Geto daci - Regalitate si religie

Geto daci - Regalitate si religie

Economia geto-dacilor

Atunci cand cuprindem sub mantia civilizatiei economia geto-dacilor avem in vedere acel mod al lor de luare in stapanire a unei parti din natura in vederea sustinerii materiale a existentei lor, adica ocupatii, tehnici folosite, organizarea si functionarea proprietatii, a productiei in general, comertul etc.

a. Una dintre problemele cele mai importante in ecuatia economiei geto-dacilor o constituie cea a organizarii si functionarii proprietatii, a relatiilor de proprietate. Iata insa ca tocmai in legatura cu acest aspect informatiile sunt cele mai sarace, fapt pentru care istoriografia noastra ne ofera puncte de vedere foarte diferite. Intr-o societate predominant pastoral-agrara ca cea geto-dacica, proprietatea asupra pamantului constituie aspectul principal. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este ca forma dominanta de stapanire a pamantului era cea comuna, insa nu arhaic-gentilica, ci sub forma obstilor ulterioare, capabile sa ingaduie existenta unor contradictii sociale cu rezonante in organizarea statala. Problema daca, in toata vremea statului dacic, obstea sateasca a existat sau daca ea a intrat in disolutie, principiul proprietatii private asupra locului de aratura luand locul celui al stapanirii comune, ramane inca un deziderat al cercetarii istorice.

b. Mult mai multe aspecte stim insa despre ocupatiile si tehnicile productive ale geto-dacilor. Cele mai multe date despre acest extraordinar "furnicar", pe care il reprezenta, in perioada sa clasica, si indeosebi in zona centrala transilvaneana, societatea geto-dacica, le avem de pe urma descoperirilor arheologice.

Dupa opinia noastra ocupatia principala a geto-dacilor a fost cresterea animalelor (vite, oi, capre, porci, cai, alte animale domestice). Mai multe aspecte ne indeamna spre o astfel de concluzie. In primul rand, conditiile naturale erau foarte favorabile pentru asa ceva, de la ses si pana in varful muntilor. Apoi, cresterea acestor animale nu necesita un efort transformator deosebit asupra naturii, nic in ceea ce priveste asigurarea hranei acestora, nici cresterea animalelor in sine. Animalele de tot felul asigurau oamenilor nevoi de hrana diverse si in permanenta, precum si cele necesare pentru confectionarea (prin prelucrare simpla sau mai complexa) a imbracamintei. Unele dintre animale (vitele, caii) constituiau mijlocul principal pentru desfasurarea altor activitati productive (pentru tractiune sau deplasare), inclusiv in razboi. De cresterea animalelor se puteau ocupa si acei membri ai familiei (copii, batrani, femei) care nu erau cuprinsi in alte activitati (mestesuguri complicate, care necesitau forta fizica deosebita sau parasirea comunitatii pentru un timp, razboaie, comert etc.). Animalele puteau fi mult mai usor puse la adapost in fata actiunilor pradalnice ale altora, iar produsele animaliere erau foarte cautate de negustorii straini. Intr-o vreme in care hrana constituia o mare problema, vitala chiar, animalele constituiau un element de siguranta si securitate pentru orice comunitate, o bogatie deosebita, un simbol al starii si puterii sociale. In conditiile in care pamantul se cultiva greu, productia era mica si la cheremul capriciilor naturii, dusmanilor si animalelor de prada, ca sa nu mai vorbim de durata ciclului productiei agricole, cresterea animalelor constituia cea mai buna iesire din aceasta alternativa existentiala. Nu degeaba, cum vom vedea, geto-dacii au venerat unele dintre animale.

Foarte aproape de ocupatia de mai sus se situeaza, ca aspect general si complementar, pescuitul, apicultura si vanatoarea, ocupatii pentru care, de asemenea, conditiile naturale erau foarte prielnice si pe care geto-dacii le puteau practica, unii ca preocupare principala, daca nu cumva exclusiva, altii ca pe una secundara, complementara, temporara sau chiar intamplatoare, ca simpli "culegatori".

O ocupatie foarte raspandita in lumea geto-dacica (am putea-o situa pe locul al doilea) era agricultura, in intelesul antic al termenului - de lucrare a pamantului pentru cultivarea plantelor in vederea asigurarii hranei pentru om, dar si pentru animale, pentru realizarea unor elemente de imbracaminte.

Dacii cultivau si/sau foloseau griul, secara, meiul, dragaica, orzul, zazania, mustarul, zamosita, lusca, orzoaica, bobul, lintea, rapita, macul, spanacul, mohorul, ine, canepa etc., pentru hrana sau pentru produse textile, cel putin asa ne arata semintele carbonizate descoperite in diverse sapaturi arheologice. Nu cunoastem amploarea uneia sau alteia dintre aceste plante in ansamblul celor cultivate si/sau folosite de catre geto-daci. Spunem "cultivate si/sau folosite" deoarece este evident faptul ca pentru hrana lor geto-dacii foloseau si foarte multe produse ale unor plante (frunze, radacini, fructe etc.), fara ca aceste plante sa fie cultivate efectiv, ele crescand de la sine. Date certe avem despre modul in care geto-dacii pastrau boabele unor plante, ale cerealelor indeosebi, cele mai cultivate dintre plantele pentru hrana in lumea geto-dacica. Aceste cereale constituiau chiar produse strategice, ca sa folosim un termen mai modern. Asa se explica faptul ca in zona Sarmzegetusei s-au descoperit cantitati impresionante uneori, depozitate in mari hambare speciale, in gropi (in interiorul sau exteriorul locuintei) sau in chiupuri (oale de lut foarte mari).

Despre tehnici de asolament practicate de geto-daci nu avem nici o stire certa, informatia lui Horatius fiind comentata si tradusa in felurite moduri.

Cea mai elocventa dovada insa a practicarii pe scara larga a agriculturii de catre geto-daci o constituie uneltele de fier cu o astfel de destinatie, descoperite in locuinte si in depozite ingropate. Ceea ce se remarca la mai toate uneltele este forma lor elocventa, superioara, identica adeseori cu cea a celor de azi (coase, seceri, cosoare, sape etc.). Exceptie face brazdarul plugului cu tractiune animala, care, spre deosebire de cel utilizat azi (asimetric, ce rastoarna brazdele), era simetric, confectionat dintr-o bara masiva de fier aplatizata si indoita, cu o nervura centrala la capatul ce intra in pamant si prevazuta, la partea superioara, cu un carlig (cui) ce se fixa in grindeiul plugului. Aceasta forma (intalnita astazi la prasitoarele cu tractiune animala sau mecanica) ducea la desprinderea egala (favorizata si de cutitul ce-l premergea) a pamantului si indepartarea spre ambele laturi, patrunzand doar in patura superioara a solului. Acest gen de plug a fost preluat de daci din lumea sud-tracica unde este atestat inca in secolul al IV-lea i.d.Hr.

