Relatiile internationale de la Tratatul de la Utrecht (1713) pana la declansarea revolutiei franceze (1789)[1]

Cadrul general. Situatia marilor puteri dupa tratatele de pace de la Utrecht si Rastadt. Pozitia Rusiei in urma Tratatului de la Nystadt (1721). Succesiunea poloneza (1733-1735). "Pragmatica Sanctiune" si criza provocata prin nerecunoasterea Mariei Tereza ca suverana a Austriei (1748). Inversarea aliantelor in Europa (tratatele de la Westminster si Versailles -1756). Razboiul de 7 ani (1756-1763). Tratatele de pace de la Hubersburg (1763) si Paris (1763). Falimentul politicii franceze - pierderea Canadei (1763) si zdruncinarea intregului sistem colonial. Incorporarea Lorenei si Corsicai (1768) - o palida compensatie. Semnificatia primei impartiri a Poloniei (1772). Prevederile pacii de la Kuciuk Kainargi (1774), cu insistenta speciala asupra Principatelor Romane. Incorporarea Crimeei la Imperiul rus (1783). Semnificatia aparitiei S.U.A. pe scena politica mondiala (1783).

Razboiul de succesiune la tronul Spaniei, in care au fost angrenate puterile din Europa Apuseana si Centrala, a extins con­flictul si la teritoriile de peste mari, iar tratatele de la Utrecht si Rastadt, prin prevederile inscrise, au avut urmari dintre cele mai importante asupra relatiilor diplomatice din secolul al XVIII-lea.

Factorii economici, demografici si, mai ales, politici isi vor pune amprenta asupra evolutiei statelor, din acest punct de vedere, exemplul cel mai elocvent reprezentandu-1 Marea Britanie, care, descatusata de aproape un secol de relatiile feudale, s-a putut detasa de celelalte tari, devenind principala beneficiara a Tratatului de la Utrecht, chiar daca unii istorici afirma ca cele mai insemnate succese (vazute prin prisma expansiuni teritoriale si a ocuparii de noi tinuturi) le-au obtinut Habsburgii austrieci.

Marea Britanie devenea stapana aproape incontestabila a marilor, obtinea noi si importante avantaje, in special in America de Sud, iar ocuparea Gibraltarului ii oferea cheia intrarii si iesiri si din Marea Mediterana, precum si posibilitatea supravegherii drumului comercial spre coastele vestice ale continentului african.

Totodata, interesele economice britanice din afara Europei capata un caracter tot mai pronuntat, Anglia izbutind sa-si extinda extrem de mult imperiul sau colonial. In acelasi timp, cele doua state maritime, Olanda si Portugalia, care acaparasera peste mari teritorii de zeci si sute de ori mai mari decat suprafetele lor si care infruntasera aproape 150 de ani flota engleza, inregistreaza un vadit regres datorat atat unui redus suport demografic, cat si angajarii lor in complicatii de ordin militar pe continent. Nemaiputand sa-si mentina vechile pozitii, ele ajung sa se subordoneze, in primul rand, puterii maritime a Marii Britanii. O situatie similara cunoaste si Spania, nevoita sa suporte cresterea influentei engleze in posesiunile ei extraeuropene.

De asemenea, Anglia veghea ca echilibrul continental sa fie mentinut, iar Franta, principala sa rivala, sa nu ajunga o superputere. In acest sens, se poate afirma ca cel putin in prima jumatate a secolului al XVIII-lea, dincolo de realul dezechilibru economic si militar dintre tarile continentului, principiul echilibrului a reusit totusi sa functioneze, neexistand, o perioada cat de cat mai indelungata, in care un singur stat sa domine Europa sau o parte insemnata a sa. De altfel, la o prima vedere, politica internationala a veacului al XVIII-lea nu difera prea mult de cea a epocii precedente, dar acum Europa nu mai este apanajul Austriei ori al Frantei, in viata politica afirmandu-se tot mai mult Marea Britanie, Rusia si Prusia, in timp ce Spania, Suedia si Imperiul otoman intra intr-un declin vizibil.

Diplomatia franceza nu putea uita numeroasele combinatii politico-diplomatice reusite in trecut si faptul ca principiul echi­librului, cu toate limitele sale, triumfase pe ruinele politicii falimentare a ambitiosului Ludovic al XIV-lea, iar angrenarea tarii de catre Ludovic al XV-lea intr-o serie de razboaie denumite "de lux" - razboiul pentru succesiunea la tronul Poloniei (1733-1735), razboiul pentru succesiunea la tronul Austriei (1740-1748) si Razboiul de 7 ani (1756-1763) - au slabit si mai mult Franta, vlaguind mai ales burghezia acesteia care avea nevoie de liniste in competitia ei cu burghezia britanica.

In a doua jumatate a veacului al XVIII-lea Franta va beneficia de serviciile unui mare diplomat - ne referim la Vergennes - care renunta la obiectivele seculare, absorbirea Tarilor de Jos si fixarea granitei la Rin, se apropie de vechiul rival, Casa de Austria, incheie tratate comerciale cu Anglia (1785) si Rusia (1787), sprijina tanarul stat american, cauta sa refaca prestigiul tarii sale la Istanbul, dar opera lui, odata cu disparitia creatorului ei (1787), va intra pe linia unui vizibil declin, datorita puternicelor contradictii ce framantau societatea franceza.

In acest timp, toata Europa, dar mai ales principalii protagonisti ai razboiului de succesiune spaniol, Anglia si Franta, doreau pacea, cele doua state, de puteri sensibil egale, avand de rezolvat probleme interne. In Marea Britanie, dinastia Hanovra inlocuise dinastia Stuart-Orania, iar in Franta, regentul, ducele Filip de Orleans (Ludovic al XV-lea era inca minor) se confrunta cu o puternica opozitie, ceea ce a dus la promovarea unei politici pacifiste, initiatorii ei fiind Robert Walpole[2] in Anglia si cardinalul Fleury[3] in Franta.

Habsburgii, principalii beneficiari ai tratatelor impuse de coalitia victorioasa a Bourbonilor in Franta si Spania dupa pacea de la Rastadt, nu mai respecta clauzele Tratatului de pace de la Karlowitz, pornind in 1716 un nou razboi impotriva Imperiului otoman, iar generalul Eugeniu de Savoia, invingator la Petrovaradin si Timisoara, reuseste sa ocupe Belgradul (18 septembrie 1717), una dintre cele mai puternice fortificatii din Europa.

Prin pacea de la Passarowitz (21 iulie 1718), mediata de Anglia si Olanda, Imperiul Habsburgic obtine Banatul, Oltenia, Serbia de Nord, cu Belgradul, devenind, practic, putere balcanica. Imparatul Carol al VI-lea (1711-1740), stimulat de succesele din sud-estul Europei, cauta sa-si intareasca pozitiile din Italia, nerenuntand in acelasi timp la ideea revenirii Habsburgilor pe tronul Spaniei, regele Filip al V-lea fiind considerat un uzurpator.

In Spania, puterea regala decazuse in timpul lui Carol al II-lea, ultimul reprezentant al dinastiei de Habsburg, iar operatiunile militare din timpul razboiului de succesiune au adus grave prejudicii tarii, si asa secatuita din cauza unei proaste administratii. Pierderea Gibraltarului, teritoriu spaniol, parte integranta a Peninsulei Iberice, reprezenta o profunda umilire deoarece acest important punct strategic revenea Marii Britanii, rivala de veacuri a Spaniei. Pe langa Gibraltar, Anglia ocupa insula Minorca si obtinea insemnate privilegii comerciale, dreptul exclusiv de a face comert cu sclavi, precum si alte avantaje in coloniile spaniole din America de Sud.

Traditia centralizatoare a Bourbonilor isi va pune amprenta si pe viata politica spaniola in timpul domniilor lui Filip al V-lea si Ferdinand al VI-lea (1746-1758), cand puterea regala va spori in detrimentul celei nobiliare, iar o serie de oameni politici capabili (Albertoni, baronul de Rippenda, marchizul de Ensanada), prin reformele intreprinse vor face ca la mijlocul secolului al XVIII-lea Spania sa devina un stat centralizat, cu o economie in mare parte redresata.

Portugalia, prin tratatul negociat de catre lordul Methuen in 1703, se gasea intr-o accentuata stare de dependenta politica si economica fata de Marea Britanie; ea va cunoaste dupa Utrecht o perioada de pace, mai ales datorita bunelor raporturi cu Spania, iar in doua jumatate a secolului al XVIII-lea va inregistra o oarecare inflorire economica, datorita politicii duse de remarcabilul om de stat Carvalho, marchiz de Pombal.

Dupa Utrecht asistam la o mai mare apropiere intre Olanda (Provinciile Unite ale Tarilor de Jos) si Marea Britanie, alianta cu Londra fiind o garantie impotriva Frantei, care cauta sa-i acapareze teritorii, a Prusiei, ce incepuse sa-si nelinisteasca vecinii, a Rusiei, devenita, dupa Poltava (1709), putere cu veleitati europene, in sfarsit, a Suediei, concurent principal in Marea Baltica.

