Coordonate psihosociale in devianta si delincventa juvenila

COORDONATE PSIHOSOCIALE IN DEVIANTA SI DELINCVENTA JUVENILA

In sensul cel mai general, devianta desemneaza o trasatura inerenta de comportament sau un atribut care caracterizeaza o persoana. Putem include in randul persoanelor deviante homosexualul, bolnavul psihic, delincventul etc.^[1]

In psihosociologie, devianta e privita nu atat ca tip de persoana, cat mai ales ca o atribuire formala generata de sistemul social sau de o anumita situatie. La nivelul vietii sociale nu exista delimitari exacte a ceea ce inseamna devianta (in functie de imprejurari, chiar o crima sau un incest pot fi acceptate), dar sunt actualmente cvasiunanim admise doua trasaturi fundamentale care individualizeaza acest concept.

Prima trasatura caracterizeaza devianta ca model comportamental - pattern - de incalcare a normei, fie ea sociala, religioasa, juridica, morala, etc. dand nastere astfel unor forme specifice de devianta precum erezia, excentricitatea, infractiunea s.a.m.d., in functie de sfera vietii sociale in care se manifesta. In literatura de specialitate sunt pomenite si tipuri mai inedite ale deviantei, ca de exemplu devianta situationala care se traduce prin incalcarea normelor convenite in cercul de prieteni, sau devianta de clasa care se manifesta in situatia nesocotirii asteptarilor normative generate de comportamentul de clasa.

Cea de-a doua trasatura fundamentala a deviantei o reprezinta aceea de eticheta pusa la un moment dat anumitor categorii comportamentale care devin depreciate, dezavuate, discreditate si chiar excluse. Cu alte cuvinte, devianta apare, in lumina acestei proprietati, un stigmat social, adica un construct care poate fi extrem de vast, in functie de situatia sociala in care se plaseaza individul etichetat la un moment dat. De exemplu, comportament deviant poate fi desemnat fluieratul in sfanta biserica sau absentarea de la ritualul religios, in perceptia comunitatii confesionale; folosirea unui limbaj nepotrivit (sau chiar faptul de a vorbi in exces) in acceptiunea grupului de prieteni poate reprezenta devianta. Nu-i mai putin adevarat ca autorul unui act terorist, departe de a fi condamnat de comunitatea cultural-religioasa de care apartine pentru terorism, crima sau cruzime, este privit ca un erou, un model demn de urmat, iar comportamentul sau este valorizat.

Asadar, se poate spune ca, indiferent daca in comunitatea culturala studiata se ia ca reper determinant incalcarea normei sau construirea stigmatului, devianta apare ca un concept variabil, schimbator, volatil.

Nu se poate porni intr-un demers de studiere a fenomenului deviantei fara a face referire la marele sociolog francez Emile Durkheim. Acesta a fost primul care a facut referire la anomie ca fiind starea sociala caracterizata de inexistenta normei, stare care apare cu precadere in momente de schimbari sociale radicale si rapide^[2]. Aceasta notiune transforma orientarea de la deviantul ca tip de persoana la devianta ca proprietate a unor tipuri de structura sociala.

O alta preocupare a ilustrului sociolog a vizat functiile deviantei. El sustine ca delictul este ceva normal, intrucat o societate lipsita de el este practic imposibila^[3] si continua precizand ca devianta este indisolubil legata de chiar conditiile societatii; departe de a fi anormala, devianta este necesara in orice societate. Acest aparent paradox este sustinut de Durkheim prin argumente de ordin statistic si empiric: toate societatile au propria lor devianta, rata deviantei fiind relativ constanta pe termen lung. Citandu-l pe Socrate, Durkheim sustine ca una dintre functiile sociale ale deviantei este aceea de a produce schimbarea. Astfel, deviantii de azi dau semnalul lumii de maine. Devianta radicala, care constituie o provocare si o amenintare, ascunde faptul ca deviantul are o viziune diferita asupra organizarii vietii sociale. Pe langa functia amintita, devianta mai prezinta o alta, oarecum opusa ei, aceea de solidaritate si coeziune, fundamentata pe instinctul oamenilor de a se uni in infruntarea unui dusman comun.

