anormale clasificate (sindroame si boli) sa se poata determina categoria in care trebuie plasata persoana. in context medico-psihiatric psihodiagnosticul proiectiv este unul clinic si etiologic, urmarind sa identifice abaterile unor functii psihice de la normal itate, cat si cauzele care le-au produs. Concomitent, el formuleaza un prognostic si indica o forma de psihoterapie tinand seama de tipul si intensitatea tulburarilor, ca si de potentialul compensator de care dispune subiectul
Psihodiagnoza / psihodiagnosticul proiectiv au cateva caracteristici'.
1. Analizeaza personalitatea in maniera globala, urmarind in primul rand functionalitatea de ansamblu a acesteia. Desigur ca personalitatea, in calitate de structura psihica integratoare a tuturor celorlalte procese si functii, nu poate fi descrisa decat prin intermediul componentelor ci (trairi, trebuinte, interese, gandire, limbaj), dar evaluarea pleaca de la general spre particular, pentru
ca in final sa recompuna ansamblul pe baza caracteristicilor particulare constatate1. La caracterul global al analizei contribuie si perspectiva dinamica asupra personalitatii, prin care se are in vedere atat conflictualitatea existenta in structura ei ca urmare a antagonismului dintre constiinta si inconstient, cat si modificarile produse de-a lungul vietii.
2. Analiza se bazeaza pe date mai putin filtrate rational, obtinute prin intermediul proiectiei ca mecanism prin care inconstientul isi exteriorizeaza conflictele latente.
3. Trasaturile psihice ale unei persoane nu se masoara cantitativ (nu se echivaleaza numeric), ci se evalueaza in maniera calitativa prin interpretarea semnificatiilor pe care le au reactiile sale verbale, atitudinale sau actionale.
4. Tehnicile proiective, instrumentele specifice acestui tip de: diagnoza, sunt slab standardizate, desi nu lipsesc o serie de incercari in acest sens. Asemenea incercari sunt apreciate pozitiv de unii specialisti, pentru rigoarea pe care ele incearca sa o aduca in interpretarea rezultatelor testarii, dar sunt criticate de altii pentru ca limiteaza libertatea de exprimare, definitorie pentru aceste probe, reducand in consecinta profunzimea si subtilitatea analizei.
5. Psihodiagnosticul proiectiv are un caracter predominant clinic, prin chiar scopul propus, acela de a sonda inconstientul ca instanta depozitara a proceselor primare (aflate in contact direct cu biologicul), a pulsiunilor ce preseaza permanent asupra constiintei spre a obtine satisfacere, a reprezentarilor refulate care prin acumulare devin sursa de suferinta psihica. Deoarece conflictualitatea intrapsihica este constitutiva fiintei umane se pot evalua prin tehnici proiective si persoanele sanatoase, dar psihodiagnosticul proiectiv are relevanta maxima in clinica psihiatrica
6. in diagnoza proiectiva a personalitatii locul central il ocupa procesele afective si vectorul afectiv-motivational, datorita capacitatii lor de a da semnificatii realitatii si de a reflecta sub forma de traire relatiile dintre subiect si aceasta.
in interiorul psihodiagnozei, diagnoza proiectiva este un sistem teoretic si aplicativ bine diferentiat, cu o conceptie proprie asupra personalitatii si instrumente specifice de evaluare a ei.
2.1. Conceptia asupra personalitatii
Avand ca scop declarat evaluarea personalitatii, psihodiagnoza proiectiva a dezvoltat o teorie proprie asupra acesteia. Faptul era inevitabil in masura in care once instrument, test psihometric sau proiectiv, trebuie sa aiba la baza o conceptie asupra fenomenului investigat. In functie de teoria pe care se intemeiaza, o proba de personalitate va analiza anumiti factori ca fiind relevanp, dupa cum si continutul acestora va fi descris in termenii conceptiei respective.
Definita ca imbinare unitara si non-repetitiva a insusirilor psihologice care caracterizeaza pregnant si stabil individul uman concret si modalitatile sale de conduita (Al. Rosea, 1976), personalitatea constituie unitatea sistemelor dinamice -bio-fiziologice, psihice si socioculturale - prin care se efectueaza o adaptare originala la mediu (G.B. Allport, 1991).
Nucleu al activitatii psihice si comportamentului, premisa si rezultanta a tuturor conduitelor, personalitatea se formeaza si se manifesta in context social, fiind construita progresiv de catre fiecare subiect uman prin incorporarea dimensiunii sociale (M. Zlate, 1994). Sistemul de personalitate este atat inchis, asigurand unitatea si identitatea fiintei, relativa sa autonomie, cat si deschis multiplelor relatii si interactiuni prin care individul uman se ancoreaza in lume si devine parte componenta a acesteia. Persoana si mediul sunt interdependente, cei doi factori construindu-se ca urmare a influentelor exercitate reciproc (K. Lewin, 1936). Confruntata cu imprejurarile concrete de viata si implicata permanent in activitate si relatii sociale, personalitatea devine un tot functional, structurat finalist, care isi exprima performantele adaptative in cadrul comportamentului si al activitatii orien teleonomic (P. Popescu-Neveanu, 1978).
J. E. Bell considera ca fundamentul teoretic al tehnicilor proiective are la baza patru asertiuni privind natura personalitatii
1. Personalitatea este un proces dinamic, fapt ce impune explorarea ei cu instrumente capabile sa oglindeasca acest aspect.
2. Personalitatea este explorabila, in pofida naturii sale dinamice, fiind o formatiune integrata, rezultatul evolutiv al unui proces biologic, neurologic si psihic de cuprindere si asimilare a unui element de catre un altul unificator si supraordonat.
3. Comportamentul individului uman este adaptativ, adica reprezinta un rezultat al interactiunii dintre structura personalitatii si stimularile mediului. In consecinta, cunoscand doi dintre termenii acestei relatii - stimulii (materialul testului) si comportamentul (reactiile la test) se poate deduce, daca se gasesc stimuli si comportamente cu adevarat relevante, cel de-al treilea termen -structura personalitatii.
4. Structura personalitatii cuprinde o zona ampla ce apartine inconstientului, pe care tehnicile proiective o pot explora prin intermediul unei serii intregi de comportamente ce-si au sursa in el. (dupa, P. Pichot, 1960)
2.1.1. Aborarea structurala
Un model structural al personalitatii, care prezinta interes explicativ pentru psihologia proiectiva, realizeaza R. Meili prin unificarea mai multor teorii clasice. Autorul considera ca trasaturile de personalitate se impart in doua categorii fundamentale - trasaturi descriptive si trasaturi explicative, fiecare din ele cuprinzand mai multe subcategorii.
Trasaturile descriptive sunt: aptitudinile, pulsiunile, motivatiile si interesele; caracteristicile temperamentale (dinamice); caracteristicile morale (caracteriale).
