|
|
|
Comunicarea si limbajului copilului cu deficiente
1. Definitia comunicarii. Forme ale comunicarii. Conditii ale unei bune comunicari
Comunicarea semnifica incercarea de a pune in comun informatii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legaturi intre ele.
Wilburg Schram intelege prin comunicare, procesul stabilirii unei comuniuni sau identitati de reflectii, idei, conceptii intre emitatorul mesajului si receptorul acestuia prin intermediul unui canal de comunicatie.
Este un concept de baza, utilizat in diferite acceptiuni:
-procesul prin care individualitatile observa stimulii si reactioneaza la perceperea lor;
-mecanismul prin care relatiile umane rezulta si se dezvolta;
-toate simbolurile impreuna cu mijloacele de propagare si conservare a lor.
Comunicarea umana este considerata drept mod fundamental de interactiune psihosociala a persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor si al semnificatiilor social-generalizate ale realitatii, in vederea obtinerii ori a unor modificari de comportament individual sau la nivel de grup.
Ea exprima esenta legaturilor umane, exprimata prin capacitatea de a descifra sensul contactelor sociale realizate.
In teoria comunicarii pot fi preluate si aplicate o serie de teorii stiintifice, deja validate in cadrul altor discipline:
-Teoria informatiei, elaborata de Claude Shannon si Norbert Wiener, preluata din cibernetica si pe baza careia orice comunicare poate fi considerata o asociere de informatii, facuta cu un anumit scop.
-Teoria opiniei, preluata de sociologia opiniei publice si care considera orice comunicare o suma de opinii.
-Teoria sistemelor, elaborata de Ludwig von Bertallanffi, conform careia un camp comunicational, cu toate elementele lui, poate fi considerat un sistem.
-Teoria structural-functionalista, de la care pornind, putem considera orice comunicare o structura de semne si semnificatii, care indeplineste anumite functii.
Informatia este o categorie de maxima generalitate, semnificand unul dintre cele trei aspecte ale existentei materiale (substanta, energie, informatie). In general, ea implica o interactiune (reala sau virtuala), de tip comunicational, ce intervine intre o sursa emitatoare si un destinatar receptor.
Comunicarea este un proces de schimb substantial, energetic si/sau informational, intre doua sau mai multe sisteme, pe baza caruia se asigura reflectarea sistemului emitator (reflectat) in sistemul receptor (reflectant). Din punct de vedere cibernetic, ea reprezinta orice deplasare a unei cantitati de informatie de la un element la altul, in cadrul aceluiasi sistem, sau de la un sistem la altul.
Elementele componente ale comunicarii sunt:
-sursa care transmite mesajul (S)
-aparatul de transmisie (At)
-mesajul transmis (M)
-aparatul de receptie (Ar)
-receptorul care primeste mesajul (R)
Informatia transmisa este structurata din doua elemente: suport si semnificatie.
Suportul poate fi diferit, caci orice comportament (verbal, gestual, actional) este comunicare. Nu avem doar un repertoriu monofonic, ci un complex de registre: verbal, tonal, postural, contextual. Totalitatea suporturilor constituie repertoriul, iar totalitatea semnificatiilor, a sensurilor, alcatuieste referentialul. Este necesar sa existe concordanta in repertoriu pentru comunicarea semnificatiilor. Dar sursa dezvoltarii psihice a oricarui individ nu este concordanta permanenta, ci non-concordanta, pentru a surprinde noul: introducerea non-concordantei in referential, transpunerea unor informatii in alt repertoriu.
Conditiile optimei comunicari sunt: consistenta de continut a mesajului, expresivitatea comunicarii, inteligibilitatea celor communicate, competitivitatea comunicationala, rigurozitatea gandirii.
O comunicare intre doua persoane este completa atunci cand acestea inteleg doua semnale in acelasi fel, deci atunci cand fac apel la acelasi sistem de decodificare.
Mai multe persoane care comunica formeaza un lant sau o retea de comunicare. Comunicarea reprezinta un camp al interdependentelor. Toti factorii care concura la realizarea ei o pot influenta in campul comunicational creat.
Comunicarea este un proces complex ai carui factori se interconditioneaza reciproc. Pot fi imaginate trei modele ale comunicarii: liniar, bidirectional, multidirectional.
Referindu-ne la clasificarile comunicarii ne raportam la urmatoarele criterii:
a.mijlocirea comunicarii: directa sau indirecta. Dupa canalul de comunicare care mijloceste comunicarea, poate sa existe:
-comunicare audio (prin radio, casete audio, discuri, CD-uri, telefon)
-comunicare video-TV
-comunicare scrisa (carte, presa scrisa, scrisori)
-comunicare artistica (teatru, film, muzica, arte plastice)
b.sensul comunicarii - unilaterala sau reciproca
c.numarul receptorilor - privata sau publica, individuala sau sociala (interpersonala, interumana, de grup, de masa)
d.perenitatea comunicarii - verbala sau scrisa. Comunicarea verbala limiteaza distantele spatio-temporale, iar comunicarea scrisa, in lipsa expresiei vizuale si acustice a partenerilor, poate spori posibilitatea de interpretare eronata a mesajului transmis.
In functie de numarul participantilor si de tipul de relatie dintre ei, exista 5 tipuri de comunicare, si anume:
1.Comunicare intrapersonala, in care emitatorul si receptorul sunt indiscernabili.
Limbajul interior, pe care il purtam cu noi insine reprezinta un autentic proces de comunicare. Aceasta nu presupune codificarea si decodificarea mesajelor, intrucat el nu trebuie sa strabata spatiul fizic, ci exclusiv unul mental, abidimensional si subiectiv. Cu sine insusi, omul poate sta de vorba si fara cuvinte, verbalizarea gandurilor nu e un fenomen foarte frecvent. Eric Buyssens considera ca "gandirea exista inaintea limbii si campul ideilor noastre este mai vast decat al cuvintelor".
2.Comunicarea interpersonala diadica, ce presupune strict doi parteneri. Aceasta are calitatea de a influenta opiniile, atitudinile sau credintele oamenilor. Panoplia mijloacelor nonverbale si armele infailibile ale magnetismului personal, gasesc aici terenul ideal de desfasurare. Pe langa persuasiunea asupra interlocutorului, ea are ca obiective autocunoasterea, descoperirea lumii interioare, stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu altii, din nevoia de incluziune, de control si de afectiune, ajutorarea semenilor, jocul si distractia; o trasatura a acestui tip de comunicare este interactiunea, data fiind promptitudinea raspunsului.
3.Comunicare de grup, ce presupune mai mult de doi participanti. Cand numarul membrilor este mai mare de zece, exista tendinta fragmentarii in subgrupuri care, desi raman interconectate, ingreuneaza schimbul de replici intre oricare dintre participanti.
4.Comunicarea publica, ce indica prezenta unui emitator unic si a unei multitudini de receptori. Teoria actionala, supranumita si a "tintei" absolutizeaza rolul emitatorului, nutrind ideea ca succesul comunicarii depinde exclusiv de abilitatea acestuia. Recunoasterea rolului interlocutorului a dat nastere teoriei interactionale, sau a "ping-pong-ului", in care alternarea replicilor presupune inversarea necontenita a rolurilor de emitator si receptor.
5.Comunicarea de masa, se refera la un producator institutionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuti.
Exista si cateva tipuri aparte de comunicare:
-Comunicare empatica - comunicarea afectiva prin care cineva se identifica cu altcineva, masurandu-si sentimentele, fenomen de rezonanta psihica, de comunicare afectiva cu altul.
-Comunicare impersonala si anonima - in care emitatorul nu este clar precizat, nici chiar receptorul (traditii, obiceiuri, folclor).
-Comunicare blocata, produsa ca urmare a limitarii accesului la informatie, considerat un drept inalienabil si fundamental al individului.
2.Individualizarea comunicarii pe tipuri de deficienta
3.Limbaje specializate: verbale, nonverbale, paraverbale etc.
Limbajul reprezinta folosirea limbii de catre fiecare individ in parte, luat ca entitate psihologica distincta, reprezentand, dupa cum afirma Rubinstein "limba in actiune". Astfel, prin folosirea limbajului, fiecare persoana isi proiecteaza in exterior specificul sau, deoarece fiecare individ are propriul sau mod de a se exprima in planul vorbirii.
Din punct de vedere semantic, limbajul este, in viziunea lui G. Enescu, "un sistem de semne manuite dupa anumite reguli, in vederea prelucrarii si transmiterii de informatii".
