Structuri administrative publice locale in tari ale Uniunii Europene

1.1.INTRODUCERE

Structura admistratiei publice teritoriale depinde de optiunea generala, intre principiile de centralizare si principiile de descentralizare. Necesitatea existentei unor structuri locale este determinata de faptul ca organele administratiei publice centrale nu pot sa asigure indeplinirea sarcinilor administrative in fiecare punct al teritoriului si au nevoie de o retea locala.

In cadrul Uniunii Europene se intalnesc, atat sisteme administrative unitare(Franta, Italia), cat si sisteme administrative federale (Germania, Belgia). Aceste doua forme de organizare isi pun amprenta asupra modului de structurare al administratiei publice locale. Astfel, o colectivitate teritoriala apartinand unui stat unitar, se distinge de o alta, membra a unui stat federal; prima va avea numai competente in plan administrativ si nu va afecta structura unitara a statului.

Spre deosebire, un stat membru al unei federatii dobandeste, in afara unor competente administrative, si unele puteri proprii garantate de Constitutie, in materie legislativa, executiva si judecatoreasca.

Indiferent daca sunt integrate intr-un sistem administrativ unitar sau intr-o federatie, colectivitatile locale beneficiaza de sprijinul financiar al statului, administratiilor centrale (federale), dar se gasesc si in postura de contribuabili, dupa cum realizeaza un venit mediu pe locuitor mai mic, respectiv mai mare fata de media nationala.

Amenajarea teritoriului urmareste obiective de justitie teritoriala si rentabilitate economica. Astfel, Legea privind amenajarea teritoriului adoptata in Franta la 4 februarie 1995, raspunde la doua principii cheie, si anume:[1]

1) principiul echitatii - stipuleaza ca egalitatea sanselor poate fi compatibila cu tratamente fiscale inegale, in functie de puterea contributiva;

2) principiul eficientei - conform caruia amenajarea teritoriului trebuie sa favorizeze o dezvoltare echilibrata si durabila.

1.2.  Structuri administrative publice locale in state federale

Statul federal formeaza o uniune de drept constitutional; el este un stat descentralizat din punct de vedere politico-administrativ, rezultat din suprapunerea a doua tipuri de state - statul federal si statele federate - acestea din urma renuntand la utilizarea exclusiva a suveranitatii lor. Ca o consecinta logica, exista doua ordini constitutionale si anume:

a) ordinea majora a federatiei;

b) ordinele minore ale statelor componente.

UE are in momentul de fata trei state federale in componenta sa: Germania, Austria, Belgia.

Federatia[2] este un fel de uniune de tip constitutional care are la baza ca act de drept intern, constitutia federala. Statul federal are patru trasaturi[3] caracteristice principale:

1.     unitatea statului federal;

2.     pluralitatea de state (federate);

3.     autonomia constitutionala a statelor federate;

4.     suprapunerea partiala a celor doua ordini constitutionale.

A.  Unitatea de studiu 1. Germania

1. In ceea ce priveste unitatea statului federal, aceasta se releva in doua dimensiuni si anume:

- din punctul de vedere al dreptului international;

- din punctul de vedere al dreptului constitutional.

Statul federal este unic sub aspectul dreptului international, problema organizarii federale fiind o chestiune de drept intern. Statul federal apare singur ca subiect al dreptului international public, are singur capacitate internationala. De asemenea, in plan international exista unitate de cetatenie, cea federala si cea a statului federat, neexistand situatie de dubla cetatenie.

2. Cel de al doilea aspect se refera la pluralitatea de state federate (16 landuri in Germania), elementele componente ale federatiei reprezentand, ele insele, entitati politice complete.

3. Aceasta trasatura se justifica, din punct de vedere istoric, prin modul de aparitie a federatiei. Statele federale au o ordine constitutionala proprie, un sistem propriu de organe ale celor trei puteri (legislativa, executiva, judecatoreasca) si o legislatie proprie.

4. In legatura cu ultimul aspect, se poate aprecia ca ordinea constitutionala a federatiei limiteaza ordinea constitutionala a statelor federate, sub aspecte ca regimul politic sau forma de guvernamant.

Conform logicii federatiei, partajul competentelor intre federatie si statele federate se face in favoarea celor din urma. Competenta de drept comun apartine statelor federate, federatia nedispunand decat de o competenta reziduala[4] (numita competenta de atributie).

Aceste caracteristici fac ca fenomenul federal sa fie unul complex si variat, prezentand de fiecare data trasaturi specifice, care tind, fiecare, sa rezolve cat mai bine problemele particulare carora sunt chemate sa le dea solutii optime.

Sistemul administrativ din Germania asigura o larga autonomie locala, care rezulta, atat din structura federala a statului, cat si din existenta colectivitatilor locale, ale caror resurse si atributii sunt mult mai mari decat in oricare alt stat al Uniunii Europene.