Trasaturile explicative sunt cele care corespund:
rezonanta - din a caror combinare calitativa si cantitativa (grad de pregnanta) rezulta opt tipuri: nervos, sentimental, coleric (sau activ-exuberant), pasionat, sanguinic (sau realist), flegmatic, amorf, apatic.
Tipologia psihologica a lui H. Rorschach. Are in vedere orientarea spre exterior sau spre interior a energiei pulsionale si cuprinde trei tipuri: extrafensiv (corespunzator extravertitului), intratensiv (corespunzator introvertitului) si coartat (corespunzator unui individ retractat, caracterizat printr-o slabire a functiei intelectuale si abolirea orientarii atat catre obiect, cat si catre sine).
. Tipologia psihofiziologica a lui I.P. Pavlov. Se bazeaza pe proprietatile activitatii nervoase superioare (intensitate, echilibru, mobilitate) in functie de care stabileste existenta a patru tipuri: puternic - echilibrat - mobil; puternic - echilibrat - inert; puternic - neechilibrat -excitabil; slab.
. Tipologia psihopatologica a lui E. Kahn. Are in vedere anumite destructurari ale manifestarilor temperamentale si cuprinde urmatoarele tipuri: nervos, sensibil, obsesiv, exploziv, hipertimic, depresiv, instabil, amoral, nestatornic, impulsivjantastic, bizar.
. Tipologia psihopatologica a lui K. Schneider. Porneste de la disfunctiile care apar in structura personalitatii si contureaza urmatoarelor tipuri clinice: hipertim (hipomaniac), depresiv, nelinistit (senzitiv si anancastic), fanatic (paranoiac), histeroid (histrionic sau mitornaniac), instabil, exploziv, apatic (schizoid), astenic (psihastenie).
2.2. Caracteristicile tehnicilor proiective
Tehnicile proiective sunt o categorie de probe care evalueaza personalitatea asa cum se exteriorizeaza ea prin intermediul mecanismului proiectiv. Structura de personalitate nu poate fi cunoscuta printr-o analiza directa, continutul sau fiind unul subiectiv, 'intrapsihic'. Ceea ce poate fi supus evaluarii nemijlocite este forma personalitatii, manifestarile sale externe, concret-obiective, care au un caracter 'extrapsihic'. Deoarece forma si continutul sunt interdependente si inseparabile, centrarea analizei asupra manifestarilor externe ale personalitatii permite sesizarea continutului sau intrapsihic. Asadar, psihodiagnoza personalitatii presupune realizarea unui 'model' care sa o reproduca in exterior ca pe un fapt material, obiectiv si concret, iar acest model ia nastere prin proiectarea continuturilor intrapsihice.
Tehnicile proiective constituie o categorie aparte dc probe, pentru care se prefera inlocuirea termenului de 'test' cu acela de 'tehnica' datorita manierei complexe de interpretare a datelor obtinute prin intermediul lor. Pe de alta parte, le este contestat caracterul de 'test' in intelesul clasic al termenului, deoarece nu au gradul de standardizare si nici obiectivitatea ce decurge din exprimarea cantitativa a rezultatelor, ca in cazul testelor psihometrice1.
Denumirea de 'proiective' a fost data acestei categorii de probe, cam in acelasi timp, de L.K. Frank si H.A. Murray, cel din urma preferand ulterior termenul de 'aperceptie' pe care il va si utiliza in denumirea probei sale - Testul aperceptiv tematic-lkl.
Frank este primul care sintetizeaza toate datele din domeniu si care fundamenteaza teoretic noile metode, situandu-le intre psihanaliza si gestaltism. El va aprecia tehnicile' proiective drept metodele psihologice cele mai valoroase din perspectiva clinica, datorita capacitatii lor de a investiga dinamic si holistic personalitatea. Studii ample asupra testelor proiective sunt datorate lui D. Anzieu, H.H. Anderson, JBell, D. Rappaport, A. Rey si la noi in (ara Marianei Rosea.
Primul test proiectiv care s-a impus, fiind si astazi cel mai utilizat, a fost Testul petelor de cerneala al lui H. Rorschach (1921). La scurt timp i-au urmat Testul tematic de aperceptie conceput de H.A. Murray, Testul arborelui elaborat dc K. Koch si dezvoltat ulterior de R. Stora, Testul persoanei umane construit de K. Machover si dezvoltat in variante distincte de L. Navratil, Al. Marinow, A. Abraham, Testul casei si Testul familiei concepute de D. Corman si M. Borelli-Vincent.
Trebuie observat ca multe din materialele acestor probe, in forme mai mult sau mai putin asemanatoare, erau cunoscute psihologilor, dar ele fusesera create in scopul studierii unor aspecte psihice mai limitate si de pe alte pozitii teoretice. De exemplu, A. Binet, V. Henri, S. Sharp foloseau petele de cerneala ca metoda de analiza a nivelului intelectual si imaginatiei. W. Wundt utilizeaza, primul, asociatiile libere, dar nu ca pe o proba proiectiva, asa cum va face Jung, ci ca pe o metoda experimentala cu ajutorul careia masura timpul de reactie al subiectilor in functie de rapiditatea cu care acestia asociau diverse cuvinte cu cele date ca stimul. insusi Jung utilizeaza la inceput experimentul asociativ verbal in scopul masurarii timpului de reactie, abia ulterior descoperind cu ajutorul lui complexele. L.A. Schwartz foloseste imagini cu situatii sociale ca punct de plecare pentru interviul psihiatric al tinerilor delincventi.
Tehnicile proiective pornesc de la ipoteza ca proiectia se declanseaza ca reactie de interpretare a unor stimuli exteriori cu un anumit grad de ambiguitate, facand posibila surprinderea tendintelor profunde ale personalitatii in interrelatiile lor dinamice. in principiu, probele proiective se bazeaza pe analiza reactiilor provocate de anumite imagini si obiecte, fapt ce permite stabilirea aspectelor din mediu cu care se identifica subiectul. Descifrarea semnificatiilor acestor identificari face posibila estimarea indirecta, dar probabila, a modalitatilor proprii unui individ de a reactiona in situatii similare. Din toate aceste consideratii teoretice decurg particularitatile de constructie (continut), de lucru si de interpretare specifice acestor probe.
2.2.1. Caracteristicile de continut
Tehnicile proiective se deosebesc de testele psihometrice de personalitate, ca si de toate celelalte metode de evaluare psihodiagnostica, prin continutul particular al sarcinii si prin mecanismele pe care se bazeaza indeplinirea ei.
1. Tehnicile proiective sunt probe care solicita subiectului sa organizeze, sa dea sens unui ansamblu de stimuli cat mai nestructurati, cat mai ambigui sau cat mai incompleti. Datorita ambiguitatii sarcinii tehnicile proiective sunt considerate procedee deghizate de testare (Ana Anastasi, 1988) sau metode indirecte, disimulate, 'oblice' (G.W. Allport, 1991).