Conceptualizarea lui Durkheim a fost preluata si dezvoltata mai tarziu de ilustri reprezentanti ai scolii sociologice americane, precum Robert K. Merton (teoria anomiei), Edwin Sutherland (teoria asociatiilor diferentiate), Thorsten Sellin (teoria conflictelor de culturi), Howard S. Becker (teoria etichetarii) sau Edwin Lemert (o alta teorie a etichetarii).

Concluzionand, putem defini devianta ca fiind tipul de comportament care se abate de la normele acceptate de societate.

Prin delincventa, in sens literal, se intelege faradelege, vina sau neglijarea datoriei. In sens comun, aceasta notiune este folosita pentru a desemna o arie larga de comportamente, de la cel care incalca valorile oamenilor respectabili (de exemplu manifestarea recalcitranta si refractara a unui adolescent) si pana la delicte mai mult sau mai putin grave (prevazute de lege sub denumirea de contraventii si infractiuni).

Profilul delincventului obisnuit are, statistic, urmatoarele repere: barbat, mediul urban, fara studii superioare, adolescent sau tanar, membru al unei gasti. Desigur, principala lui problema este ca, din cauza adoptarii unor comportamente antisociale, este in conflict cu societatea, asadar are de furca cu autoritatile, fiind, de regula, recidivist^[4].

Lucrurile nu sunt insa atat de simple pentru stiinta sociologiei, ale carei cercetari au cristalizat concepte nuantate legate de delincventa ca: asociatiile diferentiate, deriva delincventa, anomia, oportunitatile diferentiale, panica morala, subculturile.

Psihologia ofera si ea abordari diferite ale conceptului analizat, focalizand pe etiologia delincventei (printre factorii care genereaza comportamente delincvente psihologii amintesc deprivarea materna sau paterna, nivelul redus de inteligenta).

In concluzie, delincventa poate fi definita ca fiind totalitatea delictelor si crimelor considerate astfel in plan social.

Concepte larg utilizate in sociologie, psihosociologie, drept sau criminologie, devianta si delincventa se afla in interdependenta, atat intre ele cat si in raport de alte concepte ca infractionalitate, crima, criminalitate. Totusi, ele sunt concepte cu un continut diferit si rigoarea stiintifica impune delimitarea lor.

Pe de o parte, aparenta sinonimie intre devianta si delincventa apare datorita faptului ca ambele concepte desemneaza ideea unui comportament discreditat de societatea in care este manifestat. Exista insa o diferenta: daca tot ceea ce nu este conform regulilor de convietuire sociala recunoscute si acceptate de societate reprezinta devianta, delincventa este numai comportamentul care atrage dupa sine suportarea, de catre autor, a unei sanctiuni negative, directe si imperative. Daca devianta, asa cum am aratat, este un concept relativ, volatil, schimbator, delincventa e mult mai exacta pentru ca in delimitarea ei intervin legile scrise, normele juridice.

Pe de alta parte, din cele expuse anterior rezulta fara echivoc ca tot ceea ce este delincventa este, la origine, un comportament deviant. In concluzie, doua sunt diferentele intre conceptele analizate. Devianta are o semnificatie mai larga, avand ca parte delincventa. De asemenea, devianta este o variabila psihosociala, pe cand delincventa este strict delimitata de norma sociala si juridica.

Aminteam, in cele ce preceda, printre reperele statistice ale delincventului, pe acela al varstei. Intr-adevar, chiar daca delincventa nu este un comportament caracteristic unui segment de varsta, ea are o incidenta sociala mare in randul copiilor si al tinerilor care prezinta anumite specificitati ce favorizeaza dezvoltarea conduitelor delincvente^[5].