Structura administrativa[5] a Germaniei a cunoscut o evolutie neregulata, marcata uneori de un grad ridicat de autonomie din partea colectivitatilor locale, iar alteori de o incidenta crescuta a puterilor statului. Astfel, in statele care s-au nascut din Sfantul Imperiu Roman Germanic, monarhia a pus in aplicare o politica foarte centralizata. Dupa primul razboi mondial, odata cu instituirea Republicii de la Weimar, s-a evidentiat o tendinta neta in favoarea unei mari libertati acordata colectivitatilor locale, statuata ulterior prin vot universal.

Slaba gestiune practicata de anumite colectivitati locale, insotita de marea criza economica mondiala, marcata in mod particular prin deprecierea marcii germane, au determinat esecul sistemului administrativ bazat pe autonomie locala. Odata cu instituirea regimului national-socialist s-a aplicat cu rigoare o politica de unificare a administratiilor publice locale. Sistemul electoral a fost suprimat si pe scena politica germana s-a aplicat un regim centralizat de stat bazat pe principiile Fuhrerului ("Fuhrer Prinzip").

Organizarea locala a fost realizata prin intermediul unor agentii publice numite direct de catre puterea politica ("Staathalter"). O lege promulgata in anul 1935, privind organizarea comunelor, a stabilit noile principii de autoritate si centralism. Prin instaurarea regimului hitlerist, se deschidea o noua perioada, in cadrul careia fiecare autoritate de ocupatie urma sa administreze direct zona care i-a fost atribuita. Procesul urma sa se desfasoare gradual, pe masura progreselor inregistrate in privinta epurarilor. Adunarile si autoritatile executive ale colectivitatilor locale, dupa ce in prima faza au fost numite de catre puterea de ocupatie, erau ulterior alese in "mod liber", conform modalitatilor diverse, specifice fiecarei regiuni.

Administratia publica locala se supune unor reguli stabilite prin Constitutia adoptata in anul 1949. Aceasta prevede ca Germania este un stat federal si defineste competentele respective ale Federatiei statelor membre (numite "Landuri"), acordand o larga autonomie locala. Pentru a avea o imagine de ansamblu, este de remarcat faptul ca Federatia angajeaza 13% din functionarii publici, in timp ce landurile si comunele angajeaza 54% si respectiv 33% dintre acestia; bugetul federatiei asigura acoperirea a 48,5% din cheltuielile publice, in timp ce landurile si comunele realizeaza 33% si respectiv 18%.

Germania, fosta RFG, a fost mult timp statul federal veritabil al Uniunii Europene. Impartirea fostei RFG in 11 landuri dateaza din 23 mai 1949, data la care s-a promulgat Legea Fundamentala ('GRUNDGESTETZ'). In fosta RDG, cele 5 landuri au fost abolite in 1952. Dupa unificarea din 3 octombrie 1990, ele au fost restabilite si integrate in RFG si, implicit, in Comunitatea Europeana. Astfel, geneza federalismului german se datoreaza landurilor, vazute ca formatiuni statale, preexistente statului federal. Daca in perioada 1935-1945, Germania a fost un stat unitar, in anul 1949 s-a revenit la organizarea federativa a statului in landuri; astfel, federalismul a fost privit ca un element de libertate.

In noile conditii, in Germania exista 16 astfel de 'state federate': Baden-Württemberg, Bavaria, Berlin, Brandenburg, Brëmen, Hamburg, Hessen, Lower Saxony, Mecklenburg-West Pomerania, Renania de Nord-Westphalia, Rhineland-Palatinate, Saarland, Saxony, Saxony-Anhalt, Schleswig-Holstein, Thuringia. Populatia acestor landuri variaza de la 676.000 locuitori (landul Bremen) - 17.962.000 locuitori (Renania de Nord-Westphalia).

In fruntea fiecarui land se afla un ministru-presedinte, ales de catre Parlamentul landului. La randul sau, ministrul-presedinte numeste ministrii landului si isi face cunoscut programul politic pe care doreste sa-l realizeze. Ministrii raspund in fata Parlamentului de Land si, cu acordul acestuia, pot fi revocati de catre ministrul-presedinte. Landul este divizat intr-un anumit numar de circumscriptii; cetatenii landurilor sunt suverani in privinta modului de organizare in propriul resort teritorial. Un guvern de land are o structura asemanatoare celei din Figura nr. 1.

Figura nr. 1. Structura tipica a unui land (Renania de Nord)

Din acest motiv, nu exista un regim uniform de organizare al landurilor, fiecare avand propria structura functionala. Autonomia landurilor rezulta in primul rand din repartitia competentelor legislative, care este insa limitata prin Constitutie. Astfel, Constitutia defineste domeniile care sunt in exclusivitate de competenta Federatiei sau chiar a landurilor si domeniile care sunt de competenta comuna/concurenta, atat pentru statul federal, cat si pentru landuri.

