Teoria distributiei - consideratii generale

TEORIA DISTRIBUTIEI - CONSIDERATII GENERALE

1. Consideratii generale

Ceea ce poseda fiecare membru al unei societati este rezultanta unei multitudini de factori, endogeni sau exogeni respectivei persoane. Cel mai adesea, punem dimensiunea veniturilor si avutiei fiecaruia pe seama muncii, a cantitatii si calitatii ei. In acelasi sens vorbim de creativitate, inventivitate, inteligenta, talent, inspiratie, intuitie etc. Nu exista insa , din nefericire, o scara unanim recunoscuta si operabila a acestor valori, functie de care fiecare sa ocupe in ierarhia veniturilor locul ce i se cuvine. Sansa sau hazardul pot la fel de bine opera si fasona statutul social. Poate fi vorba de sansa de a te fi nascut intr‑o societate libera sau intr‑una totalitara. In prima, interferenta tuturor factorilor amintiti, manifesta prin actiunea fortelor concurentiale ale cererii si ofertei, il aseaza pe fiecare acolo unde‑i locul. Si aceasta, printr‑un permanent proces de selectie, reconsiderare si dinamica a valorilor. Altfel spus, piata stratifica si imparte societatea in bogati si saraci. Dar nu odata pentru totdeauna. Bascularea de la simplu maturator de strada la om de afaceri prosper, si invers, este posibila. In cea de-a doua, omogenizarea sociala impusa transforma societatea intr‑o 'pasta'. Nascuti egali, indivizii trebuie sa ramana egali. Iar ce inseamna egalitate e un lucru stabilit nu de oameni ci de conducatorul lor absolut. Peste tot unde s‑a aplicat, experimentul egalitatii dictate a clacat lamentabil. Egalitatea s‑a dovedit a fi in mizerie. Poate fi, apoi, vorba de sansa de a fi nascut intr‑o familie prospera care te poate ajuta la demararea unei afaceri. Sau, de ce nu, tot sansa este si privilegiul de a te naste intr‑o tara dotata generos cu factori de productie si, deci, cu garantia de a primi o parte cat mai mare din venitul national creat prin folosirea acestora.

Modul in care interfereaza acesti factori asupra dimensiunii venitului national dar si a veniturilor personale tine atat de limbajul curent cat si de cel stiintific. Este o preocupare cotidiana fireasca in a te intreba daca un siderurgist este mai inteligent sau mai competent decat un profesor din moment ce este platit mai bine decat acesta din urma sau o coafeza este mai utila si participa intr‑o proportie mai mare la crearea venitului national decat un medic in masura in care si pentru ea distributia este mai generoasa. Raspunsuri de genul: 'fiecare cu norocul lui' sau, 'fiecare primeste ce i se cuvine' sau, 'asta e sistemul'  etc., desi au in vedere elemente rationale ca munca, abilitatea, valoarea etc. par a semana indoiala si a trimite la superficialitate.

Incercarea de obiectivare a unor astfel de raspunsuri vine dinspre teoria distributiei. Ea se ocupa de analiza felului in care veniturile si avutia unei societati se repartizeaza intre membrii ei, de modul in care societatea se stratifica si de influenta statului asupra acestui proces.

Distributia a fost si a ramas un viu si controversat subiect pentru Economia politica. Natura ei, intrinsec conflictuala, tenta natural normativa a subiectului etc. explica asezarea temei la confluenta unor vii dispute teoretice. Ceea ce consideram ca merita retinut din toate acestea se  reduce, esentialmente, la urmatoarele aspecte:

1. Natura teoriei distributiei se deduce din natura teoriei valorii pe care se sprijina

Este stiut ca nu se distribuie decat ceea ce se creaza. Iar ceea ce se creaza, venitul national, are o valoare. Dimensiunea acestei valori s‑a determinat pe calea unor metodologii diferite.

Astfel, clasicii economiei politice au fost adeptii teoriei obiective a valorii bazata pe munca. Potrivit opiniei lor, dimensiunea venitului national, ca si a bunurilor care il compun, reprezinta un dat strict determinat de cantitatea de munca consumata pentru a le produce. La repartitia acestui 'cozonac social', necontractabil si nedilatabil, participa proprietarii factorilor de productie: muncitorii, capitalistii si proprietarii funciari. Partea ce revine fiecarei clase sociale, salariul pentru munca, profitul pentru capital si renta pentru pamant, reprezinta un procent dintr‑un intreg determinat. Altfel spus, salariul nu poate creste decat daca profitul scade, si invers. De aici, conflictul permanent explicat prin acest joc cu suma nula si exploatat de Marx pentru a face din lupta dintre clase, in mod absurd, izvorul progresului social.