Marile puteri din apusul Europei, in special Franta si Anglia, preocupate de succesiunea spaniola, n-au acordat importanta cuvenita rasaritului continentului, unde se derula razboiul ruso-suedez (1700-1721), conflict care prin epilogul sau a generat mutatii spectaculoase in Europa.

Dupa pacea de la Nystadt (1721), diplomatia rusa a dat dovada de multa abilitate cautand sa-si apropie Suedia, deoarece Anglia incerca sa creeze o alianta nordica din care urma sa faca parte si Suedia. Rusia reusea sa incheie, in 1724, un tratat de alianta cu fostul sau dusman, dupa ce mai inainte incercase sa injghebeze o alianta cu Spania, in scopul rasturnarii dinastiei de Hanovra si a restabilirii Stuartilor in Anglia.

Dar alianta ruso-suedeza a fost de scurta durata, in 1741 izbucnind un nou razboi sudo-suedez incheiat prin pacea de la Abo (7/18 august 1743), Suedia fiind obligata sa cedeze Rusiei o parte din Finlanda.

Secolul al XVIII-lea va permite Prusiei sa se afirme tot mai mult pe arena europeana, ajungand, cu timpul, sa joace un rol prepon­derent in politica continentului. Dupa cum se stie, electorul Frederic al III-lea (1689-1713), participand la razboiul pentru succesiunea spaniola de partea Imperiului Habsburgic, 1-a fortat pe imparat sa-i recunoasca titlul de rege al Prusiei (18 ianuarie 1701), lucru confirmat si de Tratatul de pace de la Utrecht, regele Prusiei era, de asemenea, suveran al comitatului Neufchatel, stapanind si ducatul Goldern (Gueldre), primit de la Spania, iar in urma pacii de la Stockholm (1720), Prusia capata cea mai mare parte din Pomerania Apuseana si gurile fluviului Oder, cu importantul port Stettin.

In actiunea de centralizare a statului, regele Frederic Wilhelm I (1713-1740), autoritar pana la violenta si brutal, dar remarcabil organizator, a creat o armata puternica, perfect instruita si echipata si, fara sa stirbeasca interesele economice ale feudalilor, a impus intreaga populatie a tarii la impozite, a favorizat industria si comertul, a adus in tara pe toti cei supusi persecutiei religioase, regatul Prusiei devenind un stat bine administrat si cu finante solide.

Italia reprezenta, in perioada respectiva, mai mult o notiune geografica, fiind impartita intr-un mare numar de state, dintre care patru - Venetia, Genova, Lucea si San Marino - erau republici.

Neimplicat in razboiul de succesiune spaniol, dar angajat, in schimb, in lungul "razboiului nordic" si avand de suportat ani de zile ocupatia suedeza si rusa, statul polonez cunoaste in secolul la XVIII-lea un vizibil declin, iesind din randul marilor puteri.

Prin infrangerea Suediei la Poltava se constata o crestere a influentei Rusiei in Polonia, regele August al II-lea (1697-1706; 1709-1733), neluand nici o masura impotriva acestei situatii; decesul sau, survenit in 1733, va duce la izbucnirea razboiului de succesiune la tronul Poloniei, conflict ce va angaja aproape toate statele europene. Coroana fiind electiva, Seimul avea de ales intre doi candidati: fostul rege Stanislaw Leszczynski (1706-1709), socrul lui Ludovic al XV-lea, impus polonezilor de Carol al XII-lea, dar inlocuit dupa Poltava, si fiul suveranului defunct, care era, in acelasi timp, la fel ca si tatal sau, elector al Saxoniei. Cu sprijinul marii nobilimi si a ambasadorului Frantei, Leszczynski este ales rege, dar minoritatea Seimului apeleaza la Rusia si trupele acesteia impun ca monarh pe electorul Saxoniei, care devine rege sub numele de August al III-lea (1733-1763); Imperiul tarist a intreprins respectiva actiune in consens cu Austria, pe baza acordului comun din 1726 privind mentinerea Poloniei in sfera lor de influenta. Pana la urma, August al III-lea a fost recunoscut rege al Poloniei, Stanislaw Leszczynski primind ducatul Lorenei de la arhiducele Francisc, viitorul sot al Mariei Tereza, careia ii revenea, in schimb, ducatul Toscanei, ultimul reprezentant al familiei de Medici neavand urmasi.

Moartea neasteptata a lui Carol al VI-lea (1711-1740), la putin timp dupa restabilirea pacii in Europa (tratatul de la Belgrad, din 18 septembrie 1739, pusese capat si razboiului ruso-austro-turc) a precipitat evenimentele. Prusia cautand sa profite de lipsa de expe­rienta a Mariei Tereza (1740-1780) si, mai ales, de faptul ca Austria avea tezaurul gol si armata dezorganizata. In situatie disperata, Maria Tereza se refugiaza in Ungaria si, in calitate de regina a coroanei Sfantului Stefan, face apel la supusii sai. Nobilimea maghiara, intrunita in cadrul Dietei de la Pressburg (Bratislava), isi exprima loialitatea fata de Maria Tereza, promitandu-i o armata de 100.000 de oameni. In timp ce aliatii sai erau angrenati cu toate fortele in operatiuni militare impotriva Austriei, luptand practic pentru inte­resele Prusiei, orice slabire a Imperiului Habsburgic fiind in favoarea acesteia, Frederic al II-lea incheie un acord secret cu Maria Tereza, fagaduindu-i sa nu pretinda niciodata alte teritorii in afara Sileziei Inferioare, cu orasele Breslau si Neisse. Concomitent, regele Prusiei obtine consimtamantul principelui elector al Bavariei, devenit imparatul Carol al VII-lea, de a anexa Silezia Superioara, aflata, de asemenea, in stapanirea Austriei, intuind insa ca Maria Tereza nu-i va ceda Silezia Superioara, Frederic al II-lea redeschide operatiunile militare, invingandu-i pe austrieci la Czaslau (mai 1742), dupa care, cu asentimentul Londrei, ocupa intreaga Silezie.

Sfatuita de Marea Britanie sa abandoneze provincia pierduta, dar in acelasi timp sa creeze si o bresa in randul coalitiei anti-habsburgice, prin tratatele de la Berlin si Breslau (iulie 1742), Maria Tereza cedeaza Silezia si comitatul Glatz, Prusiei.

In noua conjunctura, avand sprijinul nobilimii maghiare, Austria contraataca, in vara anului 1742, in Bavaria si Boemia, silind trupele franceze sa se retraga (garnizoana franceza din Praga, comandata de colonelul Chevert, a rezistat pana in decembrie 1742).

Cardinalul Fleury, dispus sa negocieze o intelegere, moare curand (ianuarie 1743), Franta continuand razboiul intr-o situatie tot mai complicata, deoarece Marea Britanie, sub pretextul respectarii "Pragmaticei Sanctiuni", considera momentul prielnic pentru a lovi Parisul in posesiunile sale extra europene.

Frederic al II-lea, interesat ca Anglia - prin intermediul Hanovrei - sa nu joace un rol preponderent in statele germane, ajunge la o intelegere cu Franta (1744) si reia operatiunile militare impotriva Austriei.

Razboiul de succesiune la tronul Austriei s-a incheiat prin pacea de la Aachen (Aix-la-Charppelle), din 18 octombrie 1748, tratatul de pace prevazand urmatoarele: toate puterile recunosteau "Pragmatica Sanctiune"; Austria ceda ducatele Parma si Piacenza fratelui regelui Spaniei, don Filip; in componenta regatului Sardiniei intra o mica parte din ducatul Milano (zona malului drept al raului Tessin); recunoasterea lui Francisc I (1745-1765), sotul Mariei Tereza, ca imparat german (el obtinuse demnitatea imperiala in urma mortii lui Carol al VII-lea). Desi Prusia nu a semnat Tratatul de la Aachen, la insistentele Frantei, s-a consemnat intr-un articol drepturile acesteia asupra Sileziei; in sfarsit, intre Franta si Marea Britanie pacea a fost restabilita pe baza respectarii statu quo-ului ante bellum.

Insuccesele suferite in razboiul din anii 1740-1748 au scos in evidenta, odata in plus, racilele ce macinau edificiul habsburgic. Ca urmare, Maria Tereza a initiat o serie de reforme, a creat o admi­nistratie centralizata, a infiintat, inca din 1742, Cancelaria aulica si de stat, in fruntea careia a fost numit contele Kaunitz, a reorganizat si modernizat armata, pregatindu-se pentru un nou razboi cu Prusia.

Dupa incheierea pacii din 1748, in intreaga Europa se constata o mare criza diplomatica, cunoscuta sub numele de "inversarea aliantelor", deoarece relatiile incordate intre Austria si Prusia, pe de o parte, intre Anglia si Franta, pe de alta, impuneau noi aranjamente intre state.