Federatia detine in exclusivitate atributiuni legate de urmatoarele domenii: afaceri externe, aparare nationala, protectie civila, comert exterior, directia vamilor, posta si telecomunicatii, cai ferate, trafic aerian, politica monetara. Atat Federatia, cat si landurile se pot ocupa de probleme comune privind: legislatia muncii si legislatia economica, asigurari si asistenta sociala, despagubiri de razboi, cercetare stiintifica, transporturi, nationalizari, legislatii anticartel. In aceste domenii, landul poate actiona in masura in care Federatia nu intervine, el trebuie sa salvgardeze unitatea juridica si economica si sa armonizeze conditiile de viata pe ansamblul teritoriului. Anumite probleme sunt numai de competenta landurilor cum este cazul educatiei si radiodifuziunii. Responsabilitatile de natura administrativa apartin, in principal, statelor membre si nu federatiei.

Landurile au competente in executarea legilor proprii cat si a legilor federatiei. Din acest motiv, ele se supun controlului de legalitate exercitat de catre Guvernul central si chiar pot sa primeasca instructiuni de la autoritatile centrale, daca exista un act normativ care sa prevada acest lucru.

In plus, landurile sunt insarcinate din ce in ce mai frecvent cu executarea unor functii administrative cu care au fost delegate de statul federal. Din acest domeniu fac parte: administratia apararii, autostrazi federale, impozitarea societatilor, iar Guvernul central exercita un control de oportunitate asupra modului de indeplinire a actiunilor respective; in plus, el poate interveni in procesul de numire al functionarilor publici pe diferite posturi.

Numai in situatii exceptionale, administratia federala centrala dispune de organe de executie proprii pe ansamblul teritoriului (servicii diplomatice si consulare, financiare, de posta, transporturi etc.). In mod normal, aceste institutii se creaza numai in domeniile in care Federatia detine competente legislative.

Principala diviziune administrativa a landului este circumscriptia (regiunea), entitate care nu are personalitate juridica. Suprafata si populatia unei circumscriptii sunt variabile: de la 178 km² la 16.338 km², de la 300.000 la 5.600.000 locuitori. De exemplu, landul Renania - Westphalia cuprinde 6 regiuni, fiecare avand in medie 6.200 km² si 2.650.200 locuitori, iar in ansamblul Germaniei sunt 33 de regiuni.

Guvernul landului are cate un reprezentant in fiecare regiune, care detine competente de coordonare a intregii activitati. El este controlat de catre ministrul de Interne al landului si de catre fiecare ministru insarcinat cu probleme tehnice. Administratia regiunii este importanta si se structureaza in mai multe servicii. Regiunile exercita o tutela asupra oraselor independente si gruparilor comunale.

In Germania se gasesc 426 de departamente, 117 municipalitati si 16.068 comune a caror autonomie este foarte mare. Conceptul de descentralizare in Germania se traduce, intr-un mod particular, prin recunoasterea constitutionala a domeniului propriu de actiune al comunelor. Cea mai mare parte dintre constitutiile landurilor precizeaza, in acelasi timp, libertatea de principiu recunoscuta comunelor. Astfel, comunele sunt, in limitele lor teritoriale, singurele responsabile si promotoare, in exclusivitate, al ansamblului administratiei publice locale. Ele indeplinesc toate sarcinile publice, in masura in care, acestea nu au fost atribuite altor autoritati prin intermediul unor dispozitii legale.

Fiecare land are o legislatie comunala proprie, desi organele administratiei publice locale sunt caracteristice tuturor statelor (atat federale, cat si unitare) si ele sunt: Primaria si Consiliul (Municipal/Comunal).

In privinta organizarii administratiei publice comunale, se intalnesc trei forme principale[6], si anume:

1) regimul local, in care predomina autoritatea Consiliului Comunal. In cadrul acestui sistem, Consiliul este ales de catre cetateni si exercita in acelasi timp, atat sarcini legislative, cat si sarcini executive. Rolul primarului este restrans si el nu poate actiona decat cu acordul Consiliului. Acest regim este foarte intalnit in sudul Germaniei, dar in modallitati diverse. De exemplu, in landul Baden-Wurtemberg, presedintele Consiliului municipal este totodata si seful administratiei publice locale. Ales pentru o perioada de 8 ani de catre Consiliu, el este un functionar relativ independent si prezideaza Comitetul de cetateni, organism creat numai in comunele care au peste 3000 de locuitori; o varianta a acestui sistem este regimul local de influenta britanica, in cadrul caruia, puterile care in mod normal, revin Consiliului, sunt exercitate in mare parte de comisia administrativa, in fruntea careia se afla presedintele Consiliului Comunal. Dar presedintele nu are dreptul sa exercite functii administrative. Ele sunt incredintate unui functionar ales de catre Consiliu, pentru o perioada de 6-12 ani care conduce administratia comunala si executa deciziile comisiei administrative. In plus, el nu se supune autoritatilor locale, ci primeste directive de la autoritatile centrale ale landului;

2) regimul comunal, in care predomina autoritatea primarului. El este seful administratiei locale, cat si reprezentant al puterii centrale, fiind ales pentru o perioada de 8-12 ani, in unele landuri iar in alte landuri, numai pentru un mandat de 4 ani;

3) regimul comunal in care predomina autoritatea Comitetului de magistrati; acesta este un organ colegial, in cadrul caruia primarul are o pozitie onorifica. Comitetul este ales de catre Consiliul Comunal, care ramane de drept organul legislativ si organul de tutela asupra administratiei locale.