Alaturi de agricultura, geto-dacii se ocupau cu pomicultura, despre care avem mai multe stiri indirecte decat exprese, cu viticultura, insemnarile lui Strabon fiind edificatoare in acest sens.

Necesara, dar anevoioasa, cultivarea plantelor constituia, dupa opinia noastra, o ocupatie complementara, ca rosturi, structura si tip de activitate, celei de crestere a animalelor.

Actiunea asupra naturii necesita omului tot felul de unelte. Primitive la inceput, ele devin, pe masura intrebuintarii metalelor, din ce in ce mai diversificate si eficiente. Din acest punct de vedere fierul a provocat o adevarata revolutionare. Pornind de la prelucrarea fierului si in stransa legatura cu posibilitatile oferite de uneltele din fier, in societatea geto-dacica s-a dezvoltat un ansamblu diversificat de mestesuguri.

Desi cunoscut de mai multe veacuri, fierul a inceput sa fie intrebuintat pe teritoriul Daciei masiv abia in a doua jumatate a secolului al II - i.e.n.. In aparitia si dezvoltarea metalurgiei fierului, a crearii si difuzarii unor categorii de unelte, dacii au suferit influenta benefica a contactelor cu civilizatiile celtica, greceasca si romana, asimilarea unor cunostinte evoluate impulsionand activitatea in diverse ramuri. Dacii exploatau si reduceau in cuptoare proprii minereul care se afla, din belsug, in zona Hunedoarei, apropiata capitalei, activitati nu la indemana oricui si deloc simple. In urma operatiunii de reducere a minereului se obtineau lupele de fier - materia prima pentru atelierele metalurgice. Numai in capitala statului dac, de exemplu, au fost descoperite trei astfel de ateliere si, judecand dupa prezenta uneltelor de faurarie si in celelalte cetati si asezari din zona, se poate spune ca ocupatia aceasta era practicata pe scara larga. Judecand dupa inventarul atelierelor aflate la Sarmizegetusa, dupa cantitatea impresionanta de fier brut gasita aici, dupa multimea uneltelor de faurarie si marea cantitate de produse finite si diversitatea lor, se poate conchide ca in capitala Daciei au functionat cele mai mari ateliere de forja cunoscute pana acum in zona sud-est europeana, in epoca Latène. Toate produsele de fier dacice cunoscute pana astazi au fost lucrate exclusiv prin martelare. Se cunosteau, de catre cei care lucrau in aceste ateliere - autohtoni si straini, mai multe procedee de calire a produselor menite a le spori densitatea si rezistenta, ajungandu-se pana la operatiuni de mare rafinament, cum ar fi calirea diferentiata.

Unul dintre mestesugurile foarte raspandite era tamplaria-dulgheria. In ansamblul elementelor descoperite in Muntii Orastiei, cele de tamplarie -dulgherie constituie lotul cel mai numeros (topoare, barzi, tesle, fierastraie, dalti, sfredele, cutitoaie, rindele, cuie si piroane, balamale si tatani, tinte etc.). Acest lucru este normal, caci lemnul, considerat in antichitate materialul de constructie prin excelenta, exista din abundenta in Dacia, iar grandioasele edificii din piatra si nevoia de locuinte au impulsionat dezvoltarea acestor ocupatii.

O alta categorie de mestesugari, mai ales in zona capitalei, a constituit-o cea a constructorilor (zidari si cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei se facea in carierele de la Calan si Uroi, in zona de constructie practicandu-se doar mici retusuri. Cantitatile impresionante de astfel de blocuri de piatra (numai zidurile fortificatiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici insumeaza aproximativ 120.000 m3 de piatra, de exemplu), aduse de la o distanta de 40-90 Km, somptuoasele cetati dacice, dau dimensiunea extraordinara a acestui gen de activitate.

Un alt mestesug practicat in Dacia, certificat de existenta uneltelor si a produselor respective, este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb), de obtinerea si prelucrarea bronzului. De asemenea, este atestata obtinerea si prelucrarea sticlei, producerea mijloacelor de transport (mai multe tipuri de carute), a tot felul de obiecte de uz cotidian (cutite, frigari, caldari, cazane, crampoane pentru incaltaminte) si a podoabelor. Un loc aparte il constituiau fauritorii de arme. Se confectionau scuturi (din lemn, de regula, doar cele de parada fiind din metal), lanci, sulite, sageti (cu varful in forma de frunza sau in trei-patru muchii, cu toc sau peduncul de inmanusare), sabii de tot felul, romane, celtice, dar si tipul curb (falx), considerat, desi era raspandit in toata lumea tracica, tipul de sabie specifica dacilor, apoi pumnale curbe (sicae), cutite de lovit. Se confectionau, cu sprijinul mesterilor straini, masini de lupta, din pacate nici una nu a fost descoperita pana acum.

Aceasta extraordinara activitate de prelucrare a fierului, care a nascut, precum am vazut, ocupatii colaterale diverse si impresionante ca amploare si maiestrie, ii determina pe foarte multi autori sa vorbeasca de o adevarata civilizatie a fierului la geto-dacii din epoca clasica a statului lor. Daca foarte multe aspecte ce tin de tehnica producerii si de produsul in sine nu sunt inventii ale geto-dacilor, aceasta nu scade cu nimic valoarea deosebita si meritul istoric al acestora. Ei s-au dovedit capabili sa asimileze si sa converteasca in fapte de civilizatie unele dintre cele mai avansate tehnici si produse ale antichitatii.

Una dintre activitatile cele mai interesante ale geto-dacilor este cea legata de ceramica. Prin ceramica - fapt de civilizatie - intelegem atat tehnica (priceperea imbinarii si modelarii unui amestec plastic format din diverse argile si alti ingredienti, a decorarii, eventual smaltuirii, uscarii si arderii), cat si gama extrem de diversificata a produselor ceramice.

In ansamblul asezarilor dacice predomina, nu obiectele de metal - oricum destul de rar, scump si pretios in prelucrare, ci cele de lut ars. Din lut se facea o gama larga de obiecte, incepand cu greutatile de la razboaiele de tesut si modestele fusiole (acele garnituri de la fusele primitive servind la ingrosarea tijei si la lestarea ei pentru a usura miscarea de rotatie) sau jetoane de joc, continuand cu cateii de vatra (suportii folositi in vetrele deschise pentru asezarea lemnelor de dimensiuni mari in asa fel incat sa se asigure tirajul focului), calapoadele pentru confectionat ceramica, tiglele si caramizile, terminand cu vasele de tot felul, asupra carora ne vom opri in continuare.