E. Verza il considera ca fiind o conduita de tip superior, care participa la organizarea si realizarea tuturor comportamentelor umane, iar J. Piaget arata ca dezvoltarea psihica este imposibila in absenta sa, deoarece el reprezinta un sistem deschis, ce se constituie intr-un flux continuu de schimburi cu mediul si, in primul rand, cu mediul social.
Din punct de vedere neurofiziologic, limbajul reprezinta o localizare dinamica si diferentiata in lobul temporal - aria Vernicke, pentru perceptie, in lobul frontal - aria Broka, pentru emisie, arii din lobii occipitali si frontal, pentru citire si arii motrice ale lobului frontal, pentru scriere. Se poate intampla ca in cazul unor tulburari de limbaj localizarea sa nu mai fie in zonele mentionate. Majoritatea zonelor lingvistice sunt localizate in emisfera dominanta, aflata in opozitie cu tipul de lateralitate al fiecarui individ.
Formele limbajului reprezinta un aspect important al comunicarii verbale nu numai pentru a o explica mai bine, ci si pentru a gasi mijloacele necesare menite sa sustina si sa dezvolte fiecare forma in parte strict corelat cu specificul sarcinilor didactice si cu contextul in care se realizeaza instruirea.
Tipologia formelor limbajului pare mai simplificata, deoarece se face intai distinctia intre limbajul extern si limbajul intern, urmand ca cel extern sa fie oral si scris, limbajul oral fiind susceptibil de inca o disociere in limbajul monologat si in limbajul dialogat.
Fiecare forma in parte se distinge printr-o serie de caracteristici sau insusiri pe de o parte si, fiecare forma, prezinta o serie de avantaje si dezavantaje, pe de alta parte.
Limbajul oral, de exemplu, se distinge printr-o serie de particularitati dintre care cele mai relevante sunt:
a) dinamism ridicat in emiterea mesajelor ceea ce presupune schimbari frecvente de roluri intre subiectii comunicatori, astfel incat, nimeni sa nu ramana numai emitator sau numai receptor;
b) caracterul situational si adresativ, ceea ce denota ca se desfasoara intr-un context determinat (iar contextul inevitabil il influenteaza) cu referire expresa la anumite fapte, realitati sau persoane;
c) beneficiaza de o expresivitate bogata realizata prin intensitatea vocii, prin accent, prin ritmul vorbirii;
d) este mai putin restrictionat din punct de vedere gramatical, ceea ce ii confera o mai mare lejeritate si o mai mare mobilitate, facand posibile reveniri, adaugiri, nuantari si explicitari suplimentare;
e) beneficiaza de un feed-back mai eficient, lucru foarte important in ameliorarea intregului proces comunicational.
Cele doua forme de manifestare ale limbajului oral sunt, dupa cum am amintit anterior, monologul si dialogul, ambele prezentand, nu numai o serie de caracteristici, dar, concomitent, fiind conditionate si de anumite contexte de utilizare.
Monologul, ca modalitate de realizare a limbajului oral, se concretizeaza, de cele mai multe ori sub forma unor expuneri, pe care o sursa sau un emitator le sustine in fata unui auditoriu, a unui public tinta, anvizajand o varietate de teme sau subiecte care reprezinta un potential interes pentru respectivul auditoriu.
Fiind o modalitate de exprimare verbala cu grad mai mare de dificultate comparativ cu dialogul, tocmai datorita faptului ca este dupa cum mentioneaza P. Popescu-Neveanu - "mai elaborat si mai sistematizat", monologul presupune si anumite conditii care trebuie indeplinite pentru a se solda cu efectele vizate.
Prima dintre conditii, o reprezinta cunoasterea auditorului sau a publicului in fata caruia se va desfasura monologul, aspect care vizeaza, pe de o parte, interesele si asteptarile sale iar, pe de alta parte, posibilitatile de receptare ale acestuia, in ideea compatibilizarii mesajelor cu posibilitatile de decodificare si de procesare a informatiilor la nivelul celor care urmeaza sa acorde semnificatie mesajelor primite.
A doua conditie vizeaza, efectiv, demersurile proprii ale emitatorului care, in functie de caracteristicile publicului tinta, trebuie sa-si elaboreze un plan pe baza caruia se va desfasura intreaga activitate de sustinere. In cadrul acestui plan, vor fi vizate, primordial, ideile cu relevanta maxima, elementele ilustratoare de sustinere, anticiparea unor intrebari din partea auditorului etc.
Deoarece monologul ca forma de exprimare a limbajului oral, poate fi utilizat maximal in cadrul metodelor expozitive de instruire, este dezirabil ca in realizarea lui sa se utilizeze o serie de procedee care, prin specificul lor, pot activiza metodele amintite, conferindu-le un grad mai inalt de eficienta.
Cea de-a doua forma a limbajului oral este dialogul, care reprezinta, sub aspectul ponderii, principala modalitate de exprimare verbala si care presupune, cu necesitate, alternarea frecventa a rolurilor intre emitatorii si receptorii care comunica intr-un context bine determinat.
Sub aspectul realizarii, dialogul este in mare masura facilitat de unele aspecte din randul carora mai relevante sunt:
-similaritatea de statut a partenerilor, in marea majoritate a cazurilor, care inlatura unele bariere in comunicare si care favorizeaza dimensiunea homofilica a acesteia;
-facilitati in elaborarea mesajelor care pot avea ca punct de pornire idei sau opinii exprimate anterior de catre unii, antevorbitori;
-functionarea eficienta a feed-back-ului care permite corectii si ameliorari modului de desfasurare a comunicarii;
-cuplarea concomitenta a comunicarii verbale, cu alte canale, cum ar fi: comunicarea prin distanta, prin contactul privirii si chiar prin atingere ceea ce faciliteaza intreaga desfasurare a interactiunii.
In privinta formelor sub care se poate manifesta, M. Golu face disocierea intre dialogul structurat si dialogul liber-situational.
In cazul primei modalitati, dialogul abordeaza o tema, un subiect, o problema, care face obiectul dezbaterilor, creandu-se astfel posibilitatea, ca fiecare participant la dialog, sa-si aduca o contributie prin ideile, parerile sau conceptiile exprimate.
Avantajele acestei forme de dialog sunt evidente, pentru ca, in primul rand, tema luata in dezbatere poate fi aprofundata, ceea ce inseamna impulsionarea insasi a procesului de cunoastere si inscrierea acestuia pe o directie ascendenta.
Apoi, daca in legatura cu anumite subiecte, probleme, controverse, existau anterior dezacorduri, este posibil ca, prin dialogul structurat, sa se ajunga la un consens sau, daca acest deziderat nu este posibil in totalitate, sa se aplatizeze, cel putin, unele pareri care prezentau o disimilaritate accentuata.
Nu in ultimul rand, dialogul structurat poate crea oportunitati pentru ca partenerii sa-si formeze sau sa-si schimbe unele atitudini, ceea ce reitereaza rolul acestei modalitati de exprimare verbala in procesul mai larg al persuasiunii.
De asemenea, in cazul in care, acest dialog structurat este focalizat pe probleme de maxima actualitate si se desfasoara in fata unui auditoriu sub forma unei "discutii panel", exista sanse reale ca publicul respectiv sa dobandeasca informatii care corespund expectantelor sale si evident, sa-si formeze anumite pareri, anumite convingeri sau atitudini referitoare la chestiunile care au facut obiectul dezbaterii.
Cea de-a doua forma de manifestare, si anume dialogul liber-situational, se deosebeste de cealalta, prin faptul ca se realizeaza in mod spontan, nefocalizandu-se pe o singura problema ci, pe un evantai mai larg, care intra in preocuparile de moment ale interactionarilor.
In privinta contextelor de manifestare, dialogul liber-situational se realizeaza intr-o multitudine de imprejurari, fie ca este vorba de conversatii realizate cu membrii familiei, fie de cele realizate cu colegii la locul de munca, fie de cele ocazionate de petrecerea timpului liber cu persoane mai mult sau mai putin cunoscute.
In alta ordine de idei, trebuie facuta precizarea, ca si dialogul, ca forma fundamentala a limbajului oral este utilizat maximal in activitatea instructiv-educativa, in special, prin utilizarea metodelor conversative sau dialogate de instruire motiv pentru care, se impune luarea unor masuri menite sa determine functionarea optima a acestuia.