Comunele indeplinesc, atat competente obligatorii, cat si facultative. Cele obligatorii se refera la: constructia si intretinerea scolilor, combaterea poluarii, aprovizionarea cu apa si energie, producerea si distributia gazelor, acordarea de asistenta minerilor, etc. Atributiile facultative contin: acordarea de ajutoare economice (concesiuni de terenuri, credite pentru constructii industriale, comerciale etc), construirea de abatoare, piete en-gros, porturi publice maritime sau interne, centre de transbordare.

Anumite competente sunt exercitate in contul administratiei statului federal: constructia de locuinte, politie, pompieri.

In Germania legi locale privind administratia se delimiteaza in functie de o trasatura a lor esentiala, si anume: daca administratia locala, cat si consiliul local, au in fruntea lor una si aceeasi persoana - monism - sau daca exista doua persoane - dualism - adica un conducator onorific al Consiliului local (primarul) si un sef al administratiei locale.

Se intalnesc astfel, diferite variante de reglementari locale[7] si anume:

1. Conducere prin magistratura (a se vedea Figura nr.2) care se caracterizeaza prin:

alegerea in mod nemijlocit de catre cetateni a consiliului deputatilor orasului, iar acesta isi desemneaza la randul sau o conducere administrativa cu putere de decizie (magistratura);

alegerea viceprimarilor onorifici se realizeaza pe baza votului general, in timp ce viceprimarii din oficiu sunt alesi pe baza votului nominal; primarul este presedintele magistraturii si are drept de veto.

Figura nr. 2. Conducerea prin magistratura

2. Conducerea prin intermediul primarului (a se vedea Figura nr.3) care are urmatoarele caracteristici principale:

organul de conducere este consiliul local/orasenesc, care este ales de cetateni;

primarul este in acelasi timp si presedintele Consiliului orasenesc;

exista si organisme orasenesti alcatuite din primar si viceprimari care pregatesc deciziile ce urmeaza a fi adoptate de Consiliul orasenesc.

Figura nr 3. Conducerea prin intermediul primarului

3. Modelul Germaniei de Nord - conducere prin intermediul consiliului (a se vedea Figura nr. 4) care se caracterizeaza prin urmatoarele:

cetatenii aleg Consiliul local al orasului care, la randul sau, isi desemneaza un presedinte (primarul general);

consiliul local isi alege un director comunal (director al orasului) care va fi si viceprimarul localitatii si va indeplini atributiile de conducator al administratiei locale.

Figura nr. 4. Modelul Germaniei de Nord

4. Modelul Germaniei de Sud - conducere prin intermediul consiliului (a se vedea Figura nr. 5) care are urmatoarele trasaturi definitorii:

cetatenii aleg consiliul local; primarul sau primarul general este ales de cetateni prin vot direct; primarul este presedintele Consiliului local si directorul Administratiei;

consiliul local alege viceprimarii, care se subordoneaza primarului.

5. Modelul de conducere comunala din cele 5 noi landuri germane (a se vedea Fig.nr.6) are ca principale caracteristici:

cetatenii aleg direct reprezentantii obstei;

consiliul local are un presedinte, un prezidiu sau un organ de conducere;

primarul si viceprimarii sunt alesi de Consiliul local pe o durata de 4 ani;

Figura nr. 5. Modelul Germaniei de Sud

in orasele cu peste 10.000 locuitori se poate constitui si o magistratura;

in localitatile mai mici, la propunerea consiliului local, primarul onorific poate fi si presedintele Consiliului.

Figura nr.6. Modelul celor cinci landuri

Sursa: Wolfgang, G., 'Ghid al politicii comunale', Ed.InterGraf, Resita, 1999.

B.  .Unitatea de studiu 2 Belgia

Belgia este singurul stat din U.E care a trecut recent de la structura unitara la cea de tip federal.

Prin Constitutia din 1831, care s-a aflat in vigoare pana in 1994, dar cu modificari nenumarate, Belgia este proclamata monarhie constitutionala si stat unitar. Viata politica postbelica a Belgiei a fost marcata de conflicte, uneori cu accente violente, dintre sudul valon si nordul flamand; inca din anul 1968 au aparut tendinte de federalizare care au impus reforma organizarii administrative a statului.

Drept urmare, prin revizuirea Constitutiei din 1970, s-a remutat la structura unitara, deschizandu-se procesul de federalizare, iar in 1980 sunt instituite comunitatile si regiunile, ca persoane juridice de drept public. O alta revizuire constitutionala, din 1988, s-a finalizat prin transferul de atributii legislative semnificative in seama comunitatilor si regiunilor.

