Notiuni teoretice. Obiectul domeniului public. Regimul juridic al domeniului public

Notiuni teoretice. Obiectul domeniului public. Regimul juridic al domeniului public

Terminologic, notiunea de domeniu public isi are originea in latinescul "dominium", care inseamns stapanire, proprietate, in timp ce "dominus" inseamni proprietar.

Aparitia notiunii de domeniu public, a fost determinata de necesitatea de a scoate de sub incidenta dreptului privat o categorie de bunuri, care fiind destinate folosintei intregii comunitati, urmau sa fie conduse de reguli speciale.

Aceste bunuri considerate de mai mare importanta pentru interesele sociale, au fost supuse in timp unor restrictii, pentru a nu fi deturnate de la scopurile pe care le serveau, formand domeniul public[1].

Ca urmare a acestei necesitati, regimul juridic al domeniului public, deci al bunurilor ce fac obiectul acestuia, este unul exorbitant, derogatoriu de la dreptul comun[2].

Evolutia istorica a notiunii de domeniu public trece atat prin dreptul roman, cat mai ales (pentru abordarea moderna a notiunii) prin dreptul francez de dupa revolutia de la 1789.

Doctrina juridica a fost nevoita sa gaseasca raspunsul la unele probleme privind notiunea de domeniu public, probleme cum ar fi: stabilirea naturii juridice a dreptului exercitat asupra bunurilor care-l compun, titularul dreptului, stabilirea sferei de cuprindere a domeniului public si a caracteristicilor regimului inalienabilitatii bunurilor apartinand acestuia.

Diferitele teorii asupra domeniului public au avut in vedere tocmai definirea acestuia functie de titularul dreptului (statul), bunurile ce fac obiectul acestuia functie de cum aceste bunuri sant afectate uzului public, prin instsi natura bunului ( piete, plaje, etc.), sau prin efectul legii- ope legis[3]- (in sensul ca bunurile sant destinate efectuarii unui serviciu public: canale navigabile).

Concluzionand, obiectul domeniului public este format din totalitatea bunurilor mobile si imobile, care sunt destinate uzului comun prin natura lor, sau sunt afectate unui serviciu public.

Ca notiune, domeniul public, trebuie privit ca un ansamblu de bunuri care sunt supuse unui regim juridic de drept administrativ, si unui regim de protectie penala speciala, necunoscut domeniului privat. Regimul juridic al domeniului public este guvernat de principiile:

Inalienabilitatii- interdictia de a instraina dreptul de proprietate asupra bunului;

Imprescriptibilitatii - bunurile ce fac parte din domeniul public al statului sunt aparate de curgerea oricarui termen de prescriptie, fie ea achizitiva sau extinctiva;

Insesizabilitatii - bunurile ce fac parte din domeniul public nu pot fi urmarite pe calea executarii silite si asupra lor nu se pot constitui garantii reale (gaj, ipoteca).

Corelatia proprietate publica - domeniu public si domeniu privat

Legatura dintre aceste notiuni reprezinta unul dintre subiectele de permanenta divergenta intre autorii de drept. Acest fapt a condus la formarea unei practici administrative neunitare si la dezvoltarea unei doctrine juridice deiversificate, lipsita de coeziune si claritate.

Autorii acestui caiet de seminar vor opta in mod subiectiv pentru una dintre teorii, care are beneficiul de a clarifica notiunile si relatia dintre acestea.

Astfel, vom cerceta domeniul public si domeniul privat prin raportare la notiunile de proprietate publica si proprietate privata. In demersul nostru, ne vom folosi, pentru simplificare, doar de dispozitiile constitutionale, desi notiunile in discutie pot fi regasite atat in Codul Civil cat si in legi care reglementeaza domeniul administratiei publice[4].

Potrivit Constitutiei Romaniei, gasim reglementata proprietatea, in articolele 136 si 44, sub doua forme:

proprietate privata (regula);

proprietate publica (exceptia).

Cele doua forme de proprietate sunt reglementate avand in vedere titularii dreptului de proprietate (deoarece Constitutia folosind notiunile de proprietate privata si proprietate publica, are in vedere dreptul de proprietate si titularii acestuia, nu obiectul dreptului), persoane private (fizice sau juridice) in cazul proprietatii private si statul (statul, judetul, orasul, comuna) in cazul proprietatii publice.