Devianta la minori, in opinia majoritatii autorilor, este un tip de comportament perfect normal,avandu-se in vedere insuficienta dezvoltare bio-psiho-sociala specifica starii de minoritate. Identificarea si studierea lui are un rol covarsitor in incercarea tinerii acestui fenomen sub control social, pentru ca el sa nu se amplifice si sa degenereze in ceea ce se numeste delincventa juvenila.

Notiunea de delincventa juvenila prezinta un continut oarecum neclar din cauza diferitelor interpretari la care a fost supusa. Astfel, daca la aparitia acestui concept minorul delincvent era asociat exclusiv unei anormalitati bio-constitutionale (Lombrosso, Kretschmer), treptat aceasta conceptie a fost abandonata in favoarea ideii ca minorul devine delincvent ca o consecinta a inadaptarii sale la valorile societatii de care apartine.

Maurice Cusson defineste delincventa juvenila ca totalitate a infractiunilor savarsite de adolescenti si care sunt susceptibile de aplicarea unei pedepse conform legii penale^[6].

Conchidem prin aceea ca devianta la minori si delincventa juvenila trebuie analizate impreuna, numai astfel asigurandu-se premisele identificarii tuturor interrelationarilor ce se stabilesc intre cele doua fenomene, tratandu-se astfel in mod unitar si coerent atat problematica minorului delincvent, cat si cea a minorului in pericol (in dificultate, deviant).

In literatura de specialitate si in practica psihosociala sunt recunoscute drept imprejurari nefavorabile care conduc la eticheta de minor in pericol urmatoarele situatii de fapt:

alcoolismul parintilor;

violenta exercitata de parinti (inclusiv violenta verbala);

antecedenta penala a parintilor;

unele probleme psihice ale parintilor;

disfunctii in relatia dintre parinti (de la simple divergente pana la situatii conflictuale manifeste);

relationare defectuoasa si dificila intre parinti si copil;

precaritatea situatiei materiale a familiei.

Profesorul Ion P. Filipescu descrie sintagma minori in pericol astfel: copii a caror dezvoltare fizica sau morala este primejduita, deoarece parintii nu-si indeplinesc corespunzator drepturile si indatoririle lor cu privire la persoana copilului, facandu-se vinovati de neglijenta in exercitarea ocrotirii parintesti dar fara caracter de gravitate ori abuz, sau copii a caror integritate fizica sau morala este periclitata, fiind lipsiti de grija parinteasca, din aceleasi motive^[7].

Studiile sociologice au aratat ca aproximativ jumatate pana la trei sferturi dintre minorii care fac parte din familii care prezinta astfel de probleme ajung sa fie asimilati in sintagma de minori in pericol, iar nu mai putin de o treime dintre acestia ajung sa adopte comportamente deviante^[8]. Concluziile acestor studii accentueaza ideea ca problematica deviantei la minori nu poate fi pe deplin analizata daca nu este inclus in ea si conceptul de minor in pericol cu implicatiile sale.

Prin educare, in sens literal, se desemneaza actiunea de a educa precum si rezultatul acesteia. Pe de alta parte, educatia este un proces social care consta in favorizarea constienta si sistematica a dezvoltarii facultatilor fizice, intelectuale si morale ale copiilor si tineretului^[9]. In stransa corelatie cu acestea, reeducarea reprezinta totalitatea masurilor luate in scopul corectarii unei educari gresite. Daca minorul ajunge delincvent, el nu mai poate fi supus procesului de educare, ci doar celui de reeducare.

Educarea, desfasurata indeobste de parinti, trebuie sa aiba ca finalitate prevenirea deviantei in comportamentul copilului.

Specialistii au convenit ca prevenirea este mult mai eficace pentru combaterea deviantei decat represiunea, pentru ca minorul se afla intr-un stadiu de dezvoltare psiho-somatica in care poate fi lesne influentat cu vorba buna, evitandu-se alienarea sau inadaptarea acestuia, prin devianta, catre actiuni delincvente.