Unii specialisti considera ca slaba structurare nu ar caracteriza decat o parte din aceste metode, mai ales pe cele bazate pe analiza unor pete (Tehnica Rorschach, Tehnica Holtzman, Testul Zulliger), dar nu si probele de asociere a cuvintelor (Testul de asociere a cuvintelor Jung) sau pe cele de alegere - a unor fotografii (Testul de diagnostic pulsional Szondi) ori culori (Testul de sortare a culorilor Luscher). Alti autori apreciaza insa ca nici tehnicile din ultimele categorii nu contrazic principiul fundamental de constructie al probelor proiective, sarcina propusa subiectului pastrandu-si caracterul ambiguu, dar nu la nivel perceptiv, ci cognitiv. in cazul lor sarcina are un caracter atat dc general incat, pe de-o parte, face imposibila intelegerea de catre individ a aspectelor urmarite in evaluare, iar pe de alta parte, ii da o mare libertate de raspuns si-i favorizeaza activitatea imaginativa.
in rezolvarea probei subiectul da sens campului de stimuli ambigui in virtutea unor sensuri personale, pe care le-a dobandit in confruntarea cu situatii reale care ii sunt sugerate acum, mai mult sau mai putin vag, de stimulii prezentati. in Gestalt-ul pe care individul il realizeaza intervine un principiu propriu de organizare a stimulilor, iar semnificatia atribuita lor include trairile subiectului fata de situatia reala pe care ei i-o evoca.
in cazul tehnicilor proiective expresive, in care nu se pleaca de la un ansamblu de stimuli prezentati, ci subiectul insusi trebuie sa-l produca pe baza unei teme date (Testul arborelui. Testul persoanei umane. Testul de pictura cu degetele, Testul miokinetic etc), formularea temei este atat de generala incat campul de stimuli (desenul, miscarea) va fi creat pe baza acelorasi sensuri si semnificatii personale.
2. Spre deosebire de testele clasice de personalitate, ale caror intrebari solicita aprecierea rationala a unor atitudini, trairi, conduite, tehnicile proiective urmaresc aducerea in constiinta a continutului pulsional (inconstient) sau ideativ (subconstient) al individului. In efortul de a structura materialul prezentat, de a-i gasi o semnificatie sau dc a-1 intregi, subiectul proiecteaza asupra stimulilor interesele sale, aspiratiile, atitudinile, conflictele -reprimate toate in inconstient si chiar unele moduri stabile de gandire aflate in subconstient. Proba proiectiva urmareste sa-i evoce persoanei trairile sale intrapsihice, iar acest fapt este favorizat de materialul ambiguu care determina o scadere a functiei de aparare a Eului. In consecinta persoana isi va exterioriza mai usor continuturile conflictuale cantonate in profunzimea psihismului sau.
Multi specialisti considera ca in rezolvarea unor asemenea probe nu functioneaza doar un mecanism de proiectie in sens pur psihanalitic, adica inconstient. in opinia lor, sarcina implica si proiectia in intelesul ei general, de functie a constiintei prin care aceasta isi extrapoleaza continuturile subiective in planuri de viitor si in care gandirea si imaginatia joaca roluri esentiale; ca urmare, in rezolvarea unei asemenea probe intervin, alaturi de un mecanism proiectiv clasic, gandirea si imaginatia.
Exista chiar opinia ca denumirea de tehnici 'proiective' este inadecvata, in cadrul lor nefur.ctionand un mecanism proiectiv. Murray, care a contribuit initial la fixarea termenului pentru ca apoi sa renunte la el, considera ca Ia baza unor astfel de probe sta un mecanism de aperceptie - un fond de experienta perceptiva si cognitiva ce se activeaza selectiv si care mijloceste cunoasterea in general. ('Aperceptie' este un termen la care s-a renuntat, fiind inlocuit dc concepte ca mnemoschema, cod, montaj, model.)
3. Tehnicile proiective investigheaza personalitatea facand apel la capacitatile expresive ale subiectului. Expresivitatea este capacitatea persoanei de a reflecta in mod pregnant, cu putere, stari interioare (trairi si idei) si de a le exprima in mod figurat (de exemplu, prin desen, gest, prin descrierea actiunii sau a relatiilor dintre mai multe personaje). Ea este implicata esential intr-o categorie intreaga de probe, numite tehnici expresive.
2.2.2. Caracteristicile de lucru
Utilizarea tehnicilor proiective confrunta atat psihologul, cat si subiectului examinat, cu o serie de particularitati.
1. Principala caracteristica de lucru a testului proiectiv consta in maniera de rezolvare a sarcinii, care se bazeaza pe raspunsurile libere ale subiectului. Din aceasta decurg celelate cerinte, menite sa favorizeze exprimarea libera a persoanei analizate.
2. Este obligatorie respectarea numarului de aplicari indicat in manualul probei si derularea lor conform etapelor prevazute. Aceasta, deoarece numarul si succesiunea aplicarilor sunt gandite astfel incat sa determine progresul proiectiei si scoaterea la lumina a unor continuturi subiective tot mai profunde. Din acest punct de vedere aplicarea poate li:
- unica, proba aplicandu-se o singura data si in cursul aceleiasi sedinte (de exemplu, Tehnica Rorschach, Testul fabulelor, Tehnica Rotter, Testul povestirilor in imagini);
- repetata, proba aplicandu-se de mai multe ori in cadrul aceleiasi sedinte (de exemplu, Testul de diagnostic pulsional Szondi, Testul de sortare a culorilor Luscher);
- reluata, proba reaplicandu-se dupa un interval de timp (de exemplu, Testul de diagnostic pulsional Szondi, Testul tematic de aperceptie - TAT).
3. Desfasurarea probei este asistata pe toata durata ei de catre specialist. Acesta, pe de-o parte, observa si inregistreaza reactiile subiectului,iar pe de alta parte ilmobilizeaza, directioneaza, centreaza pe sarcina. De altfel, in majoritatea probelor materialul de lucru (planse, fotografii, materiale de ales sau ordonat) ii este dat subiectului treptat, pe masura parcurgerii unor pasi, dupa cum in functie de modul si directia in care el inainteaza in sarcina i se cer anumite explicatii si precizari.
4. Aplicarea probei este individuala. incercarile de elaborare a unor variante cu aplicare colectiva nu lipsesc, dar ele au fost sever criticate pentru ca o asemenea maniera de lucru incalca cerinta formulata la punctul 3, ducand la o simplificare a probei si la reducerea cantitatii de informatii oferite de ea.
5. inregistrarea raspunsurilor se face de catre specialist si intr-o maniera care sa nu perturbe subiectul. Raspunsurile libere, specifice tehnicilor proiective, ridica dificultati in notarea lor cat mai fidela. Este preferabila pierderea unor fragmente din relatare decat intreruperea subiectului si solicitarea lui sa repete, fapt ce-i perturba sirul ideilor si-i inhiba proiectia.
In ceea ce-1 priveste pe subiect, parcurgerea unei probe proiective il confrunta si pe el cu o serie de aspecte particulare.