Proprietatea privata este reglementata de normele de drept civil. Proprietatea publica este reglementata in special de normele de drept administrativ.

Corelatia proprietate publica - domeniu public si domeniu privat este de natura relatiei de la intreg la parte, in sensul ca notiunea de proprietate publica include notiunile de domeniu public si domeniu privat.

Avand in vedere definitia data domeniului public, ca fiind o totalitate de bunuri, acest lucru nefiind mai putin adevarat in cazul domeniului privat, putem privi proprietatea publica - drept de proprietate apartinand statului si unitatilor administrativ teritoriale, iar domeniile public si privat al statului ca obiect al dreptului de proprietate publica, reglementate insa in mod diferit.

DEFINITIA, TRASATURILE SI PARTICULARITATILE DOMENIULUI PUBLIC. DOMENIALITATEA PUBLICA

In tratatul de drept administrativ al domnului prof.univ.dr. Antonie Iorgovan, regasim cea mai ampla prezentare si analiza a institutiei domeniului public, in acest sens, domnia sa, subliniind faptul ca o definitie a dmoeniului public trebuie formulata intr-un asemenea mod incat sa rezulte ca in sfera acestei notiuni sunt cuprinse in primul rand toate bunurile proprietate publica dar si o serie de bunuri proprietate privata care prezinta o semnificasie deosebita sub aspect istoric, cultural, fiind valori ale patrimoniului national ce trebuie transmise de la generatie la generatie, motiv pentru care, se afla sub un regim de paza si protectie guvernat de regulile dreptului public[5].

Dupa cum se poate observa, domnul profesor Antonie Iorgovan opteaza pentru o abordare a domeniului public ca depasind si incluzand sfera proprietatii publice, nu inclus in aceasta.

Pentru coerenta demersului nostru, propunem insa urmatoarea definitie:

Prin domeniu public intelegem acele bunuri mobile sau imobile care sunt obiect al dreptului de proprietate publica a statului sau unitatilor administrativ-teritoriale, care prin natura lor sau dispozitia expresa a legii trebuie pastrate si transmise generatiilor viitoare, reprezentand valori destinate a fi folosite in interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public si care sunt supuse unui regim juridic de drept administrativ.

TRASATURILE DOMENIULUI PUBLIC

Pornind de la definitie, in doctrina administrativa se retine ca, pentru ca un bun sa faca parte din domeniul public, el trebuie[6]:

prin  natura sau prin destinatia expresa a legii sa intre in categoria bunurilor care trebuie protejate si transmise generatiilor viitoare; (prin aceasta trasatura se evidentiaza faptul ca doar anumite bunuri urmeaza a fi conservate pentru generatiile viitoare si pe cale de consecinta se impune un regim juridic restrictiv al acestora)

sa prezinte semnificatia unei valori de interes public sau sa fie destinat unei folosinte de interes public;

sa fie supus unui regim juridic administrativ

sa se afle in proprietate publica, indiferent daca se afla in posesia si administrarea statului sau unei unitati administrativ-teritoriale, sau a unei persoane de drept public (cazul regiilor autonome care au in posesie si administreaza bunuri din domeniul public afectate realizarii unui serviciu public) sau de drept privat (prin modalitatile juridice specifice dreptului administrativ: darea in folosinta, inchirierea, concesionarea);

DOMENIALITATEA PUBLICA

Alaturi de notiunea de domeniu public si bun apartinand domeniului public, mai este intalnita in doctrina juridica si notiunea de domenialitate publica.

O explicatie succinta a acestei notiuni ar caracteriza domenialitatea publica ca fiind sfera bunurilor altele decat cele din domeniul public (domeniul privat al statului si proprietate privata) care pentru anumite considerente se afla sub paza si protectia statutlui sau unitatilor administrativ-teritoriale (spre ex. bunurile de patrimoniu).