In replica, la neoclasici teoria subiectiva a valorii si cea a distributiei fac corp comun. Aici, ceea ce reprezinta cost pentru intreprinzator este, in acelasi timp, venit pentru detinatorul de factori de productie. A determina elementele componente ale costului real, echivaleaza, asadar, cu a calcula partea ce revine fiecarui factor: salar pentru munca, renta pentru pamant, profit pentru 'organizare' si dobanda pentru capital. Deosebirea fata de clasici este evidenta. Daca la primii (inclusiv Marx, exclusiv Say) valoarea repartizabila este un dat, la neoclasici dimensiunea venitului national este relativa. Piata, cu libera concurenta, ii poate ajuta pe toti sa castige si chiar sa‑si maximizeze satisfactiile. Teren pentru conflict nu exista. Daca mai adaugam ca la neoclasici corespondenta in plan social a structurii factorilor este relativizata, dandu-se impresia ca factorii insisi participa la distributia bogatiei, putem afirma ca sub raport ideologic, normativ, aceasta teorie este total neutra.

2. Distributia veniturilor este, de fapt, un proces secvential in care distribuirilor le succed redistribuiri

Pentru facilitarea intelegerii lucrurilor, teoria economica porneste de la premisa existentei a doua mari faze ale procesului: distributia primara si distributia secundara sau redistribuirea. La prima, participa cei care in mod nemijlocit i-au parte la crearea venitului national: personalul muncitor direct productiv, firmele si statul in calitatea sa de organizator general al vietii economice. Veniturile formate pe aceasta cale, respectiv salarii, profit, impozite si taxe sunt numite primare. Dar procesul nu se opreste aici. Repartitia primara nu asigura venituri pentru toti membrii societatii. O buna parte a acestora, indeosebi cei din sfera serviciilor, raman in afara procesului. In plus, nevoile suplimentare de fonduri la bugetul de stat explica necesitatea redistribuirii venitului national, proces prin care, o parte a veniturilor primare se reimpart in vederea formarii veniturilor celor ocupati in sfera neproductiva, a unitatilor prestatoare de servicii, ca si pentru completarea veniturilor statului. Pe aceasta cale se formeaza veniturile derivate.

Plata serviciilor si politica de pret reprezinta instrumente de prim ordin in redistribuirea veniturilor. Astfel, detinatorii de venituri primare folosesc o parte a acestora pentru plata serviciilor de care beneficiaza, contribuind la formarea veniturilor prestatorilor de servicii. De asemenea, in masura in care politica de pret este dusa de catre stat, acesta poate, in mod deliberat, include in pretul unor bunuri, socotite de lux, o serie intreaga de impozite indirecte sau taxe pentru ca pe seama unor venituri astfel dobandite sa procedeze la redistribuiri si sa sustina politici cu caracter social.

Dar statul nu se implica numai pe aceasta cale in redistribuirea veniturilor. El este, intr‑adevar, cel mai mare colector de venituri la buget prin intermediul sistemului fiscal. Pe seama impozitelor directe (pe salarii, pe profit, pe cladiri etc.) si a contributiei la asigurarile sociale dar si pe calea impozitelor si taxelor indirecte (accize, taxa pe valoarea adaugata etc.) statul isi formeaza principalele surse de venit. In acelasi timp, administratiile centrale si locale reprezinta pentru toti cei angajati aici, si nu sunt putini, principale sursa de venit. In sectorul de stat  (avem in vedere unitatile economice, cele cu profil militar, strategic etc). lucreaza intre 20% si 30% din forta de munca. Tot pe aceeasi linie, a statului 'generator' de venituri amintim platile pe care el le face detinatorilor de obligatiuni de stat si altor creditori politici.