Rusia se considera o aliata fireasca a Austriei, deoarece conlu­crasera intr-o serie de actiuni, mai ales in "problema orientala", iar curentul antiprusian se manifesta tot mai pregnant in cercurile conducatoare de la Petersburg, mai ales in urma crizei survenite cu ocazia succesiunii la tronul Suediei (1751), cand cele doua puteri sustineau doi candidati diferiti.

In 1755 se incheie alianta dintre Imperiul tarist si Marea Britanie, Rusia obligandu-se ca in cazul unui conflict intre Anglia si Prusia, sa invadeze Prusia Orientala, in schimbul unei sume forfetare de 500.000 lire sterline si a unei subventii anuale de 100.000 lire sterline.

In acelasi timp, diplomatia engleza incerca, cu mare abilitate, sa-si indrepte lovitura principala asupra Frantei, injgheband o coalitie in compunerea careia urmau sa intre, alaturi de Rusia, Austria si Prusia.

Frederic al II-lea incepe tratativele cu englezii, ofera acestora garantii doar pentru Hanovra, caci nu avea forta de a se angaja in razboiul maritim dintre Anglia si Franta, cerand o actiune similara din partea Londrei, in cazul unui atac rusesc. Pe o asemenea baza, in ianuarie 1756 s-a incheiat tratatul de la Westminster care a avut efectul unei bombe in cercurile diplomatice ale Europei si a provocat indignare si stupoare, mai ales la Petersburg si Versailles.

In noua conjunctura, era si logic ca aliantele sa fie revizuite si sa se ajunga la apropierea intre cele doua mari rivale din trecut: Franta si Austria. Terenul incepuse a fi pregatit in aceasta directie din 1748 si mai ales in anii urmatori, cand Kaunitz, aflat in fruntea ambasadei austriece la Paris, asigura ca Maria Tereza este gata sa renunte la o parte din provinciile sale din Belgia (Flandra si Brabant), daca Franta o va ajuta sa recastige Silezia. Kaunitz se straduia sa-i convinga pe francezi ca, datorita unor erori comise de Austria si Franta, au reusit sa profite Prusia si Sardinia, iar persistarea in continuare in aceste erori va duce la intarirea Prusiei in viitor.

Ceea ce 1-a determinat pe Frederic al II-lea sa se separe fara sa regrete de Versailles a fost nemultumirea fata de influenta franceza crescanda in Germania si teama de a nu fi blocat in actiunile sale de Saxonia si Polonia (unde dupa cum se stie, domnea tot dinastia de Saxa), ambele aflate in orbita diplomatiei franceze. In plus, Frederic al II-lea intuia ca intre Londra si Petersburg exista o intelegere secreta si astfel, Imperiul tarist, anihilat indirect, nu-i mai putea ameninta flancul drept, destul de vulnerabil. Pentru Marea Britanie, Prusia reprezenta aliatul ideal, mai putin scump decat Rusia, situat in apropierea Hanovrei si, totodata, statul ce-i putea oferi concursul tarilor protestante; in acelasi timp, Prusia constituia o amenintare pentru fortele franceze de pe continent.

Atacul flotei britanice impotriva celei franceze, in 1755, a dus practic la reizbucnirea razboiului si la necesitatea pentru Versailles de a gasi, cat mai repede, aliatii.

In conditiile date, nemaiavand alta alternativa Franta se indreapta spre Imperiul Habsburgic, in mai 1756 semnandu-se la Versailles, primul tratat de alianta franco-austriac, partile fagaduindu-si un sprijin militar, cu o armata avand un efectiv de 24.000 de soldati. Alianta dintre cele doua vechi rivale a produs senzatie atat in lumea diplomatica, cat si in cercurile influente ale statelor europene, indiferent de marimea acestora. La Istanbul, unde se sconta ca ami­citia cu Franta reprezinta un obstacol in calea inaintarii habsburgice dincolo de Dunare si Sava, fapt ilustrat elocvent cu ocazia pacii de la Belgrad, diplomatia otomana fiind extrem de nelinistita de vestea semnarii, in noiembrie 1756 si a aliantei ofensive si defensive dintre Paris si Petersburg. Vergennes s-a vazut obligat sa dea dovada de multa inventivitate pentru a potoli spiritele iritate; el a demonstrat ca tratatul cu Rusia este, de fapt, o diversiune menita sa contracareze eventuala alianta dintre Imperiul tarist si Anglia, explicand totodata ca alianta ar avea un scop pur comercial.

Rusia, la randul sau, spera ca alianta cu Franta va obliga Versailles-ul sa nu mai intervina in problemele Poloniei, considerata ca facand parte din sfera de influenta tarista. Ludovic al XV-lea era gata sa dea o asemenea garantie, deoarece la Paris se considera ca limitarea amestecului francez in Polonia este ceva trecator, iar Franta avea nevoie expresa de armatele rusesti impotriva lui Frederic al II-lea.

Rusia denunta acordul cu Marea Britanie si incheie o alianta ofensiva-defensiva cu Austria in martie 1756, obligandu-se sa o ajute cu o armata de 80.000 de soldati, in caz de victorie, Austria relua Silezia, iar Imperiul tarist primea Prusia Orientala.

Diplomatia franceza a reusit sa atraga de partea grupului austro-franco-rus pe printul elector al Saxoniei (in acelasi timp rege al Poloniei), precum si Suedia, careia i se promisesera subventii si, in cazul unui razboi victorios, Pomerania. Coalitia a fost definitiv inchegata prin tratatele de alianta ruso-austriac din februarie 1757 si franco-austriac din mai 1757.

Se infruntau aproape toate statele europene, pe de o parte Marea Britanie si Prusia, pe de alta parte Franta, Austria, Rusia, Polonia si Saxonia, impotriva Prusiei indreptandu-se o armata ale carei efective se apropiau de 500.000 de ostasi.

Desi trupele prusiene nu depaseau 200.000 de soldati, e drept, perfect echipati si instruiti. Frederic al II-lea a reusit, in majoritatea cazurilor, sa contracareze cu succes ofensiva adversarilor sai. Din zece batalii el a pierdut doar trei, actionand cu mare rapiditate si nepermitand inamicului sa concentreze, intr-un singur loc, mari efective; de asemenea, Frederic al II-lea a fost favorizat de inca­pacitatea unor generali ai aliatilor, promovati prin protectii, de incetineala si conservatorismul de care dadeau dovada, comanda­mentele rus, francez si austriac.

Cotitura produsa in politica externa a Rusiei prin moartea tarinei Elisabeta Petrovna (1741-1761) si venirea la tron a lui Petru al III-lea (1761-1762), mare admirator al lui Frederic al II-lea, imbunatateste situatia Prusiei; in plus, Franta isi retrage o parte din unitati pentru a le folosi impotriva Angliei, iar Austria, sleita economic si tematoare de un atac din partea Portii, inclina spre o cat mai grabnica solutionare a conflictului.

Pentru a lupta cu eficacitate impotriva Marii Britanii, Choiseul, noul ministru de externe al Frantei, a trebuit sa ajunga la compro­misuri cu Viena; astfel, in martie 1759 se incheie cu Imperiul Habsburgic al treilea tratat de la Versailles, Franta renuntand la pretentiile sale asupra Tarilor de Jos, Austria, in schimb acceptand reducerea efectivelor trupelor franceze ce urmau sa o ajute in con­fruntarea cu Prusia.

Urcarea pe tronul Spaniei a regelui Carol al III-lea (1759-1788), adversar hotarat al Angliei, duce la o apropiere franco-spaniola astfel ca la 15 august 1761, se semneaza cel de-al treilea "pact de familie" intre Madrid si Paris si, drept urmare, in 1762 Spania intra in razboi impotriva Marii Britanii.

Cu tot eroismul marinei franceze, englezii isi mentineau superioritatea atat in Marea Mediterana, cat si in Oceanul Atlantic si Oceanul Indian. In America de Nord, in urma abandonarii Quebecului, in 1759, si a capitularii Montrealului, in septembrie l760, Franta pierdea Canada; in India, britanicii reusind sa castige de partea lor cativa suverani locali, ocupa in 1761 majoritatea posesiunilor franceze din Dekkan, Malabar si Nemgal.

Spre sfarsitul anului 1762, beligerantii, epuizati de eforturile acute pe campul de lupta doreau pacea. August al III-lea accepta rolul de mediator intre Habsburgi si Frederic al II-lea, iar in urma negocierilor dintre cele doua parti, purtate la Hubertsburg, la 15 februarie 1763 se semneaza pacea dintre Austria si Prusia. Tratatul de la Hubertsburg, constituit din 21 de articole, prevedea ca Silezia si comitatul Glatz sa ramana in posesia Prusiei (art. 3 si 7), iar articolele preliminare ale pacii de la Breslau, din 1742, Tratatul de pace de la Berlin si Tratatul de pace de la Dresda, din 1743, erau reconfirmate, in masura in care noul tratat nu le deroga; practic, Austria recunostea, pentru a doua oara, pierderea Sileziei, Tratatul de la Hubertsburg confirmand, de fapt, prevederile pacii de la Aix-la-Chappelle.