Revenind asupra limbajului scris, dintre caracteristicile ce-i sunt specifice, pot fi enumerate:
-grad mai mare de elaborare si de structurare, ceea ce implica o organizare mai riguroasa, utilizarea unor constructii sintactice mai complicate, intrebuintarea unor cuvinte cu grad mai mare de adecvare;
-subordonare mai accentuata fata de rigorile gramaticale, ceea ce presupune ca respectarea unor reguli gramaticale devine o necesitate imperativa, Acest aspect este probat si prin faptul ca, intotdeauna, numarul celor care scriu gresit este incomparabil mai mare decat al celor care se exprima gresit;
-expresivitate mai redusa, deoarece, mijloacele ortografice nu pot suplini decat partial lipsa unor componente ectosemantice;
In ceea ce priveste limbajul interior si acestuia ii sunt specifice o serie de insusiri din randul carora mai importante sunt:
-viteza mare de operare, ceea ce inseamna ca poate vehicula multe informatii pe unitatea de timp;
-combinatorica accentuata in sensul ca permite reorganizari si restructurarirapide in plan mental sau conceptual;
-este suport al gandirii considerate ca proces psihic central, ceea ce inseamna ca toate demersurile acesteia, sunt riguros anticipate, analizate si evaluate prin intermediul limbajului interior.
Cunoasterea caracteristicilor fiecarei forme de limbaj este un lucru necesar dar, din perspectiva strict pedagogica, la fel de importante sunt si mijloacele de sustinere si dezvoltare a acestora cu scopul de a imbunatati si perfectiona procesul de comunicare surprins in totala sa functionalitate.
In aceasta directie, dintre mijloacele posibile care contribuie la dezvoltarea modalitatilor de comunicare verbala ar putea fi enumerate:
-dezvoltarea bazei semantice a limbajului care trebuie facuta inca din primii ani ai copilariei, deoarece aceasta achizitie fundamentala, conditioneaza ulterior toate progresele lingvistice ale copilului;
-stimularea initiativei copilului in comunicare, menita sa sporeasca increderea in fortele proprii si sa diminueze starile de timiditate care pot genera blocajele in comunicare;
-imbogatirea lexicului cu cuvinte care sa acopere intreaga problematica a curriculum-ului scolar;
-achizitionarea unor cunostinte de ordin gramatical, cu scopul de a asigura o mai buna structurare si o mai mare coerenta mesajelor de natura verbala;
-introducerea in activitatea de evaluare a elevilor, a unor criterii care sa vizeze si modul de utilizare a limbajului la diversele discipline ale curriculum-ului scolar.
2. Individualizarea comunicarii pe tipuri de deficienta
Comunicarea la deficientul mintal
Comportamentul verbal al copilului cu handicap mintal prezinta o evolutie intarziata a limbajului fata de normal. Aceasta se datoreaza specificului proceselor sale psihice care ii ingreuneaza achizitiile de natura lingvistica si relatiile sale dificitare cu mediul social de existenta .
Comunicarea la aceasta categorie de handicapati este perturbata de prezenta unor tulburari de limbaj adeseori profunda care necesita tratament logopedic.
Personalitatea lor prezinta o conduita verbala simplificata mutilata , neorganizata, iar transportul de informatii se face incomplet atat din punct de vedere al receptiei cat si al producerii.
Deficientii mintali folosesc gestul pentru a descrie obiecte al caror denumire nu-l cunosc sau nu-l pot exprima in mod clar. In loc sa orienteze atentia interlocutorului catre acel obiect prin simpla lui numire ei il arata cu degetul , il privesc pe auditor sau scot un sunet verbal. Gestul devine comportament verbal , mijlocul principal de expresie.
Comunicarea verbala a handicapatului mintal este distorsionata . Ei fac putine comentarii , solicita doar cateva cereri partenerilor , pun putine intrebari , au posibilitati reduse de a-si exprima atitudinile si sentimentele in mod virtual , nu dau comenzi.
-distanta psihologica se diminuaza pana la anularea ei , in conditiile cand comunicarea se desfasoara intre handicapati , care nu realizeaza valoarea capacitatilor ce le au , iar daca la comunicare participa , alaturi de handicapat si subiecti normali distanta psihologica se amplifica pentru acestia din urma si ramane relativ neconstientizata de primii.
Tipul si gravitatea deficientei produc o perturbare mai mica sau mai mare la nivelul functiilor de receptie si de expresie a comunicarii verbale , ceea ce influenteaza negativ interrelatiile personalitatii si comportamentul individului.
!!! Informatia ce se vehiculeaza nu are claritatea si forta de a cuprinde totalitatea evenimentelor si nu se produce o adaptare adecvata la mediul inconjurator.
Comunicarea la handicapat este :
labila
cu momente de stagnare
cu dezvoltari progresive lente
Comunicarea verbala cu influente asupra personalitatii si comportamentului .
Cu cat deficienta este mai grava cu atat comunicarea verbala devine saraca , anosta , lipsita de coerenta , iar gestica si pantomima devin exacerbate , dezagreabile , neadecvate la continut.
Ritmul , intonatia si timbrul vorbirii exprima continutul temperamental al vorbitorului , precum si unele trasaturi dominante ale personalitatii ( introversie-extraversie). Aceste trasaturi sunt mai evidente in comunicarea scrisa caci au un anumit nivel al presiunii instrumentului de scris , forma , inclinarea si orientarea grafemelor , etc.
Prin cunoasterea comunicarii verbale ne putem forma o imagine relativ completa asupra trasaturilor dominante ale persoanei si a comportamentelor sale stabile.
Limbajul
Handicapul mintal - E.Verza arata ca este caracteristic d.m. fragilitatea si labilitatea comportamentului verbal.
= dificultati in a exprima logico-gramatical continutul situatiilor in care se afla si de a-si adapta conduita verbala la modificarile ce apar in mediul inconjurator.
Limbajul se dezvolta cu intarziere - se manifesta mai evident la nivelul varstei scolare ( gangurit la la 2 ani , cuvinte 3 ani , primele propozitii la 7 ani) .
-perseverarea anumitor expresii
-activism redus al vorbirii ( se multumeste cu relatari superficiale)
-vocabular sarac
-frecventa tulburarilor -TTL- rezistenta la corectarea tulburarilor de limbaj si defecetele de vorbire sunt foarte frecvente.
Reechilibrarea -echilibrarea raporturilor activitate practica ( manuala) si activitate verbala( de limbaj).
Copiii cu d .m. prezinta intarzieri accentuate de timpuriu , atat in dezvoltarea senzorial-perceptiva si psihomotorie , cat si in formarea vorbirii , a procesului comunicarii cu cei din jur .
Inteligenta senzoriomotorie 0-2 ani
Preoperatorie 2-7 ani
Stadiu operator concret 7-12 ani
Operatiile formale 12-15 ani
Daca deficienta severa si mai ales , cea profunda sunt evidente din primii ani ai copilariei , prin prezenta unor frecvente anomalii in dezvoltarea anatomo-fiziologica si prin intarzieri evidente in dezvoltarea psihica , debilul mintal poate ramane adesea neobservat pana la intrarea in scoala , mai ales daca familia ii ofera conditii optime de educatie in perioada prescolara.
Deficientul sau intelectual devine insa evident in perioada invatamantului primar , manifestandu-se frecvent printr-o capacitate redusa de abstractizare si generalizare.
1. Intarzierea in dezvoltarea comunicarii
d.m. profunda ( idioti) -nu depaseste nivelul senzorio-motor al inteligentei ( 0-2 ani)
- nu stie sa comunice prin limbaj
d.m. severa ( imbecili) -atinge nivelul gandirii intuitive (2-7 ani)
- reuseste sa comunice prin limbaj oral , nu si scris
Debilitatea incepe de la 0-7 ani ( 7-12 ani )
Logopatii - Handicapatul de limbaj
De la cele mai simple ( dislaliile) pana la cele mai grave , odata cu inaintarea in varsta si nu a beneficiat de TTL , provoaca dezorganizarea personalitatii si dezordini comportamentale.
Efecte negative : retineri in vorbire , inhibitii in activitate , blocaje psihice.
Daca copiii prescolari si scolarii mici acorda mai putina importanta handicapurilor de vorbire , scolarii mari , puberii, adolescentii si adultii fac din aceasta adevarate drame . Framantarile lor duc la accentuarea handicapului si se extind de la relatiile cu familia , prietenii la colectivul din care face parte intrand adeseori in conflic.
Atunci cand handicapurile de limbaj sunt consecutive altor deficiente ( senzoriale , fizice ) tulburarile personalitatii si dezordinile comportamentale devin tot mai persistente.
Mai putin handicapatii de intelect deoarece ei nu traiesc in mod dramatic situatia , nu constientizeaza , mai putin cei cu d.m. usor si intelect de limita.