Geto-dacii au realizat doua categorii de vase din ceramica: vase lucrate cu mana si cele realizate la roata olarului. Ceramica lucrata cu mana este, in general, facuta dintr-o pasta groasa, cu multe impuritati, constand, mai ales, din putine resturi vegetale si din nisip, folosit ca degresant. In functie de felul arderii, oxidanta sau inoxidanta, culoarea vaselor variaza de la castaniu pana la rosu aprins. Cuptoarele de ars vasele aveau camera de combustie separata de cea superioara, in care se asezau oale uscate pentru ars, printr-un gratar perforat, sprijinit de un picior median. Foarte probabil, ceramica de uz comun era lucrata pe loc, in gospodariile de rand, si nu in totalitate de mesteri olari. Asa se explica marea ei diversitate de forme si ornamentasii in cadrul unui numar limitat de tipuri: ceasca dacica, vasul-borcan, cana cu o toarta, vasul cu gura larga cu torti si oala cu o toarta. Ceramica lucrata la roata, produsa in atelierele specializate, este reprezentata de urmatoarele tipuri: fructiere cu picior inalt, strachina fara picior, strachina cu picior scurt, ulciorul cu o toarta, cana cu o toarta, vasul cu doua torti si ornamente lustruite, farfuria, vasul tronconic, capacul, vasul-clopot, oala, vasul cu tub si chiupul. Acest gen de vase se caracterizeaza prin forme elegante si precizia executiei. Inciziile de pe unele dintre aceste vase sunt, probabil, marci de atelier. La aceste vase, de multe ori, fundul inelar era lipit ulterior, cum tot ulterior se adaugau butonasii sau tortile. In cazul chiupurilor mari, de zeci de litri, s-a constatat confectionarea lor pe bucati, ce erau ulterior lipite. Marimea acestor vase ridica probleme deosebite in ceea ce priveste arderea. Unele dintre vase, dintr-o pasta foarte fina si uniform arse, se acopereau, prin scufundarea in intregime a vasului, cu un strat subtire de angoba (un fel de glazura din argila foarte fina si opaca, dizolvata in apa) de culoare alba, in general. Despre decorarea unor vase, putin mai incolo. Cat priveste roata olarului, aceasta a fost preluata de catre geto-daci de la greci, cu multe secole inainte, cum multe din tehnicile lucrarii ceramicii au fost, la randu-le, preluate.

Schimbul de produse nu putea sa lipseasca intr-o societate atat de prospera, activa, deschisa spre exterior, avida de a face, a sti si a avea. Forma dominanta, dupa opinia noastra, a schimbului intracomunitar si intre comunitatile apropiate, ca si o parte a celui cu popoarele vecine, era cea bazata pe troc, aspect care s-a pastrat in societatea romaneasca, mai ales in mediul rural, pana aproape de zilele noastre. Societatea geto-dacica a folosit insa de timpuriu moneda ca element al echivalentului produselor si al schimbului, dar si ca element de tezaurizare si simbol al pozitiei sociale si bogatiei. Comertul intern dezvoltat a facut ca tetradrahmele thasiene sa circule in lumea geto-dacica pana la inceputul secolului I i.d.Hr., mult dupa ce emiterea lor incetase sau ca drahmele din Dyrrhachium si Apollonia sa se afle in tezaure alaturi de ultimele emisiuni romane republicane, desi primul dintre aceste orase nu mai bate moneda proprie dupa anul 100 i.d.Hr. , iar drahmele celui de-al doilea inceteaza, in jurul aceleiasi date, sa mai patrunda la nordul Dunarii. Moneda cea mai numeroasa de pe "piata" dacica, in ultimele doua secole a existentei statului dacic, a fost insa denarul roman republican si imperial.

Dacii au preferat sa imite ei insisi denarii romani. Analizele efectuate au dovedit ca aceste imitatii nu se deosebesc de originale nici sub aspectul greutatii, nici sub cel al finetii metalului. Aceste imitatii nu sunt "ilegale", cum s-a crezut atata timp. Ele se realizau sub controlul direct al autoritatii statale, uneori chiar in capitala statului. Dacii au continuat sa imite monede romane mult timp dupa ce originalele incetasera de a mai fi batute. Copierea fidela a monedei romane a avut un rol covarsitor in integrarea Daciei in vastul schimb de valori ale antichitatii.

Daca in secolele anterioare grecii controlau cea mai mare parte a comertului cu geto-dacii, incepand cu sfarsitul secolului al II-lea i.d.Hr. ponderea acestora scade in favoarea negustorilor romani, pentru ca in perioada anterioara confruntarilor cu romanii produsele romane sa domine in ansamblul celor aduse in Dacia. Erau aduse in Dacia produse de buna calitate, in special marfuri de lux - vase de bronz, obiecte de argint, vase de sticla, dar si obiecte din fier sau chiar vase de ceramica. Adeseori aceste produse serveau drept model mesterilor locali (autohtoni sau straini). Aveau trecere in Dacia vinul si untdelemnul, obiectele de podoaba, tot felul de "maruntisuri" capabile sa satisfaca curiozitatea si placerea dacilor bogati (oglinzi, cutite, etc.) si nevoile vietii cotidiene sau profesionale ale grecilor si romanilor din Dacia.

Mult mai greu este de stabilit continutul "exportului" din Dacia spre lumea greceasca si romana. E limpede ca nu poate fi vorba de produse mestesugaresti, dar lemnul, mierea, ceara, blanurile, vitele, pestele, sarea erau articole cerute de negustorii straini. Oricum, "exporturile" geto-dacilor trebuie sa fi fost considerabile avandu-se in vedere marea cantitate de moneda romana aflata in circulatie in Dacia.

"Ganditorul" de la Hamangia

Una dintre capodoperele culturilor neolitice si eneolitice (epoca pietrei slefuite) de pe teritorul tarii noaste este celebra staueta "Ganditorul", apartinand Culturii Hamangia (mileniul IV i.e.n.) - descoperita, impreuna cu perechea sa feminina, langa Cernavoda.