Cu cateva zile inaintea semnarii pacii de la Hubertsburg, delegatii britanici si francezi iscaleau la Paris, in 10 februarie 1763, pacea dintre Anglia si Franta, punandu-se astfel capat razboiului maritim si din colonii.

Franta pierdea Canada, dar isi pastra dreptul de a pescui si usca peste in estuarul fluviului St. Laurentiu si pe coastele insulei Terra Nova, in stapanirea ei ramanand insulele Saint-Pierre si Miquelon (situate la sud de Terra Nova); ea renunta, de asemenea, la malul stang al fluviului Mississippi, inclusiv la valea Ohio, exceptie facand orasul New Orleans, necucerit de britanici in cursul numeroaselor conflicte din veacul al XVIII-lea (art. 4-7). Franta ceda o parte a posesiunilor din Antile, pastrand insa in stapanirea sa insulele Guadelupa, Maria Galanta, Desirada si Martinica (art. 8); britanicii obtineau coasta Senegalului (art. 10), iar francezii ramaneau in India doar cu cele cinci localitati prevazute si prin pacea de la Aix-la-Chappelle si anume Chandernagor, Yanaon, Podichery, Karikai si Mahe, puncte nefortificate si cu hinterlanduri limitate strict la zona de coasta (art. 11) de asemenea, Franta se obliga sa distruga toate fortificatiile de la Dunkerque.

Tot acum se incheia si pacea dintre Spania si Marea Britanie, in baza careia Anglia restituia Spaniei, Cuba si Filipine, ocupate in timpul razboiului, iar Spania ii ceda insula Minorca, Florida si teri­toriul de la est si sud-est de fluviul Mississippi, primind in schimb, de la Franta, Lousiana.

Tratatul de la Paris dadea o puternica lovitura Frantei, iar oscilatiile si politica nehotarata a lui Ludovic al XV-lea au determinat o scadere a influentei Parisului in Polonia si in Imperiul Otoman, golul lasat de Franta in estul si sud-estul Europei, ingaduind Rusiei si Prusiei sa-si satisfaca ambitiile in Polonia. Falimentul politicii franceze era, peste cativa ani, descris cat se poate de sintetic de un contemporan, in urmatoarea apreciere: " guvernul n-a mai avut nici ordine in finante si nici o politica ferma. Franta si-a pierdut influenta in Europa; Anglia domnea linistita pe mari si cucerise, fara nici o piedica, ambele Indii. Puterile nordice au impartit Polonia. Echilibrul stabilit prin pacea westfalica s-a naruit".

Razboiul de 7 ani a reprezentat unul din evenimentele impor­tante ale evolutiei politice europene in secolul al XVIII-lea, iar tratatele de la Hubertsburg si Paris constituie expresia intaririi considerabile a pozitiilor detinute de Marea Britanie si Prusia; de asemenea, dupa Razboiul de 7 ani, Imperiul tarist a inceput sa practice tot mai activ la solutionarea problemelor majore ale conti­nentului, iar monarhia habsburgica, pentru a putea ramane o mare putere, se vedea obligata sa-si orienteze politica externa si sistemul aliantelor.

Tratatul de pace de la Paris a consfintit prabusirea primului imperiu colonial francez, instaurarea puterii maritime a Marii Britanii, precum si extinderea posesiunilor sale coloniale in detrimentul Frantei si Spaniei; concomitent, prin obligarea celor 13 colonii din America de Nord sa suporte o parte a cheltuielilor Razboiului de 7 ani, Anglia si-a subminat intr-o mare masura pozitiile detinute in Lumea Noua, consecintele avand sa fie suportate curand de metropola.

In perioada cuprinsa intre sfarsitul Razboiului de 7 ani si izbucnirea Revolutiei burgheze din Franta istoria a inregistrat trei evenimente majore: prima impartire a Poloniei (1772), incheierea Tratatului de la Kuciuk-Kainargi (1774), proclamarea independentei coloniilor engleze din America de Nord, razboiul lor victorios impotriva Marii Britanii si constituirea Statelor Unite ale Americii (1776-1783) - ce vor determina o schimbare a raportului de forte, a echilibrului existent pana atunci in lume, in sfarsit a sistemului instaurat prin pacea westfalica, caruia mutatiile generate de tratatele de la Karlowitz, Utrecht, Rastadt, Passarowitz, Belgrad si Paris nu-i adusesera, pana atunci, modificari esentiale.

Prima impartire a Poloniei, cu urmari dramatice pentru acest mare stat ce a jucat un rol important in istoria Europei, a reprezentat un precedent periculos, principala sa urmare fiind intarirea legaturilor intre cele trei state conservatoare - Austria, Rusia si Prusia - care ulterior vor actiona in comun, in ciuda multiplelor divergente existente intre ele.

Pacea de la Kuciuk-Kainargi, prin prevederile sale, dadea Imperiului Otoman o lovitura mult mai grea decat infrangerea din fata Vienei (1683), ori conditiile impuse la Karlowitz, deschizand Rusiei posibilitatea de a interveni "oficial" in politica interna a Portii. Jaques Droz subliniaza ca, initial, penetratia rusa spre posesiunile otomane nu a fost sesizata de catre diplomatia europeana, ce asista indiferenta la un asemenea grav eveniment, actiunile Imperiului tarist fiind chiar incurajate, in prima faza, de catre Anglia, deoarece Rusia reprezenta o piata sigura de desfacere pentru marfurile britanice, deci era un client avantajos ce nu trebuia suparat. Abia mult mai tarziu, Marea Britanie - nemultumita de neutralitatea adoptata de Rusia in timpul razboiului purtat impotriva coloniilor din America de Nord, ceea ce a dus la o racire treptata a relatiilor dintre cele doua tari si chiar la un incident diplomatic denumit "al Oceakovului"[4] va deveni un spriji­nitor ferm al mentinerii integritatii Imperiului otoman si un adversar deschis al proiectelor balcanice si orientale ale tarismului.

Aparitia Statelor Unite nu va influenta, pentru moment, viata politica europeana si relatiile internationale, desigur, daca facem abstractie de infrangerea Angliei in razboiul purtat cu statul american si de palida revansa luata de Franta si Spania cu ocazia incheierii tratatului de la Versailles; evenimentele ulterioare si, in primul rand, atitudinea S.U.A. in timpul razboiului de eliberare purtat de coloniile spaniole din America Centrala si de Sud vor dovedi ca la 4 iulie 1776 se semna actul de nastere al unei noi mari puteri.

Franta, dupa infrangerile suferite in timpul Razboiului de 7 ani, reuseste sa includa in frontierele sale Lorena si Corsica (1766, respectiv, 1768), iar Vergennes, renuntand la obiectivul secular, ocu­parea Tarilor de Jos, incearca o apropiere de Habsburgi si Romanovi.

Viena isi imbunatateste relatiile cu Istanbulul si, prin masinatii subtile, Habsburgii obtin de la Poarta, in 1755, Bucovina, parte integranta a Moldovei, cu mormantul lui Stefan cel Mare, provincie plastic denumita intr-o lucrare a istoriografiei franceze, "prelungire naturala a Moldovei". Totodata, diplomatia vieneza se amesteca in razboiul de succesiune al Bavariei (1778-1779), Iosif al II-lea (1765-1790), ca imparat in razboiul de succesiune al Bavariei casatorindu-si fiica cu electorul Maximilian Joseph, in vederea consolidarii Austriei in cadrul statelor germane; concomitent, Habsburgii isi intaresc pozitiile in Italia, unde fratele lui Iosif al II-lea, viitorul imparat Leopold, domnea la Florenta in calitate de mare duce de Toscana si unde influenta austriaca era preponderenta.

Prin anexarea Crimeii (1783), Rusia, marea beneficiara a pacii de la Kuciuk Kainargi, repurta un succes considerabil din punct de vedere economic si militar, deoarece inlaturase pericolul tatar si dobandise posibilitatea construirii unui port militar in zona ce va primi denumirea de Sevastopol; pentru otomani, pierderea Crimeii insemna desprinderea, pentru prima oara, a unui teritoriu locuit de musulmani, sultanii turci fiind nevoiti sa faca uz, de-acuma de titlul lor de califi, pentru a pastra astfel unele legaturi spirituale cu hanatul Crimeii.

La incheierea Razboiului de 7 ani, mica Prusie este recunoscuta ca putere de prim rang in Europa, ceea ce ii ingaduie lui Frederic al II-lea sa urzeasca diverse combinatii in intentia de a-si extinde teritoriul, mai ales in detrimentul Suediei si Poloniei.