1. Tipul variat de sarcina propus spre rezolvare. Sub aspectul varietatii sarcina continuta de o proba proiectiva poate fi:
- unica, subiectul avand de raspuns la o singura solicitare (de exemplu, Testul arborelui, Testul satului);
- unica dar repetata, subiectul raspunzand de mai multe ori aceluiasi tip de solicitare (de exemplu. Testul persoanei umane, in care daca a desenat un barbat i se cere sa deseneze si o femeie, si invers, Testul de sortare a culorilor Luscher, care se aplica de doua ori consecutiv);
- multipla si diferita, subiectul raspunzand mai multor solicitari care difera intre ele (de exemplu, Testul casa-copac-persoana, in care executa trei desene diferite, Testul imaginilor Blacky, in care construieste pe baza unor planse o serie de povestiri).
2. Dificultatea crescuta a sarcinii. Dificultatea rezolvarii multora din probele proiective provine din:
- reala complexitate a solicitarilor si durata mare de parcurgere a unor probe (de exemplu, Tehnica Rorschach, Testul cu imagini Michigan, Testul tematic
Btr de apercepfie- TA T);
- caracterul inedit al materialului de lucru, uneori cu aspect ludic, care contrariaza subiectul sau chiar il inhiba (de exemplu, Tehnica Holtzman, Testul satului, Testul de marionete. Testul de pictura cu degetele, Sandplay-u);
- conditia de bolnav a subiectului, fapt care ii limiteaza capacitatea de autoanaliza, comunicarea, expresivitatea si ingreuiaza rezolvarea unor sarcini care le solicita din plin.
2.2.3. Caracteristicile de interpretare
Modul particular in care sunt interpretate tehnicile proiective este rezultatul direct al obiectivului pe care si-1 propun, acela de evaluarea profunda a structurii de personalitate, si al consecintei care decurge din el - raspunsurile libere la proba. Tehnicile proiective au la baza principii standardizate de aplicare, dar interpretarea raspunsurilor este putin standardizata, acestea nefiind cotate cu puncte din a caror insumare sa rezulte o nota finala raportabila la un etalon.
1. Interpretarea probelor proiective consta in analiza sensurilor date de subiect unui ansamblu de stimuli prezentat sau construit de e insusi. Analiza urmareste sa surprinda trairile si conflictele emotionale, atitudinile si motivele profunde, trasaturile caracteriale si tipologia individului, si sa identifice, acolo unde este cazul, un ansamblu de tulburari care sa conduca la formularea unui diagnostic medical.
Interpretarea raspunsurilor este una calitativa, de analiza a semnificatiei lor prin compararea cu serii de raspunsuri tipice pentru o anumita trasatura, manifestare sau tulburare, cuprinse in asa-numitele tabele normative ale probei. Tabelele normative sunt diferentiate pe categorii de subiecti si sunt mai mult sau mai putin cuprinzatoare, dar oricat de ample ar fi ele nu pot contine toata varietatea de raspunsuri posibile. pe de alta parte, tabelele ofera doar clase de raspunsuri care au anumite semnificatii, insa includerea in ele a raspunsurilor concrete date de un anumit subiect tine de experienta psihologului si este aspectul cel mai dificil al utilizarii tehnicilor proiective.
este de mentionat ca unele probe au tabele normative inca 'deschise', ce isi asteapta completarea cu noi categorii de raspunsuri-tip care sa fie relevante pentru anumite tulburari catalogate mai recent sau pentru indivizii normali. o alta serie de probe nu au date caracteristice populatiei sanatoase, rezultatele fiind analizate dupa criterii exclusiv clinice. exista insa si tehnici proiective care nu dispun de nici un fel de date normative, raspunsurile subiectilor fiind interpretate exclusiv in functie de intuitia si experienta clinica a specialistului, asemenea probe urmand sa fie normate in timp, prin aplicare, formulare de concluzii si validare practica.
2. ca si in cazul evaluarii pe baza de teste psihometrice, rezultatele obtinute la oricare din probele proiective trebuie corelate cu informatii provenite si din alte surse. acestea pot ti: alte tipuri de probe - teste psihometrice; alte metode - observatie, anamneza, analiza biografica, analiza unor produse ale activitatii reale; relatari facute de alte persoane - familie, prieteni, colegi de activitate. in context clinic, repere fundamentale in formularea unui diagnostic pe baza tehnicilor proiective sunt anamneza si evaluarea medicala.
3. interpretarea tehnicilor proiective si formularea unui psihodiagnostic pe baza lor trebuie sa ofere o imagine globala asupra personalitatii, continand concluzii atat asupra structurii, cat si asupra dinamicii ei.
Sintetizand particularitatile de continut, de lucru si de interpretare. Ana Anastasi (1988) apreciaza ca trei caracteristici principale diferentiaza net metodele proiective de celelalte metode de explorare a personalitatii:
- faptul ca subiectul nu este niciodata constient de semnificatia psihologica a raspunsului sau;
- multitudinea raspunsurilor posibile la un singur stimul dat;
- necesitatea de a tine cont in interpretarea unui element comportamental de alte clemente ale aceluiasi comportament, participarea contextului la interpretare fiind impusa de faptul ca, in principiu, un anumit raspuns nu arc o semnificatie univoca.
Prin caracterul lor indirect, disimulat, tehnicile proiective constituie modalitatea ideala de evaluare in clinica psihiatrica, data fiind frecventa tendintelor simulative si disimulative specifice persoanelor cu tulburari psihice.
2.3. Avantajele tehnicilor proiective
Evaluarea psihodiagnostica pe baza tehnicilor proiective, desi extrem de laborioasa, prezinta multiple avantaje.
1. Tehnicile proiective depasesc o serie de limite ale testelor psihometrice de personalitate, cum ar fi:
- numarul limitat al variantelor de raspuns, fapt ce reduce libertatea de exprimare;
- distorsionarea intentionata a raspunsurilor de catre subiect prin minciuna, simulare, suprasimulare, disimulare, acestea toate in legatura cu interesele sale in situatia respectiva si cu anumite trasaturi dizarmonice de personalitate;
- distorsionarea neintentionata a raspunsurilor de catre subiect datorata incapacitatii sale de autoanaliza, lipsei de maturitate in gandire, nivelului scazut de instructie, nivelului intelectual redus, neatentiei, insuficientei concentrari asupra sarcinii;
- distorsionarea raspunsurilor datorata 'transparentei' multor intrebari din chestionare, care permite sesizarea raspunsurilor dezirabile:
- distorsionarea rezultatelor ca urmare a acomodarii cu testele, persoanele evaluate frecvent 'invatand' oarecum testele, ajungand sa stie ce este avantajos sa raspunda.
2. Tehnicile proiective realizeaza o evaluare ampla, profunda si subtila a personalitatii.
3. Tehnicile proiective favorizeaza contactul uman dintre subiect si psiliolog, contribuind prin aceasta la imbunatatirea imaginii de sine a subiectului. Asistat pas de pas, stimulat in.a se exprima si in a face precizari, el se simte valorizat pentru ca este ascultat, pus sa reflecteze, antrenat intr-o relatie directa cu o persoana de autoritate. Subiectul incepe sa se perceapa pe sine drept coparticipant la efortul terapeutic general si aceasta contribuie la reabilitarea sa pe plan individual.
