Teorii si tipologii ale inflatiei

TEORII SI TIPOLOGII ALE INFLATIEI.

In istoria lor toate tarie au cunoscut perioada de inflatie. In unele epoci preturile sunt, in ansamblul lor, aproape stabile, pentru ca, in alte epoci sa asistam neputinciosi la navala unui val inflationist. Pentru a se mentine consumul este nevoie de mai multi bani sau, cea ce reprezinta acelasi lucru, pretul marfurilor creste si banii isi pierd puterea de cumparare.

Din punct de vedere etimologic, termenul de inflatie provine de la latinescul « inflare « , care are semnificatia de a se umfla in mod exagerat. Preluarea si folosirea acestui termen in limbajul de specialitate al teoriei economice sunt pe deplin motivate, de la inceputul manifestarii sale si pana in zilele noastre , fenomenul denumit inflatie, s-a caracterizat sub raportul continutului si al formei de manifestare , printr-o crestere exagerata a preturilor.

Desi este foarte usor perceptibila, inflatia reprezinta unul dintre fenomenele complexe, foarte greu de explicat si incadrat in anumite granite fixe. Din acest motiv definitia inflatiei nu este una stricta, unanim acceptata de specialistii economisti, ci ea se inscrie intr-o gama foarte variata, fiecare dintre cei care o definesc incercand sa includa ceea ce este esential in continutul si manifestarea procesului. De-a lungul timpului au avut loc numeroase controverse privind natura fenomenului si, de aici , polemici si privind definirea inflatiei. In continuare voi prezenta principalele teorii din domeniul inflatiei, precum si elementele lor definitorii.

1.1.1    TEORIA MONETARISTA A INFLATIEI

Teoria monetarista a inflatiei, denumita si materialista, a furnizat o analiza critica a fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intensitatea maxima la inceputul anilor '70, odata cu aparitia a doua articole semnate de Milton Friedman[1] intitulate "O schema teoretica a analizei monetare" (1970) si "Teoria monetara a venitului nominal" (1971), precum si in dezbaterile teoretice referitoare la acestea. In plus, la formularea si popularizarea monetarismului, ca teorie macroeconomica, au contribuit si lucrarile urmatorilor autori: K.Brunner (1970), K.Brunner si A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972), D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) si M.J. Parkin (1975). In aceste lucrari monetariste rolul central este jucat de explicarea procesului inflationist. Cu toate ca acesti autori au abordari teoretice diferite, trei ipoteze apar in mod constant in lucrarile lor:

1.inflatia este in esenta un fenomen monetar;

2.teoria keynesiana[2] , pe care monetaristii o echivaleaza cu o curba simpla a lui Phillips[3] , neajustata la asteptari, nu poate explica problema inflatiei, in special accelerarea inflatiei;

3.rata de crestere si accelerarea ofertei de moneda explica rata inflatiei si, respectiv, accelerarea inflatiei.

Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreste sa devina insa, mai mult decat o teorie a inflatiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigma teoretica la nivel macroeconomic alternativa la punctul de vedere keynesian. Cum autorii monetaristii nu alcatuiesc un grup omogen si cum ei difera, atat ca metodologie cat si din punct de vedere al specificitatii metodelor, este foarte greu de caracterizat scoala de gandire macroeconomica a monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totusi, au existat asemenea initiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea « Monetarism » publicata in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) si in special Th.Majer si altii care au incercat sa caracterizeze monetarismul in douasprezece propozitii.

Membrii scolii monetariste se disting prin acceptarea urmatoarelor patru propozitii :

1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. Sistemul economic revine automat la un echilibru de ocupare deplina in urma unei tulburari ; rata somajului revine la valoarea ei "naturala"[4] 

2.orice rata de crestere a ofertei de bani este compatibila cu o ocupare deplina, desi rezulta rate ale inflatiei diferite.

3.o modificare a ratei de crestere a ofertei de bani modifica mai intai rata cresterii economice reale (si, de aici si rata somajului) ; pe termen lung acest efect real dispare si se mentine numai o crestere permanenta a tendintei ratei inflatiei (teorema acceleratiei)[5]. 

4.politica activista de gestionare a cererii este respinsa, fie ea monetara sau fiscala, si se prefera "reguli" pentru politica monetara pe termen lung sau obiective prestabilite.

Postulatul stabilitatii nu se afla in mod intamplator pe primul loc. In esenta, teza existentei unui sistem economic inerent stabil reprezinta o propunere a monetaristilor (deoarece economia de piata se caracterizeaza prin instabilitate si , in consecinta, stabilitatea din ipoteza de mai sus nu este decat o propunere apriorica), asa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea pietei ca sistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirma ca piata muncii tinde mereu spre echilibru , adica rata somajului este egala cu rata naturala, care reprezinta numai somajul de frictiune. Pe baza postulatului stabilitatii, monetarismul exclude posibilitatea unui echilibru keynesiande subocupare, caracterizat printr-un exces de oferta de bunuri si forta de munca. Astfel, monetarismul trece dincolo de granitele teoriei economice si se caracterizeaza, totodata, ca avand o doza de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, facand referire la postulatul stabilitatii.

Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiana arata ca economia reala este instabila intr-un mod inalt si gestiunea monetara are o relevanta si un control redus asupra ei. Opinia adeptilor monetaristi afirma, in schimb, ca economia reala este relativ stabila in mod inerent, dar ca ea poate fi destabilizata de evolutiile monetare care trebuie prin urmare sa fie controlate cat mai bine posibil printr-o politica monetara abila.

Cea dea doua teorema a monetarismului (care arata ca orice crestere a ofertei de bani este compatibila cu o ocupare deplina), poate fi denumita si teoria cantitatii pe termen lung. Intr-o stare stabila, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflatiei este influentata exclusiv de rata de crestere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in conditiile unui nivel al ocuparii depline este independenta de o rata a inflatiei anticipata corect.

A treia teorema a monetarismului, mult mai importanta decat cea mentionata anterior, este teoria cantitatii pe termen scurt. Aceasta teorie sustine ca accelerarea ratei de crestere a ofertei de bani (adica o rata mai rapida a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determina, temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale si, prin urmare, reduce rata somajului. Inflatia rezultata duce la o ajustare a sistemului economic. In decursul acestui proces de ajustare, rata cresterii economice reale revine la valoarea initiala. Astfel, accelerarea cresterii reale obtinute printr-o rata mai rapida de crestere a cantitatii de bani este doar temporara. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept "teorema acceleratie". Majoritatea autorilor monetaristi, precum Fridman, Brunner, Laidler apeleaza la acest principiu, dar cu particularitati diferite ale modelelor. Totusi, per ansamblu, teorema acceleratiei detine un rol central in analizarea procesului de ajustari pe termen scurt.

Cea dea patra propozitie acceeptata de adeptii monetarismului are ca element central respingerea politicilor monetare si fiscale discretionare. Gestionarea activista a cererii si, politicile compensatorii anticiclice sunt considerate o sursa de instabilitate. Modelul monetarist arata ca productia si ocuparea pot fi influentate de politica economica numai intr-atat incat sa determine modificarea de preturi care nu sunt anticipate de agentii economici din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai inalt al preturilor (sau rata inflatiei) se va mentine. Monetaristii se indoiesc, de asemenea, ca cei care decid politica economica au abilitatea de a prognoza modificarile viitoare ale variabilelor economice relevante si, cu atat mai putin, de a prevedea efectul viitor al schimbarilor curente intervenite in instrumentele de politica economica. Problema esentiala a politicii economice este deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de crestere pentru oferta de bani sau reguli de constanta pentru politica fiscala.

In cadrul monetarismului unii autori[6] fac distinctie intre doua scoli de monetarism: monetarismul I si monetarismul al II-lea (scoala asteptarilor rationale). Adeptii monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propozitii mentionate anterior, iar adeptii celei de a doua scoli monetariate sunt de acord doar cu propozitiile 1, 2 si 4.

Monetarismul I se intemeiaza pe distinctia intre curbele lui Phillips pe termen lung si, respectiv, scurt. Pentru monetaristii de tipul al II-lea nici macar nu exista o curba a lui Phillips. Principala deosebire dinte cele doua scoli este ca, in vreme ce monetarismul I accepta procese de ajustare pe termen scurt in care piata bunurilor si piata muncii pot fi in dezechilibru, monetarismul al II-lea presupune ca exista nu numai o tendinta catre echilibru pe termen lung, ci si o serie continua de echilibre.

Conform abordarii asteptarilor rationale, propozitia trei (care nu este agreata de adeptii acestei scoli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificata in felul urmator: politica monetara are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibila a ofertei de bani si, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica sistematica.

In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflatie, mai trebuie mentionata si opinia monetaristilor referitoare la economia deschisa.Abordarea monetara a teoriei balantei de plati, dezvoltata in special de B.Mundell si H.G.Johnson se concentreaza asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica si in cazul Romaniei), conectata la economia mondiala prin intermediul balantei de plati. Prin contrast cu teoria monetarista a economiei inchise, acest model accentueaza faptul ca o crestere interna a ofertei de bani nu ridica rata interna a inflatiei, dar duce la o deteriorare a balantei de plati.