In aceasta perioada, Prusia gaseste in persoana Ecaterinei a II-a (1762-1796) - interesata in alipirea teritoriilor ucrainene si bieloruse, aflate sub jurisdictie poloneza, precum si a Crimeei si a tuturor zonelor sudice detinute inca de tatari - un aliat de nadejde, ceea ce il va determina pe Fr. Engels, care analiza momentul istoric respectiv, cand decaderea Suediei, Poloniei si Portii, era deosebit de vizibila, sa ajunga la concluzia ca "niciodata situatia internationala nu a fost atat de favorabila planurilor de cucerire ale tarismului"[5].

Pe de alta parte, regele Prusiei, strateg recunoscut si diplomat subtil, total lipsit de scrupule cand era vorba sa-si atinga telurile politice, constient ca Imperiul tarist avea nevoie de sprijinul sau impotriva Austriei, conditioneaza acordarea acestuia, in primul rand, de incheierea unei aliante prin care Rusia sa recunoasca apartenenta la Prusia a tuturor teritoriilor ocupate in ultima vreme si, in special, a Silezei.

Rusia nu putea respinge oferta Prusiei, deoarece exista riscul ca Frederic al II-lea sa se inteleaga cu Franta in detrimentul Petersburgului si astfel se ajunge la incheierea tratatului din 1764, care prevedea, printre altele, ca teritoriile estice ale Poloniei sa revina Rusiei, Prusia urmand sa obtina Pomerania poloneza, evitandu-se astfel despartirea Brandemburgului de Prusia Orientala.

Istoriografia sovietica considera respectivul tratat drept un succes deosebit al diplomatiei ruse, Rusia putand, in general, fara a depune eforturi, sa joace un rol primordial in Europa. Numirea de catre Ecaterina a II-a, la sfarsitul anului 1764, a diplomatului Papin[6] in fruntea Colegiului de politica externa consfintea recunoasterea oficiala a unui asemenea program.

Apropierea ruso-prusiana si tratatul din 1764 sunt calificate de istoriografa poloneza ca inceputul unui nou sistem, asa-numitul "sistem nordic", opus fostei coalitii anti-prusiene, formata din Austria, Spania si Franta si denumita "sistemul sudic".

Suedia, aflata in acest moment intr-o etapa de reforme interne, inaugureaza pe plan extern o vizibila apropiere de Rusia, cu ajutorul careia spera ca va putea recuceri Norvegia, Diplomatia tarista incuraja o asemenea orientare, mai ales ca in trecut Franta, prin intermediul Suediei, Poloniei si Imperiului Otoman, incercase sa blocheze drumul Rusiei spre vestul continentului. Imperiul tarist avea alaturi de el Marea Britanie, ambele puteri sustinand acele grupari care se opuneau modernizarii structurilor statului si cautand sa impiedice, prin orice mijloace, o noua alianta franco-suedeza. Incheierea, in 1766, a tratatului comercial dintre Suedia si Anglia, cu mari avantaje pentru ultima, constituia, de fapt, recompensa obtinuta de britanici ca urmare a adoptarii punctului de vedere rusesc in problemele Poloniei si Suediei.

Concomitent, baronul Korf, ambasadorul Rusiei in Danemarca, la indicatia lui Papin, trebuia sa pregateasca terenul in vederea unei aliante nordice formata din Rusia, Prusia si Danemarca, secondate de catre Polonia si Suedia; blocul nordic, indreptat in primul rand impotriva Angliei si Frantei, urma sa beneficieze si de sprijinul Angliei. Proiectul nu a devenit realitate, pentru ca Frederic al II-lea, satisfacut de ceea ce obtinuse prin tratatul de la Petersburg, nu dorea sa-si asume obligatii in plus, care practic avantajau numai Rusia.

Polonia, de peste 30 de ani satelit al Imperiului tarist - regele elector August al III-lea obtinand coroana cu ajutorul Rusiei si Austriei - fusese in timpul Razboiului de 7 ani o importanta baza de aprovizionare si manevra pentru armatele tariste.

Dupa moartea lui August al III-lea era firesc ca fiul sau sa-i succeada, iar Rusia si Austria, sprijinitoarele tatalui, sa-1 sustina in continuare si pe fiu. Evenimentele au luat insa un cu totul alt curs, deoarece Ecaterina a II-a suspecta politica Vienei, devenita acum aliata Frantei, si dorea pe tronul Poloniei un rege "folositor intereselor Imperiului (tarist - n.n.), care sa nu-si poata pune decat in noi si in nimeni altul, nadejdea de a ajunge la aceasta demnitate".

Cu sprijinul trupelor rusesti si asentimentul Prusiei, in 1764, Stanislas August Poniatowski este ales rege al Poloniei[7], descendent al unei ilustre si vechi familii nobiliare poloneze. In varsta de 32 de ani, inteligent, instruit, noul monarh era un admirator sincer al sistemului de guvernamant britanic si chiar de la inceputul domniei a luat o serie de masuri care vizau modernizarea statului; astfel, in 1765 este fondata Scoala de cadeti, prima institutie de invatamant cu caracter laic din Polonia, destinata pregatirii cadrelor din armata si administratie; in acelasi an incepe editarea revistei "Le Moniteur", care milita pentru centralizarea statului, combatand ignoranta, conservatorismul si anarhia.

Impotriva politicii de reforme preconizata de noul rege s-a ridicat insa opozitia conservatoare sprijinita de Rusia (Imperiul tarist semnase, de altfel, la 11 aprilie 1764, un tratat cu Prusia, unde se preciza necesitatea impiedicarii instaurarii monarhiei ereditare, pregatindu-se astfel imixtiunea comuna in politica interna a Poloniei) si, sub pretextul apararii ortodocsilor si a mentinerii cu orice pret a dreptului de liberum veto, cea mai daunatoare practica a Seimului (o lege nu putea fi adoptata daca avea impotriva chiar si un singur vot), marii magnati - la sugestia ambasadorului rus Repin - formeaza Confederatia de la Radom, ceea ce genereaza declansarea razboiului civil, dublat de puternice miscari taranesti.

Interventia trupelor tariste, in octombrie 1767, duce la inche­ierea Tratatului ruso-polonez de la Varsovia (23 februarie 1768), care confirma asa zisele "drepturi cardinale" (perpetuarea liberum veto-ului, eligibilitatea regelui etc.). Chiar daca, la insistentele Portii armata rusa va parasi Polonia, independenta si suveranitatea statului erau grav atinse, Rusia si Prusia amestecandu-se brutal in politica interna poloneza.

Imixtiunea Rusiei tariste a dus la formarea Confederatiei de la Bar, constituita dintr-o puternica grupare a nobilimii ce lupta pentru independenta tarii si unde clerul catolic juca un rol important. Confederatia solicita ajutorul Portii si al Frantei, care-i trimite subsidii si un grup de ofiteri condus de colonelul Ch. Dumouriez; Confe­deratia, dupa o serie de succese militare, hotaraste la 22 octombrie 1770 detronarea lui Stanislas Poniatowski. Victoria obtinuta de Suvorov la Lanckorona (1771), incercarea Confederatiei de a-1 captura pe rege - fapt ce a compromis-o in ochii Europei monarhice - si capitularea ultimelor sale trupe la Czestochowa (august 1772) duc la incheierea razboiului civil din Polonia.

Imperiul otoman, aflat intr-o vizibila stare de decadere, nu putea uita avantajele pacii de la Belgrad, iar interventiile repetate ale Rusiei in zonele Caucazului, Cubanului, Crimeii, in sudul Poloniei nelinisteau profund Istanbulul, mai ales ca patrunderea tarismului in teritoriile sud-poloneze deschidea Rusiei drumul spre Tarile Romane si Peninsula Balcanica, unde romanii, bulgarii, grecii si celelalte popoare asteptau prilejul eliberarii de sub stapanirea otomana. In acelasi timp, adversarii tarismului din Polonia solicitau sprijinul Portii, iar tatarii din Crimeea amenintau ca se vor supune de buna-voie Ecaterinei a II-a, in cazul cand Istanbulul nu le mai asigura protectia.

Incendierea de catre cazaci a unui sat de la frontiere hanatului Crimeii a constituit pretextul declansarii, in octombrie 1768, a razboiului ruso-turc, cunoscut in istoriografia otomana sub numele de "razboiul polonez".

Trebuie aratat insa ca Poarta a facut acest pas abia dupa ce Imperiul Habsburgic si mai ales Franta i-au promis ajutorul lor. Este interesant de amintit ca Ludovic al XV-lea, convins de urmarile nefa­vorabile pentru otomani a unui razboi ruso-turc, indemna totusi diplomatii francezi sa gaseasca argumente pentru inceperea ostili­tatilor, socotind ca "putin ne va pasa (de consecinte - n.n.) de vreme ce va fi realizat obiectivul in vederea unei explozii imediate".

Nu vom intra in amanuntele razboiului ruso-turc, care a durat - cu intermitentele datorate tratativelor si armistitiilor dintre beligeranti - sase ani, ci ne vom opri asupra desfasurarilor diplomatice si a pozitiei adoptate de marile puteri, tot mai contrariate de victoriile pe uscat si pe mare obtinute de trupele si flota tarista.