Rolul statului, ca principal redistribuitor, nu se opreste la a preleva venituri la bugetul sau. Dimpotriva, veniturile astfel realizate sunt supuse operatiunilor de transferuri bugetare. Principala lor componenta o reprezinta asigurarile sociale. Urmeaza, apoi, sistemul de ajutoare pentru invalizi, veterani de razboi etc., sistemul de subventii pentru agricultura, promovarea unor noi tehnologii sau a produselor la export, sistemul de ajutoare sociale si cel de asistenta medicala.

3. Intre veniturile rezultate din folosirea factorilor de productie si dimensiunea veniturilor totale relatia este ca de la parte la intreg.

De o maniera explicita sau implicita, atat teoria clasica cat si cea neoclasica retin ideea importantei proprietatii asupra factorilor de productie in procesul distributiei. Pentru ca, realmente, pe baza acesteia, parti din venitul national sunt destinate muncii sau capitalului sub forma salariului, profitului, dobanzii si rentei. Cu mentiunea ca cea mai mare parte a venitului national (cca 75%) este destinata recompensarii muncii, de retinut ca aceeasi persoana poate fi proprietarul mai multor factori de productie. Acelasi individ se poate gasi, concomitent, in ipostaza de proprietar de capital, intreprinzator - manager la propria‑i firma, titular de cont deschis la banca, detinator de actiuni si obligatiuni dar si cu spatii comerciale inchiriate. Venitul lui total inseamna suma dintre profit, salariu, dobanda, dividende, chirii etc.; sau, in alti termeni, venitul lui de piata este dat de suma algebrica a produselor dintre volumul factorilor detinuti si pretul acestora. In acelasi timp, multe persoane beneficiaza de venituri provenite din transferurile bugetare. Prin urmare, venitul personal este format din venitul de piata plus transferurile de la bugetul statului.

4. Ceea ce se distribuie are legatura cu pretul factorilor de productie. Distributia functionala si distributia dupa marime.

Teoria distributiei isi propune sa analizeze modul in care parti din avutia natiunii si din venitul national ajung la proprietarii factorilor de productie. Interesul pentru un asemenea studiu este explicabil. Atat marimea cat si structura venitului si avutiei reprezinta indicatori importanti ai bunastarii sociale. Unde ajunge venitul si avutia are impact asupra aceluiasi fenomen. O crestere a profiturilor in defavoarea salariilor poate fi, de exemplu, un indiciu al deteriorarii bunastarii sociale.

Venitul este o suma de incasari din: salarii si alte drepturi cuvenite pentru munca depusa, rente, dobanzi, profituri, dividende etc. El imbraca forma unui flux, o curgere valorica permanenta.

Avutia, in schimb, apare sub forma unui stoc. Poate fi privita la nivel macro sau micro. La nivelul unei gospodarii, de exemplu, ea include elemente materiale concrete (casa, anexe, pamant, masina, utilaj agricol, animale etc.) cat si elemente valorice (actiuni, obligatiuni, conturi de economii la CEC sau in banca, bani cash etc.). Notiunea de avutie are sens atunci cand se refera la valori si bunuri degrevate de orice datorie. Ceea ce apartine in exclusivitate proprietarului, cu toate drepturile ce decurg de aici, poarta numele de active. Datoria proprietarului, exprimata tot in valori sau bunuri, formeaza pasivele. Tocmai diferenta dintre active si pasive, adica valoarea neta poarta numele de avutie.

Oricum am privi lucrurile, prin prisma flxului alimentaror numit venit sau a stocului alimentat numit avutie, dimensiunea acestora nu e altceva decat o suma de preturi ale factorilor de productie utilizati. Orice schimbare pe care o sufera pretul unui factor are impact asupra veniturilor si, pe cale de consecinta, asupra avutiei. O crestere a ratei dobanzii de la 25% la 50% poate dubla, de exemplu, veniturile celor care economisesc. In baza acestor constatari economistii au privit distributia pe doua paliere. Primul pleaca de la premisa ca teoria distributiei nu este decat un caz special al teoriei preturilor factorilor de productie. Ca atare, se vorbeste, aici, in termenii unei distributii functionale a venitului, in sensul impartirii venitului total intre factorii de productie principali. Cel de‑al doilea are in vedere distributia dupa marime a venitului si se opreste la analiza (cu ajutorul unor instrumente, cum ar fi Curba Lorenz sau Indicatorul Gini) stratificarii sociale dupa venituri, a saraciei si cauzelor ei.