Consecinta este ca astfel de bunuri se afla sub un regim juridic mixt, public si privat, in sensul ca se restrange exercitiul atributului de dispozitie a dreptului de proprietate privata (un astfel de bun nu poate fi instrainat decat in anumite conditii)

CLASIFICAREA BUNURILOR DOMENIULUI PUBLIC

A.     Dupa interesul pe care il prezinta, distingem

domeniu public de interes national;

domeniu public de interes judetean;

domeniu public de interes comunal.

B.     Dupa modul de determinare (izvorul juridic):

bunuri ale domeniului public prevazute de Constitutie;

bunuri ale domeniului public stabilite de legi;

bunuri ale doemniului public identificate de autoritati ale administratiei publice in baza criteriilor precizate de Constitutie si legi.

C.     Dupa modul de incorporare:

domeniul public natural (plaje, marea teritoriala, albiile raurilor, resursele subsolului, etc.)

domeniul public artificial (cladiri, cai de comunicatie, retele de utilitati, etc.)

D.    Dupa criteriul naturii lor:

domeniu public terestru;

domeniu public maritim;

domeniu public fluvial;

domeniu public aerian;

domeniu public cultural;

domeniu public militar.

E.     Dupa modul de utilizare de catre public:

bunuri utilizate direct(cai de comunicatie);

bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public(retele de utilitati).

Sfera domeniului public potrivit Legii fondului funciar, Legii administratiei publice locale si Codului Civil

Asa cum am precizat, definirea si sfera de cuprindere a domeniului public au fost tratate anterior,luand in discutie prevederile Constitutiei Romaniei.

Exista insa legi care fac vorbire direct sau indirect de domeniul public si sfera de cuprindere a acestuia.

Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, defineste in art.1 fondul funciar al Romaniei, facand distinctia intreproprietatea publica si proprietatea privata in ceea ce priveste terenurile, care, "indiferent de destinatie, de titlul pe baza caruia sunt detinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al Romaniei".

Potrivit art.4 alin.(1) din lege, "terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privata sau al altor drepturi reale, avand ca titulari persoane fizice sau juridice, sau pot apartine domeniului public sau privat". Domeniul public poate fi de interes national, caz in care proprietatea asupra sa apartine statului, sau de interes local, caz in care proprietatea asupra sa apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor.

Mai mult, art. 5 din lege contine o enumerare mai dezvoltata a sferei bunurilor domeniului public decat cea pe care o prevede Constitutia cu privire la bunurile proprietate publica, referindu-se la: terenurile pe care sunt amplasate constructii de interes public; piete; cai de comunicatie; retele stradale; parcuri publice; porturi si aeroporturi; terenuri cu destinatie forestiera;albiile raurilor si fluviilor; cuvetele lacurilor de interes public; fundul apelor maritime interioare si al marii teritoriale; tarmurile Marii Negre, inclusiv plajele; terenurile pentru rezervatii naturale si parcuri nationale; monumentele, ansamblurile si siturile arheologice si istorice; monumentele naturii; terenurile pentru nevoile apararii; terenurile pentru alte folosinte care, potrivit legii, sunt de domeniul public; terenurile care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.

Facem observatia ca legea nu introduce o enumerare limitativa a bunurilor din domeniul public, deoarece prin sintagma potrivit legii lasa posibilitatea ca prin aparitia unor legi speciale sa fie declarate ca bunuri ale domeniului public si alte bunuri decat cele pe care le nominalizeaza expres.

Legea nr.215/2001 privind administrtia publica locala, face precizari cu privirela sfera de cuprindere a domeniului public local, in sensul ca potrivit art.122 alin.(1) "apartin domeniului public de interes local sau judetean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public si nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public national".

Art.123 alin.(1) al aceleiasi legi caracterizeaza si domeniul privat local, prin raportare la domeniul public local:"Domeniul privat al unitatilor administrativ-teritoriale este alcatuit din bunuri mobile si imobile, altele decat cele prevazute la art.122 alin.(1), intrate in proprietatea acestora prin modalitatile prevazute de lege."

Alaturi de Legea 215/2001, o lege anterioara, Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, face o identificare a bunurilor apartinand domeniului public al statului, optand solutia unei anexe conceputa functie de titularul bunurilor, astfel:

la punctul I, bunurile domeniului public al statului;

la puntul II bunurile domeniului public judetean;

la punctul III, bunurile domeniului public comunal (intelegandu-se bunurile din domeniul public al comunelor, oraselor, municipiilor)

Potrivit art.3 alin.(3) din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, "domeniul public al judetelor este alcatuit din bunurile prevazute la punctul II din anexa, precum si din bunuri de uz sau de interes public judetea, declarate ca atare prin hotarare a consiliului judetean,daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national".

