Psihicul animal - un obiect de cunoastere trivalent

Psihicul animal - un obiect de cunoastere trivalent

Mai inainte am formulat si dezvoltat ideea existentei unui "suflet" si a unei "spritualitatii" animale. In masura in care acestea sunt totusi reale, am considerat ca ele pot deveni sau cel putin deschid calea spre un anume obiect de cunoastere. Dar pentru care domeniu distinct de cunoastere ? Animale fiind, ele trebuie sa fie obiect de cunoastere biologica (a); dar la fel de bine, pentru ele au o desfasurare spatio-temporala delimitata, el pot face obiect de cunoastere psihologica (b); de asemenea, un domeniu aparte de cunoastere se distinge pe urma in raport cu omul, cu comportamentul acestuia, domeniu de unde propriu-zis izvorasc termenii de "suflet" si "spiritualitate" animala, care confera domeniului valente cultural-antropologice (c), aceasta din urma perspectiva completandu-le armonios pe primele doua.

Voi incepe prin a arata ca pentru naturalisti comportamentul animalelor a fost mereu un subiect de observatie sistematica interesant. Ei erau cei mai in masura sa sustina ca un animal se comporta intr-un fel si nu in alt fel, ca acesta apartine si este un reprezentant al unei specii si nu al alteia.; ca pe urma sa arate cum alaturi de alte specii de animale ocupa in natura un anume biotop, fiecare cu arealalele lor proprii etc.

La inceput naturalistii au considerat ca diferentele somato-morfologice mari existente dintre diversele specii de vietuitoare sunt suficiente pentru a explica marea de diversitate de forme in care animalele se comporta in natura, care era cel putin la fel de numeroasa pe cate specii de animale exista. Niciodata inainte acestia insa nu s-au pronuntat asupra insemnatatii in sine si eventual asupra rolul activ al acestor moduri de comportare. Eventual pentru explicarea vreunui rol activ al comportamentului in producerea diversitatii mari de forme de viata specifice existente in natura; cu atat mai putin ei s-au angajat sa formuleze problema rolului si insemnatatii comportamentului in clasificarea lor sistematica.

Aprofundarea studiilor de sistematica biologica i-a pus insa la un moment dat pe naturalisti in fata unor situatii ambigue si contradictorii: cand caracterele somato-morfologice deveneau insuficient de nerelevante pentru diferentiere, cand unele eventualele diferente specifice - bunaoara cum ar fi cea dintre un lup si un caine lup - au ajuns sa fie date de caracterele comportamentale. Mai mult, in urma unor observatii sistematice specii de animale inainte clasificate doar pe baza caracterelor lor somato-morfologice s-au dovedit a fi eronate, clasificare ulterior refacuta si reasezata pe baza considerarii si a caracterelor comportamentale ca diferentiale (cf. Mayr). Astfel, doar dupa cum se comportau animale animale au fost clasificate alaturi de animale cu care prin forma corpului nici nu mai semanau de loc. Ceea ce a facut ca studiul comportamentului animalelor sa dobandeasca o insemnatate biologica tot mai centrala, sa devina obiect distinct de cunoastere stiintifica, unul interesant pentru descrierea si clasificarea diversitatii de fome de viata existente in natura.

Mai mult, evolutia vietuitoarelor din natura s-a facut mereu in stransa dependenta si ca raspuns la actiunea conditiilor stimulative tot mai schimbatoare din mediu. Fiecare specie in natura in acest sens este considerata ca existand si traind intr-un anume biotop al sau, pe care-l imparte cu vietuitoare din alte specii. Variatiile stimulente din acest biotop se suporta individual si in grup, pe care totodata le si influenteaza. Se intampla asa pentru ca ele sunt in mare parte cauzatoare de "trairi" (subiective), unele dintre ele cu reverberatie pana in adancurile celulei germinative, dupa cum altele actioneaza la inaltimea proceselor psihice senzoriale, motoare, afective sau de alt fel, cu influenta individuala si supraindividuala. Iar studiile diverse de biologia comportamentului (fiziologie, psihosomatica etc) au demonstrat ca diverse astfel de "trairi" (senzoriale, orientative,, afective .) suportate de orgaismele in biotopul unui ecosistem nu sunt simple artefacte. Adica ele pot avea corespunzator cele mai profunde efecte morfogenetice, in marea lor majoritate acestea masurandu-se intr-un timp natural-istoric; altele insa efectele si le proiecteaza la timpul prezent prin manifestari care deseori trec ca relevante pentru proprietatea plasticitatii comportamentale.