Indicatori ai tulburarilor de personalitate la handicapati:
-comportamente antisociale
-izolarea de colectiv
-centrarea pe sine
-negativism
-complexe de inferioritate
-stari tensionale
-anxietati nevroze
P hanicapatului de limbaj , se poate dezorganiza pe fondul starii de inertie , rigiditate si a fobiei vorbirii sub forma unor legaturi durabile , provocand astfel si alte dereglari verbale , putand duce , de exemplu la aparitia unui mutism electiv.
Solicitarea copilului sa vorbeasca in fata colectivului de elevi si neputinta lui de a se exprima corect atrage ironia celorlalti , iar acesta va refuza sa mai raspunda la lectii , de teama sa nu greseasca.
Handicapurile de vorbire , raportate la particularitatile temperamentale, varsta, educatia, dezvoltarea mintala, pot provoca si o excitatie psihomotorie ( agitatie permanenta, miscari dezorganizate, indisciplina sau manifestari opuse : comportament rigid , activism inadecvat situatiilor respective ) .
Existenta handicapurilor de limbaj la persoanele d.m. duce la regresia psihica si comportamentala datorita :
-deficitului functiilor de cunoastere si de exprimare
-imaturitatii afective
-cresterii sugestibilitatii, impulsivitatii
-rigiditatii psihomotorii
In conditii normale , comunicarea prin limbaj , se realizeaza in principal , punandu-se accent pe latura semantica , fapt ce demonstreaza o functionalitate superioara a operatiilor ideative si un control riguros al constiintei.
!!! La d.m. limitarea si fragilitatea calitatii si cantitatii semantice si pragmatice a informatiei este caracteristica deficientului in special def.mintal si nu faciliteaza dezvoltarea operatiilor mintale ori progresul in exercitarea comportamentelor.
Nu exista un autocontrol riguros pe linia limbajului expresiv si nici un set complex al invatarii limbajului ceeea ce imprima o anumita fragilitate comunicarii care se reflecta asupra P si comportamentelor .
Cu cat deficienta este mai grava , cu atat comunicarea verbala :
-se comunica putin din continutul ideatiei si mai mult din cel atitudinal , ceea ce face sa predomine exprimarea unor necesitati si interese imediate.
Handicapul de vedere
Deoarece la handicapatii de vedere nu este afectata integritatea analizatorilor verbo-motori si auditivi , iar dezvoltarea intelectuala este relativ normala posibilitatile de insusire a limbajului sunt mai mari dar se mentine unele dificultati in structura activitatii psihice . Aceste dificultati se datoreaza slabei intelegeri in nuantarea vorbirii , ca urmare a imposibilitatii de a percepe vizual mijloacele mimico-gesticulare ce completeaza comunicarea verbala.
La deficientii de vaz un pas hotarator in dezvoltarea comunicarii la facut Louis Braille prin crearea unei scrieri perfect adaptate particularitatilor perceptiei tactile.
Tipul deficientei impune o forma de comunicare la care subiectul se raporteaza . Comunicarea verbala se invata si se perfectioneaza prin intermediul relatiilor interumane in timp ce comunicarea gestuala , actionala si comportamentala are un pronuntat caracter de dezvoltare spontana , iar acumularile , salturile calitative si cantitative sunt mai lente.
Limbajul are un rol considerabil in compensarea d.v. reprezentand principala forma de transmitere si de imbogatire a experientei cognitive.
Lipsa perceperii fetei vorbitorului poate determina dificultati in receptarea vorbirii si decodificarea mesajului al comunicarii non-vervbale care insoteste comunicarea verbala.
Invatarea largeste orizontul cunoasterii si stimuleaza procesele cognitive.
D.v. produce un dezechilibru la nivel comportamental , influentand negativ , relatiile subiectului cu mediul inconjurator.
La d.v. din nastere , desi apar dificultati de relationare , tensiunile interioare sunt mai reduse spre deosebire de d.v. survenit ( accident, boli) unde dezechilibrele sunt foarte puternice.
Mediu securizant de intelegere = integrare.
Dezvoltarea psihica a d.v. este relativ normala daca persoana isi desfasoara viata intr-un mediu ce nu este ostil.
Inca din primii ani ai prescolaritatii este important pentru nevazatori:
sa invete cat mai multe moduri eficiente de relationare cu ceilalti semeni ( parinti , frati , copii cu care se joaca , educatori)
sa fie ferit de inchiderea in sine din cauza privatiunii vederii
sa fie familiarizat cu o serie de animale , spre a-si invinge frica provocata de prezenta unui caine , pisici, prin informatii privind aspectul , caracteristicile animalelor care traiesc in jurul omului.
Sa-si imbogateasca vocabularul activ cu cuvinte familiare , foarte des folosite in viata cotidiana ( vocabularul situational), precum si a fondului de R , prin apelul la dimturile valide ( forma , marime , trasaturi specifice , gust , miros , zgomote , sunete) .
Trebuie realizata o corespondenta intre concept, reprezentare ( foarte dificil de format , mai ales la copilul nevazator din nastere) si obiectul real ( echivalentul material) pentru intelegerea semnificatiilor cuvintelor si evitarea tendintelor verbaliste.
-sa relationeze cu parintii , prietenii , colegii de gradinita firesc , normal, adultii evitand atat supraprotectia , care impiedica dezvoltarea autonomiei personale si a increderii in sine , cat si atitudinea de izolare , de neglijare , de excludere din complexul relational, care , cu siguranta , ar conduce la formarea complexelor de inferioritate , la frustratii afective cu consecinte asupra P , la inchidere in sine si nesocializare.
Copilul nevazator , devenit scolar , poate suferi o adevarata trauma psihica din cauza dificultatilor determinate de deficienta vizuala , foarte vizibile la acesta varsta , daca cei care il inconjoara nu se raporteaza cu intelegere , cu solicitudine , contribuind la largirea universului informational si la formarea si corectarea deprinderilor si comportamentului sau.
In cazul copilului nevazator , terapia integrala si compensatorie presupune si echilibrarea afectiva si relationala , deci recuperarea efectiva sub raport cognitiv , practic , afectiv si relational.
Deficientul de auz
Surditatea nu are efect defavorabil asupra dezvoltarii psihofizice generale a copilului, ci prin mutitate adica prin neinsusirea limbajului ca mijloc de comunicare si instrument operational in plan conceptual.
Demutizarea presupune:
-receptia prin labio-lectura si prin utilizarea de mijloace naturale sau tehnice a auzului reziduat.
-emisia vorbirii -articularea poate fi corelata cu insusirea grafemelor, si realizarea comunicarii verbale (oral-scris).
Demutizarea presupune insusirea acelor 3 laturi ale limbajului :
latura fonetica unde se tine seama nu numai de fenomene si de emiterea corecta a diftongilor , hiatului , structurilor consemantice si de pozitia diferita a unuia si a celuilalt in cuvant.
Lexicul -cuvintele din fondul principal de cuvinte trebuie invatate in primul rand, iar din masa mare a vocabularului vor fi selectionate numai cele strict necesare..
Structura gramaticala-deficientii de auz invata vorbirea deci si structura gramaticala a vorbirii in mod organizat atat in perioada prescolara cat si in perioada scolara mica.
Vorbirea deficientilor de auz in curs de demutizare prezinta anumite particularitati:
vocabularul este limitat , redus ca volum sub aspectul cuvintelor, in vocabular exista cuvinte "cliseu" cu continut semantic sarac sau deformat;
vocabularul este folosit asa cum a fost prezentat pentru prima data, de cele mai multe ori , se evidentiaza un decalaj intre vocabularul activ si pasiv sau astfel spus vocabularul agramat ( stocat) decomunicare ( utilizat) si operational.
In formularea propozitiilor si a frazelor apar numeroase greseli care au la baza atat demersul educativ neinspirat cat si reflectarea particularitatilor limbajului mimico-gesticular in exprimarea verbal orala sau scrisa.
Limbajul mimico-gesticular constituie mijlocul principal de comunicare dintre surzi intre ei si dintre acestia si auzitorii initiati. Mimica si gesturile fac parte din categoria limbajelor extralingvistice. Cea mai suptila comunicare gestica este cea a privirii , ea poate exprima aprobarea , dezaprobarea , mirare , intrebare, fericire, incantare, transmiterea starii psihice a momentului .
Mimico-gesticulatia este un limbaj veritabil cu sintaxa dar fara morfologie , este un limbaj global, neverbal cu care surdul se familiarizeaza de mic , din nevoia de a intra in relatie cu cei din jur.
Limbajul mimico-gesticular este considerat limbaj matern al surzilor .
Mimico-gesticulatia ca limbaj nu-i permite sa ia cunostinta cu un numar mare de fapte , evenimente ce apartin experientei altora.