Revizuirea Constitutiei din 1993, a incheiat practic procesul de federalizare, deoarece in art. 1 se prevede ca Belgia este un stat federal care se compune din comunitati si regiuni.

In Belgia, organizarea puterii in raport cu teritoriul este complexa. Pe de o parte exista State Federale cu organele sale, iar pe de alta exista comunitatile si regiunile avand organe caracteristice statelor federale.

Belgia este compusa din:

- trei comunitati: franceza, germanofona, flamanda;

- trei regiuni: flamanda, valona, Bruxelles.

Intrucat aria comunitatilor nu coincide in intregime cu aria regiunilor, exista patru spatii lingvistice: francez, german, olandez, bilingv Bruxelles.

De remarcat ca Belgia este un stat federal atipic, intrucat nu exista constitutii ale regiunilor si comunitatilor si nici organe jurisdictionale ale acestora.

1,3.  Structuri adminstrative publice locale in state unitare

A. Unitatea de studiu 1. Marea Britanie

Dezvoltarea adminstratiei publice locale britanice, ca si in alte tari, este un fenomen istoric, deoarece colectivitatile locale bine organizate au aparut inaintea constituirii sistemului central. Astfel se explica marea amploare pe care a luat-o in Anglia guvernarea locala, indeosebi dupa al doi-lea razboi mondial, desi eforturi de reformare ale acestui sector s-au semnalat inca din anul 1834.

Structura adminstratiei publice locale cuprinde: a)comitate; b)districte; c)parohii.

Comitatele. Acestea corespund vechii diviziuni a teritoriului; o parte dintre ele s-au constituit inainte de cucerirea normanda, dar cele mai multe s-au format in secolele al X lea - al XI lea. Comitatul este echivalentul departamentului in Franta. Daca anumite comitate au o unitate istorica, altele s-au format prin divizare. Populatia lor variaza mult ca numar, de la 30.000 pana la 2.250.000 locuitori.

Fiecare comitat are un Consiliu, al carui membri sunt alesi din 3 in 3 ani. Consilierii desemneaza functionarii adjuncti, pentru o durata de 6 ani, insarcinati sa asigure continuitatea muncii organelor locale de adminstratie. Acesti adjuncti pot proveni, atat din interiorul, cat si din afara membrilor Consiliului. Consiliul este condus de un presedinte ("chairman") si desfasoara 4 sesiuni pe an.

Consiliul este insarcinat cu administrarea comitatului, iar cea mai mare parte a muncii sale se desfasoara in comisii specializate. Aceste comisii sunt, fie obligatorii, fie facultative. Consilieri nu sunt retribuiti pentru munca prestata. Vreme indelungata, recrutarea lor s-a realizat din mediile aristocratice. Atributiile pe care le au sunt foarte numeroase si extrem de variate : educatie, somaj, sanatate, locuinte, agricultura, servicii de ocrotire a mamei si copilului, sosele si poduri. In ultimii douazeci de ani s-a acordat o atentie deosebita asistentei sociale si educatiei.

Comitatul supravegheaza activitatea districtelor si parohiilor. In cadrul unui comitat, se acorda o atentie deosebita burgurilor. Burgurile sunt orase, targuri si sunt de doua categorii:

a) burguri-comitate;

b) burguri-municipale.

a) Crearea burgurilor-comitate s-a datorat acordarii de catre puterile regale, a unor privilegii in folosul oraselor; aceste privilegii dadeau dreptul oraselor sa se autoadministreze si sa aiba o reprezentare separata fata de comune, in sistemul local. Aceste orase au fost nominalizate prin legea din 1888, in prezent existand 83 de burguri-comitate;

b) Orasele mici si mijlocii care beneficiaza de un statut particular, datorat libertatilor obtinute in trecut, se incadreaza in categoria burgurilor-municipale. La sfarsit de mileniu doi, in Marea Britanie erau 309 burguri-municipale, cu o populatie variind intre 5000-100.000 locuitori.

Districtele. La origine, districtele au fost grupari de parohii sau de case, dar in prezent ele sunt creatii artificiale ale unei legi din 1894. Districtele, urbane sau rurale, sunt administrate de:

- un Consiliu, ales la fiecare 3 ani in cadrul caruia fiecare consilier are in domeniul sau de lucru, o parohie cu 300 locuitori;

- un Presedinte si un adjunct ai Consiliului, alesi de catre consilieri, fie dintre membrii Consiliului, fie din afara acestuia.

Districtele au atributii in materie de sanatate; in timp, si-au pierdut competentele privind educatia sau timpul liber. Viata administrativa este mult mai intensa in districtele urbane, decat in cele rurale.

Parohiile sunt subdiviziuni ale districtelor rurale; ele reprezinta cele mai vechi si cele mai mici colectivitati locale. O lege din anul 1930 a suprimat parohiile apartinand districtelor urbane. Cantonate vreme indelungata in sfera activitatilor de asistenta, parohiile au fost supuse unui proces de reforma incepand cu anul 1894. De la aceasta data, parohiile civile au devenit independente fata de parohiile ecleziastice.