5. Progresul tehnic schimba proportia dintre veniturile provenite din folosirea factorilor de productie.

O analiza statica pleaca de la premisa 'conditiilor tehnice date'. Analiza dinamica ia in considerare influenta pe care progresul tehnic o are asupra proportiei dintre aportul factorilor principali - capital, munca si pamant - la procesul de productie.

Teoretic vorbind, progresul tehnic poate fi neutru si non-neutru. Progresul tehnic non-neutru schimba proportia in care sunt folosite munca si capitalul. Progresul tehnic neutru nu are asemenea consecinte. Schimbarea proportiilor se produce prin economisirea, fie a muncii, fie a capitalului. Prin condeiul lui Marx, economia politica clasica a sustinut ca inlocuirea muncii cu masini nu inseamna, finalmente, o usurare pentru ca duce la cresterea numarului somerilor. Faptic insa, se poate intampla altceva. Progresul tehnic, concretizat in inventii si inovatii, inseamna o crestere a gradului de capitalizare a economiei, o crestere, deci, a capitalului pe cap de angajat. Consecinta acestei imprejurari se traduce printr‑o productivitate a muncii mai mare si o scadere a productivitatii marginale a capitalului. Urmarea logica este o crestere a salariilor si o scadere a profiturilor, adica exact invers a ceea ce a sustinut Marx.

6. Teoria distributiei este un caz special al teoriei preturilor factorilor de productie

Asa cum exista o piata a bunurilor si serviciilor tot asa exista si se manifesta o piata a factorilor de productie. Mai mult, cea de‑a doua deriva din cea dintai. Aceasta pentru ca orice decizie a unei firme in legatura cu ce cantitate dintr‑un factor trebuie sa achizitioneze este intim legata de strategia ei cu privire la productia si desfacerea bunurilor realizabile cu factorul respectiv.

Functionarea pietei factorilor nu difera cu nimic de cea a produselor. Cererea de factori se confrunta cu oferta de factori pentru a rezulta un pret de echilibru si o cantitate de echilibru, asa cum rezulta din fig. 1.

Pretul factorului rezultat la confluenta dintre cererea si oferta sa de piata nu este altceva decat venitul sau. Acesta se obtine ca produs intre pret si cantitate. Astfel, venitul corespunzator pretului de echilibru p₀ este reprezentat in figura noastra de suprafata P₀Oq₀E₀. Deplasarea spre dreapta a curbei cererii conduce la cresterea pretului factorului la p₁ si, implicit, a venitului sau reprezentat prin suprafata P₁Oq₁E₁.

Prin urmare, atunci cand cererea si oferta de factori de productie variaza pe piata pentru a raspunde, astfel, criteriilor de alocare optima, un rezultat al acestui proces este ca se formeaza si veniturile factorilor care urmeaza a fi distribuite. Marimea acestor venituri este in relatie de dependenta directa cu preturile si cantitatile factorilor utilizati.

Din imprejurarea ca salariul este pretul muncii, renta - pretul pamantului iar dobanda - pretul capitalului, sau, cu alte cuvinte, din imprejurarea ca teoria distributiei veniturilor este un caz special al teoriei preturilor rezulta ca pentru a explica distributia prin preturi este suficient sa identificam factorii determinanti ai cererii si ofertei in cunoscuta maniera neoclasica.

6.1. Cererea de factori de productie

Analizata prin prisma teoriei distributiei, cererea de factori de productie se dovedeste a fi:

a. O cerere derivata

Un consumator obisnuit cumpara un bun finit pentru a‑si satisface o placere nemijlocita. O firma oarecare nu cumpara un factor pentru acelasi motiv. Achizitia unor spatii pentru o hala industriala, a cherestelei pentru fabricarea de mobila, a ferului pentru productia de tevi etc. nu pot procura o satisfactie in sine. Firma procedeaza astfel gandindu‑se la productia si veniturile pe care le va putea realiza cu ajutorul acestor factori. Se va gandi, adica , la cererea consumatorilor pentru produsele sale realizate cu factorii de productie achizitionati. In concluzie vorbind, cererea consumatorilor individuali determina cererea de inputuri a firmei. Cu alte cuvinte cererea de factori de productie deriva din cererea consumatorilor pentru produsele realizate cu acei factori.

b. O cerere interdependenta

Un strung in sine este la fel de inutil ca un muncitor cu bratele goale. Ca sa‑si gaseasca utilitatea, factorii de productie trebuie combinati. La realizarea productiei ei se afla intr‑o relatie de stransa interdependenta. Analiza economica moderna incearca sa punca in evidenta cu cat mai mare exactitate contributia fiecarui factor. Dar exactitatea in sine ramane un ideal. Cum poti separa, la un kilogram de porumb, care este contributia fiecarui element contributiv (pamant, seminte, munca agricultorului etc.).