Sunt fenomene care se produc si apartin deopotriva naturii si societatii, din care omul insusi face parte. Pentru descrierea si reprezentarea lor se conteaza tot pe competenta unui naturalist, dar pe al unuia cu ceva mai complet. Adica pe un naturalist in al carui mod de gandire de asta data intra cuprinderea posibilelor legaturi cauzale dintre procese care sunt obiect de cunoastere pentru discipline biologice cum sunt fiziologia, citologia, endocrinologia . pe de o parte, cu cele care sunt obiect al cunoasterii altor discipline, precum psihologia si etologia animala si umana pe de alta parte. Obiectul de cunoastere deci al unul asemenea naturalist este deja initierea si dezvoltarea unor perspective de sinteza dintre fenomenele naturale si cele sociale, dintre cele care se produc la nivelul secretiilor viscerale stomacale, a celor neuronale, endocrine, citologice . - inclusiv a celor care sunt rezultatul doar a unor mutatii aleatorii din adancurile genomului, cu cele care se produc comportamental, care au propria lor autonomie functionala, cunatificabila individual sau supra-individual. O perspectiva de gandire care se cere bine fundamentaa natural istoric, care nu numai ca lanseaza noi si generoase punti de legatura dintre fenomenele naturale si cele sociale, dar care reuseste sa surpinda si sa evidentieze, in final, cum doar simple schite de comportament ale animalelor la om vor deveni propriu-zise conduite culturale; cum insasi conduitele de acest fel la om au insemnatate si se subordoneaza si asculta de legi altfel generale ale biologiei, de cea a luptei penru existenta, a selectiei naturale .

Putem merge cu gandul si mai departe si sa aratam ca in cadrul aceluiasi biotop se constituie linii de interactiune bilaterala pe de o parte, dinspre variatiile stimulatoare ale mediului, mediate comportamental si cu influenta transformatoare asupra somei; iar pe de alta parte dinspre soma, dinspre structurile organice si viscerale, cu variate efecte transformatoare ale comportamentului. Pe respectivele linii de interactiune comportamentul devine tot mai eficient, se perfetioneaza actiunile cu efecte de asemanare sau diferentiere intre formele diverse forme de viata si de comportare ale vietuitoarelor. Sunt cunoscute numeroase exemple in acest sens, cu deosebire din lumea pasarilor si a pestilor, o lume constituita din numeroase colectivitati de exemplare adunate la un loc. Acestea sunt relevante pentru efectele morfogenetice pe care le pot avea variatiilor stimulente ale mediului, care au facut ca specii ale aceleiasi familii somato-morfologic sa ajunga sa nu se mai asemene intre ele. In aceasi ordine sunt ineresante puternicele transformari morfogenetice de acest fel care s-au produs la delfini, care a facut intr-un timp natural istoric relativ scurt un animal terestru sa devina unul animal acvatic perfect adaptat la conditiile de viata marine. Deci, delfinii la orgine au fost mamifere terestre, dotate cu membre pentru a se deplasa, cu un stomac compartimentat caracteristic de iarbivor . Ori prin adaptarea lor la mediul de viata acvatic, la conditiile stimulente ale unui asemenea biotop, membrele s-au transformat in veritabile inotatoare, stomacul de ierbivor a devenit unul care prelucreaza doar hrana proteica a pestilor, receptorii olfactivi s-au atrofiat, cei auditivi s-au perfectionat etc. Un fenomen unde diversificarea prin convergenta sau divergenta adaptativa s-a realizat prin interventia activa a comportamentului - care se produce in interactiune stransa cu celelalte mecanisme hormonale, fiziologice, neuronale . . Ori in acest sens factorul comportamental a dobandit recunoasterea tot mai unanima specialistilor, acesta fiind recunoscut si acceptat ca factor distinct etologic de speciatie in sistematica biologica.