Pentru ca cuvintele in limbajul gestual nu au o ordine fixa ca in limbajul verbal , ele impieteaza asupra fixarii gandurilor , asupra secventialitatii evenimentelor in desfasurarii lor pe plan mental , avand repercursiuni asupra logicii comportamentale.
Surdo-mutii dezavantajati in raport cu auzitorii prin :
-nivel scazut al cunostintelor
Dactilogia
Este o forma speciala a limbii vorbite , bazata pe redarea literelor in aer cu ajutorul pozitiei si miscarii degetelor de la o mana sau de la ambele maini. Dactilemele nu au nimic comun cu mimico-gesticulatia , decat folosirea mainii in comunicare fiecare sunet avand un semn digital distinct. De aceea se poate spune ca limbajul verbal are trei forme distincte : orala , scrisa , dactila.
Limbajul dactil presupune cunoasterea limbajului verbal si serveste comunicarii persoanelor surde intre ele sau in unele cazuri intre surzi si auzitori . Scrisul se insuseste aproximativ concomitent cu forma orala a limbajului si consituie un sprijin serios in cunoasterea componentei materiale sonore a cuvintelor . Scrisul este incomod in productia si chiar in comunicarea directa pe strada sau in societate.
Labiolectura
Citirea de pe buze este perceperea vizuala a limbajului verbal sub forma orala dupa miscarile vizibile ale organelor fonatoare si dupa fizionomia interlocutorului.
La deficientii de auz demutizati sau in curs de demutizare inteligibilitatea comunicarii este afectata de tulburarile intonatiei ritmului si debitului vorbirii pe care isi pun amprenta saracia vocabularului , vorbirea hipoacuzicilor este mai clara si mai variata deoarece vocabularul este mai bogat iar perceperea fie si partiala a vorbirii persoanelor din jur sporeste capacitatea de intelegere si exprimare.
Surdovorbitorii si hipoacuzicii au dificultati in discriminarea consoanelor sonore de cele surde , a suieratoarelor de siflante , nu articuleaza corect combinatiile de consoane , omit inceputul si sfarsitul cuvintelor.
Din punct de vedere al valorilor culturii si civilizatiei , surzii nedemutizati neavand acces la binefacerile tiparului sunt in general subculturali.
Limbaj-Personalitate
"Demutizarea " realizata pe baza compensarii auzului deficitar constituie elementul principal in formarea si structurarea tuturor componentelor .
Personalitatea handicapului de auz
Limbajul joaca un rol important in formarea si dezvoltarea P ca instrument principal de :
-interrelatie
-acces la viata sociala
-la informatie
-la organizarea conduitei
-la analiza si exprimarea trairilor
Joc-Personalitate
Spre deosebire de parintii copiilor auzitori , care decid impreuna cu copii asupra unor jocuri , activitati distractive , parintii copiilor d .a. au tendinta de a comanda si directiona jocurile si activitatile singuri , ferindu-i astfel pe acestia de initiativa si incurajarea exprimarii.
Copilul d.a. este nevoit sa-si modeleze comportamentul dupa intentiile adultului.
Formele de comunicare intalnite in procesul educational al copiilor cu def.auditiva sunt:
-are la baza un vocabular dirijat
-labiolectura -suprt important pentru intelegere
b. C. Mimico-gestuala
-este cea mai la indemana forma de comunicare , de multe ori folosita intr-o maniera stereotipica si de auzitori
c. C. Cu ajutorul dactilemelor
-are la baza un sistem de semne manuale care inlocuiesc literele din limbajul verbal
d. C bilingva - presupune combinarea intre:
-C. Verbala + C. Mimico-gestuala
-C.verbala + C.cu dactileme
e. C totala
-folosirea tuturor tipurilor de C in ideea de a se completa reciproc si de a ajuta la corecta intelegere a mesajului.
3. Limbaje specializate: verbale, nonverbale, paraverbale etc.
Comunicarea verbala este modalitatea cea mai reprezentativa care, indubitabil, individualizeaza si singularizeaza fiinta umana comparativ cu alte specii iar, acest lucru, se datoreaza, in primul rand, caracteristicilor pe care le poseda limbajul uman si a felului cum acesta este utilizat in cadrul interactiunii umane.
Incercand sa-i surprinda specificitatea, R.L. Atkinson si colaboratorii sai nota ca "limbajul reprezinta principalul mod de a comunica gandurile. Mai mult decat atat, e un mod universal: fiecare societate umana are o limba si fiecare fiinta umana, cu o inteligenta normala, dobandeste limba materna si o foloseste fara a depune nici un efort".
Aceasta afirmatie, a unor autori reputati, nu trebuie sa conduca insa la o simplificare a lucrurilor atunci cand se pune problema dobandirii limbajului, pentru ca, pe de o parte, aceasta achizitie se realizeaza in cadrul unei "nise de dezvoltare" destul de extinse (intre 0-5 ani limbajul este format in structurile lui fundamentale) iar, pe de alta parte, aceasta achizitie fundamentala, se dobandeste ca urmare a interactiunilor multiple pe care le realizeaza copilul cu alte fiinte umane care, de cele mai mute ori, sustin in mod explicit dezvoltarea limbajului.
Comparand limbajul uman cu modalitatile de comunicare apartinand altor specii, ies in evidenta o serie de insusiri, de particularitati, care nu se regasesc in repertoriul comunicational specific altor fiinte, motiv pentru care, se poate aprecia ca, omul foloseste cel mai elaborat si cel mai sofisticat mijloc de comunicare.
Oprindu-se asupra caracteristicilor limbajului uman, H. Gleitman considera ca, printre cele mai importante, pot fi enumerate: limbajul este creativ; limbajul este structurat; limbajul are diferite intelesuri (semnificatii); limbajul este referential; limbajul este interpersonal.
1. Prima dintre caracteristici si anume cea legata de creativitatea limbajului, se explica prin faptul ca, desi opereaza la nivelul unui numar limitat de cuvinte pe care le contine limba, limbajul face posibile combinari nelimitate de cuvinte, astfel incat, prin intermediul acestora, sa poata fi exprimate o multitudine de idei.
Aceasta combinatorica nelimitata este foarte importanta pe de parte, pentru ca, poate contribui la infrumusetarea exprimarii verbale iar, pe de alta parte, ca ofera posibilitatea creatorilor din domeniul artei si culturii sa exprime o varietate de idei, de atitudini, de sentimente, care nu ar putea fi exteriorizate si obiectivate daca limbajul nu ar poseda aceasta insusire fundamentala.
2. Cea de-a doua caracteristica a limbajului si anume aceea de a fi structurat, trebuie inteleasa in sensul ca, in pofida faptului ca posibilitatile de combinare a cuvintelor sunt practic nelimitate, aceasta operatie nu se face oricum, nu se face la intamplare, ci cu respectarea unor principii care sunt onorate de toti vorbitorii care utilizeaza limba respectiva.
3. Referitor la cea de-a treia caracteristica obiectivata in posibilitatea limbajului de a exprima semnificatii, de a oferi intelesuri, trebuie facuta precizarea ca, fiecare cuvant are o semnificatie de baza sau un sens denotativ si, de asemenea, are si o valoare conotativa, in virtutea careia, la semnificatia de baza, pot fi asociate si altele, care sunt secundare si care depind de mai multi determinanti si in primul rand de context.
4. In virtutea celei de-a patra caracteristici, limbajul este referential, ceea ce inseamna ca utilizarea cuvintelor trimite automat la anumite obiecte, lucruri, fenomene, ceea ce presupune ca utilizatorii unei limbi stiu nu numai sa combine cuvintele pentru a forma propozitii corecte din punct de vedere gramatical, ci si faptul ca exista o relatie directa intre cuvantul pronuntat si obiectul la care acesta se refera.
5. In sfarsit, ultima caracteristica a limbajului, este aceea de a fi interpersonal ceea ce inseamna ca, intotdeauna, schimburile informationale dintre indivizi, realizate prin intermediul limbajului, sunt marcate si influentate de subiectivitatea si de particularitatile interactionarilor. De exemplu, daca o persoana relateaza o intamplare unei alte persoane, pe de o parte, face descrierea personalizand-o prin propriile-i pareri, convingeri si, de asemeni, pe de alta parte, tine cont de eventualele interese, expectante, curiozitati, pe care le are destinatarul in legatura cu continutul celor relatate.
Comunicarea nonverbala, include sau, mai bine spus cuprinde la randul sau o serie de modalitati s-au canale, fie ca este vorba de utilizarea gesturilor, de utilizarea privirii, de atingere sau de proximitate.