4. Tehnicile proiective favorizeaza psihoterapia ce va urma eventual psihodiagnozei, iar unele dintre ele constituie chiar o forma de psihoterapie. Virtutile psihoterapeutice ale probelor proiective se leaga de capacitatea lor de a provoca descarcarea unor tensiuni. Aceasta detensionare se poate produce, in functie de sarcina probei, printr-o conduita:
- verbala, prin descrierea de catre subiect a conflicteloj^ altora (de exemplu, ale personajelor dintr-o fotografie), dar descarcandu-si prin aceasta propriile tensiuni, sau dand solutii pentru rezolvarea conflictelor altora, dar intrevazand prin aceasta solutii pentru ale sale;
- neverbala, de tip expresiv-creator. prin realizarea unor desene, modelaje, asamblari sau prin joc.
5. Tehnicile proiective au o mare sensibilitate in surprinderea deviatiilor patologice si a bolii psihice. Psihodiagnoza proiectiva confrunta in permanenta patologicul cu normalul, iar libertatea maxima a raspunsurilor permite inregistrarea deviatiilor care apar comparativ cu raspunsurile caracteristice pentru normalitate. Tocmai posibilitatea de a surprinde trairi si idei atipice, cu elemente inedite si paradoxale, care se abat de la standardele normalului indicand prezenta tulburarilor psihice face din tehnicile proiective instumente specifice clinii psihiatrice.
6. Tehnicile proiective se adreseaza unei arii largi de populatie. Cu ajutorul lor se pot evalua cele mai diverse categorii de subiecti: copii, adulti, senescenti;. barbati si femei; persoane bolnave, dar si sanatoase; persoane cu diverse niveluri de instructie si cultura; persoane apartinand unor spatii etnice diferite, existand chiar variante adaptate etnocultural ale unor probe (de exemplu, pentru Tehnica Rorschach sau pentru Testul Patte-Noire). Contributia tehnicilor proiective, mai ales a celor expresive, este esentiala in psihodiagnoza copilului unde apelul la chestionare este limitat datorita incapacitatii de autoanaliza specifica varstei.
7. Tehnicile proiective au relevanta asupra procesului de creatie. in masura in care expresia artistica se exteriorizeaza inclusiv printr-un mecanism proiectiv, probele proiective permit o mai buna intelegere a resorturilor profunde ale activitatii creative, normale si patologice.
8. Tehnicile, proiective, la fel ca si testele clasice, ofera rezultate care se pot conserva in timp, astfel incat repetarea probelor la
anumite intervale si compararea rezultatelor pot evidentia modificarile personalitatii de la o etapa la alta si in mod special evolutia unor procese patologice.
2.4. Limitele tehnicilor proiective
Dincolo de multiplele avantaje, tehnicile proiective au si o serie de limite.
1. Fundamentarea teoretica bazata in principal pe psihanaliza trezeste rezerve in utilizarea tehnicilor proiective specialistilor care nu adera Ia aceasta teorie. Suportul psihanalitic al probelor se reflecta atat in maniera de explicare a fenomenelor, cat si in terminologia utilizata, interpretarile oferite de unele tehnici neputand fi transpuse intr-un limbaj nepsihanalitic (exemplu cel mai tipic in acest sens este Testul de diagnostic pulsional Szondi).
2. Marea, libertate de exprimare in raspunsuri solicitata de catre tehnicile proiective ramane adesea un simplu deziderat in cazul persoanelor cu:
- nivel intelectual inferior, grad scazut de educatie si cultura, limbaj insuficient dezvoltat, toate acestea limitand semnificativ capacitatea de exteriorizare a continuturilor subiective prin intermediul probelor care fac apel la exprimarea varbala;
- nivel scazut de competenta grafica, fapt ce duce la aparitia in probele de desen a unor elemente distorsionate, dezagregate, care nu au semnificatie patologica reala, ci sunt consecintele lipsei de abilitate in a desena;
- starea speciala indusa de boala, care prin natura ei restrange semnificativ comunicarea si face individul prea putin cooperant (de exemplu, depresia reduce exteriorizarea pana la blocaj, facand persoana inapta sa raspunda solicitarilor complexe proprii multora din probele proiective).
3. Unele tehnici proiective sunt investite cu o valoare de diagnoza prea mare fata de caracterul lor simplist, mai ales in cazul unor subiecti cu intelect superior. Exista specialisti care considera ca anumite probe sunt lipsite de profunzime avand un continut puerQT ludic (de exemplu, testele de completare imagini Wartegg, Sandplay-u - jocul cu nisip), pretentiile lor fiind exagerate atunci cand afirma ca evalueaza fenomene extrem de complexe prin mijloace atat de facile.
4. Multe tehnici proiective propun sarcini complexe a caror rezolvare dureaza mult sau care necesita aplicari repetate, fiind nerealiste in privinta solicitarilor formulate, cel putin fata de anumite categorii de subiecti.
5. Exprimarea libera a raspunsurilor duce la o varietate extrema a acestora, facand foarte dificila si adesea echivoca incadrare lor in clase de semnificatii si interpretarea. Chiar daca pentru interpretare exista tabele normative in functie de care raspunsurile unui subiect sunt comparate cu categorii tipice, incadrarea lor intr-o categorie sau alta lasa camp deschis subiectivitatii evaluatorului. Ca urmare, apar diferente mari in interpretarea acelorasi rezultate de catre persoane diferite, in functie de: formatia lor clinica (sistemul nosologic utilizat - DSM, ICD, Oxford), experienta profesionala si experienta in lucrul cu proba, intuitia, simtul psihologic, imaginatia, personalitatea acestora1. L. Thurstone considera ca in utilizarea probelor proiective se manifesta o dubla proiectie, in sensul ca in rezolvarea testului se proiecteaza subiectul, iar in interpretarea testului se proiecteaza psihologul.
6. Unele tehnici proiective nu au norme caracteristice populatiei sanatoase sau au foarte putine date despre aceasta. Ele apreciaza o serie de manifestari ca fiind patologice in functie de raspunsuri insuficient studiate in populatia normala, astfel incat sa se stie cert daca asemenea raspunsuri nu apar si in randurile acesteia. Se considera ca pentru multe din probe sunt inca necesare studii comparative, pe populatie normala si clinica, pentru a se preciza in ce masura anumite elemente sunt intr-adevar caracteristice numai persoanelor bolnave si pot fi luate in considerare ca repere in diagnoza.
7. in pofida dezideratului exprimat, tehnicile proiective nu pot evalua exhaustiv personalitatea umana. Chiar daca fata de testele psihometrice probele proiective permit o analiza mult mai complexa a acesteia, oricare din tehnici nu va reusi sa abordeze decat un numar limitat de functii psihice si instante ale personalitatii. Desi gama larga de tehnici proiective permite analiza oricarei laturi a psihicului, ele sunt foarte diferite conceptual si inegale ca relevanta, facand imposibila o evaluare simultana care sa fie totdata concordanta si coerenta.