O prima forma de preventie este preventia sociala, care reprezinta un set de masuri care vizeaza familia minorului, conditiile de locuit, procesul de instruire al acestuia, starea sanatatii sale si chiar petrecerea timpului liber, scopul imediat al acestei forme de preventie fiind ameliorarea calitatii vietii si, desigur, cu scopul mediat de a indeparta minorul de influenta acelor factori nocivi care ar putea genera manifestari deviante in comportamentul acestuia.

O alta forma a preventiei o reprezinta preventia situationala si tehnica. Aceasta urmareste combaterea ocaziilor concrete oferite de mediul inconjurator pentru comiterea de delicte, prin luarea de masuri specifice^[10].

Leslie Wilkins, alaturi de alti autori, apreciaza ca represiunea poate fi contraproductiva in combaterea deviantei la minori. Wilkins lanseaza conceptul de amplificare a deviantei ca generator al delincventei, demonstrand cum un act de devianta marunt poate capata o rezonanta mult amplificata din cauza stigmatizarii si a reactiei sociale disproportionate, chiar si prin recurgerea la represiune^[11].

Prin reactie sociala se desemneaza, in criminologie, totalitatea formelor si mijloacelor prin care societatea raspunde la devianta. Conceptul de reactie sociala a evoluat, corespunzator evolutiei scolilor, curentelor si teoriilor privitoare la cauzele deviantei si strategiile de lupta impotriva acesteia.

Clasificarea diferitelor forme ale reactiei sociale la fenomenul deviantei a fost realizata, mai intai, de sociologii americani D. Cressy si E. Sutherland, in raport de locul ocupat pe o scala pornind de la reactia pur represiva pana la reactia sociala curativa. Orientarea doctrinara dominanta in domeniu, pana la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost inspre reactia sociala represiva, cu exceptie facand conceptia utilitarista, reprezentata de Bentham sau Beccaria^[12]. Reactia sociala preventiva, bazata pe masuri sociale care sa vizeze inlaturarea cauzelor deviantei si-a facut loc, cu-adevarat, doar odata cu afirmarea scolii pozitiviste.

Notiunea de personalitate este un concept fundamental in psihologie care a determinat interpretari diferite in functie de rolul pe care personalitatea devianta il ocupa in manifestarea comportamentului deviant.

Personalitatea umana se formeaza prin interactiunea intre o serie de factori externi (ai mediului inconjurator, mai ales cei de natura socio-culturala) si factorii interni (de ordin cognitiv, intelectiv, afectiv, bio-constitutional si volitiv) care tin de organizarea interna, psihica a individului.

Una din teoriile care cauta sa explice devianta la minori si in special delincventa juvenila este cea avansata de Noel Mailloux. Conform acesteia, personalitatea devianta apare ca o consecinta a traversarii, in copilarie, a doua momente cruciale in dezvoltarea personalitatii si anume aparitia identitatii autentice (care joaca rolul central in alegerea intre alternativele de conduita sociala) si consecintele identitatii autentice asupra motivatiilor individului. Criza pe care o traverseaza minorul in aceste momente se poate solda cu un esec de identificare a minorului (care se intampla de regula in pragul adolescentei) care conduce la aparitia unui dezechilibru durabil in plan psihic, care, la randul sau, genereaza forme ale deviantei, pana la delincventa.

Criminologul suedez Olof Kinberg a enuntat, in anul 1935, teoria inadaptarii biologice, centrata de asemenea pe studiul influentei pe care personalitatea o are in aparitia deviantei. Pentru Kinberg, rolul decisiv in felul cum individul raspunde la impulsurile exterioare revine structurii biopsihice a acestuia si, mai ales, nucleului constitutional care, alaturi de variantele patologice eventuale si de functia morala, formeaza personalitatea. Nucleul constitutional se compune din patru asa-numiti radicali constitutionali: capacitatea (nivelul maxim al inteligentei individului); validitatea (energia cerebrala); stabilitatea (gradul de echilibru emotional); soliditatea (nivelul de unitate functionala a activitatii subiectului)^[13].