Organele administrative ale parohiei variaza potrivit numarului de locuitori, dupa cum urmeaza:

a) parohiile care au mai putin de 100 locuitori practica o administratie directa;

b) parohiile cu peste 100 locuitori pot sa-si stabileasca un Consiliu; acest Consiliu este obligatoriu pentru parohiile care au mai mult de 300 locuitori.

Consiliul parohial tine 3 sesiuni pe an. Puterile parohiei sunt limitate. Ea se supune controlului exercitat de catre Consiliul de district rural, si Consiliul Comitatului de care apartine. Este de remarcat, in acest context, faptul ca in Irlanda de Nord, districtele nu sunt divizate in parohii.

In cadrul sistemului britanic, un loc important revine modului in care se realizeaza administratia Londrei. Dintotdeauna, gestiunea capitalei Marii Britanii a avut un caracter original, tinand cont de conditiile in care s-a dezvoltat orasul si care au impus modificarea organizarii traditionale, practicata pana in anul 1945.

In sistemul traditional, aglomeratia urbana fiind atunci de 3,25 milioane locuitori forma Comitatul de Londra, administrat la nivel central de un Consiliu. La nivel local, administratia londoneza s-a realizat de catre Corporatia orasului si cele 18 Consilii ale burgurilor metropolitane.

In fruntea Corporatiei, care dateaza din epoca medievala, se afla Lordul-Primar. El era ales de catre Consiliul Municipal, pentru un mandat de un an. In ciuda unor disfunctionalitati mostenite din trecut, Corporatia ("City") era insarcinata cu administrarea unor sectoare foarte importante, cum este de exemplu, portul Londrei.

Londra era impartita in 18 burguri (cartiere) metropolitane, administrate fiecare de proprii primari; un loc special revine burgului Westminster, deoarece in acest cartier se afla Parlamentul si Palatul Regal.

Cresterea aglomeratiei urbane londoneze (la peste 8 milioane locuitori) a impus un nou sistem de administrare, adoptat printr-un Act guvernamental in anul 1963. In prezent, structura organizatorica cuprinde: Consiliul Marii Londre format din 100 de membri, 32 consilii corespunzatoare divizarii pe cartiere a Londrei si Corporatia orasului.

Incepand cu anul 1965, in Marea Britanie a demarat o noua reforma in administratia publica, care a pus accent pe structurile si aspectele regionale. Marea Britanie a fost subdivizata in noua regiuni, din ratiuni de planificare. In fiecare regiune functioneaza cate un Consiliu si o Comisie de planificare economica regionala.

Repartitia atributiilor intre noile autoritati vizeaza, urmarindu-se in egala masura, intarirea democratiei locale si instituirea unui echilibru intre exigentele de eficacitate si afinitatile locale. Noilor regiuni le sunt incredintate prestarea serviciilor publice de transport, constructia de autostrazi, servicii de politie si stingerea incendiilor.

Calendarul de aplicare al reformei a debutat prin publicarea unei noi "Carte administrative a Marii Britanii", care cuprinde noile comitate si regiuni, precum si noile denumiri ale acestora.

La nivel regional, Marea Britanie este organizata conform traditiilor istorice, in patru regiuni : Anglia, Tara Galilor, Scotia, Irlanda de Nord.

Avand in vedere ca sistemul juridic britanic este esentialmente diferit de cel continental, intelegerea fenomenului de administratie teritoriala necesita urmatoarele precizari :

1. in Marea Britanie nu exista garantii constitutionale in favoarea colectivitatii teritoriale locale. Parlamentul poate modifica oricand, dupa cum considera necesar, statului juridic al acestora ; singura limita reala este puternica traditie democratica britanica ;

2. atunci cand se vorbeste de activitatea autoritatilor locale din Marea Britanie, termenul folosit este cel de "guvernare locala", care este echivalentul "autonomiei locale" utilizat in Europa.

3. colectivitatile locale nu pot actiona decat in cadrul competentelor atribuite prin lege.

Anglia nu are statut de comunitate regionala si nici nu dispune de un nivel regional de administratie. Tara Galilor, Scotia si Irlanda de Nord au statut de comunitati regionale astfel:

- in Tara Galilor functioneaza Adunarea Nationala Galeza si un Comitet executiv prezidat de un "Leader";

- in Scotia functioneaza Parlamentul Scotian si Executivul scotian condus de un Prim-Ministru;

- Irlanda de Nord functioneaza Adunarea semi- autonoma si Comitetul executiv conduc de un Prim- Ministru.

In Irlanda de Nord, Adunarea semi- autonoma are putere de reglementare in urmatoarele domenii: justitie, patrimoniul comunitatilor locale, educatie, fond locativ, cultura, sanatate, administratie locala. Trebuie mentionat ca datorita conflictului dintre protestanti si catolicii republicani, Secretatul de Stat pentru Irlanda de Nord poate suspenda oricand Adunarea, fapt care s-a produs in perioada februarie- iunie 2000 si la sfarsitul anului 2002. De asemenea, el detine in competenta, domenii importante cum sunt: ordinea publica, politica de securitate, finantele publice, justitia penala, administratia penitenciarelor, telecomunicatiile.