Ca vechime, "Ganditorul" precede Piramida lui Keops (a carei constructie a inceput, se pare, in prima jumatate a mileniului III i.e.n.). Poate ca pe multi ii surprinde aceasta alaturare dintre o sculptura si un monument arhitectonic al altei civilizatii. Dar primul lucru care a atras atentia la "Ganditor" a fost lungimea anormal de mare a gatului acelui barbat meditativ. Raspunsul la intrebarea care ar fi putut fi talcul (daca exista unul) al acestui gat mai lung, se leaga de forma geometrica pe care o formeaza bratele, umerii si capul. Este vorba de un echilibru spatial de tip piramida cu baza patrata (unul din cele mai "stabile" si mai regulate poliedre, dupa forma cubica). Astfel, forma superioara a corpului barbatului pare conceputa dupa aceeasi "regula" (conceptie, viziune) dupa care a fost proeictata si Piramida lui Keops - pentru care egiptologii folosesc sintagma "geometrie sacra". Practic, elementele superioare ale trupului "Ganditorului" reprezinta o mini-piramida, sau, mergand pana la capat pe firul acestei idei, o "mini-piramida a lui Keops". Pentru a face o comparatie care tine mai mult de spiritualitatea celor doua opere, putem aminti ca Piramida lui Keops nu are "cap" (varf). De ce? Poliedrul conceput de vechii egipteni trebuia sa respecte religia politeista a acelor vremuri, care punea in fruntea panteonului zeul Soare (Ra). Razele luminoase, considerate a fi sapientale si fertilizatoare, trebuiau sa patrunda prin varf spre interior, pe directia unei anume camere secrete a Piramidei. Pe de alta parte, in sens opus, tot cu ajutorul razelor solare, sufletul faraonului urma sa urce pana la zeul Ra si sa revina pentru o probabila reincarnare. La "Ganditor", varful piramidal este, in deplina normalitate morfologica, capul. Numai ca acesta are o dimensiune mai mica, pentru a se incadra perfect in forma piramidala si pentru ca mainile sa cuprinda tamplele si nu sa sprijine barbia (o alta varianta a echilibrului acelei pozitii).

Coincidenta? S-ar putea ca unii dintre cei ce citesc aceste randuri sa considere aceasta comparatie drept pura speculatie. Dar sa nu ne desconsideram stramosii si sa acceptam ca viziunea sculpturala a "artistului de la Hamangia" de acum sase milenii a fost similara celei a proiectantilor Piramidei lui Keops. Inca un argument in acest sens: numeroase statuete datand in mileniile IV-V-VI i.e.n., descoperite in Romania, au trasate pe tot corpul meridiane (linii_ intrerupte de puncet bizare. Specialistii au facut imediat o comparatie cu meridianele energiilor vitale omenesti si acupuntura - ambele conceptii despre metabolism apartinand vechilor chinezi. Este uluitor, dar se pare ca si in civiliaztiile stramosilor nostri existau aceste preocupari (cunostinte) medical-filosofice.

Organizarea sociala a Geto-Dacilor in europa prestatala

Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor care, potrivit marturiei parintelui istoriei Herodot, era cel mai numeros, dupa cel al indienilor. Vechii autori, precum, si descoperirile areheologice, ne arta ca tracii au trait si au creat o stralucita civilizatie pe un spatiu cuprins intre Marea Ege, la sud, si zona Pripetului, la nord, Dunarea Panonica, la vest si zona Bugului la est. In sanul etniei trace, geto-dacii constituie ca mai importanta ramura, caci au avut o cultura materiala si spirituala, precum si o organizare politica pe care nici una din celelalte ramuri nu le-au putut atinge. Prezenta statornica a geto-dacilor pe teritoriul patriei noastre este mentionata de catre izvoarele istorice inca din prima jumatate a mileniului I i.e.n. Este de retinut faptul ca stramosii nostrii erau numiti geti de catre istoricii greci si daci de catre istoricii romani. Pe de alta parte, unele izvoare mentioneaza ca dacii traiau in arcul Carpatilor, pe cand getii se aflau in zona extracarpatica. Dar, potrivit lui Strabot, getii si dacii vorbeau aceeasi limba si constituiau acesi popor. Iata ratiunea pentru care istoriografia moderna ii denumeste pe stramosii nostrii geto-daci.

Organizarea statului geto-dac

Procesul trecerii de la societatea gentilica la organizarea politica s-a incheiat in vremea regelui Burebista, prin unificarea triburilor in cadrul statului dac. Statul calificativ de democratia militara la stat a fost determinat de profunde transformari economice si sociale. Astfel, sapaturile arheologice sapaturile arheologice atesta progresele realizate in procesul productiei odata cu cea de a doua varsta a fierului, prin nuimarul mare al atelierelor ce prelucrau minereuri fieroase, prin cretterea accentuata a uneltelor de fier, prin dezvoltarea altor mestesuguri. Vresterea productiei a determinat o crestere corespunzatoare a schimburilor, atat pe plan intern, cat si in exterior, in special, in relatiile cu grecii si romanii. Asa se explica dealtfel si intensificarea circulaaiei monedelor grecesti si romane, dinarii si tetradrahmele, precum si a monedei proprii a dacilor. Dezvoltarea economica de schimb a dus la transformari adanci si in organizarea sociala, determinand accentuarea diferentei dintre bogati si saraci. Stratificarea sociala este oglindita de cresterea numarului tezaurelor cu obiecte pretioase, a constructilor civile de mari proportii precum, si de inventarul bogat al unor morminte. Desigur, diferentierea sociala s-a realizat in cadrul unui proces istoric complex, prin insusirea de catre conducatorii militari a prazii de razboi, ca si prin dezvoltarea mestesugurilor pe domeniile private.

Statul dac s-a format si s-a consolidat, cum aratam, sub lunga denumire a regelui Burebista, a carui personalitate i-a impresionat in mod deosebit pe istoricii antichitatii, pe contemporarii si pe urmasii sai. In acest sens, Strabo arata ca Burebista i-a adus pe toti geto-dacii sub autoritatea sa, i-a disciplinat si i-a desprins cu ascultarea poruncilor, intemeind o mare stapanire, de a carei putere se temeau toti vecinii, inclusiv romanii aflati in deplina expansiune militara. Stirile transmise de catre Strabo sunt confirmate si de alte documente dintre care mentionam in mod special, evocatoarea inscriptiei de la Dionysopolis. In aceasta inscriptie, asezata la mormantul lui Acornion de catre concetatenii sai din Dionysopolis, sunt relatate serviciile pe care acesta le-a adus cetatii sale pe langa marele rege Burebista, care ajunsese cel mai mare dintre traci, stapanitor al tutiror tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare. Ca urmare a izbandelor sale militare asupra celtilor, statul dac s-a constituit pe un teritoriu cuprins intre Dunare mijlocie la vest, Carpatii Padurosi, la nord, zona de dincolo de Nistru, la est si lantul Balcanilor la sud. In hotarele statului Burebista erau cuprinse inclusiv cetatile grecesti de pe malul Marii Negre, de la Olbia, aflata la gurile Bugului, pana la Appolonia, in sudul muntilor Balcani.