Toate aceste canale sunt importante si, in totalitatea lor determina cateva particularitati fundamentale ale comunicarii nonverbale pe care V.P. Richmond, J.C. McCroskey, S.K. Payne (1987) le deceleaza astfel:
1) continuitatea ca dimensiune temporala ceea ce denota ca, in comparatie cu comunicarea de tip verbal, care incepe si se sfarseste o data cu emiterea ultimului cuvant, cea nonverbala este continua, acest lucru implicand ca insasi tacerea este plina de semnificatii;
2) multitudinea canalelor utilizate comparativ cu cea verbala care foloseste numai cuvintele;
3) universalitatea unor mesaje care se decodifica la fel de toti subiectii comunicatori;
4) lipsa unui control permanent asupra modului de desfasurare;
5) determinarea socio-culturala ceea ce denota ca modul ei de functionare este dependent de aspecte ce vizeaza traditiile si specificul cultural al subiectilor comunicatori.
Existenta mai multor canale nonverbale pune problema disocierii celor care au intr-adevar relevanta. Facem aceasta precizare deoarece, majoritatea lucrarilor de specialitate inventariaza alaturi de canalele, sa spunem traditionale si pe unele care, dupa parerea noastra, au un impact mai putin semnificativ cum ar fi comunicarea prin timp, prin miros, prin aparenta fizica.
Cele mai productive modalitati de comunicare nonverbala sunt: comunicarea gestuala, comunicarea prin proximitate, comunicarea prin atingere, comunicarea vizuala.
*Comunicarea gestuala. Aceasta modalitate de comunicare nonverbala este de o importanta deosebita mai ales daca, paleta gesturilor este bogata si diversificata astfel, incat ele sa acopere o multitudine de necesitati.
Din multitudinea abordarilor taxonomice, cu siguranta, cea mai cunoscuta este cea elaborata de P. Ekman si W.V. Friesen care cuprinde diversitatea acestui canal de comunicare si care include urmatoarele categorii de gesturi:
1. Emblemele pot fi definite drept gesturi simbolice care substituie cuvintele si care transmit un mesaj specific, cum se intampla in cazul gesturilor efectuate de autostopisti sau, de cei care sugereaza ca lucrurile sunt in regula .
2.Ilustratorii reprezinta, categoria de gesturi care insotesc comunicarea verbala avand rolul sa ilustreze, sa demonstreze, sa intareasca, ceea ce se afirma prin intermediul cuvintelor. Caracteristica fundamentala a ilustratorilor, o reprezinta faptul ca ei nu au o semnificatie aparte, luati ca entitati separate, deci detasati de cuvintele pe care le acompaniaza. Lucrul acesta, poate fi probat foarte usor de exemplu, daca se intrerupe sonorul televizorului, urmarindu-se comunicarea numai la nivelul miscarilor gestuale si eventual, a celorlalte miscari pe care le efectueaza subiectii comunicatori.
3.Reglatorii sunt gesturi si miscari care au rolul de a sigura buna desfasurare a comunicarii, ceea ce inseamna ca, ele sunt identificabile, atat la nivelul emitatorului (locutorului), cat si la cel al ascultatorului, contribuind decisiv la schimbarea rolurilor dintre cei doi parteneri de interactiune. Gesturile de reglaj, intalnite la nivelul vorbitorului, pot, la randul lor, sa se disocieze in doua categorii si anume, gesturi prin care vorbitorul doreste o inversare de rol cu ascultatorul si gesturi prin care vorbitorul isi manifesta dorinta de a-si continua discursul si deci de a nu fi intrerupt.
4.Manifestarile afective reprezinta cea de-a patra categorie de miscari corporale din tipologia elaborata de P. Ekman si W. Friesen, distingandu-se de celelalte pentru ca ofera indicii in legatura cu starea emotionala in care se gaseste individul si pe care, inevitabil, o exteriorizeaza.
Din randul celor mai frecvente manifestari afective pot fi amintite, tremuraturi ale mainilor, ale genunchilor etc., care trebuie luate in considerare de cei care comunica cu persoanele aflate intr-o asemenea situatie, mai intai, pentru a intelege cauzele care au determinat aparitia acestora iar, dupa aceea, pentru a lua masurile necesare, ca interactiunea, care este in curs de desfasurare, sa nu fie modificata in mod fundamental.
5.In sfarsit, ultima categorie o reprezinta adaptorii, care se pot cataloga drept miscari care raspund unor necesitati umane si care au un profund caracter adaptativ, in legatura cu diversele situatii cu care se confrunta individul, fie ca este vorba de situatii stresante, stari de disconfort fizic sau psihic, momente de plictiseala etc.
Ca si in cazul altor categorii de gesturi, adaptorii se pot structura si automatiza in timp, devenind obisnuinte integrate in paleta comportamentala a individului.
*Comunicarea vizuala. In randul modalitatilor de comunicare nonverbala contactul privirii, sau comportamentul vizual, ocupa un loc cu totul special pentru ca, pe de o parte, indeplineste o serie de functii care ii sunt specifice ca entitate separata iar, pe de alta parte, deoarece in coroborare cu alte modalitati, de exemplu cu atingerea, cu gestualitatea, cu proxemica, devine un suport, o parghie importanta care le sporeste acestora randamentul si eficacitatea.
Faptul ca privirea are un rol esential in procesul de comunicare, poate fi verificat, atat la nivelul simtului comun, cat si prin consultarea unor lucrari de specialitate, in cadrul carora, comportamentul vizual, este analizat in mod sistematic apelandu-se la taxonomii, la identificarea si analizarea functiilor, la stabilirea unor corelatii intre aceasta modalitate si altele etc.
De exemplu, la nivelul simtului comun, sunt consacrate expresii ca "privire in gol", "privire pironita", "ochii reprezinta oglinda sufletului", "privire rece, glaciala", privire ascutita", toate acestea sugerand ca, prin intermediul acestui canal de comunicare, se pot transmite in exterior multe informatii referitoare la "starea" si la intentiile individului comunicator.
De asemeni, avantajele comunicarii prin privire, au fost valorificate maximal si de unii creatori care, si-au individualizat personajele, nu numai din perspectiva unor trasaturi temperamentale sau caracteriale, ci si din perspectiva modului de utilizare a privirii. De exemplu, multe din personajele lui M. Sadoveanu au o privire "galesa", adica duioasa, melancolica, si multe din poeziile lui M. Eminescu, obiectiveaza comportamente ale privirii in versuri ramase, memorabile, de genul "Un mort frumos cu ochii vii", "si ochii tai nemiscatori", "si focul din privire", "Sub raza ochiului senin" etc.
*Comunicarea prin atingere. Un canal important al comunicarii nonverbale il reprezinta si comunicarea prin atingere desi, intr-o oarecare masura, el nu face, de cele mai multe ori, nici obiectul unor analize mai amanuntite in tratatele sau manualele de pedagogie, fiind de asemenea ignorat si la nivelul practicii educative deoarece, multi educatori, ii apreciaza efectele ca fiind nesemnificative comparativ cu ale celorlalte canale care, beneficiaza de o perceptie mult mai favorabila.
Dovezi ale importantei atingerii exista, indiferent de planul de analiza avut in vedere iar, in aceasta directie, poate fi vizata fie perspectiva ontogenetica, avandu-se in acest caz in vedere, in mod prioritar, modul in care se realizeaza atingerea, inca din primele momente ale nou nascutului, fie perspectiva contextelor in cadrul carora efectele atingerii sunt peremptorii, aici exemplul cel mai concludent reprezentandu-l acela ce obiectiveaza interactiunea medic - pacient sau psihoterapeut si pacient ori, in sfarsit, alta perspectiva, aceea care vizeaza efectele atingerii in cazul unor persoane care prezinta un singur handicap sau mai multe, elementul de prototipicalitate maxima reprezentandu-l cazul persoanelor cu handicap vizual, pentru care comunicarea prin atingere este vitala, asigurand in primul rand integritatea fizica a persoanei care poseda o asemenea deficienta senzoriala.
Luandu-se in discutie perspectiva ontogenetica, merita mentionat faptul ca, debutul functionarii atingerii, poate fi circumscris chiar vietii intrauterine cand, fatul receptioneaza vibratiile inimii mamei si bineinteles, chiar din primele momente de cand, nou - nascutul se afla intr-un contact tactil permanent cu mama, mai ales in momentele de alaptare si de intretinere a igienei corporale.