Potrivit alin.4 al aceluiasi articol, "domeniul public al comunelor, al oraselor si al municipiilor este alcatuit din bunurile prevazute la punctul III din anexa si din bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare, prin hotarare a consiliului local, daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national ori judetean".

Dispozitiile Codului Civil roman referitoare la domeniul public se regasesc in art.475 alin.(2), art.476, art. 477, art.478, art.479 si altele care decurg logic, si completeaza legisltia ce reglementeaza proprietatea publica.

O astfel de afirmatie poate parea la prima vedere in contradictie cu insasi ideea de proprietate publica si domeniu public, atata timp cat Codul Civil este principalul izvor pentru dreptul privat.Insa, Codul civil francez, dupa care se inspira si Codul civil roman a fost gandit pentru bunurile supuse comertului, normele cu privire la domeniul public fiind cuprinse in Codul civil roman tocmai pentru a marca, in reglementarea generala a bunurilor, bunurile care nu cad sub incidenta dreptului comun.

Cu privire la notiunea de domeniu public, doctrina a identificat in Codul civil doua categorii de de dispozitii:

dispozitii prin care se face referire expresa la regimul juridic aplicabil domeniului public;

dispozitii prin care se determina sfera domeniului public.

Dispozitiile prin care se face referire expresa la regimul juridic aplicabil domeniului public pot fi exemplificate cu art.1844 ce prevede imprescriptibilitatea si inalienabilitatea acestuia si art.1845 ce prevede ca bunurile care apartin domeniului privat al statului sunt supuse acelorasi prevederi ca si bunurile particularilor(cele doua prevederi se completeaza, rezultand tocmai faptul ca bunurile din domeniul public beneficiaza de un regim juridic diferit de cel al bunurilor din domeniul privat al statului sau al celor aflate in proprietatea particularilor).

Dispozitiile  prin care se determina sfera domeniului public se exemplifica cu prevederile art. 476 si art. 478 care dau o enumerare a bunurilor ce reprezinta dependinte ale domeniului public. Aceasta enumerare nu contravine prevederilor Constitutiei sau legilor mentionate anterior, o precizare ce consideram ca trebuie facuta in conditiile in care Codul civil roman a fost adoptat cu mai mult de un secol inaintea actualei Constitutii si a legilor despre care am facut vorbire.

Mai mult Codul civil, in art.478 alin.(2) face referire directa, intr-o formulare mai succinta decat cea pe care o folosim noi acum, la relativitatea principiului inalienabilitatii bunurilor din domeniul public, dispunand ca bunurile prevazute la alin.(1), respectiv portile, zidurile,santurile fortaretelor ce au format domeniul public reintra in comert cand nu mai servesc la uzul public.

Relativitatea principiului inalienabilitatii, nu presupune existenta unor exceptii de la acest principiu, ci faptul ca odata ce bunuri aflate in domeniul public, nu mai servesc uzului public, isi schimba destinatia, statul are posibilitatea de a le scoate din sfera domeniului public si a le transfera, de obicei, in domeniul privat al statului. Se vorbeste in doctrina despre dezafectarea domeniului public in favoarea domeniului privat al statului si unitatilor administrativ-teritoriale.

O ultima prevedere a Codului civil, pe care o consideram de interes pentru subiectul abordat, este cea pe care o regasim in art.477: "toate averile vacante si fara stapani, precum si ale persoanelor care mor fara mostenitori, sau ale caror mosteniri sunt lepadate, sunt ale domeniului public". Cu privire la aceasta dispozitie si in ciuda sintagmei folosite, doctrina a apreciat constant ca se refera la domeniul privat al statului si unitatilor administrativ teritoriale. Aprecierea nu este deloc lipsita de logica avand in vedere definitia si caracteristicile domeniului public.