Variantele patologice apar accidental si constau in afectiuni mintale sau tulburari ale inteligentei sau dezechilibru psihic care pot afecta functia morala (capacitatea minorului de a evalua normele morale).

Criminologul francez Jean Pinatel a fundamentat poate cea mai completa teorie privind importanta personalitatii in actul deviant, teoria personalitatii criminale. Potrivit acesteia, personalitatea devianta ar fi caracterizata de anumite particularitati in raport de o personalitate nondevianta, pe care Pinatel le grupeaza sub denumirea generica de nucleu central al personalitatii criminale: egocentrismul (sau inclinatia individului de a raporta totul la sine); labilitatea (care determina un comportament instabil); agresivitatea (care elimina inhibarile individului, autocenzura in calea actiunilor sale); indiferenta afectiva (responsabila de lipsa emotiilor)^[14].

Adeptii teoriilor circumstantiale insista pe rolul preponderent al situatiei precriminale, pentru acestia nefiind diferente intre devianti si nondevianti decat prin aceea ca primii au intalnit o astfel de situatie (provocare, exemplu negativ, stres accentuat).

Raymond Gassin defineste situatia precriminala ca fiind totalitatea imprejurarilor exterioare personalitatii deviantului care preced actul deviant in perceptia subiectului. Avem in fata, asadar, un fenomen obiectiv care este perceput de individ intr-o maniera proprie. Gassin identifica doua elemente care caracterizeaza situatiile precriminale: evenimentul (sau seria de evenimente: starea de saracie, gelozia adolescentina) si circumstantele in care s-a pregatit si efectuat crima (exemple: automobil lasat nesupravegheat si cu cheia in contact, un cutit aflat la vedere, in apropierea locului derularii unui conflict)^[15].

Multi specialisti au atras atentia ca aparitia situatiilor precriminale poate fi evitata prin adoptarea unor masuri de preventie: sisteme de alarma, patrule de politie, etichete electronice, etc.

Seeling face o enumerare a situatiilor precriminale care au cea mai mare incidenta practica^[16]:

factori economici individuali (saracie, somaj);

tulburari ale vietii intime si tentatii sexuale;

existenta unei victime (care incita la trecerea la act);

starea de provocare;

actiuni cauzate de consumul de alcool;

influenta criminogena a mass-media.

Unul dintre factorii endogeni care determina formarea comportamentului deviant este cel ereditar. Unii autori atribuie rolul determinant asa-numitei ereditati criminale, transmisa copilului pe cale genetica (teoria lombrosiana a atavismului ereditar, teoria cromozomului y a lui Klinefelter etc.). In prezent asemenea conceptii au fost depasite, demonstrandu-se ca, de fapt, ceea ce se transmite nu poate fi comportamentul deviant, ci numai anumite tendinte care stau la baza lor, cum ar fi agresivitatea, excitabilitatea etc.

Alti autori identifica rolul structurilor dobandite, care constau fie in anumite inadaptari fizice sau infirmitati care cauzeaza aparitia unor sentimente de inferioritate si frustrare, fie intr-o serie de psihoze sau psihopatii ereditare si debilitate mintala de sorginte ereditara, infectioasa sau ginecologica.

Cea mai importanta influenta pe care copilul o primeste din exterior vine din partea familiei. In cadrul acestui grup social primar copilul realizeaza activitatea de socializare.

Studii medicale demonstreaza ca, daca in primii ani de viata copilul simte nevoia identificarii cu mama sa, el neavand personalitate proprie, dupa implinirea varstei de trei ani, copilul percepe autoritatea tatalui in cadrul familiei si simte implicit nevoia de a adopta comportamentul acestuia. Asadar, daca tatal are un comportament deviant sunt sanse mari ca si minorul sa dezvolte un atare comportament, tendinta generala de imitare fiind foarte pregnanta la copii.