Organele centrale si locale

Puterea suprema in stat era detinuta de catre rege. Institutia regalitatii tinde sa devina ereditara, dovada ca Burebista si Decebal erau fii de regi. Cu toate acestea, puteau veni la succesiunea tronului si fratii regelui, precum si marele preot. Astfel, la succesiunea lui Scorillo a venit Diurpanrus, ca frate al regelui, pe cand Decebal l-a succedat pe unchiul sau (Diurparnus), iar la moartea lui Burebista puterea i-a revenit lui Deceneu care era mare preot. Parcurgamd o perioada de doua secole, monarhia sclavagista dacica a dobandito serie de trasaturi specifice, care ii dau o identitate proprie. Regele dac este varful nobilimii sclavagiste si totodata varful ierarhiei aparatului de stat, purtand inca puternice urme ale caracterului militar. Acest caracter nu trebuie privit in relatie cu sediul de evolutie al statului sclavagist dac, ci in relatie cu pericolul extern care impunea si consolidarea permanenta a functiei externe. O alta trasura specifica monarhiei dace o constituie exercitarea puterii laice si religioase de catre o singura persoana asu de catre persoane diferite. Deceneu si Comoycus au fost totodata regi si mar preoti, pe cand in vremea lui Burebista puterea religioasa a fost detinuta de catre Deceneu, iar in vremea lui Decebal de cate Vesinas. Mentionam de asemenea, ca o trasatura aparte, monopolul regelui asupra minelor de aur. In fine, monarhia sclavagista dacica nu poate fi incadrata in cadrul monarhiilor sclavagiste clasice. Pe langa rege se formeaza o curte compusa din sfetnici si executanti ai vointei sale, in cadrul unui aparat de stat care isi desfosoara activitatea la nivel central. Cu toatea ca nu suntem in posesia unor date din care sa rezulte cum era organizat sistemul puterii centrale si care erau competentele inaltior demniatri, stim totusi ca acestia din urma se bucurau de stabilitate si continuitate in exercitarea atributilor lor. Amintim in acest sens activitatea indelungata pe care a desfasurat-o Acornion la curtea lui Burebista si care, potrivit inscriptiei de la Dionysopolis, a fost ,,cea dintai si cea mai mare cinste". Pe de alta parte, in organizarea activitatii la nivelul central, se contureaza o ierarhizare a dregatorilor, deoarece asa cum Acornion a fost prim sfetnic al lui Burebista, tot asa Deceneu si Vesinas detineau pozitie situata imediat dupa cea a regelui. Potrivit stirilor transmise de catre Iordanes si Dio Cassius, marii preoti detineau o putere aproape regala. Intr-adevar, in organizarea statala data de catre Burebista, marele preot exercita atributiunile unui adevar vicerege. Rolul deosebit de important ce revenea puterii religioase se explica, in primul rand, prin aceea ca regii daci, alaturi de varfurile aristocratiei, erau interesanti sa acrediteze ideea ca legile sunt de origine divina. Intrucat, in conceptia de atunci preotii erau sunguriii in masura sa interpreteze vointa zeilor, tot lor le reveneau si principalele atributiuni judecatoresti. In ultima instanta, principalul factor prin intermediul caruia s-a elaborat (in sens formal) si s-a impus sistemul de drept geto-dac. Izvoarele istorice ne furnizeaza date pretioase si cu privire la organizarea locala a Daciei. Deosebit de evocatoare este marturia lui Suidas potrivit careia, in Dacia, inainte de instaurarea dominatiei romane erau,, unii pusi mai mari peste treburile agricole, iar altii, din jurul regelui, erau imparati la paza cetatilor". Rezulta de aici ca existau doua categorii de dregatori locali: unii exercitau atributii de ordin administrativ, iar altii detineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Un asemenea sistem de organizare a dregatorilor locale atesta impartirea teritorului si a populatiei in unitati administrative. Pe de alta parte, faptul ca treburile agricole erau dirijate prin organe specializate ale statului nr indica ponderea agriculturii in viata economica a geto-dacilor, precum si controlul efectiv pe care il exercita asupra celor doua forme de proprietate: latifundiile aristocratiei si obstile teritoriale. Constituirea unei categorii distincte de dregatori, investiti cu atributii de comanda militara, dintre cei mai devotati slujitori ai regelui, ne arata ca Dacia dispunea de un vast sistem de aparare, in centrul caruia se aflau cetatile, construite pe intregul teritoriu al statului. Pe langa complexul cetatilor grupate in jurul capitalei la Sarmizegetusa Cotesti, Piatra Rosie, Blidaru, dacii au construit un mare numar de cetati in Transilvania Banita, Capalna, Surduc, in Moldova Batca Doamnei si in Oltenia Denita, Polovragi. Istoricii antichitatii au evocat in repetate randuri si dragostea de libertate a geto-dacilor. Potrivit spuselor lui Strabon, in epoca ascensiunii lor politice, geto-dacii aveau o armata de 200000 de luptatori. Forta militara a acestei armate a fost de natura sa impresioneze pe toti contemporanii, caci vreme de doua secole ea nu a putut fi infranta. Cele din urma lupte ale acestei armate au fost si cele mai impresionante, caci pentru infrangerea ei, neinvinsa Roma, sub conducerea unuia dintre cei mai valorosi generali, a trebuit sa-si concentreze toata puterea vreme de sase ani. Asadar, in epoca istorica situata intre domnia lui Burebista si cea lui Decebal, societatea geto-daca a cunoscut o organizare intemeiata pe criterii ce ne dau posibilitatea sa realizam dusctintia dintre societatea gentilica si cea statala: croteriul stratificarii sociale si criteriul teritorial. Diferenta sociala realizata intre tarababostea si comati, existenta sclaviei, precumk si apartenenta la colectivitate, nu in functie de rudenia de sange, ci in functie de teritoriul locuit, ne arata ca geto-dacii erau organizati intr-un sistem se sine statator. Cu toate ca procesul de consolidare a statului dac a fost franat dupa ocupatia romana, existenta sa a avut puternice ecouri in istografia epocii si totodata a lansat urme in istoria poporului nostru.