Regimuri domeniale speciale

Regimurile domeniale speciale se refera la acele prevederi legale care instituie un regim de protectie speciala asupra unor bunuri din proprietatea publica a statului, dar mai ales aflate in proprietate privata, prevederi legale care restrang exercitiul dreptului de proprietate privata, in conditiile art.53 din Constitutia republicata.

In legatura cu aceste regimuri domeniale speciale si cu bunurile ce fac obiectul acestora, s-a dezvoltat notiunea de domenialitate publica explicata anterior.

Este vorba de un regim de paza si protectie aplicabil unor bunuri proprietate privata, tocmai pentru a asigura conservarea si transmiterea lor generatiilor viitoare.

Aceste regimuri domeniale speciale sunt stabilite pana in prezent de:

Legea nr.18/1991 privind fondul funciar. Legea stabileste, in primul rand, o obligtie generala pentru toti detinatorii de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora si protectia solului. In acest sens sunt prevazute masurile ce pot fi luate de autoritatea administrativa (statul sau autoritatile administrativ-teritoriale si prin care se exercita concret dreptul de paza si protectie) impotriva proprietarilor de terenuri care nu isi indeplinesc aceasta obligatie:

proprietarii de terenuri sunt somati in scris de autoritatile administratiei publice locale;

cei care din motive imputabile lor nu dau curs somatiei in termenul stabilit prin aceasta, sunt sanctionati anual cu plata unei sume de bani, in raport cu categoria de folosinta a terenului;

De asemenea, Legea nr.18/1991, consacra principiul prevenirii si combaterii proceselor de degradare si poluare a solului, procese determinate fie de fenomene naturale, fie de activitati economico-sociale, stabilind obligatii pentru unele autoritati publice, in sensul intocmirii studiilor si proiectelor lucrarilor de protectie si ameliorare a solului si de asemenea obligatii in ceea ce priveste executia acestor lucrari.

Regimul domenial special isi produce in acest caz efectele prin amendarea dreptului de proprietate al privatilor detinatori de terenuri cu o regula de ordine publica.

Concret, legea prevede constituirea unor perimetre de ameliorare pentru "terenurile care prin degradare si poluare si-au pierdut, total sau partial, capacitatea de productie pentru culturi agricole sau silvice". Detinatorii de terenuri incluse in aceste perimetre urmeaza a le pune la dispozitia autoritatilor, "in vederea aplicarii masurilor si lucrarilor prevazute in proiectul de ameliorare, pastran dreptul de proprietate". "Includerea de catre primarie a unui anumit teren in aceasta categorie se poate face cu acordul proprietarului, iar in ipoteza in care proprietarul nu este de acord, primaria va face propuneri motivate prefecturii pentru a decide".

Legea nr.169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar, accentueaza caracterul imperativ al normei de ordine publica, adaugand articolului mentionat mai sus inca doua alineate care ofera noi instrumente prin care autoritatile publice insarcinate cu "paza si protectia bunurilor" isi pot indeplini obligtiile in raport cu terenurile aflate in proprietate privata.

In acest sens, legea dispune in prezent, conform art.83 alin.(3) si (4): "Daca prefectul decide includerea terenului in perimetrul de ameliorare, consiliul local este obligat sa-i atribuie in folosinta, titularului terenului in cauza, o suprafata de teren corespunzatoare, pe toata durata realizarii lucrarilor de ameliorare. In cazul in care statul nu dispune in localitatea respectiva de un alt teren asemanator pentru rezolvarea situatiei, iar proprietarul nu este de acord sa primeasca un alt teren la distanta mai mare, se va aplica procedura de expropriere pentru cauza de utilitate publica, prevazuta de Legea nr.34/1994".

Legea protectiei mediului nr.137/1995 cu modificarile si completarile ulterioare, impune un alt regim domenial special, prin care se urmareste "reglementarea protectiei mediului, obiectiv de interes public major". Potrivit art.48 din Legea republicata, "protectia solului, a subsolului si ecosistemelor terestre, prin masuri adecvate de gospodarire, conservare, organizare si amenajare a teritoriului, este obligatorie pentru toti detinatorii, indiferent cu ce titlu."