In continuare voi evoca cum dintr-un trecut la fel de indepartat, spiritul iscoditor al omului a fost gasit indreptatat spre cunoasterea a ceea ce se intampla in mintea animalelor. De atunci deja a fost gasit deja indreptat spre cunoasterea intimitatilor subiective diverse din "sufletul" animalelor, spre cuantificarea miscarilor reprezentative pentru acte de acest fel, spre intelegerea a ce ele comunica intre ele, ce retin in minte, cum invata sau se joaca etc. Aici avem de a face cu procese psihice care se produc in mod egal la om si la animale, care isi dovedesc insemnatatea lor comparabila in adaptarea la mediu. Este o perspectiva distincta de explicare si decriere a vietii psihice animale, care vine in completarea a ceea ce mai inainte am aratat ca naturalistii si pe urma biologii au gasit ca se finalizeaza in cele doua proprietati fundamentale ale materiei vii, in supravietuire si reproducere. In acest fel studiul aceluiasi comportament animal ajunge a se face din perspectiva distincta a psihologiei, in particular al zoopsihologiei sau al psihologiei animale.

Dintr-o astfel de perspectiva zoopsihologica poate fi regandit si reanalizat, bunaoara, comportamentul aceluiasi lup amintit mai inainte; se pot face consideratii asupra ce poate trece prin mintea unui asemenea animal, a carui viata se desfasoara in profunzimile codrilor si dealurilor; devine interesant nu numai cruzimea si expresivitatea sa afectiva, ci si prin ce siretlicuri rezolva situatii problematice, cum fixeaza aceasta ca experienta proprie, cum o valorifica in situatii asemenea; cum o investeste in grija pe care o acorda progeniturii, cum comunicata prin semne consepecifice inconfundabile si cum experienta dobandita se pastreaza peste generatii etc. Si ce este intalnit atat de interesant la lup se dovedeste larg comparabil cu viata psihica a altor animale cu care imparte acelasi teritoriu, cu cea a altor mamifere apropiate sau mai indepartate. Ceea ce corespunde unei perspective distincte de investigatie de cercetare a comportamentului animal, de evaluare si interpretare a ceea ce animalele pot sa reflecte si sa prelucreze la nivel mental; devine chiar o perspectiva de explicare a reactiilor ("suferintelor") de care animalele sunt incercate cand eventual omul le schimba habitatul lor natural si le amplaseaza in gradini zoologicce sau le shimba teritoriul natural de viata. Aceste argumente si altele asemenea justifica necesitatea fundamentarii unei cai distincte psihologice de studiere a comportamentului animal, una ce se aplica la studiul celor mai diverse vietuitoare animale ale naturii, a celor aflate in apropierea amplasamentelor umane, pentru studiile de laborator.

In sensul mentionat mai sus trebuisc facute cateva sublinieri. Si anume ca disciplina psihologiei animale a devenit inca de la inceputurile aparitiei si dezvoltarii psihologiei ca stiinta de sine statatoare o veritabila banca de incercare pentru legile si regulile care se formuleaza asupra determinismului activitatii psihice in general. De altfel cunoasterea activitatii mentale a animalelor, a cum ele invata, comunica, memoreaza . a fost si se pastreza ca un obiect de cunoastere fundamentala, una care reprezinta a materie de invatamant de baza la toate marile universitati formatoare de psihologi din lume. Asa se explica de ce laboratoarele de psihologie a acestor mari universitati si institutii de cercetare au veritabile linii tematice consacrate cercetarii comportamentului animal; exista aici, de asemenea, reviste de specialitate care grupeaza si sintetizeaza in jurful lor o intrega experienta stiintifica in acest domeniu.