Constituirea si structura provinciei Dacia

Infruntarea militara dintre daci si romani, datamd din secolul I i.e.n. a dat expresie, pe de o parte, tendintei expansioniste a romei, iar pe de alta parte, hotararii neclintite a dacilor a-si apara neclintite a dacilor a-si apara independenta. Ea a atins punctul culminatnt in perioada 85-106 si s-a desfasurat in doua etape:85-89 si 101-106. Prin tartatul inchriat intre Domitian si Decebal in anul 89, Dacia a devenit un stat clientelar, permitand romanilor sa-si stbileasca garnizoana in stanga Dunarii si sa treaca prin teritoriul tarii cu trupe impotriva cvazilor si marcomanilor, in schimbul unor subsidii banesti si ajutoarelor in mesteri constructori si instructori militari. Imparatul Traian, socotind ca acest tartat este umilitor pentru Roma, l-a incalcat iar prin campaniile militare din 101-102 si 105-106, in urma unor lupte crancene, a supus statul dac si l-a transformat in provincie romana. Cu toate ca romanii au cucerut cea ami mare parte a teritoriului locuit de daci, numai o parte a acestuia a fost inclus in provincia Dacia. Muntenia si partea de sud a Moldovei, precum si partea din Transilvania cuprinsa intre Olt si Carpati au fost integrate provinciei Moesia Inferior. Aceasta stare de lucrari prezinta o semnoficatie deosebita, caci ea vine sa expilce romanizarea populatiei din afara provinciei Dacia. Istoricii care nu au luat in considerare prezenta masiva a romanilor in teritoriile din intreaga parte sudica a Carpatilor, precum si din estul lor, nu au putut da explicatia corespunzatoare etogenezei romanilor. Provincia Dacia, asa cum a fost organizata de catre imparatul Traian, isi avea granita de apus de la confluenta Tisei cu Dunarea, pana la confluenta Muresului cu Tisa. Spre nord, granita urma linia Muresului in amonte pana la Deva, de unde urca prin Muntii Apuseni, pana langa Zalau, urmand apoi o linie paralela cu Somesul pana la pasul Oituz. Spre est si sud-est, hotarul continua pe versantul transilvan al Carpatilor Meridionali, apoi cobora pe valea Oltului panp la Dunare. La sud provincia era delimitata de apele Dunarii, de la confluenta cu Oltul pana la confluenta cu Tisa. In limita acestor hotare, constituita ca o provincie unitara, Dacia s-a mentinut pana in anul 117, cand, la moartea imparatului Traian, a izbucnit o mare rascoala a dacilor subjugati, sprijiniti de dacii liberi si de sarmati. Drept urmare, imparatul Hadrian, promotor ai unei politici defensive, a dat o noua organizare Daciei Romane, impartind-o in doua provincii disctinte. Dacia superioara si Daciaq inferioara. Dacia inferioara cuprindea portiunea transilvana dintre Olt si Carpati (desprinsa din Moesia inferioara, precum si Oltenia, iar Dacia superioara celelante teritorii ale fostei provincii unitare.).

Cel mai tarziu in anul 124, imparatul Hadrian a facut o noua reforma, desprinzand din Dacia superioara teritoriul aflat la nord de Aries si de Muresul superior si formand provincia Dacia Porolissensis. Ultima reoganizare a provinciei a fost facuta de catre Marc Aureliu, in urma rascoalei din 168. El a contopit Dacia inferiora cu Dacia superioara si a format provincia Dacia Apulensis. Dupa un an, a desprins din Dacia Apulensis partea de vest a Banatului si i-a dat numele de Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis s-a mentinut in vechile granite.

Cultura si civilizatia geto-dacilor.

Geto-dacii sunt considerati, pe buna dreptate, stramosii directi ai romanilor. Asadar, a vorbi despre cultura si civilizatia romaneasca fara a o pune in evidenta pe cea a geto-dacilor este ca si cum ai sterge din intelegerea omului matur copilaria sa. Prea multe elemente din trecut s-au altoit in fizionomia poporului roman (e adevarat, foarte greu de pus in evidenta) incat a intelege ceea ce suntem presupune sa facem acest pas inapoi, peste timp. Dar cine erau geto-dacii?

Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind ramura nordica a numeroaselor populatii tracice. Nu este locul aici, desigur, al unei dezbateri asupra problemelor indo-europenisticii. Mentionam doar ca astazi cei mai multi dintre specialisti sunt de acord ca patria de inceput a indo-europenilor a fost undeva in teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspica la Urali. Arheologi eminenti cunoscatori ai problemei admit ca in epoca bronzului (circa 2000-1200/1100 i.d.Hr.) tracii se desprind din populatiile indo-europene, atestate in acest teritoriu in perioada de tranzitie de la eneolitic la epoca bronzului (2500-2000 i.d.Hr.). In ceea ce priveste detasarea geto-dacilor din blocul tracic, specialistii considera ca din secolul al VIII-lea i.d.Hr. ar putea fi vorba de geto-daci, daca cultura Basarabi, a carei raspandire acopera aproape toata aria raspandirii lor, le poate fi atribuita. Oricum, in prima jumatate a mileniului I i.d.Hr. s-a desfasurat procesul de individualizare etnico-culturala a geto-dacilor, pentru ca apoi, preluand ti dand civilizatiilor neamurilor invecinate, sa atinga, in secolele I i.d.Hr.-I d.Hr., apogeul dezvoltprii lor.

Relativ la limba geto-dacilor, lingvistii au avansat mai multe ipoteze, cea mai consistenta apartinand lui I.I. Russu. I.I.Russu conchide, in urma unei analize complexe a tuturor datelor problemei, ca 'pozitia limbii traco-dace este urmatoarea: un idiom indo-european independent din grupa de rasarit satem' .

Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie delimitarea teritoriului locuit de geto-daci inainte de cucerirea romana. Descoperirile arheologice de la noi din tara si din strainatate i-au indemnat pe cercetatorii avizati ai chestiunii sa sustina ca expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea Lvov), la nord, Veliko Tirnovo, la sud. Cat priveste raspandirea culturii 'clasice' a geto-dacilor (sec.II i.d.Hr.-sec I d.Hr.), se sustine ca ea cuprinde doua arii principale concentrice: o arie centrala, in care aceasta cultura este reprezentata prin asezari, descoperiri funerare, depozite, tezaure etc., in care principalele componente isi gasesc antecedente locale, si o arie periferica, unde descoperirile geto-dacice apar intr-un mediu care, chiar daca avusese initial un fond general tracic, a facut parte apoi, in secolele IV-II i.d.Hr., din aria culturii Latène celtice (in vest) sau a celei scitice (in est) si unde, deci, o origine locala e greu de dovedit. Aceasta arie centrala poate fi cuprinsa intre Nistru, Tisa, Carpatii Nordici si Balcani.

Provincia romana Dacia intre anii 107-275

Epoca stapanirii romane in Dacia a fost prima care a atras atentia cronicarilorsi ulterior a savantilor.Problema caracterului stapanirii romane trebuie privita istoric, prin prisma conditiilor si a realitatilor epocilor antice, subliniindu-se atat aspectele pozitive, cat si cele negative ale stapanirii romane.In cazul Daciei, Roma nu a trimis doar functionari si armata, ci si colonisti plugari, ca sa cultive ogoarele, mestesugari pentru faurirea uneltelor si modelarea vaselor, arhitecti care sa ridice orase si artisti care sa le impodobeasca, profesori care sa invete copii stiintele.

Structura si starea sociala

Dispunem de relatari ale unor autori antici, greci sau romani, din care reiese faptul ca societatea geto-dacica, in epoca sa clasica, era structurata din punct de vedere social in mai multe stari sociale.

Numele clasei nobiliare geto-dacice il aflam in scrierile mai multor autori antici. Asa, de exemplu, filosoful-calator in Dacia, Dion Chrysostomos, ne relateaza, in ale sale Discursuri (LXXIII, 3), ca ' aici, uneori, se pot vedea oameni avand pe cap un fel de caciuli, asa cum poarta astazi unii traci, numiti geti ' . Aceeasi denumire ne-o transmite si Criton, care ii aminteste 'pe getii purtatori de pileus (caciula)'. Cea mai importanta informatie legata de numele clasei nobiliare apartine lui Iordanes ce ne transmite, de fapt, o stire raportata de Dion Chrysostomos: 'El (Dios Chrysostomos) spune ca acei dintre ei (geti), care erau de neam s-au numit la inceput tarabostes, iar apoi pileati' .