Incapacitatea metodelor de psihodiagnostic, fie ele metrice sau proiective, de a formula o apreciere asupra intregii personalitati este determinata partial de anumite insuficiente metodologice (de constructie si de interpretare a probelor), dar in cea mai mare masura ea se datoreaza complexitatii obiectului supus cercetarii. Personalitatea umana este nu doar un sistem hipercomplcx, ci si o fomatiune cu infinite variante structurale, fiecare din ele unica, irepetabila si caracterizata de o dinamica proprie.
8. invatarea oricarei tehnici proiective si castigarea abilitatilor de lucru cu ea necesita timp indelungat. Pentru reala insusire a unei probe studiul teoretic este insuficient, fund obligatorie o experienta practica ce se dobandeste de-a lungul catorva ani (de exemplu, pentru Tehnica Rorschach se considera ca sunt necesari minimum doi ani). In plus, competenta in utilizarea unor tehnici proiective clasice (Tehnica Rorschach, Testul de diagnostic pulsional Szondi) este atestata oficial numai de catre anumite foruri internationale care impun stagii practice desfasurate sub directa lor indrumare si la care accesul multor psihologi este limitat.
Deasemenea, lucrul cu tehnicile proiective impune cunostinte aprofundate de psihipatologie, o indelungata experienta in psihodiagnoza in general, cunoasterea pe baza de experienta practica a tehnicilor proiective utilizate, aspecte ce presupun o formare de durata, fapt ce limiteaza accesul tinerilor specialisti la psihodiagnoza proiectiva.
2.5. Locul tehnicilor proiective in ansamblul probelor de evaluare a personalitatii
O mai buna intelegere a particularitatilor tehnicilor proiective este data de compararea acestora cu ansamblul testelor de personalitate care realizeaza evaluarea acesteia in maniera psihometrica. In functie de modelul teoretic ce sta la baza lor, testele
psihometrice de personalitate se impart in cateva categorii.
1. Teste factoriale. Considera ca personalitatea este rezultatul combinarii unui numar variabil de factori primari (fundamentali), sortati de regula prin metoda analizei factoriale.
in aceasta categorie, printre testele cele mai utilizate datorita gradului ridicat de validitate se numara:
- Inventarul de personalitate California - CPI. autor H. Gough, care evalueaza urmatorii 18 factori: dominanta; capacitate de statut; sociabilitate; prezenta sociala; acceptare de sine; sentiment de confort personal; responsabilitate; socializare; autocontrol; toleranta; tendinta de a face impresie buna; comunalitate; realizare prin conformism; realizare prin independenta; eficienta intelectuala; inclinatie psihologica; flexibilitate; feminitate.
- Chestionarul celor 16 factori primari de personalitate - 16 PF, autor R.B.Cattell, care evalueaza urmatorii 16 factori: l.schizotimie / ciclotimie; 2. abilitate rezolutiva generala (inteligenta); 3. instabilitate / stabilitate emotionala; 4. supunere / dominanta; 5.expansivitate / nonexpansivitate; 6. Supraeu slab / Supraeu puternic; 7.timiditate / indrazneala; 8. realism, duritate, maturitate / sensibilitate, imaturitate, labilitate; 9. incredere, adaptare, cooperare cu ceilalti / neincredere, indaratnicie, indiferenta fata de altii; lO.inclinatie spre aspectele practice, constiinciozitate, conventionalism / inclinatie spre aspectele imaginative, independenta, boemie; 11 .naivitate, sentimentalism / clarviziune, spirit analitic; I2.incredere / tendinta spre culpabilitate; 13. conservatorism / radicalism; 14. dependenta de grup / independenta fata de grup; 15.neintegrare, neadaptare sociala, sentiment de sine slab / integrare, adaptare, sentiment de sine puternic; 16. tensiune ergica slaba, destindere, calmitate, satisfactie / tensiune ergica ridicata, anxietate, frustrare.
Acesti 16 factori primari se grupeaza in patru factori de ordinul D care sunt: I. adaptare / anxietate; II. introversie / extraversie; III. emotivitate / dinamism; IV. supunere / independenta.
- Inventarul multifazic de personalitate Freiburg - FPI, autori Y.Fahrenberg, H. Selg si R. Hampel (Clinica psihiatrica din Freiburg) care evalueaza urmatorii 12 factori: 1. nervozitate, tulburari psihosomatice; 2. agresivitate, imaturitate emotionala; 3. depresie, nesiguranta; 4. excitabilitate, frustrare; 5. sociabilitate; 6-calm, incredere in sine; 7. tendinta de dominare; 8. inhibitie, tensiune; 9. fire deschisa, spirit autocritic; 10. extraversie; 11. labilitate emotionala; 12. masculinitate.
- Chestionarul de.personalitate GZTS, autori J. Guilford si N. Zimmerman, care evalueaza urmatorii 10 factori: activism general; autocontrol; ascendenta; sociabilitate; stabilitate emotionala; obiectivitate; bunavointa; reflexivitate; relatii personale; masculinitate.
2. Teste superfactoriale. Considera ca personalitatea este rezultatul interactiunii unor superfactori fundamentali si determinanti pentru diversele moduri stabile si distincte de conduita.
Probele cele mai reprezentative pentru aceasta categorie sunt:
- Chestionarul de personalitate Eysenck - EPQ, autor H.J. Eysenck, care pe baza unui model tridimensional al personalitatii analizeaza 3 superfactori ai acesteia, considerati adevarate axe ale fiintei umane: I. extraversie / introversie; II. psihozism; III. nevrozism, instabilitate emotionala. Cei trei superfactori sunt interpretati in maniera psihanalitica - extraversia este legata de dominatia Sinelui, introversia de dominatia Supraeului, iar nevrozismul este considerat rezultatul "hartuirii' unui Eu slab de catre un Sine si un Supraeu pe care acesta nu-i poate stapani.
aiuNtuc uamqui; dfcb wmqul -o ;sJs£ /iuicty-sson 5J£jWUflBq«.c ;6jflMii(nob
- Chestionarele de tip 'Big Five' - NEO PIR (autori Costa si McCrae),
PPQ (autori Kline si Laphman), ZKPQ-IE (autori Zuckerman si Kuhlman), BFQ (autori Caprara, Perugini, Barbaranelli s.a.) care analizeaza personalitatea pe baza unui model compus din 5 superfactori:
I. nevrotism, cu fatetele: 1. anxietate; 2. ostilitate; 3.depresie; 4. constiinta de sine exagerata; 5. impulsivitate; 6.vulnerabilitate;
II. extraversie, cu fatetele: 1. caldura, entuziasm; 2. spirit gregar; 3.afirmare; 4. activism; 5. propensiune spre nou si incitant; a.pozitivitatea starilor emotionale;
III. deschidere, cu fatetele: 1. deschidere spre fantezie; 2.deschidere in plan estetic; 3. deschidere spre modurile proprii de a simti; 4. deschidere in planul actiunilor; 5. deschidere in plan ideatic; 6. deschidere in planul valorilor;
IV. agreabilitate, cu fatetele: 1. incredere; 2. sinceritate in exprimarea opiniilor si in conduita; 3. altruism; 4. bunavointa; 5.modestie; 6. blandete;
V. constiinciozitate, cu fatetele: 1. competenta; 2. ordine; 3.simt al datoriei; 4. dorinta de realizare; 5. autodisciplina; 6.deliberare, chibzuinta, precautie.