Franta, vazand insuccesele otomanilor, s-a limitat doar la trimi­terea catorva experti militari, intensificandu-si insa actiunile in Polonia, unde - dupa cum am aratat mai sus - se gasea o "misiune militara" in frunte cu colonelul Charles Dumouriez.

Succesele militare rusesti din anii 1770-1771 au alarmat insa si mai mult Viena, tematoare de o stabilire a Imperiului tarist pe linia Dunarii. Pentru a contracara aceste actiuni, Austria incheie un acord secret cu Poarta in iulie 1771, aceasta promitandu-i ca va ceda, in caz de ajutor militar - dupa unii autori - o parte din Tara Romaneasca, dupa altii, Serbia.

Rusia, la insistentele Austriei si Prusiei, renunta la ideea scoa­terii Moldovei si Tarii Romanesti de sub tutela otomana, iar Maria Tereza accepta sa participe la impartirea Poloniei.

Negocierile dintre Austria, Prusia si Rusia privind impartirea Poloniei s-au prelungit circa un an, Petersburgul urmarind achizitii teritoriale moderate, pentru a putea influenta in acest sens Viena si Berlinul, deoarece avea intentia sa tina sub tutela sa exclusiva statul polonez amputat.

La 25 iulie 1772 cele trei puteri ajung la un acord privind teri­toriile poloneze ce urmau sa le ocupe: Prusia obtinea 36.000 km² si o populatie de 580.00 locuitori, Austria 83.000 km² si o populatie de 2.650.000 locuitori, iar Rusia 92.000 km² cu o populatie de 1.300.000 locuitori. Cea mai avantajata era Prusia care, ocupand gurile Vistulei, controla intregul comert polonez din zona, ceea ce a atras nemultumirea Angliei si Olandei; Austriei ii reveneau teritorii dens populate, cu bogatii subterane (mai ales mine de sare).

Regele Stanislas Poniatowski a declansat o campanie in Occident (mai ales in Anglia, in presa si in Parlament), demonstrand ilegalitatea acestei dezmembrari si a solicitat interventia Frantei si a altor state in sprijinul Poloniei, apel ramas fara efect.

Intrucat Seimul tergiversa ratificarea dezmembrarii partiale a statului, cele trei puteri au amenintat cu ocuparea de noi teritorii, astfel ca la 30 septembrie 1773, prima impartire a Poloniei era un fapt implinit. Acorduri comerciale oneroase completau subjugarea si decaderea statului polonez; desi pierdea cca. 30 % din teritoriu si 35 % din populatie, Polonia ramanea totusi unul din statele mari ale Europei, ca suprafata depasind Spania si fiind sensibil egala cu Franta, dar ea avea o pozitie considerabil subrezita pe plan international si, ceea ce era mai grav, se crease un precedent in istorie, cand forta si agresi­vitatea reusisera sa dezmembreze un stat secole de-a randul indepen­dent.

Asa cum remarcase, de altfel si Corneliu Blaga, se poate constata ca diplomatia "despotilor luminati" nu se impiedica de nici un argument istoric, nu are scrupule, forta unui stat constituind argumentul principal si hotarator in relatiile cu vecinul mai slab si lipsit de aparare, iar istoria Poloniei in secolul al XVIII-lea este elocventa din acest punct de vedere.

Corneliu Blaga consemneaza in continuare ca, alaturi de "chestiunea poloneza", evolutia "problemei orientale" este un exemplu suplimentar si elocvent de interventie brutala in afacerile interne ale unui stat.

Pentru a gasi o solutie, Imperiul otoman a purtat la Focsani si Bucuresti, intre 27 iulie 1772-22 martie 1773 (operatiunile militare incetasera conform armistitiului de la Giurgiu din 30 mai 1772), tratative directe cu Rusia, negocierile incheindu-se fara nici un rezultat, in urma unor noi succese militare rusesti, repurtate la sud de Dunare, Poarta este nevoita sa incheie, la 10/21 iulie 1774, pacea de la Kuciuk-Kainargi.

Mentionam ca dupa izbucnirea razboiului ruso-turc, in Moldova si Tara Romaneasca au luat nastere detasamente de voluntari romani care au luptat alaturi de armata rusa impotriva fortelor otomane. Amintim astfel patrunderea in Bucuresti, la 16 noiembrie 1769, a unui detasament de voluntari romani condus de Ilie Lapusneanu, incercarea fortelor ruso-romane de a elibera Giurgiu, precum si de lupta de langa Comana, unde otomanii, superiori in efective au nimicit corpul condus de Parvu Cantacuzino; de asemenea, in bataliile de la Larga si Cahul (7 si respectiv 21 iulie 1770), soldate cu victoria trupelor ruse conduse de maresalul P.A. Rumeantev, s-au distins si detasamentele voluntarilor romani.

Cu ocazia tratativelor purtate la Focsani, delegatii ale boierilor si inaltul cler din Tara Romaneasca si Moldova au revendicat revenirea la domnii pamanteni, independenta si unirea celor doua tari, sub garantia Austriei, Prusiei si Rusiei, in baza capitulatiilor incheiate cu Poarta in secolele XV-XVI.

In memoriul boierilor valahi, semnat de Nicolae Dudescu, Mihail Cantacuzino, Pana Filpescu, Pantazi Campineanu, Stefan Topliceanu, Grigore Baleanu, Ioan Baleanu s.a., redactat la 29 iulie/4 august 1772 la Golesti, si adresat reprezentantului habsburgic prezent la tratativele de la Focsani, se arata ca Moldova si Tara Romaneasca s-au bucurat de libertate deplina sub domnitorii pamanteni, si ca impreuna cu Transilvania au luptat impotriva expansiunii otomane si nu s-au inchinat Portii decat dupa obtinerea unor conditii "folositoare si insemnate"[8]. Se mentioneaza ca Turcia a respectat actele de inchinare ("capitulatiile") iar samavolniciile, abuzurile, spolirea fara masura a bogatiilor, darile nenumarate etc., au inceput odata cu domnii fanarioti; boierii cereau, in noua conjunctura, recunoasterea vechilor libertati si privilegii, domni pamanteni, scoaterea de sub tutela otomana (acceptand insa plata tributului), Austria, Rusia, si Prusia urmand sa garanteze aplicarea exacta a acestor deziderate.

Tot in 1772, Ienachita Vacarescu, refugiat la Brasov, trimite un memoriu protestatar marelui vizir, solicitand respectarea vechilor tratate, inlaturarea abuzurilor si revenirea la domniile pamantene.

Boierii romani au prezentat la Focsani textul asa-numitelor "capitulatii" (actele de "inchinare" ale lui Mircea de Mare - 1386-1418, Laiota Basarab -1473-1477, cu intreruperi, Bogdan al III-lea - 1504-1517), documente ce au constituit argumentul juridic al reven­dicarii autonomiei complete in cadrul Imperiului otoman, precum si al articolului 16 al Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi si a hatiserifului de privilegii acordat Moldovei si Tarii Romanesti in 1774.

Tratatul de la Kuciuk Kainargi marcheaza o etapa extrem de importanta in evolutia problemei orientale, odata cu aplicarea lui majoritatea pretentiilor anterioare rusesti fiind satisfacute.

Hanatul Crimeii, vasal Imperiului otoman din 1475, ce stapanea in afara de Crimeea propriu-zisa, Bugeacul, o parte din Cuban si zona Azovului, devine independent, hanul[9] nefiind subordonat vreunuia din cele doua imperii, iar Rusia se angaja sa predea tatarilor " intreaga tara care se intinde pana la hotarele Poloniei, aflatoare intre Bug si Nistru, facand exceptie fortareata Oceakov, impreuna cu vechiul sau tinut, care va ramane, ca si in trecut, Sublimei Porti" (art. 3).

Peste cativa ani, asa cum am amintit mai sus, Rusia va alipi Hanatul Crimeii[10] (1783), obtinand, pe langa securitatea teritoriilor sale sudice, o foarte larga iesire la Marea Neagra.

Conform tratatului, Rusia isi asigura iesirea nu numai la Marea Neagra, dar si libertatea navigatiei flotei sale comerciale pe toate marile care scalda teritoriile controlate de otomani, cu intrare libera prin Stramtori si prin toate canalele (art. 11); de asemenea, Poarta permitea rusilor sa faca in posesiunile sale "comert atat pe pamant cat si pe apa, navigand chiar pe fluviul Dunarea () cu aceleasi privilegii de comert, ca de exemplu francezii si englezii" (art. 11).

Pentru clauzele deosebit de importante ale tratatului s-a numarat si aceea a protectiei bisericii ortodoxe din cuprinsul Imperiului otoman, specificandu-se ca " Sublima Poarta isi ia angajamentul de a proteja in mod constant religia crestina si bisericile acestei religii" (art. 7).