Acesti nobili detineau pozitii foarte importante in stat: in consiliul regal, in conducerea armatei, in aparatul administrativ, dintre ei se alegea regele etc. In plan economic acesti tarabostes dispuneau de importante bunuri mobile (turme, cirezi, herghelii), erau interesati in negotul cu strainii, probabil ca aveau sclavi. Nu stim nimic insa despre relatiile lor cu cealalta stare sociala importanta - capillati, si nu putem avansa date sigure despre faptul daca tarabostes aveau mosii in proprietate privata sau le datorau regelui, iar daca le aveau nu putem preciza daca erau situate in teritoriile obstilor sau in locuri neocupate de ele.

In concluzie, acesti tarabostes constituiau o clasa nobiliara razboinica, puternica si bogata, cu un rol social important. 'Se cuvine remarcat, totusi, ca tarabostes nu se puteau manifesta despotic fata de popor, care avea inca solide drepturi politice si in vremea statului dac'.

Despre cealalta stare sociala - capillati, izvoarele vechi ne spun putine, doar Columna lui Traian fiind mai generoasa. Nu putem, din datele pastrate, sa stim numele lor geto-dacic, ci doar cel greco-latin, cum nu putem sti nici care a fost numele lor autentic de clasa. Numele lor, care nu are semnificatie sociala, este legat doar de infatisarea lor exterioara. Despre numele lor (latin - capillati, grecesc - comati), dictionarele uzuale dau insemnarea de 'pletosi', 'cei care poarta parul in plete', insemnare ce corespunde reprezentarilor de pe Columna lui Traian.

Majoritatea istoricilor sustin ca prin comati trebuie sa intelegem poporul de rand. Ca atare, acestia detineau pozitia dominanta in economia dacica, acoperind practic toate activitatile cunoscute, la vremea aceea, de economia Daciei libere. Nu poate fi neglijata insa participarea lor la acea adunare armata generala, cu rol politic si militar important.

Cat priveste categoria sociala formata din sclavi si captivi, se pot avansa in momentul de fata, cateva idei. In vremea statului, Dacia nu mai era o furnizoare de sclavi lumii greco-romane decat, in cea mai mare parte, sub forma captivilor facuti de armatele romane expeditionare la Dunare. Societatea geto-dacica atinsese un nivel al dezvoltarii sale economice si sociale, care sa-i permita valorificarea locala a aparentului surplus de forta de munca, iar din punct de vedere spiritual sa duca la inlaturarea practicii vanzarii 'conationalilor' ca sclavi.

Prezenta sclavilor ca o categorie sociala integrata in economia Daciei este o realitate atestata de bune izvoare istorice. Dintre acestia, captivii de razboi constituiau o categorie aparte, cu un statut special. Ei erau siliti la cele mai grele munci, iar viata le era mereu in primejdie. Acesti captivi nu se aflau la dispozitia vreunui particular, ci in puterea regelui, a statului. Este foarte probabil ca regii daci, angajati intr-un mare efort constructiv, acordau deosebita atentie acestei componente a prazii de razboi.

Munca servila avea o anumita insemnatate in economie, dar era departe de a avea pondere asupra muncii libere in vreun domeniu. O importanta mai mare, in raport cu situatia din agricultura si mestesuguri, o aveau sclavii in constructiile de interes public, indeosebi la cetati.

Religie

Platon - Despre Zamolxis

"(Vorbeste Socrate:) - Bine, Harmides, am zis, la fel este acum si cu descantecul nostru. L-am invatat acolo, in armata, de la unul din medicii traci ai lui Zamolxis, despre care se spune ca ii face pe oameni nemuritori. Iar acel trac ma incredinta ca au dreptate confratii sai din Helada sa sprijine ceea ce ziceam adineauri. Dar, a adaugat el, Zamolxis, care-i regele nostru, dovedeste, ca zeu ce este, ca tot asa cum nu se cuvine sa incercam a vindeca ochii fara sa fi vindecat capul, nici sa tamaduim capul fara sa tinem seama de trup, cu atat mai mult nu trebuie sa incercam a vindeca trupul fara a cauta sa tamaduim sufletul; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Heladei este ca ei nesocotesc intregul pe care s-ar cuveni sa-l ingrijeasca, iar daca acestui intreg nu-i merge bine, nu poate sa-i mearga bine nici partii. Asadar, zicea tracul meu, de la suflet pornesc cele rele si cele bune pentru corp, ca si pentru omul intreg; de acolo purced acestea, asa cum din cap purced cele privitoare la vaz. [.]

Sa presupunem ca, asa cum ne incredinteaza Kritias, care este aici de fata, ai si avea intelepciune in tine si ai fi atat cat se cuvine de intelept, tu nu mai ai nevoie nici de descantecele lui Zamolxis, nici de acelea ale lui Abaris Hyperboreul; voi fi insa nevoit sa-ti dau numaidecat remediul impotriva durerii de cap."

Nota: Pentru a confrunta juxtapunerea pe care o face Platon intre Zamolxis si Abaris ne lipsesc elemte esentiale, mitologic vorbind, cu privire la amandoi. Abaris era socotit un magician care traia fara a se hrani si cutreiera Grecia zburand pe o sageata de aur, daruita de zeul Apollon, ca sa vindece diferite molimi; singurul raport ar fi fost, deci, practicarea medicinei, care la Abaris, spre deosebire de Zamolxis, se efectua pe calea miracolelor.

Strabon - Geografia, VII - Despre Zamolxis

Astfel se spune ca un oarecare get, numit Zamolxis, a fost sclavul lui Pythagoras. De la filosof a obtinut oarecari informatii despre fenomenele ceresti, iar altele de la egipteni, deoarece in peregrinarile sale ajunsese chiar si in Egipt.

Intors in patrie, Zamolxis a dobandit respectul carmuitorilor si al poporului, ca talmacitor al fenomenelor ceresti. In cele din urma, a izbutit sa-l convinga pe rege sa si-l faca asociat la carmuire, ca pe un om avand insusirea de a dezvlaui vointa zeilor. La inceput i s-a incredintat doar functia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el insusi. Zamolxis si-a ales o anume pestera, inaccesibila tuturor celorlalti oameni, si acolo isi petrecea viata, intalnindu-se rar cu oamenii, afara de rege si de dregatorii lui.