Mai trebuie remarcat faptul ca, in Marea Britanie nu exista o autoritate guvernamentala distincta care sa reprezinte statul in unitatile administrativ-teritoriale, cum este Prefectul. Este insa cate un secretar de stat responsabil cu relatiile dintre stat si autoritatile locale / regionale pentru Scotia, Tara Galilor, Irlanada de Nord.

B. Unitatea de studiu 2. Italia

Regimul administratiei locale in Italia a fost, pana la crearea regiunilor ca unitati administrativ-teritoriale, foarte asemanator cu sistemul francez. In momentul in care Italia si-a realizat unitatea nationala, regimul administrativ local stabilit a fost unul puternic centralizator, in sensul ca atributiile si competentele autoritatilor locale alese sunt subordonate legilor nationale. Acestea precizeaza domeniile in care pot interveni autoritatile locale, precum si tutela pe care o exercita autoritatile centrale. Spre deosebire de sistemul german, regimul local instituit este uniform in toata Italia.

La inceputul secolului XX, proiectele de reforma avansate au avut ca obiectiv, sa mareasca gradul de autonomie al colectivitatilor locale. Insa regimul totalitar al lui Mussolini a redus progresiv autonomia locala. Printr-o lege asupra guvernarii locale emisa in anul 1934, autoritatile alese au fost inlocuite cu autoritati numite; in plus, la nivelul afacerilor locale era numit un reprezentant al puterii centrale.

Dupa razboi, in anul 1946, a fost propus un nou sistem administrativ; unii partizani au fost adepti ai descentralizarii, mergand chiar pana la federalizarea Italiei. Altii, insa, au propus revenirea la sistemul administrativ existent inainte de regimul fascist al lui Mussolini. Constitutia adoptata in anul 1947 a reprezentat un compromis intre cele doua alternative. Astfel, Constitutia precizeaza ca Republica italiana este unitara si indivizibila, iar structurile administratiei publice locale sunt: regiunile, provinciile si comunele, in mod identic cu sistemul francez. Prin revizuirea Constitutiei din anul 2001 s-a deschis practic procesul de federalizare al Italiei.Conform Constitutiei, se prevede ca regiunile pot dobandi forme speciale de autonomie ; ele pot avea competente legislative proprii si autonomie financiara.

Comunele si regiunile sunt cele mai importante componente ale regimului administrativ local.

In structura fiecarei comune se disting trei categorii de organe: consiliul, junta ("giunta") si primarul ("sindaco").

Consiliul comunal este adunarea deliberanta, fiind ales pentru un mandat de cate 4 ani, asemanator sistemului administrativ francez. Numarul consilierilor variaza de la 15 membri (pentru comunele avand mai putin de 3.000 locuitori) la 80 membri (pentru comunele cu peste 500.000 locuitori). Consiliul se reuneste cel putin de doua ori pe an, iar in situatii mai deosebite, la cererea unui anumit numar de consilieri, el poate avea si intruniri cu caracter exceptional.

Consiliul exercita functia legislativa la nivelul comunei, insa legile pe care le adopta trebuie sa se incadreze in contextul national. Comunele au obligatia sa respecte anumite principii administrative, iar obiectivele lor sa nu contravina interesului general. Totodata, operatiunile pe care le finanteaza nu trebuie sa aduca prejudicii grave bugetului.

Consiliul comunal aproba bugetul si exercita functia de control asupra activitatii primarului si a juntei.

Junta este un organ colegial, iar numarul membrilor sai variaza in functie de importanta comunei. Junta nu se afla in subordinea Consiliului comunal, ci actioneaza sub conducerea primarului. Fiecare membru al acesteia este responsabil pentru unul sau mai multe servicii comunale. In plus, Consiliul poate delega o parte din competentele proprii, in atributiile juntei.

Junta exercita anumite functii care, in Franta, sunt indeplinite de catre primar; el fiind cel care conduce administratia comunala, pregateste legile si bugetul comunei.

In Italia, primarul este "autoritatea suprema" a comunei, insa atributiile sale sunt mai putin numeroase si extinse. El indeplineste, inainte de toate, functii protocolare, fiind reprezentantul comunei in anumite imprejurari si avand drept de semnatura asupra documentelor si contractelor incheiate cu diferiti parteneri.

Repartitia puterii intre junta si primar, tine mai mult de personalitatea oamenilor, de factorii locali si de importanta comunei, decat de textul legii. Astfel, in comunele mici, primarul este autoritatea publica principala, spre deosebire de comunele mari, in care Consiliul si junta sunt organele administrative de baza, iar rolul primarului este unul secundar.