Un raspuns la aceasta chestiune il ofera, totusi, analiza relatiei dintre productivitatea marginala a factorilor (determinanta in dimensionarea cererii) si oferta lor.

c. O cerere dependenta de veniturile corespunzatoare produsuluu marginal al fiecarui factor

Produsul marginal al unui factor (PM) reprezinta plusul de productie obtinut prin cresterea volumului factorului respectiv cu o unitate in conditiile in care ceilalti factori de productie raman neschimbati. Valoarea produsului marginal al unui factor (VPM) nu este decat expresia monetara a produsului marginal 'fizic' exprimat in pretul pietei.

Aceasta din urma marime are legatura cu cererea de factori. Pentru o mai buna intelegere, sa construim urmatorul tabel:

Tabelul 1. Valoarea produsului marginal

Din analiza tabelului, putem desprinde urmatoarele reguli cu caracter de generalitate:

 Evolutia valorii produsului marginal urmeaza trendul dat de Legea randamentelor descrescande. Fiecarei unitati suplimentare dintr‑un factor ii corespunde o marime in descrestere a VPM.

 VPM reprezinta pretul pe care respectivul factor il are pentru firma detinatoare. Rezulta de aici ca, in incercarea de a‑si maximiza profitul, o firma achizitioneaza unitati suplimentare dintr‑un factor pana cand ultima unitate utilizata din factorul respectiv adauga tot atat de mult venitului cat si costului.

Sa presupunem ca tabelul precedent se refera la factorul de productie munca. Costul mainii de lucru este de 30 unitati monetare anual. In calitate de manager, pus in fata deciziei de a angaja muncitori in plus, veti constata ca la primul muncitor angajat VPM este de 160 in timp ce costul se ridica la 30. Profitul suplimentar obtinut este de 130. Al doilea lucrator angajat va aduce un profit suplimentar de 10 unitati monetare. Al treilea lucrator se dovedeste nerentabil in conditiile in care venitul suplimentar adus de el este de 20 dar costul sau ramane 30. Prin urmare, se observa ca profitul maxim se obtine angajand suplimentar doar doi lucratori.

 O firma va cauta intotdeauna combinatia optima a cantitatilor din factorii utilizati care sa duca la maximizarea profiturilor. Ea se va conduce atunci dupa regula celor mai mici costuri care, in acest caz, inseamna:

Cu alte cuvinte, potrivit acestei reguli, costurile sunt minime si profiturile maxime atunci cand raportul dintre produsul marginal si valoarea factorului de productie consumat este acelasi pentru fiecare factor.

 Din regula celor mai mici costuri deriva regula substitutiei: daca pretul unui factor de productie creste in timp ce pretul celorlalti factori ramane neschimbat, firma are de castigat daca inlocuieste factorul de productie mai scump cu altii mai ieftini.

 Din moment ce VPM al unui factor este venitul pe care respectivul factor il aduce firmei detinatoare, din punctul de vedere al acestei firme curba cererii va avea panta negativa: pe masura ce cantitatea din factorul utilizat creste, ca reactie la scaderea pretului sau, produsul sau marginal scade, asa cum rezulta din graficul urmator.

Graficul ne spune, in esenta, ca cererea unui factor este determinata de valoarea produsului sau marginal. Concret vorbind, cererea de forta de munca este determinata de valoarea produsului marginal al muncii; cea de pamant de valoarea produsului marginal al pamantului s.a.m.d. Cum acesti factori au un pret, numit salariu, dobanda, renta etc., este clara relatia implicita intre pretul factorului si valoarea produsului sau marginal.