In aceeasi ordine de idei, modificarile care survin in viata sau structura familiei pot avea repercusiuni asupra dezvoltarii psihosociale a minorului. Ca exemple de astfel de modificari putem aminti:

- abandonul copilului la nastere si lipsa unei ingrijiri permanente;

- separarea mamei de copil in imprejurari de forta majora;

- absenta tatalui;

- divortul;

- conflicte intre parinti;

- excesul de indulgenta sau, din contra, de severitate, din partea parintilor.

O influenta importanta in etiologia comportamentelor deviante la minori o are, de asemenea, habitatul si vecinatatea, asa cum au relevat numeroase studii sociologice si de statistica sociala. Astfel, este cunoscut faptul ca cei mai multi delincventi locuiesc in imobile colective (blocuri), ba chiar in cartiere rau famate, cu un nivel de trai scazut. Sociologul american Denis Szabo a demonstrat cum mediul urban si dezvoltarea marilor orase a dus la aparitia unor adevarate zone de delincventa, care nu sunt altceva decat arii de deteriorare materiala si deprivare socio-morala pentru indivizii care locuiesc acolo. Astfel de medii criminogene induc la nivelul minorului opozitia latenta fata de organizarea sistemului social, adaptarea dificila la valorile veritabile ale unei vieti sociale normale. Mai mult, aceste medii intretin fenomenul bandelor de adolescenti care evolueaza treptat catre un mod de viata asocial si chiar antisocial.

In aparitia comportamentului deviant la minori un rol deloc de neglijat il are si mediul ocazional sau anturajul, reprezentat de primele contacte sociale ale minorului. Numerosi autori au aratat legatura nemijlocita intre esecul scolar (sau intarzieri in asimilarea educatiei formale oferita de mediul scolar) si delincventa juvenila. Scoala reprezinta pentru copil cel dintai mediu exterior care ii impune adoptarea unor reguli de conduita sub sanctiuni aplicate de o autoritate din afara familiei. Intr-un asemenea stadiu lipsurile afective sau carentele in educatie cu care minorul vine din familia sa pot iesi la iveala. Din pacate, fenomenul abandonului scolar ia amploare, inclusiv in tara noastra, ceea ce pe termen lung nu poate insemna decat amplificarea impactului pe care acest factor exogen il va avea in marginalizarea minorilor in cauza si chiar in devianta.

Dintre tarele sistemului de invatamant care ameninta sa joace, pe viitor,un rol din ce in ce mai insemnat in cresterea deviantei la minori enumeram: suprapopularea claselor, lipsa continuitatii actului didactic, folosirea unor metode anacronice vizavi de nevoile tinerilor de astazi, carente in pregatirea psihopedagogica a corpului profesoral.

Un alt factor exogen cu impact asupra deviantei la minori il reprezinta cel denumit in literatura de specialitate mediul acceptat. Pe fondul unei anumite indulgente manifestate in relatia cu minorul de cele doua institutii determinante pentru viata sa sociala, familia si scoala, acesta poate deprinde obiceiul de a frecventa baruri, discoteci, sali de jocuri care ii pot influenta negativ personalitatea. Minorul poate intra in contact cu diverse persoane care adopta conduite deviante, conduite pe care minorul le-ar putea imita pe viitor, in absenta unui control social eficient.

Delincventa juvenila se supune legilor generale de dezvoltare a societatii in care se manifesta ca fenomen social. Ea este prezenta in toate societatile cunoscute si care au adoptat norme penale. Corespunzator, orice schimbare de politica penala, fie in sensul imblanzirii fie al inaspririi pedepselor, al incriminarii sau dezincriminarii unor fapte penale, determina schimbari privind criminalitatea in general, deci si delincventa juvenila ca parte a ei.

Daca in perioada totalitara, anumite segmente ale delincventei juvenile erau aproape inexistente (ne referim la traficul si consumul de stupefiante, bandele de cartier, prostitutia juvenila, copiii strazii), in era postdecembrista tocmai aceste segmente au luat cea mai mare amploare.