Tratatul de pace cuprinde, de asemenea, o serie de prevederi referitoare la Moldova si Tara Romaneasca. Astfel, Imperiul rus restituia Portii Tarile Romane, ocupate de armata tarista in timpul razboiului "de la Dunare pana la Nistru, cu toate cetatile, orasele, targurile, satele si cu tot ce tine de ele" (art. 16), recunoscandu-i-se sultanului stapanirea efectiva, ca si mai inainte, asupra cetatilor Chilia, Ismail, Cetatea Alba (Akkerman) si Tighina (Bender), cu obligatia de a fi respectate insa urmatoarele conditii (cuprinse tot in art. 16);

1. Amnistie completa si repunerea in drepturi a tuturor locuitorilor Tarilor Romane, care in timpul razboiului au avut o atitudine potrivnica Portii;

2. Libera practica a religiei crestine si nici un fel de interdictie pentru construirea de noi biserici sau repararea vechilor lacasuri;

3. Restituirea terenurilor din jurul raialelor Braila, Hotin, Bender, etc. insusite in mod abuziv de catre autoritatile otomane de la proprietarii lor romani (biserici, manastiri, particulari);

4. Atitudine de stima si respect fata de clericii romani;

5. Acordarea permisiunii de plecare din tara, cu toate bunurile sale, oricarui locuitor al Tarii Romanesti si Moldovei, care ar dori sa se stabileasca in alt stat;

6. Anularea datoriilor vechi, in bani sau de alta natura, a locuitorilor celor doua principate;

7. Renuntarea la plata tributului datorat pe perioada razboiului si scutirea pe urmatorii doi ani de orice dare;

8. Poarta isi ia obligatia sa se comporte cu omenie si generozitate, netolerand nici un abuz din partea pasatelor, a guverna­torilor sau altor persoane;

9. Poarta trebuie sa accepte ca domnitorii Tarii Romanesti si Moldovei sa acrediteze cate un insarcinat de afaceri, ce se va bucura de prevederile dreptului international;

10. Poarta urma sa ingaduie ambasadorilor rusi acreditati la Istanbul ca, in functie de imprejurari, sa intervina in favoarea celor doua principate.

Prin aceste zece puncte ale articolului 16 Rusia tarista cauta sa fereasca Tarile Romane autonome de abuzuri din partea autoritatilor otomane si, in acelasi timp, putea gasi indata un pretext de a se amesteca in politica Portii, iritata de faptul ca romanii, cu arma in mana, au incercat in cursul razboiului din 1768-1774, sa inlature definitiv dominatia otomana si au inaintat numeroase demersuri marilor puteri spre a li se face dreptate.

Astfel, Tarile Romane reveneau din nou, si mult mai acut, in atentia diplomatiei europene, constituind cheia mentinerii sau modificarii echilibrului politic in rasaritul Europei. De altfel, Austria si chiar Prusia erau in stare sa declare razboi Rusiei, daca aceasta isi stabilea granitele la Dunare, sau crea un stat romanesc detasat de Poarta otomana, in genul Hanatului Crimeii.

La scurt timp dupa incheierea pacii, in septembrie 1774, Poarta emite hatiserifuri care confirmau vechile privilegii ale Tarii Romanesti si Moldovei, documente completate apoi prin senedul din 1783, hatiseriful din 1784, firmanele din 1791 si 1792.

Prin hatiseriful din 1774 se stabileau urmatoarele: dregatorii, negustorii si ostatii Portii intrau in Principate numai in baza unui firman; otomanii nu aveu drept de proprietate in Tara Romaneasca si Moldova; negustorii turci nu puteau cumpara sub pretul pietei diferite produse achizitionate din tarile romane; dregatorii turci si curierii erau obligati sa plateasca totul la pretul pietei; litigiile dintre crestini si musulmani se judecau in prima instanta de catre Divanul domnesc, cu participarea secretarului turc al domnitorului; romanii trecuti la mahomedanism nu se puteau revendica mostenitori de la rudele ramase in tara; romanii aflati cu treburi in Imperiul otoman isi pastrau portul si erau scutiti de plata impozitului personal, platit de crestinii supusi nemijlociti ai Portii; domnitorilor li se recomanda sa numeasca in dregatorii pe cei mai vrednici dintre boieri, romani sau greci etc., doua din principalele revendicari cuprinse in memoriile din 1772 - domni pamanteni si domnia pe viata - nefiind acceptate de catre Poarta. Senedul din 28 decembrie 1783 confirma hatiserifurile de privilegii din 1774, continand in plus modul de reglementare a platii furniturilor, lemnelor si materialelor de constructie luate din tarile romane.

Intreaga istoriografie recunoaste succesul dobandit de diplo­matia tarista prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Jacques Droz, dupa ce enumera avantajele obtinute de rusi, apreciaza ca Petersburgul se putea amesteca acuma in treburile interne ale Imperiului Otoman, exprimandu-si acordul cu afirmatia ambasadorului austriac la Istanbul, Thugut, ca Turcia se gasea in pericol sa devina o viitoare provincie ruseasca, o cucerire deghizata, si remarca: " dar este socant faptul ca diplomatia europeana privea indiferenta la un asemenea grav eveniment"[11].

Conchidem deci ca razboiul ruso-turc din anii 1768-1774 a stimulat lupta popoarelor din sud-estul Europei spre emancipare, iar clauzele tratatului din 1774 au favorizat dezvoltarea comertului, a fortelor de productie, stimuland crearea burgheziilor nationale. De acest lucru au profitat in primul rand negustorii greci care, sub pavilion francez, rus, englez, austriac etc. isi transporta marfurile in marile centre comerciale ca Marsilia, Livorno, Triest, Venetia, Alexandria, Bucuresti, Brasov, in porturile din sudul Rusiei[12].

De altfel, in secolul al XVIII-lea, companiile comerciale grecesti reprezentau in esenta comunitati crestine, opuse societatii musulmane, constiinta de religie confundandu-se in acel timp cu mobilurile luptei antiotomane, lupta care va lua amploare dupa Kuciuk Kainargi.

Imperiul Habsburgic urmarea ingrijorat succesele rusesti din timpul razboiului din 1768-1774 si profitand de slabiciunea Portii viza sa obtina compensatii teritoriale in detrimentul poporului roman. Inca din ianuarie 1773, cancelarul Kaunitz a dat instructiuni baronului F. Thugut, ambasador la Istanbul, sa se informeze asupra teritoriilor romanesti de dincolo de Orsova, precum si ale Moldovei de Nord, din vecinatatea Pocutiei.

In septembrie 1774, Kaunitz il informa pe Thugut ca Viena s-a decis sa ocupe nordul Moldovei, considerat punct strategic prin care se putea realiza legatura dintre teritoriile poloneze acaparate in 1772 si Transilvania, cancelarul acreditand ideea profund nestiintifica ca Moldova de Nord ar fi apartinut in trecut Poloniei, iar acum trebuia sa devina a Habsburgilor; totodata baronul Thugut trebuia sa faca toate demersurile spre a calma autoritatile otomane, carora trebuia sa li se reaminteasca ca fostul sultan, Mustafa al III-lea (1757-1774), pro­misese Habsburgilor Valahia Mica (Oltenia).

Prin coruptie, santaj si presiuni militare (concentrari de trupe in zona Belgradului), la 7 mai 1775, se semna Conventia austro-otomana, constituita din patru puncte, prin care nordul Moldovei (Bucovina), cu vechea capitala Suceava intra in componenta Imperiului Habsburgic. Ignoranta si venalitatea functionarilor otomani insarcinati cu delimitarea hotarului a generat anexarea, in plus, a inca 30 de sate, acest nou abuz al Vienei fiind intarit de o conventie explicativa a Conventiei din 7 mai 1775, incheiata la Istanbul, in 12 mai 1776, in baza careia frontiera dintre Moldova si Imperiul Habsburgic era fixata pe raul Suceava, la confluenta acestuia cu Siretul.

Iosif al II-lea, sub influenta si cu acordul cancelarului Kaunitz, a continuat politica antiprusiana in alianta cu Franta mentinand o atitudine amicala fata de Rusia. Chiar in anul urcarii sale pe tron, Iosif al II-lea are o intalnire, la Moghilev, cu Ecaterina a II-a, stabilindu-se identitatea de pozitii a celor doua state fata de Imperiul otoman si Polonia si incheindu-se o alianta defensiva.

In 1782, Ecaterina a II-a propune imparatului habsburgic un proiect de impartire a Imperiului otoman intre Rusia, Austria si Franta (aceasta din urma avea sa ia Egiptul), Tarile Romane urmand sa formeze un stat-tampon, numit Dacia, intre Imperiul tarist si Imperiul Habsburgic, condus de un print crestin.