Legea instituie atat reguli de protectie pentru bunurile proprietate publica sau proprietate privata, cat si obligatii pentru detinatorii cu orice titlu, in scopul asigurarii protectiei solului (art.52) sau obligatii, pentru detinatorii, cu orice titlu, ai padurilor, vegetatiei forestiere din afara fondului forestier si pajistilor(art.53).

Tot legea stabileste un regim domenial pentru ariile protejate, intelese ca "zone delimitate geografic, cu elemente naturale rare sau in procent ridicat, desemnate sau reglementate si gospodarite in sensul atingerii unor obiective specifice de conservare, cuprinzand parcuri nationale, rezervatii ale biosferei, monumente ale naturii si altele."

Potrivit art.59, "detinatorii (cu orice titlu) de suprafete terestre sau acvatice limitrofe ariilor protejate, monumentelor naturii sau pe ale caror terenuri s-au identificat elemente susceptibile de a fi ocrotite sunt obligati sa respecte statutul acestora pentru a asigura transmiterea lor generatiilor viitoare ".

Legea nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil cu modificarile si completarile ulterioare, prevede ca: "Prezenta lege instituie regimul juridic al bunurilor apartinand patrimoniului cultural mobil, denumit in continuare patrimoniul cultural national, indiferent de proprietarul acestora, prin reglementarea activitatilor specifice de protejare: evidenta, expertiza, clasare, cercetare, depozitare, conservare, restaurare si punere in valoare, in vederea accesului democratic la cultura si transmiterii acestor valori generatiilor viitoare."

Structura patrimoniului cultural national mobil:

bunuri cu valoare exceptionala istorica, arheologica, documentara, etnografica, artistica, stiintifica,tehnica, literara, cinematografica, epigrafica, reprezentand marturii materiale ale evolutiei mediului natural si ale relatiilor omului cu acesta, ale potentialului creator uman si ale contributiei romanesti la civilizatia universala;

bunuri culturale care fac parte din colectiile publice care figureaza in inventarele muzeelor,arhivelor si fondurilor bibliotecilor;

bunuri culturale care fac parte din inventarele cultelor ecleziastice si ale institutiilor ecleziastice.

Categoriile patrimoniului cultural national mobil:

tezaurul patrimoniului cultural national - bunuri mobile de importanta deosebita, avand o valoare exceptionala, care beneficiaza de o protectie speciala;

fondul patrimoniului cultural national - bunuri mobile de importanta istorica, documentara, artistica, etnologica, stiintifica si tehnica;

patrimoniul mobil comun - bunuri culturale mobile neclasate in cele doua categorii anterioare.

In conformitate cu Legea nr.182/2000, statul garanteaza proprietatea asupra bunurilor care constituie patrimoniul cultural national si asigura protectia si conservarea acestora.

Ca obligatii, in virtutea acestei legi, atat statul, cat si particularii trebuie sa protejeze bunurile din patrimoniul cultural national, impotriva oricaror acte comisive(actiuni) sau omisive (inactiuni) care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea,sustragerea sau exportul ilegal al acestora.

Legea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice cu modificarile si completarile ulterioare, prevede ca: bunurile imobile, constructiile si terenurile situate pe teritoriul Romaniei sau in afara granitelor, proprietati ale statului roman, semnificative pentru istoria, cultura si civilizatia nationala si universala sunt monumente istorice.

Monumentele istorice si zonele lor de protectie sunt evidentiate in planurile urbanistice generale si toate celelalte documentatii de urbanismsi amenajare a teritoriului.

Asemanator bunurilor culturale mobile, "monumentele istorice apartin fie domeniului public sau privat al statului, al judetelor, oraselor sau comunelor, fie sunt proprietatea privata a persoanelor fizice sau juridice".

Legea stabileste detaliat obligatii, drepturi si sanctiuni ce revin proprietarilor si titularilor dreptului de administrare sau al altor drepturi reale asupra monumentelor istorice.

Ca limitare clara pentru cauza de interes public a exercitiului dreptului de proprietate o reprezinta si posibilitatea lasata proprietarilor, persoane private, de a vinde astfel de bunuri numai cu respectarea dreptului de preemptiune al statului roman. (dreptul, de obicei apartinand statului de a avea prima optiune la cumparare), sub sanctiunea nulitatii absolute a vanzarii.