3. Teste tipologice. Considera ca personalitatea este expresia unor structuri tipologice, a unor grupuri bine organizate de trasaturi esentiale si reprezentative pentru o intreaga categorie de indivizi. (Tipologia construieste imagini "standard' la care sunt raportati subiectii concreti; de regula, acestia apartin simultan mai multor categorii tipologice, apreciindu-se ca 60 % dintre indivizi sunt "mixotipi'.)
Printre cele mai reprezentative probe din aceasta categorie se numara:
- Indicatorul de tipologie Myers-Briggs - MBTI, autoare Katharine Briggs si Isabel Briggs Myers, care pe baza a patru dimensiuni bipolare de personalitate, considerate fundamentale, determina 16 tipuri distincte de personalitate. Cele patru dimensiuni sunt: extraversie-introversie, senzatie-intuitie, gandire-sentiment, judecata-perceptie si ele se combina in 16 structuri tipologice: - tipul ESTJ-extravertit, senzorial, ganditor, judecator; - tipul ENTJ-extravertit, intuitiv, ganditor, judecator; - tipul ISTP - introvertit, senzorial, ganditor, perceptiv; - tipul INTP - introvertit, intuitiv, ganditor, perceptiv;
- tipul ESFJ - extravertit, senzorial, afectiv, judecator; - tipul ENFJ - extravertit, intuitiv, afectiv, judecator; - tipul ISFP - introvertit, senzoricl, afectiv, perceptiv; - tipul INFP - introvertit, intuitiv, afectiv, perceptiv; - tipul ESTP -extravertit, senzorial, ganditor, perceptiv; - tipul ESFP - extravertit, senzorial, afectiv, perceptiv; - tipul ISTJ - introvertit, senzorial, ganditor, judecator; - tipul ISFJ - introvertit, senzorial, afectiv, judecator; - tipul ENTP - extravertit, intuitiv, ganditor, perceptiv; - tipul ENFP - extravertit, intuitiv, afectiv, perceptiv; - tipul INTJ - introvertit, intuitiv, ganditor, judecator; ''-tipul INFJ - introvertit, intuitiv, afectiv, judecator.
- Chestionarul de evaluare tipologica interpersonala, autor R.F. Bales, care, in functie de trei tendinte majore de manifestare a personalitatii in contextul relatiilor mterpersonale, stabileste 27 de tipuri ce exprima tot atatea modalitati de combinare specifica a tendintelor ei de realizare si orientare in spatiul social. Cele trei tendinte sunt: 1. dominare / supunere; 2. conservatorism / radicalism; 3. sociabilitate / izolare, ar ele conduc la urmatoarele tipuri de personalitate:
- tipul AVE - oscilant, moderat, pluridirectional; tipul. Li - orientat spre succes material si putere; - tipul UP - orientat spre succes social; - tipul UFP - orientat spre solidaritate si progres social; . 'iP'] UF 'Orientat spre loialitate si cooperare in grup; - tipul UNr - orientat spre autoritate autocrata; - tipul UN - inclinat puternic spre afirmare; - tipul UNB - orientat puternic spre individualism si gralificatie; - tipul UB orientat spre relativism valoric si expresie; - tipul UPB - orientat spre sprijin emotional si entuziasm; - tipul P - orientat spre egalitarism; - tipul PF- orientat spre iubire altruista; - tipul F - orientat spre convingerile conservatoare din grup; - tipul NF - orientat spre obiectivitate; - tipul N - orientat spre izolare individualista; - tipul NB - orientat spre respingerea conformitatii sociale; - tipul B - orientat spre respingerea convingerilor conservatoare din grup; - tipul PB - orientat spre liberalism permisiv; - tipul DP - orientat spre incredere in bunatatea altora; - tipul DPF - orientat spre salvare prin dragoste; - tipul DF - orientat spre autocunoastere si subiectivitate; - tipul DNF - orientat spre autosacrificiu pentru valori; - tipul DN - orientat spre respingerea succesului social; - tipul DNB - orientat spre insucces si retras; - tipul DB - orientat spre retinerea cooperarii; tipul DPB - orientat spre identificarea cu cei neprivilegiati; - tipul D - orientat spre deprecierea de sine.
Aceste trei categorii de teste au in vedere analiza unor structuri de personalitate mai mult sau mai putin armonioase, dar apreciate ca fiind inscrise in limitele normalului. Desi demarcatia dintre normalitate si anormalitate este adesea incerta si schimbatoare, aceleasi manifestari putand sa apartina in functie de intensitate unei sfere sau celeilalte, esentiala ramane in cazul acestor teste premisa de la care ele pleaca, si anume, ca personalitatea subiectului supus examinarii este una normala. Cu toate ca probe cum sunt Inventarul multifazic de personalitate Freiburg-FPI sau Chestionarul de personalitate Eysenck-EPQ opereaza cu termeni luati din clasificarea psihiatrica, conceptele se refera la comportamente integrate, in principiu, normalitatii psihice si nu simptomatologiei psihiatrice. Este vorba de dimensiuni normale ale personalitatii, prezente in grade variate de intensitate la toti indivizii si care devin factori de personalitate subiacenti unor conduite patologice numai in cazul manifestarii lor maxime. Asemenea probe evalueaza in principiu echilibrul psihic general si abia punctajele extreme obtinute pe scalele 'clinice' pun in evidenta manifestari atipice sau chiar aflate la limita patologicului.
Acestor trei categorii de teste psihometrice li se adauga alte doua, care urmaresc in mod explicit identificarea unor tulburari de personalitate. Desi asemenea chestionare sunt utilizate si in evaluarea persoanelor normale (nediagnosticate medical), caz in care rezultatele inregistrate vor fi o confirmare a starii lor de echilibru, perspectiva de la care pornesc probele este una clinica.
4. Teste de evaluare a unor trasaturi accentuate. Considera ca personalitatea este Cin anumite cazuri) un ansamblu de trasaturi accentuate, de structurari excesive ale unor insusiri, ce dau un aspect dfzannornc/unctionarii ei. Aceste accentuari, desi modifica intr-o anumita masura echilibrul de ansamblu, sunt latente in conditii obisnuite, dar se decompenseaza rapid si genereaza conduite inadecvate manifeste sub influenta factorilor agresivi din mediu (frustrare, stres). De aceea indivizii cu accentuari structurale sunt considerati personalitati cu potential dezadaptativ latent.