Se poate deci afirma ca unul dintre canalele fundamentale de dezvoltare a senzorialitatii infantile il reprezinta atingerea care, fie izolat, fie in cuplare cu altele (de exemplu cu vazul), ofera primele informatii referitoare la materialitatea si la diversitatea lumii in care a descins copilul. De-a lungul intregii ontogeneze, ca urmare a unor experiente traite in mod nemijlocit de copil, cat si a influentelor de natura instructiv-educativa atingerea, ca modalitate de comunicare, se rafineaza atat in planul functional cat si in cel estetic, astfel incat o importanta cantitate de informatii referitoare la caracteristicile unor fiinte sau lucruri provine tocmai prin intermediul acestui canal.
Atingerea, ca modalitate de comunicare nonverbala, este importanta in primii ani ai ontogenezei nu numai din perspectiva functiilor specifice acestui canal de comunicare, ci si din perspectiva implicatiilor pe care le are in edificarea atasamentului, ca relatie afectiva profunda, pe de o parte, intre copil si alte persoane cu care el interactioneaza iar, pe de alta parte, intre copil si obiectele sau lucrurile pe care le manipuleaza in tentativa de a le surprinde specificitatea si utilizarile posibile care le justifica existenta.
Dintre argumentele de relevanta maxima care sustin aceasta modalitate de comunicare ar putea fi mentionate urmatoarele:
1)Comunicarea prin atingere este implicata maximal in crearea sau structurarea atasamentului ca relatie afectiva fundamentala intre persoane sau, intre persoane si lucruri, obiecte, alte fiinte decat cele umane cu consecinte benefice in dezvoltarea ulterioara a personalitatii copilului;
2)Comunicarea prin atingere reprezinta un canal fundamental in transmiterea unor sentimente, atitudini, convingeri, simpatii sau antipatii de la o persoana la alta, in cazul in care, acestea interactioneaza nemijlocit.
3)Comunicarea prin atingere este importanta pentru ca se constituie intr-un suport, pentru persoanele care manifesta o neputinta sau, resimt un anumit disconfort de natura fizica sau psihica.
4) Comunicarea prin atingere este importanta, pentru ca, in functie de modul in care se realizeaza, asigura rezolvarea unor sarcini profesionale sau indeplinirea unor activitati, care au un grad mai mic sau mai mare de complexitate.
5)Comunicarea prin atingere isi justifica importanta si prin transmiterea unor mesaje specifice care, dintr-un motiv sau altul, nu pot face obiectul altor canale de comunicare.
6) Comunicarea prin atingere, este importanta, pentru ca isi aduce o contributie decisiva in procesul persuasiunii contribuind astfel, la formarea sau eventual, la schimbarea unor atitudini, la partenerii care se afla in interactiune.
7)Comunicarea prin atingere este implicata maximal in realizarea acordului, a consensului, intre partenerii aflati in interactiune prin compatibilizarea unor pareri a unor puncte de vedere, a unor convingeri care, se aflau, eventual, in raporturi de disonanta inainte de producerea comportamentului tactil.
8)Comunicarea prin atingere indeplineste si un important rol reglator gratie caruia, se asigura interactiunii fluenta si productivitate, evitandu-se, astfel, ezitarile, blocajele, starile de expectanta prelungita, toate cu consecinte negative in desfasurarea normala a intregului proces comunicational.
9)Comunicarea prin atingere isi demonstreaza importanta si in crearea unor momente de destindere, de relaxare in cadrul activitatii, oferind interactionarilor posibilitatea sa-si regleze comportamentele si sa se adapteze mai bine sarcinile pe care urmeaza sa le indeplineasca.
*Comunicarea prin spatiu si distanta. Alaturi de celelalte modalitati de comunicare nonverbala, proximitatea joaca un rol de loc neglijabil, care poate influenta favorabil atat activitatea de instruire-invatare, cat si evolutia ulterioara a personalitatii copilului. Exista, asadar, argumente suficiente pe de o parte, pentru valorificarea mai judicioasa a acestui canal de comunicare iar, pe de alta parte, pentru continuarea investigatiilor (cercetarilor) care i-ar putea atribui noi semnificatii si ar putea oferi sugestii practicienilor referitor la contextele cele mai potrivite si cele mai indicate pentru utilizarea rationala a ei.
In cazul acestui canal, nu abunda tipologiile iar, cea propusa de E.T. Hall in legatura cu zonarea spatiului, este citata de toate lucrarile care abordeaza comunicarea nonverbala.
Plecand de la ideea ca spatiul este divizibil, E.T. Hall ajunge sa delimiteze patru zone si anume: zona intima (0-45cm); zona personala (45-125cm); zona sociala (1,25-3,60m) si zona publica (peste 4m).
1. Zona intima, este spatiul cel mai protejabil al individului, deoarece, accesul in acest perimetru nu este posibil decat in cazuri cu totul speciale. Pe de o parte, in acest spatiu nu acced decat persoanele care se afla intr-o relatie afectiva foarte apropiata cu interactionarul (parinti, frati, surori, sotii, prieteni foarte apropiati), sau persoanele straine care interactioneaza intr-un scop profesional, (medicul care isi consulta pacientul, antrenorul care-l initiaza pe sportiv in formarea unei deprinderi, invatatorul care-l invata pe copil sa scrie etc.).
Exceptand aceste situatii, cand persoane straine violeaza acest spatiu, intamplator, sau datorita unor contexte speciale (aglomeratiile din autobuz, metrou, participarea la un spectacol etc.), individul il apara cu mijloacele pe care le are la indemana si in primul rand prin evitarea contactului vizual.
Caracteristica fundamentala a zonei intime o reprezinta faptul ca ea favorizeaza functionarea concomitenta a mai multor canale de comunicare nonverbala cum ar fi comunicarea prin contactul vizual, comunicarea prin atingere, comunicarea prin miros pe de o parte iar, pe de alta parte, faciliteaza realizarea unui feed-back prompt si eficient atat prin mijloace verbale cat si prin mijloace nonverbale.
2. Zona personala, este perimetrul interactiunilor profesionale pe de o parte si al conversatiilor obisnuite pe de alta parte, avand un rol decisiv in realizarea optima a anumitor sarcini sau activitati si de asemeni, un rol important in a oferi indicii referitoare la relatia afectiva dintre partenerii aflati in interactiune.
Chiar daca zona personala nu mai favorizeaza maximal multicanalitatea comunicarii nonverbale, asa cum se intampla in cazul celei intime, ea se constituie intr-un suport pentru functionarea optima a comunicarii gestuale, a comunicarii prin contactul privirii si, nu in ultimul rand, a comunicarii paraverbale.
3. Zona sociala este spatiul care nu mai este marcat de o semnificatie afectiva, un motiv in plus, pentru a se afirma ca aceasta zona este destinata interactiunii cu persoanele straine. La modul general, acest spatiu este destinat interactiunilor de tip profesional si, chiar daca nu mai favorizeaza in asa mare masura comunicarea, comparativ cu cele doua spatii analizate anterior, ofera indivizilor sanse de a comunica atunci cand sarcinile pe care le rezolva sau activitatile pe care le indeplinesc impun aceasta necesitate.
Nu ar trebui sa se inteleaga din analiza zonei sociale ca acest tip de spatiu ar fi oarecum neproductiv pentru ca, pe de o parte, marcheaza diferenta de statut dintre interactionari iar, pe de alta parte, pentru ca nu favorizeaza si dimensiunea afectiva a procesului de comunicare, aspect valabil pentru zona intima si cea personala; in anumite contexte, in desfasurarea anumitor tipuri de activitati (de exemplu in cazul activitatii redactionale, in activitatea organizata la banda si chiar in unele activitati cu caracter didactic), aceasta zona poate deveni productiva pentru ca ofera inrectionarilor posibilitatea sa se concentreze pe rezolvarea anumitor sarcini fara a fi deranjati de alte persoane si, de asemeni, posibilitatea sa comunice intre ei in cazul in care se impune cooperarea si realizarea unui anumit consens.
4.Zona publica este spatiul care mareste ecartul dintre interactionari, lucru datorat, cel mai adesea, contextului si scopului in care se realizeaza procesul de comunicare.
Este spatiul frecvent, cand, un emitator sau o sursa, isi prezinta ideile in fata unui auditoriu cu scopul de a-l informa pe o anumita tema sau subiect si bineinteles, cu scopul de a le forma participantilor anumite atitudini referitor la natura celor prezentate.
Zona publica este tipul de spatiu care-l constrange pe emitator sa utilizeze maximal elementele comunicarii paraverbale (intensitate, fluenta accent) si, de asemeni, sa-si amplifice gesturile, pentru a ilustra si sustine in mai mare masura ideile continute in mesajele verbale.