Exista vre-o legatura intre acest rationament si distributia venitului? Raspunsul este sigur da pentru ca posesorul factorului de productie distribuie venitul obtinut prin utilizarea acestuia in functie de VPM aferent. Cum VPM este supusa legii randamentelor descrescande, intrebarea este la ce nivel al VPM se face distributia: la nivelul primei unitati suplimentare folosite, la nivelul celei de a doua etc.? In cazul muncii, de exemplu, este stiut ca al doilea muncitor realizeaza un PM mai mic decat primul, al treilea mai mic decat al doilea s.a.m.d. Si, atunci, ce salariu se plateste daca lucratorii, indiferent de oridinea angajarii lor, presteaza aceeasi munca? Este evident ca salariul va fi determinat de PM al ultimului lucrator. Cererea de forta de munca va fi aceea care face ca toti lucratorii sa primeasca salariul la nivelul PM al ultimului lucrator, Daca lucrurile stau asa, se produce un excedent rezultat din faptul ca primii lucratori au realizat un PM mai mare decat ultimul lucrator care dicteaza conditiile de salarizare. Acest excedent il vom numi, generic, renta si de el ne vom ocupa in paginile urmatoare. Acum, e bine sa retinem ca pe o piata concurentiala, distributia veniturilor este compatibila cu teoria preturilor factorilor si ca are legatura directa cu productivitatea lor marginala.

6.2. Oferta de factori de productie

Oferta de factori poarta amprenta specificitatii fiecaruia in parte. Vorbim, aici, de oferta agregat, la nivelul economiei nationale. Chiar si la acest nivel, principiile generale ca si factorii de influenta variaza de la un factor de productie la altul. In mod corespunzator, si curba ofertei poate fi ascendenta, descendenta sau fixa.

Daca plecam de la ipoteza ca pretul reprezinta un element fundamental in determinarea aliurei ofertei, putem spune, de pilda, ca oferta de capital este sensibila la cresterea ratei dobanzii si a veniturilor; oferta de pamant ramane relativ fixa, determinata fiind de factori geologici; oferta de munca inregistreaza o evolutie descendenta odata cu cresterea salariilor, desi si alti factori, de natura demografica (varsta, sex, pregatire profesionala etc.) ii pot influenta  aliura. Figura de mai jos surprinde aceasta dependenta.

6.3. Veniturile si concurenta de pe piata

Asa cum putem vorbi de o oferta agregat, la fel putem aduna pe orizontala cererile pentru un anumit factor de productie pentru a obtine o cerere agregat.

La modul ipotetic ne putem imagina ca cele doua curbe se intersecteaza dand nastere unui pret de echilibru si unei cantitai de echilibru, dupa regulile cunoscute:

Prin prisma subiectului nostru, a teoriri distributiei, putem afirma ca daca cererea pentru un factor creste, creste si pretul sau si, deci si venitul pe care il aduce. Daca oferta creste, efectul este invers.

La modul concret, putem lua spre analiza piata pilotilor comparativ cu cea a gunoierilor.

In primul caz, oferta de munca din partea pilotilor este relativ fixa. E nevoie, aici, de talent, aptitudini aparte si de o pregatire de specialitate laborioasa, de durata si costisitoare. Cererea pentru produsele muncii lor este insa foarte mare. De aceea castigul lor este pe masura. Iar masura o ofera intersectia curbei cererii cu cea a ofertei la un nivel foarte ridicat al salariului.

In cel de‑al doilea caz, oferta de forta de munca este foarte mare. Faptul se datoreaza accesibilitatii, aproape fara restrictii, in aceasta 'meserie'. Numai ca aceasta oferta se intersecteaza cu cererea (care poate fi mare) la un nivel foarte redus al castigului. Altfel spus, ca sa fii acceptat pe aceasta piata, trebuie sa accepti si conditia ei de echilibru: un salariu foarte mic.

Faptul ca sculptezi, pilotezi un avion, sau maturi strada nu poate fi pus pe seama sansei, sau in foarte mica masura. Imprejurarea ca un artist castiga, in acelasi interval de timp, de o suta de ori mai mult decat un muncitor necalificat, de asemenea, nu poate fi pus pe seama hazardului. Asa cum piata il aseaza pe fiecare acolo unde‑i este locul, tot ea il remunereaza dupa cantitatea si calitatea potentelor sale fizice si intelectuale. In alti termeni, piata si fortele concurentiale aloca factorii, le fixeaza preturile si, cu aceasta ocazie, stabilesc si structurile de venituri. Distributia veniturilor nu poate fi gandita in afara pietei.