Reprezentativ pentru aceasta categorie este Chestionarul de explorare a personalitatii accentuate - PA, autor H. Schmieschek, care evalueaza 10 trasaturi a caror accentuare conduce la tot atatea tipuri de personalitate accentuata: demonstrativitate; hiperexactitate; hiperperseverenta; nestapanire; hipertimie; distimie; ciclotimie; exaltare; anxietate; emotivitate.
5. Teste clinice. Considera ca personalitatea este (in anumite cazuri) un ansamblu de trasaturi patologice, distincte de cele care definesc normalitatea.
Printre cele mai reprezentative probe care fac parte din aceasta categorie se numara:
- Inventarul multifazic de personalitate Minnesota - MMPl, autori Harthway si McKinley, singurul test psihometric cu relevanta psihiatrica. Bazat pe sindroame psihiatrice si validai clinic, testul permite stabilirea unui diagnostic psihiatric propriu-zis, studiile indicand o coincidenta de 60 % intre diagnosticul formulat pe baza sa si cel stabilit medical; chiar in cazurile de neconcordanta prezenta certa a unei tulburari de intensitate patologica este semnalata, doar ca din punct de vedere clinic ea trebuie altfel incadrata. Factorii evaluati si in functie de tare se stabileste o intreaga sindromologie sunt: ipohondrie: depresie; isterie; psihopatie; masculinitate / feminitate: paranoia; psihastenie; schizofrenie; hipomanie; introveniune sociala. Acestor scale clinice li se adauga numeroase scale de verificare a veridicitatii si corectitudinii raspunsurilor: incapacitate de a raspunde ('nu stiu'); minciuna: incapacitate de intelegere a testului datorata anormalitatii mentale; influentare a atitudinii subiectului; trucare deliberata a raspunsurilor. Suplimentar se mai pot calcula: indicele de anxietate; indicele de interiorizare,
- Chestionarul de paranoia, nevroza, psihopatie - PNP, autor J. Pichoi, care evalueaza ceTe trei dimensiuni patologice enuntate: paranoia, nevroza, psihopatie. Relevanta clinica a probei este mai degraba un deziderat, ea nereusind sa formuleze diagnostice propriu-zise, in sens medical, exceptie facand cazurile de nevroza care sunt surprinse ceva mai bine.
Prin conceptia asupra personalitatii si asupra modalitatilor ei de evaluare tehnicile proiective sunt, concomitent, clinice si tipologice.
Ca probe clinice tehnicile proiective au la baza conceptia ca personalitatea constituie in anumite cazuri un ansamblu de trasaturi patologice, distincte de cele care definesc normalitatea, trasaturi care pot fi identificate astfel incat sa conduca la stabilirea unui diagnostic medical.
Ca probe tipologice tehnicile proiective considera ca personalitatea este expresia asocierii unor trasaturi reprezentative pentru categorii intregi de indivizi si, in consecinta, ele analizeaza cazurile particulare prin raportare la acestea.
Tipologiile utilizate in interpretare sunt in primul rand unele psihopatologice1, din randul celor psihologice fiind de referinta tipologia lui Jung, urmata de cea a lui Heymans si Wiersma. Deasemenea, multe din tehnicile proiective dispun de tipologii proprii in functie de care interpreteaza rezultatele si care sunt descrise in manualul probei.
Autorii tehnicilor proiective au rezerve in legatura cu investigarea personalitatii prin teste psihometrice, considerand ca aceasta maniera analizeaza doar factori separati ai acesteia, incalcand astfel legitatea fenomenelor. Personalitatea nu este suma unor calitati statice, ci un intreg in functiune, o sinteza dinamica data de combinerea dintre parti, care poate fi corect surprinsa doar in maniera globala proprie tehnicilor proiective. Adeptii tehnicilor proiective contesta conceptia atomista asupra personalitatii, aprecierea ei ca o suma de caracteristici ce ar putea fi supuse una cate una identificarii si masurarii, si adera la o conceptie holista asupra acesteia, considerand ca intregul este primordial fata de parti si reprezinta cu mult mai mult decat suma lor.
Clasificarea lui G. Lindzey este cea mai utilizata si in cadrul ei tehnicile proiective sunt impartite dupa un criteriu complex, care combina natura materialului de lucru, activitatile executate de subiect si gradul de dificultate al probei. Autorul enumera:
- tehnici asociative, care cer subiectului sa asocieze unui stimul care ii este prezentat primele idei sau imagini care ii vin in minte ca urmare a evocarii lor de catre acesta (de exemplu, Tehnica Rorschach, Tehnica Holtzman a petelor de cerneala-HIT, Testul individual Z);
- tehnici constructive, care cer subiectului sa construiasca pe o tema data, fie in plan verbal povestiri (de exemplu, Testul cu imagini Michigan-MPT, Testul celor patru imagini-FPT), fie in plan obiectual (de exemplu, Testul de aranjare a imaginilor-PAT, Testul aperceptiv tridimensional-TDAT); acest tip de probe angajeaza subiectul intr-o activitate cognitiva si imaginativa complexa, bazata pe libertatea sa de creatie si exprimare creativa;
- tehnici de completare, care cer subiectului sa continue prin propozitii, povestiri, imagini, o situatie aflata de regula intr-un punct-cheie, intr-un moment de mare incarcatura emotionala; in cazul acestor probe atat stimulul, cat si raspunsul subiectului sunt mai complexe decat in cazul tehnicilor asociative, dar mai simple decat in cazul tehnicilor constructive (de exemplu, Testul fabulelor, Tehnica povestirilor despre 'Eu ');
- tehnici de alegere sau de ordonare, care cer subiectului sa aleaga din mai multe alternative elementul sau combinatia de elemente (aranjamentul) care i se pare cele mai potrivite sub aspectul corectitudinii sau al atractivitatii (de exemplu, Testul de sortare a culorilor Luscher, Testul de diagnostic pulsional Szondi);
- tehnici expresive, care cer subiectului sa creeze pe baza unei teme date, creatie in care el isi exprima inconstient continutul intrapsihic si in special starile conflictuale; probele din aceasta categorie fac apel maxim la capacitatea de proiectie si traire emotionala, la imaginatie, initiativa si spontaneitate, cenzura constienta a subiectului fiind extrem de redusa in cazul utilizarii tehnicilor expresive; ele constituie o punte'de trecere intre metodele de psihodiagnoza si cele psihoterapeutice pentru ca pe masura ce creeaza subiectul isi descopera conflictele si le exprima, iar exteriorizarea lor il elibereaza de tensiunile acumulate (de exemplu, Testul arborelui, Testul familiei, Testul lumi-WT, Sandplay); (dupa, Ana Anastasi, 1988).
Desi nici una dintre aceste clasificari nu realizeaza o sistematizare absoluta, o impartire clara in categorii distincte, fiecare din ele constituie un ghid orientativ in ansamblul vast al tehnicilor proiective.