Alt element de distinctie al zonei publice, fata de zonele prezentate anterior, il reprezinta faptul ca, numai limita inferioara ramane imuabila, in timp ce limita superioara, devine variabila, depinzand de context si de marimea auditorului care urmeaza sa primeasca mesajele sursei. Utilizarea acestei zone, la ora actuala, este facilitata si de mijloacele moderne de amplificare, in cazul in care, auditoriul cuprinde sute sau mii de participanti care beneficiaza astfel de posibilitati optime de receptare.
Nefavorizand functionarea optima a feed-back-ului, zona publica este spatiul care lateralizeaza comunicarea, neoferind sursei posibilitatea sa obtina indicii evidente referitoare la ecoul mesajelor sale in randul auditoriului. In parte, lacuna poate fi diminuata, in cazul in care, discursul emitatorului este urmat de luari de cuvant (interventii ale participantilor) prin care acestia pot sa ofere informatii referitoare la impactul discursului asupra publicului pe care il reprezinta.
Comunicarea paraverbala este un canal important, deoarece se comunica nu numai prin cuvinte, ci si prin felul in care sunt spuse aceste cuvinte, cu ajutorul unor mijloace ectosemantice.
Cunoasterea si utilizarea acestor mijloace ectosemantice care, la modul general, configureaza comportamentul vocal al individului, este importanta, pe de parte, pentru a conferi vorbirii mai multa expresivitate, iar pe de alta parte, pentru a atribui mijloacelor ectosemantice semnificatia necesara atunci cand sunt utilizate in diferite contexte comunicationale.
De asemenea, comportamentul vocal sau paralimbajul este important in reglarea interactiunii dintre parteneri sau, mai concret, in schimbarea rolurilor de emitator si receptor, atunci cand mai multe persoane se afla in situatia de a comunica.
Principalele mijloace prin care se realizeaza comunicarea paraverbala sunt: intensitatea vocii, intonatia utilizata, ritmul vorbirii, si utilizarea pauzelor care pot aparea pe perioada emiterii mesajelor.
a) Intensitatea vocii este un mijloc al paralimbajului care poate avea un rol ambivalent in functie de modul in care este utilizata, putandu-se constitui atat intr-un factor facilitator al comunicarii, dar si intr-un element frenator, cu consecinte negative asupra modului general de desfasurare a procesului amintit si, indubitabil, asupra eficacitatii acestuia.
De exemplu, o intensitate prea mare a vocii emitatorului, poate crea o stare de oboseala si de disconfort la nivelul receptorului, dupa cum, si o intensitate redusa, poate crea probleme, mai intai la nivelul receptarii mesajelor si apoi la nivelul decodificarii acestora.
De asemeni, efectele negative ale unei intensitati prea mari a vocii se pot regasi si la nivelul procesului de schimbare a exprimarii, cand, vocile solicitantilor sunt acoperite si cand, acestia nu-l pot informa pe emitator in legatura cu ecoul mesajelor receptionate.
Pentru evitarea acestor urmari nefavorabile este recomandabil ca intensitatea vocii sa fie reglata in functie de contextul in care se realizeaza comunicarea si in functie de caracteristicile si specificul spatiului utilizat.
b)Intonatia utilizata este, de asemeni, un mijloc extrem de important in comunicarea verbala pentru ca, pe de o parte, prin intermediul ei se realizeaza maximal expresivitatea vorbirii iar, pe alta parte, pentru ca, se pot accentua anumite cuvinte sau parti ale enuntului care sunt considerate mai relevante si care trebuie sa-l preocupe in mai mare masura pe destinatarul mesajelor.
Dimpotriva, neutilizarea intonatiei, poate contribui la inexpresivitatea vorbirii emitatorului si la imposibilitatea de a transmite receptorului o multitudine de stari, de sentimente pe care, emitatorul le poseda, dar nu le poate transmite intr-un mod convenabil.
Intonatia utilizata in vorbire este atat de importanta incat, in unele profesii, cum ar fi cea de actor, profesor, (institutor), poate fi considerata drept un indicator al competentei profesionale ce trebuie vizat in mod special in cadrul formarii acestor categorii de specialisti.
Daca se are in vedere cultivarea acestui mijloc de comunicare paraverbala in cadrul procesului instructiv-educativ este evident ca, unele activitati, cum ar fi dramatizarile sau unele metode de invatamant (de exemplu jocurile cu rol), se constituie in parghii foarte importante pentru ameliorarea intonatiei elevilor in procesul general de comunicare.
c) Ritmul vorbirii este un element de comunicare paraverbala care poate, de asemeni, sa influenteze modul de desfasurare a procesului si, ca o consecinta fireasca, nivelul calitativ la care acesta se situeaza.
Altfel spus, in privinta tempoului, vorbirea poate sa se realizeze la trei nivele si anume un ritm normal, un ritm lent si un ritm alert, fiecare avand consecinte vizibile asupra felului in care se realizeaza comunicarea.
Deoarece ritmul normal nu creeaza probleme si constituie o garantie ca procesul de comunicare se realizeaza corespunzator, o atentie deosebita trebuie acordata cazurilor cand tempoul este, ori foarte rapid ori, dimpotriva, foarte lent.
In cazul in care tempoul este foarte rapid, deci fluenta vorbirii este prea mare, exista posibilitatea ca destinatarul sa intampine dificultati serioase, mai intai, la nivelul receptarii mesajelor (cercetari mai recente din domeniul psihologiei arata ca limita maxima de receptare este de 250 cuvinte/minut) iar, dupa aceea, la nivelul procesului de decodificare a mesajelor, lucru usor explicabil, prin faptul ca primirea acestora s-a facut intr-un mod extrem de selectiv.
Consecintele negative determinate de ritmul foarte alert se concretizeaza, mai intai, intr-o intelegere defectuoasa a mesajelor primite, cu urmari negative atat pe termen scurt, cat si pe termen lung in ceea ce priveste evolutia cunoasterii si, de asemeni, intr-o stare de disconfort si de oboseala la nivelul receptorului care, totusi, depune eforturi serioase in receptarea si in decodificarea mesajelor.
Dimpotriva, in cazul in care tempoul este prea lent, apare un ecart prea mare, intre timpul afectat emiterii mesajelor si cel afectat decodificarii acestora, lucru care poate sa-i distraga atentia receptorului care are tendinta de a utiliza intervalul de timp disponibil in directii colaterale scopului urmarit de comunicare.
Indubitabil, tempoul vorbirii, trebuie adecvat nu numai contextului in care se realizeaza procesul de comunicare ci, in primul rand, naturii continutului (continuturilor) care se transmit prin intermediul mesajelor transmise. De exemplu, daca prin mesaje se transmit informatii ce concretizeaza actiuni, desfasurari de evenimente etc., atunci este recomandabil ca tempoul vorbirii sa fie alert, dupa cum, este mai indicat tempoul lent, atunci cand mesajele concretizeaza explicatii de un anumit fel, descrieri, intamplari, sfaturi sau recomandari oferite ascultatorului, tocmai in ideea de a-i oferi acestuia posibilitatea de a reflecta mai mult la natura continuturilor transmise.
Deoarece tempoul vorbirii se afla intr-o corelatie directa cu trasaturile temperamentale individuale, in activitatea de instruire-invatare, nu trebuie trasa concluzia ca tempoul alert al vorbirii reprezinta un indiciu cert al bunei pregatiri a elevilor, in timp ce, un tempou lent, este un indiciu al unei pregatiri mai putin satisfacatoare sau mai putin riguroase.
Acest lucru poate fi demonstrat cand unii elevi prezinta intr-un ritm foarte alert continuturi care cuprind multe inadvertente, si multe lacune in timp ce altii, chiar daca utilizeaza un ritm mai lent al vorbirii, expun continuturi mult mai riguroase si mult mai bine structurate si argumentate.
d) Utilizarea corecta a pauzelor in vorbire reprezinta, la fel, un mijloc important de realizare a comunicarii paraverbale deoarece, numai aparent, prin tacere nu s-ar comunica, ceea ce ar insemna ca, tacerea este sinonima cu necomunicarea.
Faptul ca se poate comunica si prin tacere se concretizeaza in existenta multor butade care se utilizeaza deseori, de genul "tacerea e de aur", "daca taceai, filozof ramaneai", s.a., care exprima multe semnificatii atribuite acestui comportament vocal.
Autorii care au abordat mai in detaliu problemele comunicarii paraverbale, fac o distinctie clara intre pauzele neumplute si pauzele umplute care apar in timpul vorbirii. Pauzele neumplute, apar ca intreruperi ale activitatii vocale pe perioada emiterii mesajelor iar pauzele umplute, sunt intreruperi ale vorbirii, completate cu unele sunete de genul "uf", "ah", "of", balbaieli si chiar unele repetitii