Franta, neinteresata intr-o puternica prezenta habsburgica in Balcani respinge proiectul, Viena, la randul sau, nemaiinsistand - de teama ca Rusia sa nu se instaleze in Stramtori si la Istanbul. Totusi, Rusia si Austria se pregateau sa atace Turcia si numai medierea Frantei ii face pe otomani sa cedeze si sa accepte, prin conventia de la Adrianopol (1784) pierderea Crimeii; aceasta conventie a constituit ultima victorie a diplomatiei franceze in timpul Vechiului regim, in scopul salvarii Imperiului otoman.

In 1787, Poarta - indemnata de Anglia si Prusia, incercand recuperarea Hanatului Crimeii - declara razboi Rusiei. Aproape concomitent, avand aceiasi sfatuitori, Suedia intra si ea in razboi cu Rusia, socotind ca va relua teritoriile pierdute prin pacea de la Abo. Totodata, Marea Britanie si Prusia exercita presiuni asupra Danemarcei, aliata Rusiei, pentru a obtine interventia acesteia in conflictul ruso-suedez. Armata suedeza, slab pregatita, a fost infranta, pacea de la Werela (3 august 1790) cofirmand mentinerea statu-quo-ului.

Austria, in baza Tratatului de la Moghilev din 1780, va intra in razboi alaturi de Rusia, in 1787, dorind sa profite in aceeasi masura de avantajele create de o eventuala infrangere a Imperiului Otoman.

Vom vedea ca si acest razboi va fi nefavorabil otomanilor, mai ales ca au fost nevoiti sa-si disperseze fortele pe doua fronturi.

In timp ce Anglia, Spania, Austria, Rusia, Prusia luptau pentru hegemonie in Europa, in America de Nord - unde alaturi de britanici cautau sa-si croiasca o noua viata irlandezi, scotieni, francezi, germani, olandezi, italieni, spanioli, portughezi s.a. - se faurea o noua natiune, al carei catalizator il reprezenta limba, civilizatia si cultura engleza, America coloniala fiind " fundamental engleza, guvernata sub auspiciile clasei domnitoare britanice, principalele ei canale de comunicatie cu Europa intinzandu-se de-a lungul cailor engleze".

Cele 13 colonii ale Marii Britanii din America de Nord - Carolina de Nord, Carolina de Sud, Connecticut, Delaware, Georgia, Maryland, Massachusetts, New Hampshire, New Jersey, New York, Pennsylvania, Rhode Island, Virginia, prima fondata in 1607 (Virginia), ultima in 1733 (Georgia) - amplasate pe o suprafata extrem de intinsa, favorizata de golfuri bine adapostite si bogata in fluvii, paduri, terenuri pentru agricultura, aveau toate conditiile sa prospere.

Tratatul de la Paris (1763) a inlaturat pericolul exercitat asupra celor 13 coloni britanice de catre posesiunile franceze din nordul si vestul lor, precum si presiunea spaniola, e drept, destul de redusa, din sud, iar luptele purtate pe teritoriul american intre Anglia, Franta si Spania, in special cele din timpul Razboiului de 7 ani, au favorizat dobandirea experientei si cunostintelor de arta militara care, impreuna cu resursele economice, experienta politica, capacitatea intelectuala le-au fost de real folos colonistilor in confruntarea purtata cu Marea Britanie pentru castigarea si recunoasterea independentei lor.

Razboiul de 7 ani si tratatul de la Paris au reprezentat triumful politicii britanice, dar, in acelasi timp, au dus la subminarea pozitiilor detinute de englezi in America de Nord, datorita incercarii metropolei de a restrange libertatile castigate de populatia americana.

Intransigenta guvernatorului britanic, numeroasele si perma­nentele abuzuri au creat un sentiment puternic de revolta in randurile populatiei americane, ceea ce a dus, la 5 septembrie 1774, la deschi­derea lucrarilor primului Congres continental, la Philadelphia, repre­zentantii coloniilor (cu exceptia Georgiei), cerand in mod categoric respectarea drepturilor lor - interzicerea pe timp de trei luni a oricarui import din Marea Britanie, sistarea exportului in Anglia pentru un an. Cabinetul de la Londra a respins insa cererile prezentate de Congres si i-a scos in afara legii pe toti cei nesupusi metropolei, blocand de la inceput posibilitatea unor negocieri cu americanii, fapt ce a determinat declansarea, in 1775, a Razboiului pentru independenta.

Superioritatea Angliei in resurse economice, trupe terestre, flota militara era evidenta, dar spatiul vast pe care urmau sa se infrunte beligerantii, distanta imensa dintre insulele britanice si continentul american, forta morala a rasculatilor convinsi ca lupta pentru o cauza dreapta, ajutorul primit de acestia, la scurt timp dupa izbucnirea razboiului, din partea Frantei, Spaniei, Olandei, echilibra intr-o mare masura fortele angajate in lupta.

In momentul inceperii conflictului dintre Marea Britanie si coloniile sale nord-americane, Vergennes, ministru de externe al Frantei si tanarul rege Ludovic al XVI-lea, recent urcat pe tron, au intrevazut posibilitatea unor interventii, deoarece ideea revansei asupra grelelor infrangeri suferite in timpul Razboiului de 7 ani era deosebit de vie la Versailles.

Pentru a intensifica relatiile franco-americane, imediat dupa proclamarea independentei, Congresul il trimite ca ambasador la Paris pe Benjamin Franklin, ziarist si om de stiinta, personalitate cunoscuta atat in America cat si in Europa, in acelasi timp, de pe continentul european un mare numar de voluntari[13] pleaca sa lupte in sprijinul revolutiei americane.

Victoria americana de la Saratoga (octombrie 1777), cat si dorinta Frantei de a recupera Canada, Indiile de Vest si a zdruncina pozitiile Angliei vor duce la incheierea Tratatului de alianta intre S.U.A. si Franta (6 februarie 1778), acesta din urma intrand oficial in razboi impotriva Marii Britanii; in aprilie 1779, Franta semneaza cu Spania Tratatul de la Aranguez, ceea ce duce in iunie al aceluiasi an la intrarea Spaniei (careia i se promisese restituirea insulei Minorca, a Gibraltarului, Floridei si Hondurasului) in razboi, alaturi de Franta si S.U.A.; in 1780 intra si Olanda in razboi impotriva Angliei, luptele purtandu-se acum in Europa, America, zona Marii Caraibelor si in Asia.

Diplomatia britanica se afla in impas, si inca din 1775 Anglia cauta sprijinul Rusiei, solicitandu-i Ecaterinei a II-a sa trimita in America, in ajutorul trupelor engleze, un corp de 20.000 de soldati rusi, dar tarina refuza cererea.

In 1782, Marea Britanie si-a dat seama ca sansele unei victorii sunt nu numai minime, dar chiar imposibile si, in consecinta, un nou guvern al Partidului Liberal, cu Ch. J.Fox la conducerea Ministerului de Externe, incepe tratative cu americanii, in scopul separarii acestora de aliati si, in primul rand, de Franta si Spania (ultima incerca, fara succes, sa ocupe Gibraltarul si Jamaica).

La 30 noiembrie 1782, delegatia Congresului american semneaza armistitiul cu Anglia si cu toate ca Franta dorea sa continue razboiul, a fost si ea nevoita sa inceapa negocieri cu Londra, ajungand la incheierea tratatului de la Versailles (3 septembrie 1783).

Marea Britanie recunostea independenta celor 13 colonii nord-americane, care obtineau, in plus, imensa regiune de dincolo de Muntii Allegani, pana la Missisippi si tinuturile nordice pana la frontiera cu Canada si cele sudice catre Florida; aceste concesii, surprinzatoare pentru contemporani, reprezentau o manevra deosebit de abila a diplomatiei britanice, care dorea ca in viitor sa gaseasca in tanarul stat american un aliat, lovind in acelasi timp Franta, Spania, Olanda, precum si blocul neutrilor.

Franta primea, in baza tratatului de la Versailles, insulele Tobago si Santa Lucia, Senegalul, cateva orase in India, libertatea pescuitului in Terra Nova si dreptul de a fortifica Dunkerque-ul - compensatii onorabile, dar insuficiente fata de sperantele Parisului si enormul efort financiar din timpul razboiului. Spania a obtinut insula Minorca, o mare parte din Florida, dar nu a reusit sa ocupe Gibraltarul, ramas in continuare in stapanirea Marii Britanii.

Pacea de la Versailles, urmata de Tratatul comercial franco-englez din 1786 si de alianta franco-rusa din anul urmator constituie ultimele mari actiuni politico-diplomatice ale Vechiului Regin si ale unui complex sistem de masuri, gandit de Vergennes, in vederea instaurarii pacii in Europa si mentinerii echilibrului intre marile puteri.

Principiul echilibrului, impus in Europa odata cu disparitia suprematiei papei si imparatului, si menit a bloca posibilitatea impunerii dominatiei unei singure puteri, s-a manifestat puternic in tot cursul secolului al XVIII-lea, functionand in special prin mecanismele antagoniste dintre nobilime si restul claselor sociale si, mai ales, declansarea Revolutiei burgheze din Franta vor da puternice lovituri diplomatiei traditionale.