Mult mai recent, aceasta linie de cercerare zoopsihologica a comportamentului animal a devenit interesanta pentru un specific aparte de specializare a muzeelor de stiinte ale naturii. Este vorba de acele muzee care si-au propus sa se dezvolte in directia - asemenea multor gradini zoologice moderne - expunerii faunei in stare vie. Acestea institutii si-au permis sa confere respectivelor asezaminte de adapostire a animalelor valoare experimentala pentru studierea fundamentelor natural istorice ale comportamentului animal. Scopul de baza si indepartat este acela de reproducere si ameliorare a conditiilor de captivitate (vezi cap. ) in acord si in raport cu cele care au actionat odinioara intr-un trecut natural istoric indepartat; scopul Mai apropiat - care este depedent de primul - este indreptat spre studierea disponibilitatilor de invatare, de memorare, de cdescrere si control a reactiilor afective, cel de studiere a comunicarii etc. Ori laboratoarele astfel amenajate pot intr-un mod generos servi cauza metodologica de baza de studiere a comportamentului animal, ca reprezentand o banca de incercare si verificare a universalitatii legitatilor vietii psihice, formulate la om si verificate pe animale, ale unor legi ale reflectarii senzoriale si perceptive, de coordonare ale miscarilor, ale cladirii vietii afective, de intrepatrundere dintre viata psihica si cea organica, viscerala, hormonala etc. Iar posibilitatea producerii si reproducerii experimentale in acest fel a fenomenelor psihice permite punerea acestor legi alaturi de cele care actioneaza in natura si in societate, pe baza lor elaborandu-se aprecieri comparative pentru modul de organizare a ansamblului vietii in general si a celei psihice in prticular. Dsigur, pentru realizarea tuturor acestor sinteze s-a facut apel si la categoriile conceptuale de instinct si inteligenta, atat ca o baza teoretica de cunoastere specializata comparativa a comportamentului animal si a celui uman, dar si ca o platforma metodologica de aducere la acelasi numitor a mai multor viziuni de abordare experimentala a domeniului.

Zoopsihologia astfel se dovedeste a fi o disciplina stiintifica care nu numai ca a demonstrat ca ceea ce unui animal ii trece prin minte este ceva real si cu suport obiectiv, dar mai poate si face din asta un obiect de cunoastere distinct si interesant, cu efecte cunatificabile intern si extern organismului, la nivel individual si supra-individual. Acest lucru a fost evocat de numeroasele studii indreptate spre descrierea conditiilor in care animalele s-au dezvoltat de a lungul vremurilor, de cele care urmaresc sa puna in evidenta capacitatea lor de a-si reinoi mereu comportamentul, cum acestea sunt capabile sa elaboreze veritabile "planuri" de atac sau de aparare individuale sau in grup, unele "ipoteze" de apreciere a insemnatatii unor conditii stimulatorii, acte capabile sa dea sens si sa completeze mereu "logica" dupa care se conduc actiunile in curs, sa aranjeze ordinea si semnificatia obiectelor sau lucrurilor din environmentul dat. Toate acestea determina si directioneaza comportamentul, hotaresc ce anume si cand animalelel sa invete, care anume si cum diverse obiecte le vor deveni simple obiecte de joaca, ce anume va deveni comunicat sau impartasit con-specific intre membrii unei colectivitati etc. Iar aceste fenomene subiective sunt reale, unde producerea si reproducerea lor naturala sau experiemntala este expresia unui nivel superior de organizare a vietii, a uneia care asculta si se conduce dupa legi proprii, unele ce reprezinta inepuizabile surse de comparatie dintre comportamentul animal si cel uman.

In acest fel se poate spune ca problemele ce privesc comportamentul animal ca obiect de studiu - si deci acel ceva ce ii poate trece prin mintea unei fiinte animale si ce acolo se proceseaza - isi are castigat locul si dreptul distinct in gandirea stiintifica si academica (biologice si psihologice). Si totusi, ratiuni in plus - cu deosebire cele care ajung formulate prin raportare cu comportamentul uman - fac domeniul in continuare insuficient acoperit. Si aceasta chiar daca este vorba de subiecti de studiu reprezentand animale care traiesc in adancurile naturii, de cele din imediata vecinatate a omului sau cele devenite deja de serie in experientele de laborator. Pentru ca producerea si reproducea doar in vitro a unui comportament este practic de neimaginat, chiar daca este vorba de simplei miscari ale unui vierme sau cele de joc coordonat al pisicii cu un ghem. Mai repede sau mai tarziu, direct sau pe o usa laturalnica, va reveni problema micii farame de insemnatate sau valoare existentiala a respectivelor acte mentale, cum acestea - prin raportare si comparare la respectivele comportamente umane - le hotaresc pe mai departe soarta, in a se feri de dusmani, de a ajunge mai usor la hrana, pentru a se imperechea etc. Din acel moment ele devin o problema de constiinta, a uneia de cultura antropologica, mici purtatoare a focului din Infern adus oamenilor pe Pamant de catre Promteu (Bachelard). Este actul prin care omul detasandu-se de natura, in cazul particular de fata, in momentul urmator poate face din psihicul animal un obiect distinct de cunoastere.