O serie de autori au evidentiat legatura existenta intre situatia politica si structura delincventei dintr-o tara (R. Gassin). Fenomenul delincventei se manifesta, de multe ori, cu aceeasi amploare in democratiile reale ca si in sistemele dictatoriale, insa avand structuri diferite.

Cea mai frecventa cauza a delincventei juvenile amintite in literatura de specialitate este saracia infantila, existand o relatie nemijlocita intre rata criminalitatii in randul minorilor si ponderea copiilor care traiesc sub pragul de saracie. Tari precum Norvegia sau Elvetia, care inregistreaza cea mai scazuta rata a delincventei juvenile au si un procent foarte redus al copiilor care traiesc sub minimul vital, in vreme ce in S.U.A., de exemplu, unde rata delincventei juvenile este una dintre cele mai mari la nivel mondial, se inregistreaza un procent semnificativ (cca. 20-25 %) al copiilor ce traiesc sub minimul vital.

Nu-i mai putin adevarat ca societatile foarte dezvoltate economic se confrunta cu delincventa juvenila, aceasta proliferand din cel putin doua cauze: tentatia majora pe care abundenta de produse o creeaza in randul copiilor si posibilitatile tehnice pe care le ofera societatea contemporana^[17]. Delincventa juvenila cunoaste o manifestare mai accentuata in mediile urbane (mai ales in marile aglomerari urbane)^[18]. Una dintre cauze rezida chiar in inegalitatile de ordin material din comunitatile urbane, prin contrast cu cele rurale, unde posibilitatile materiale ale indivizilor sunt sensibil egale. O alta cauza ar fi concentrarea paturii sarace de la orase in cartiere marginase ce se constituie in adevarate zone ale saraciei, neglijate de autoritati cat priveste dezvoltarea infrastructurii si asigurarea serviciilor publice, ceea ce creeaza in aceste comunitati un sentiment general de frustrare generator de delincventa.

In regimurile industriale urbane, contactele sociale intre oameni tind a se superficializa si, ca efect imediat, sanctiunile necoercitive (de ordin socio-moral) isi pierd din eficienta. Parintii sunt, de regula, prea ocupati pentru a-si mai putea supraveghea si ingriji corespunzator copiii, care astfel sunt expusi actiunii unor factori din afara cadrului familial, de multe ori cu potential criminogen. Locuitorii marilor orase nu mai dezvolta relatii sociale stranse nici chiar cu vecinii, comunitatea urbana dezorganizandu-se si devenind treptat doar o masa de oameni cu conceptii si cu interese adeseori divergente.

Cunoscutul sociolog Charles Murray a lansat conceptul de underclass (clasa de jos) pentru a delimita acel segment al populatiei caracterizat de deprivare materiala accentuata, somaj, nelegitimitate, crime, alcoolism etc. In cadrul acestei paturi sociale, autorul amintit identifica o pondere mai mare a participarii copiilor la delincventa juvenila locala, datorita inadaptarii acestora la sistemul de valori sociale prin lipsa sau calitatea proasta a instruirii in familie si la scoala. Practic, minorii realizeaza ceea ce culturalistii numesc adaptare inversa, insusindu-si norme si valori opuse celor consacrate de societate.

Una dintre cele mai cunoscute teorii de esenta culturalista este teoria asociatiilor diferentiate enuntata de ilustrul sociolog american Edwin Sutherland. Conform acestuia, conduita delincventa nu este rodul ereditatii ci este invatat prin comunicare cu alte persoane. Procesul de deprindere are loc in cadrul unui grup restrans, care poate fi chiar familia, vecinatatea sau gasca, in care predomina interpretarile defavorabile vizavi de valorile sociale sau de respectul fata de lege.