Provincia constituie in acelasi timp, o forma intermediara de colectivitate descentralizata, dar si o circumscriptie administrativa-cadru, de actiune a administratiei centrale. Acest al doilea rol este mult mai important decat primul. Provinciile pot fi divizate in arondismente, in mod asemanator cu impartirea departamentelor franceze, tot in arondismente.

In calitate de circumscriptie administrativa, provincia are doua organe esentiale: prefectul si Consiliul administrativ. Prefectul este un functionar public stabilit la nivelul provinciei, dar este reprezentantul puterii centrale in teritoriu. El beneficiaza de puteri discretionare si activitatea sa este extrem de politizata, ceea ce duce la aparitia unor tensiuni cu autoritatile locale care nu impartasesc aceleasi ideologii politice.

Puterea de control a prefectului este foarte intinsa; autoritatile locale au obligatia de a deferi prefectului, toate proiectele de decizie pe care doresc sa le adopte, iar acesta poate sa le modifice sau chiar sa le anuleze, daca ele contravin "instructiunilor guvernului central".[8]

Mai mult, daca o comuna nu-si indeplineste atributiile stabilite prin lege, prefectul poate delega un comisar special care sa coordoneze procesul de administrare la nivel local si sa actioneze in numele comunei. In fine, prefectul poate sa ceara guvernului, dizolvarea Consiliului comunal si sa numeasca un inalt-comisar, pentru a media disensiunile politice si a preveni formarea blocajelor politice.

Dizolvarea Consiliilor locale a reprezentat o decizie adoptata des in anii '70, chiar in cazul marilor orase ca Roma, Genova, Bari si Venetia, datorita disputelor inregistrate in plan politic, in cadrul carora nici un partid nu a putut obtine majoritatea absoluta.

Consiliul administrativ al provinciei colaboreaza cu prefectul, pentru a controla activitatea desfasurata de autoritatile locale. El cuprinde 10 membri, numiti de prefect si condusi de catre acesta. Controlul desfasurat este de natura financiara, atentia fiind indreptata mai ales, inspre executia bugetului local. In plus, toate documentele elaborate la nivelul provinciei care au un continut financiar, sunt transmise Consiliului. Acesta poate anula sau amana rezolvarea unei probleme (afaceri) locale, daca se constata ca este ilegala sau contravine interesului public.

Constitutia Italiei a prevazut constituirea a 19 regiuni, determinate de particularitatile zonale, de diferentele de nivel al dezvoltarii intre nordul si sudul tarii, precum si de multitudinea dialectelor utilizate. Aceste elemente au stat si la baza reformei regionale care a demarat in anul 1946. Constituirea celor 19 regiuni a fost motivata de pretentiile de autonomie prezentate de Sicilia, care au determinat autoritatile italiene sa recurga la solutia regionalizarii, pentru a evita manifestarea unor intentii asemanatoare si in alte parti ale teritoriului. In felul acesta, s-a rezolvat pe cale juridica, problema Siciliei, care a devenit o regiune autonoma, dar nu singura din Italia. Conform Constitutiei, regiunile sunt constituite in organisme autonome si au functii si puteri particulare; totusi, cele 19 regiuni nu au acelasi statut.

Constitutia declara ca 5 regiuni (printre care si Sicilia) sunt speciale, iar 14 sunt ordinare, tinand cont de ordinea cronologica de creare a acestora, in decursul istoriei.

Regiunile au o dubla competenta; pe de o parte, ele dispun de atributii legislative, la fel ca orice stat membru al unei federatii. Pe de alta parte, ele dispun de largi competente in domeniul administrativ, transferate de la organele centrale, pe baza unei legi adoptate in anul 1970.

2. Concluziii:

Sistemul administrativ al UE cuprinde 25 de state (22 unitare si 3 federale), dupa data de 1 mai 2004, cand s-a produs cea mai mare extindere de pana acum. Structura administrativa a statului si regimul constitutional influenteaza structura si investitura Guvernului precum si activitatea administratiei locale. In plus acelati sistem administrativ poate fi analizat din mai multe puncte de vedere, capatand accende si semnificatii noi (de la caracter unitar - la confederatie). Analiza urmareste delimitarea trasaturilor statului unitar de statul federal constientizarea rolului guvernelor locale si a institutiilor europene reglementate prin Constitutie.

3. Bibliografie:

1. Alexandru, Ioan - Drept administrativ comparat, Ed. Lumina Lex,

Bucuresti, 2000

2. Alexandru, Ioan - Administratia publica, Teorii, realitati, perspective,

editia a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002

3. Alexandru, Ioan - Structuri, mecanisme si institutii administrative, Ed.

Sylvi, Bucuresti, 1996

4. Iorgovan, Antonie - Tratat de drept administrativ, vol. I, II, editia a III-a,Ed. All Beck, Bucuresti, 2001

5. Oroveanu, Mihai - Tratat de stiinta administratiei, Ed. Cerma, Bucuresti,1996

6. Vedinas, Verginia - Drept administrativ si institutii politicoadministrative,Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002