Numai ca odata cu formularea acestei probleme, a finalitatii existentiale a actiunilor psihice animale ca obiect de studiu, pentru cercetator se deschide o veritabila cutie a Pandorei. Are la indemana, pe de o parte, conceptia materialist dialectica larg raspandita a lui Engels, care in a sa lucrare Dialectiva Naturii - fundamentala pentru intreaga conceptie marxist-leninista despre lume si viata - a spus foarte raspicat ca actiunile animale nu pot sa aiba alte consecinte existentiale, alta finalitate, decat aceea de a hrani cu fecalele lor pamantul. Pe de alta parte, la nevoie se poate inspira din lucrarile din anii '30 ai secolului trecut a lui Beniuc (si a altor cercetatori ai vremii) - acesta formal tot un materialist si marxist era in convingeri[1], dar care si-a permis sa faca obiect de studiu si sa aduca contributii cu recunoastere universala tocmai in materia finalitatii existentiale teritoriale a actiunilor psihice ale animalelor[2]. In acord cu aceasta viziune, acolo unde randunica se aseaza in cuib reprezinta o a sa vatra, "contruita", "gospodarita" si aparata de intrusi cu ciocul si ghiarele; de asemenea, cu alte atributele existentiale se defineste acel teritoriu in care randunica se inalta in vazduh pentru a-si prinde din zbor insectele, caruia in romana i-a dat denumirea de preajma [3]. Sunt actiuni cu incontestabila finalitate existentiala, una cu putin diferita de cea de a hrani doar pamantul cu fecalele lor.

Dintr-o asemenea perspectiva zoopsihologica apare revoltatoare si de a dreptul impudica compararea de asta data a finalitatii comportamentului animalelor cu insasi finalitatile existentiale ale conduitelor umane. Mai mult, dintr-o asemenea perspectiva este necesar sa se priveasca deja prin frumusetile si atractivitate estetica a unor povestiri, legende sau mituri despre comportamentul animalelor, acolo unde viata psihica a acestor animale ca activitate reala ajunge a se contopi cu insasi spiritualitatea si constiinta umana. Si unde anume se intampla acest lucru ? In nici un caz acolo unde Scufita Rosie din poveste este mancata de lup, nici in acele evenimente accidentale in care, incontestabil, cate un animal din natura poate sa il atace si sa-l ucida chiar pe om, ci in insasi fermele zootehnice de diferite feluri, unde a le asigura animalelor anumite conditii, de asociere, de imperechere, de relatie optima cu omul etc[4] aduce dupa sine efecte productive superioare. Dealtfel, cand omul dovedeste ignoranta fata de aceasta secventa "sufleteasca" a naturii, consecintele nu intarzie sa se manifeste. In definitiv aici este locul unde aceasta viata psihica se manifesta ca "suflet" si "spiritualitate" animala in raport cu constiinta oamenilor, un domeniu de cunoastere care nu poate fi epuizat singular de nici una din disciplinele specializate biologice si nici de cele psihologice. Este un domeniu care apartine atropologiei culturale.

Dar oare de ce oamenii manifesta atata ignoranta fata de aceasta perspectiva antropologica de abordare a psihicului animal, pentru ca pe urma sa rabufneasca pur si simplu in convingeri si atitudini antropormorfiste ? Aceasta este deja o problma metodologica, care se amelioreaza progresiv odata cu imbogatirea experientei de lucru in domeniu, celei de convertire a cunoasterii stiintifice in cea comuna si practica. Asa mi-am explicat cum unii colegi, cu licente in biologie sau tehnologia pescuitului, dupa multi ani de lucru cu delfinii, nu incetau mental si in convingeri sa-i interpreteze cu nimic diferit decat pe pesti. Cu atat mai regretabil cand acesti "specialisti" deveneau functionari publici, iar de ei ajungea sa depinda obtinerea celor necesare satisfacerii unor nevoi functionale "culturale" (de antrenament) ale delfinilor, esentialmente diferite de cele pe care le presupunea intretinerea acvaristica a pestilor. Desi, probleme de aceasi natura separau decisiv, bunaoara, pestii pelagici (de larg) de cei bentonici (de fund), pe cei ovipari de vivipari, de cei care se ocupa de "educarea" puilor de altii care nu-si vad niciodata puii etc. Este o perspectiva investigativa intradevar ingrata, cand oamenii din aceasta ignoranta antropomorfica, din aceasta atitudine de superioritate in fata naturii si a animalului in cauza se comporta mai stupid decat animalele. Fac parte din aceasta categorie uneori inalte fete intelectuale, care refuza recunoasterea originilor animalice a numeroase conduite umane, care deseori refuza sa admita pana si existenta psihicului la animale.