Un alt reprezentant al Scolii de la Chicago este Thorsten Sellin, care a formulat teoria conflictelor de culturi. Potrivit lui Sellin, delincventa (inclusiv cea juvenila) este rezultatul conflictului intre normele de conduita diferite din societate. Astfel, cu cat numarul de conflicte intre valorile unui grup si normele legale e mai mare, cu atat mai ridicata este si rata delincventei.

In zilele noastre delincventa juvenila imbraca forme dintre cele mai diferite: furt, talharie, vandalism, violenta, consum si trafic de droguri, prostitutie etc., dovada a impactului social exacerbat pe care acest flagel il produce in randul copiilor.

De asemenea, statisticile ultimilor ani arata scaderea constanta a mediei de varsta a minorilor delincventi, motiv de ingrijorare pentru viitor, ca si cresterea gradului de pericol social la infractiunile savarsite de minori.

Un alt fenomen care ia amploare este delincventa juvenila de grup, ceea ce denota tendinte clare de organizare a tinerilor delincventi in bande de infractori, de regula specializate in comiterea unei anumite grupe de infractiuni.

In comiterea infractiunilor, minorii sunt motivati si de dezvoltarea unei adevarate piete negre, in fapt o retea bine organizata prin intermediul careia se valorifica diverse produse rezultate din comiterea de infractiuni (carduri false, produse contrafacute, furate etc.). Principalul resort psihologic in trecerea la actul infractional este tocmai perspectiva imediata si foarte la indemana a unui castig material important.

Cat priveste infractiunile contra persoanei (caracterizate, in genere, prin violenta fizica si uneori chiar cruzime), acestea denota labilitatea psihica specifica minorilor, structurarea negativa a personalitatii lor, ca si dorinta acestora de a domina prin agresivitate alte persoane. Nu de putine ori minorii recurg, anterior trecerii la act, la ingerarea de substante ebriante sau psihotrope, de regula in grup, comiterea acestui gen de infractiuni neavand pentru ei un scop bine determinat, in mod frecvent victima fiind o persoana necunoscuta, aleasa la intamplare, pentru intimidare.

Un tip aparte de infractiuni, cele care aduc atingere vietii sexuale, releva, in general, crize pasagere pe fond psihic, specifice pubertatii si adolescentei, pe care le traverseaza autorii lor. Aceste crize sunt adesea exacerbate de existenta unor sentimente de frustrare, alteori lipsa unei educatii sexuale sau promiscuitatea determinand comiterea unor astfel de fapte. In unele cazuri particulare, minorul adopta o astfel de conduita pe fondul unei lipse acute de preocupari pentru petrecerea timpului liber (lectura, sport), alteori decelandu-se perturbari de natura afectiva (infantilism, egocentrism, instabilitate emotionala) induse chiar de familie (hiperprotectie familiala sau respingere).

Un fenomen care ia amploare continua in cadrul delincventei juvenile il reprezinta delincventa in grup. Conform celor mai recente statistici, aceasta reprezinta cca. 35% din totalul conduitelor delincvente. Au fost identificate doua tipuri principale de grupari infractionale si anume grupul spontan si grupul organizat (banda de infractori). Acestea din urma se constituie, de obicei pe criterii economice (saracie) sau etnice (imigratie). In cadrul acestor bande, violenta este un simbol initiatic, putandu-se vorbi de o adevarata cultura a violentei ca mod de viata in cadrul grupului delincvent. Recurgerea frecventa la violenta induce minorului care se integreaza o stare psihologica de indiferenta fata de suferinta produsa altuia.

Frederic Thrasher prezinta pe larg reperele psihosociale ale bandei de tineri infractori: grupuri structurate de tineri, de regula apartinand clasei muncitoare, uniti prin loialitate, teritorialitate si ierarhie proprie. In viziunea lui Thrasher, geneza bandelor reflecta dinamica sociala si mai ales cautarea identitatii in fata schimbarii urbane. Banda se dezvolta, precizeaza autorul, ca o manifestare a frontierei economice, morale si culturale care delimiteaza zonele orasului^[19].