Regele il sustinea, vazand ca acum poporul i se supune mult mai bucuros decat pana atunci, in credinta ca el isi da poruncile dupa povata zeilor. Acest obicei s-a pastrat chiar pana in vremea noastra, intrucat ei au totdeauna un om de atare alcatuire, care de fapt nu este decat un sfetnic al regelui, insa la geti este venerat ca zeu. Tot astfel si muntele acesta a fost recunoscut sfant, si getii asa il numesc; numele lui, Kogaion, era acelasi cu numele raului care curgea in preajma. Cand peste geti a domnit Burebista, impotriva caruia se pregatise sa porneasca razboi divinul Caesar, functia aceasta inalta o ocupa Deceneu. Asa sau altminteri, obiceiul pitagoreic de abtinere de la folosirea animalelor ca hrana, introdus de Zamolxis, s-a mai pastrat.

Herodot - Istorii, IV - Despre Zamolxis

[.] Getii, care luasera o hotarare nesabuita, au fost robiti [de Darius] numaidecat, desi ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci.

Iata cum ajung ei nemuritori: dupa credinta lor, ei nu mor, ci acela ca piere se duce la Zamolxis, zeul lor, pe care unii il socotesc identic cu Gebelezis. La fiecare al cincilea an ei arunca sortii si totdeauna il trimit cu solie la Zamolxis pe acela din ei pe care cade sortul, incredintandu-i de fiece data toate trebuintele lor. Trimiterea solului se face in acest chip: unii din ei, stand in sir, tin trei suliti cu varfurile in sus, pe cand altii il apuca de maini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, il leagana de mai multe ori si dupa aceea ii fac vant aruncandu-l deasupra varfurilor de suliti. Daca omul acela, cazand, moare strapuns, ei sunt incredintati ca zeul le este binevoitor; daca solul nu moare, il hulesc invinuindu-l ca e om rau; dupa ce l-au invinuit, trimit alt [sol]. Ei ii spun solului, cat acesta mai e in viata, tot ce vor sa ceara [de la zeu]. Cand tuna si fulgera, tracii de care e vorba trag sageti in sus, catre cer, amenintandu-si zeul, deoarece ei nu recunosc alt zeu in afara de al lor.

Dupa ceea ce am aflat de la helenii ce locuiesc in Hellespont si in Pont, fiind un om, acest Zamolxis ar fi trait la Samos, ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Dobandind dupa aceea libertate, ar fi strans multa bogatie, si astfel, cu averea castigata, s-ar fi intors printre ai sai bogat. Deoarece tracii traiau in cumplita saracie si erau lipsiti de invatatura, acest Zamolxis, intrucat traise printre heleni, indeosebi in preajma lui Pythagoras, omul cel mai intelept al Heladei, cunoscand astfel modul de viata ionian si niste moravuri mai de soi decat cele din Tracia, a cerut sa i se cladeasca o sala de primire unde le oferea ospete cetatenilor de vaza; in timpul ospetelor ii invata ca nici el, nici oaspetii lui, nici urmasii lor nu vor muri vreodata, ci numai se vor muta in alt loc unde, traind pururi, vor avea parte de toate bunurile. In tot acel rastimp cat isi gazduia oaspetii, vorbindu-le astfel, el daduse porunca sa i se faca o locuinta subterana. Cand a fost gata locuinta, a disparut si el din mijlocul tracilor, coborand in adancimea incaperilor subpamantene, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat si l-au bocit ca pe un mort. Dar in anul al patrulea el s-a ivit iarasi dinaintea tracilor, facandu-i astfel sa creada tot ceea ce le spunea. Iata ce istorisesc helenii ca ar fi savarsit el.

Intrucat il priveste pe Zamolxis, ca si locuinta lui de sub pamant, eu nici nu tagaduiesc toate cate s-au spus, nici nu le cred insa prea mult. Cred totusi ca acesta a trait cu multi ani inainte de Pythagoras."

Religia si arta geto-dacilor ca argument istoric in favoarea existentei civilizatiei autentice

Religia pentru geto-daci avea un rol foarte important, ea era politeista, avind un pantion bogat de zietati. Ca si la acelelalte popoare geto-dacii avea Marele Zeu si Marea Zeita. Zeul suprem in periada straveche era Gebeleizis, intruchiparea lui era sub forma de calaret. In sec. I in Chr zeitate suprema devine Zamolxis. Credinta geto-dacilor in Zamolxis prevede ca dupa moarte ei se duceau la zeu unde continuau sa traiasca doar in armonie si frumusete.

Din aceasta cauza geto-dacii era unul dintre singurele popoare care plecau la lupta cintind si bucurosi stiau ca daca vor muri, ei vor trai mai bine in lumea lui Zamolxis. Despre credinta lor puternica in zeul suprem ne spune scrierele lui Herodot geto-daci odata la 5 ani ei trageau la sorti un sol care avea sa plece la Zamolxis. Trei din acesti oameni tineau in mina cite osulita cu virful in sus, iar altii il apucau de miini si piciore si-l aruncau in sulite. Daca acesta murea getii socotea ca Zeul este binevoitor, dar daca raminea viu ei socoteu co solul este un om ticalos.Ca sa-l imbuneze pe Zamolxis alegeau un al sol. Dacii cind tuna si fulgera ei iesiau afara si aruncau cu sageti in sus, deoarece credeau ca un alt zeu in afara de alor nu exista.Geto-dacii isi inmornitau mortii prin ritmul incinerarii si relativ rar participau la inhumurare. S-au descoperit in mormitele lor diverse obiecte, cite odata destul de bogate, chiar si obiecte di aur. Prin aceasta si este valorificata arta geto-dacilor.Dintre componentele culturii geto-dacice ceramica este elementul cel mai raspindit si cel mai caracteristic ceramica era prelucrata atit cu mina cit si cu roata.Getii din zona Dunarii s-au dovetit a fi mesteri iscusiti la prelucrarea argintului, realizind adevarate opere de arta.Tezaurile de obiecte din argint uneori aurite, alcatuiau coifuri, vase,piese de harnasament etc.

Se remarca prin executie tehnica si prin ormanentarea lor foarte deosebita. Un mod cu totul neobisnuit, geto-dacii isi evedintiau monedele proprii, ei emit o gama variata de monete de argint folosind tehnica greceasca  si preluind unele prototipuri macedoniene.Numeroase unelte de fier descoperite in asezarile si cetatile geto-dacilor sunt o dovada a nevelului la care se situau mestesugul prelucrarii fierului, tiplaria, agricultura cit si constructia de locuinte.O serie de elemente de cultura geto-dacica continua sa supravetuiasca mult timp, chiar si dupa cucerirea Daciei de catre romani, ati in cadrul provinciei, cit si-n afara acestiei.

Ele vor contribui la sinteza culturala daco-romana, servind ca argument al continuitati pina la topirea lor in popolatiile romanice de mai tirziu.Putem sa spunem cu siguranta ca acest popor era unul dintre cele mai dezvoltate popoare la timpul dat.