Dar pesoanele de acest fel cu credinte antropomorfiste, stupefiant, in momentul urmator simtomatic raman pana la induiosenie incantate de frumusetea povestilor ca cea cu Scufita Rosie mancata de lup, ca si de alte povestiri si legende asemenea create despre animale. Ca fost lucrator intr-un delfinariu public am intalnit foarte multi vizitatori, personalitati politice din tara si din strainatate, care m-au intrebat daca este adevarat ca delfinii salveaza vietile oamenilor in mare . iar multi mediteaza si acum serios la scrierile lui Herodot cand acesta spunea ca delfinii candva au fost oameni si doar din porunca lui Dyonisos au schimbat apa cu uscatul ca mod de viata. A le expedia pe toate acestea ca false si ca simple fictiuni intodeauna am considerat ca este ceva nejust; era totodata si nepoliticos, pentru ca cei care impartaseau o asemenea conceptie primara despre psihicul animal, asa cum aratat mai sus, puteau sa fie demnitari, inalti functionari de stat sau publici., puteau sa fie chiar oameni de decizie in ceea ce priveste chiar fondurile alocate cercetarii vietii si comportamentului diverselor specii animale. O dovada in plus, printre altele, ca multe povestiri, legende si chiar teorii stiintifice se pastreaza peste generatii nu prin adevarul pe care-l poarta, ci pentru atractivitatea lor fenomenala si estetica. Lupul din poveste o mananca pe Scufita Rosie, un altul impreuna cu haita pe care o conduce ( in nuvela lui E. Seton-Thompson[5]) le pretinde oamenilor un tribut de vite, delfinii candva au fost oameni, caracatita este intratat de mare (in romanul lui J. Verne) in cat a insfacat cu bratele sale un submarin, greierele (din scrierile lui Fabre) este un veritabil cantaret, albina este un proiectat desavarsit al fagurilor sale . Valoarea acestora ramane incontestabil cognitiva, dar nu una stiintifica, ci culturala.

Cititorul acestor randuri isi poate de acum pune intrebarea, ce legatura au toate aceste povesti, legende si mituri despre comportamentul animalelor si aceasta perspectiva zoopsihologica care ia in considerare consecintele existentiale ale actiunilor psihice ale animalelor. Cu atat mai mult, cu cat animalele aici considerate de acum sunt reale si nu virtuale sau simple produse fanteziste ale imaginatiei. Ele deci traiesc in natura, intr-un anume biotop, apartin unui areal, poseda un teriotoriu propriu. Dar tot aici mai traieste si fiinta om, cu o devenire natural istorica si sociala distincta, cu care ajung a se confrunta inevitabil. Este o legatura care priveste, cum reflectarea vietii psihice animale ca parte a naturii ajunge totodata si produs al constiintei umane ajunge asezata in cadrul raportului om-natura. Iar aici toate aceste povestiri, legende si mituri despre comportamentul animalelor au un loc al lor aparte, unul care reprezinta expresia unui nivel de reflectare primara, intru totul proprie si caracteristica oricarui om aflat la inceputul devenirii sale sociale, pe care si-o elaboreaza in copilarie etc. Desigur, este regretabil cand constiinta reflectarii acestui raport, uneori masurabil la nivel de mase, ramane si pentru restul vietii tot la cest nivel primar sau la care nivel acesta adesea regreseaza din motive ideologice sau de alt fel. Dar, cum la nici o alta fiinta a naturii, acest raport omul il mai poate reflecta folosindu-se nu numai de intreaga sa zestre dobandita in cursul evolutiei lui natural istorice, al devenirii lui antropologice ci si de cea culturala. In confruntarea lui cu natura, cu deosebire cu secventa sa comportamentala un rol distinct diferential aparte, aflat in completarea caracterelor somato-morfologice, se incriu in completare caracterele lui culturale. Un caracter de loc neglijabil si nici ignorabil. Pentru ca, in momentul urmator, cu aceasta experienta antropologic culturala omul se aliniaza si se subordoneaza cu nimic diferit de restul animalelor legilor biologice generale, ale selectiei naturale, luptei pentru existenta etc. O perspectiva investigativa care nu trebuie sa lipseasca pentru nici o tentativa care face obiect de studiu din viata psihica a animalelor.

Si oricat omul se va desprinde si se va inalta deasupra naturii, gratie cu deosebire progresului tehnico-stiintific, legatura lui cu originile animalice de actiune si reflectare psihica n-au cum sa slabeasca. Desigur, de pe acelasi plan de reflectare primara a acestui raport, de etalare a superioritatii sale asupra naturii, oricand va putea distruge tot mai usor odata cu teritoriul unor indivizi intregul biotop in care acestea traiesc. Procedand in acest fel, intradevar, omul actioneaza cu nimic diferit decat un animal. Spre deosebire insa de acesta insa, ca rezultat al devenirii sale cultural antropologice, mai are disponibilitatea sa constientizeze ca, prin distrugerea acelui biotop, prin a face disparuta populatia cate unei intregi specii, omul in aceasta natura, a carui parte este, isi sapa de fapt singur groapa. Bineinteles, aceasta nu in cazul speciilor de animale cu capacitati reproductive superioare[6], si nici a celora in care un nivel simtomatic de subcultura de acest fel poate favoriza decisiv si daunator inmultirea animalelor comunitare (a cainilor si a pisicilor). La fel, un bun pretext pentru evocarea acestei dimensiuni cultural-antropologice de studiere a comportamentului animal il reprezinta si situatiile in care animalele sunt rupte de natura lor de origine si amplasate in spatii ingradite in imediata vecinatate a omului (in circuri, gradini zoologice, muzee). In situatia acestor animale a mai scorni pentru descrierea comportamentului lor la povesti si legende . pentru ca apoi impasiv sa asisti impasiv sau sa participi activi la "dezradacinarea" lui din biotop si din teritoriul de origine devine de acum ceva de a dreptul ridicol.

Ori toate aceste perspective mentionate au si sunt cu drepturi egale si la fel de indreptatite epistemologic sa-si revendice domeniul cunoasterii vietii psihice a animalelor: etologia - pentru ca animalul face parte din lumea vie, printr-un mod al sau sau altul de comportare acesta intarind doar aparteneta sa la sistem; zoopsihologia - deoarece orice comportament are o substanta a sa subiectiva, capabila sa ia o infinita diversitate de forme, toate reprezentand un nivel superior de integrare adaptativa la mediu; cultura - deoarece animalele si modul lor de comportare fac parte si ocupa un loc important in constiinta umana, ca o forma distincta de cunoastere antropologica si artistica a naturii si a societatii. Domeniile de cunoastere mentionate sunt altfel denumite si le revin directii distincte si complementare de cunoastere a comportamentului animal. Aceasta inseamna ca aceasi miscare, aceasi actiune poate fi abordata din trei perspective diferite si orice separare se va realiza, insemnatatea ii va fi doar metodologica.

In sfarsit, evocarea tridimensionalitatii cunoasterii vietii psihice a animalelor are deci nu doar o insemnatate teoretica, ci si metodologic-aplicativa. Este vorba de acele institutii unde este expusa si reprodusa viata psihica a animalelor - dintre care muzeul de stiinte ale naturii s-ar recomanda cu precadere. Dar in mod egal aici pot fi enumerate si gradinile zoologice si rezervatiile naturale. Sunt institutii unde viata psihica a animalelor implicit dobandeste valoare existentiala (vezi p. ), cu implicatii practice pentru viata sociala a omului. Tot aici pot fi incluse si universitatile care si-au putut permite dezvoltarea unor asemenea platforme experimentale si teoretice.