1.1.2    TEORIA CANTITATIVA A INFLATIEI

Denumita uneori si teorie clasica sau neoclasica a inflatiei[7] , teoria cantitativa poate fi prezentata sub doua forme:

a)     ecuatia "tranzactiilor" formulata de I.Fisher (1920);

b)     ecuatia "cererii de bani" formulata de scoala de la Cambridge.

Ecuatia tranzactiilor formulata de Irving Fisher. Fisher a incercat o abordare macroeconomica care sa-i dea posibilitatea sa formuleze o relatie intre oferta de bani si nivelul general al preturilor. Ecuatia tranzactiilor a servit cautarilor sale, deoarece ea descria o relatie intre oferta de bani (notata cu M) si viteza de rotatie (notata cu V), volumul real al tranzactiilor (notat cu T) si nivelul preturilor (P):

P*T=M*V

Aceasta relatie are insa anumite limite. In realitate din aceasta identitate nu pot fi trase concluzii suplimentare. Cum fiecarei cumparari ii revine o vanzare, valoarea totala a vanzarilor (volumul tranzactiilor inmultit cu pretul mediu) trebuie, in mod necesar, sa fie egala cu valoarea totala a achizitiilor. Aceasta din urma, trebuie, la randul ei, sa fie egala cu oferta existenta de bani inmultita cu frecventa medie cu care banii circula intre diferitii detinatori. Totusi, se poate presupune in continuare, asa cum face si, Fisher, ca viteza de circulatie a banilor este determinata de evolutiile institutionale (deciziile luate de organismele abilitate) din sectorul monetar si ca ea ramane constanta pe termen scurt.

V= , unde:

V=viteza de circulatie a banilor

=viteza medie de circulatie a banilor.

Se poate, de asemenea, presupune ca sectorul real determina volumul tranzactiilor si ca acesta este fixat la un nivel prestabilit:

T=, unde:

T=volumul tranzactiilor;

=volumul prestabilit al tranzactiilor.

Pe baza acestor presupuneri ecuatia tranzactiilor poate fi interpretata ca determinand nivelul general al preturilor:

P=*M

Nivelul preturilor este ridicat , proportional cu oferta de bani M; constanta de proportionalitate este reprezentata de raportul V/T.

In literatura de specialitate gasim frecvent si o a doua prezentare a ecuatiei tranzactiilor.

P*=_x *M, unde:

P=pretul mediu,

=PNN real,

_x=viteza de circulatie a venitului

In locul volumului tranzactiilor , in aceasta ultima ecuatie apare produsul national net "real", . Temeiul acestei inlocuiri constituie presupunerea ca PNN este direct proportional cu volumul real al tranzactiilor. In aceasta relatie, viteza de circulatie a venitului inlocuieste viteza tranzactiilor V din penultima ecuatie.

Ecuatia Scolii de la Cambridge.

Spre deosebire de ecuatia lui Fisher, ecuatia specialistilor de la Cambridge utilizeaza o abordare la nivel microeconomic. A.Marshall[8] si A.C.Pigou au adus in discutie urmatoarea problema: "Ce determina cantitatea de bani pe care un agent economic ar dori sa o detina atunci cand are nevoie de lichiditati pentru incheierea unei tranzactii?"

Pentru ca banii se afla in concurenta cu alte tipuri de plasamente , impartirea averii in bani si alte active financiare este optima numai daca utilitatea marginala a ultimei unitati a cererii de bani este egala cu utilitatea marginala a unei investitii intr-un activ alternativ. Pigou este cel care a simplificat si mai mult acesta abordare, presupunand ca agentul economic nu-si va modifica relatia existenta intre averea sa si volumul tranzactiilor, pe termen scurt. Astfel, cererea de bani a indivizilor poate fi globala intr-o cerere macroeconomica de bani, care este direct proportionala cu nivelul mondial al venitului.

M^D=k*XP, unde:

M^D=cererea macroeconomica de bani;

k=coeficientul cererii de bani;

XP=nivelul nominal al venitului.

De exemplu, daca gospodariile si firmele detin o cantitate medie de lichiditati care se ridica la doua zecimi din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k este de 0,2. Daca la functia cererii de bani adaugam una a ofertei de bani si presupunem ca piata monetara este in stare de echilibru atunci:

M^D=M^S=M, unde:

M^D=cererea macroeconomica de bani;

M^S=oferta macroeconomica de bani;

M=masa monetara.

Se poate stabili si o relatie intre cele doua ecuatii (respectiv intre ecuatia lui Fisher si ecuatia de la Cambridge):

M* =M_X=P,

Unde =, adica unde viteza banilor ca venit este egala cu inversul coeficientului cererii de bani (K). In consecinta, ambele ecuatii(ecuatia "tranzactiilor" si ecuatia "cererii de bani") care alcatuiesc teoria cantitativa a inflatiei sunt complementare si, totodata, ambele au un rol foarte important in intelegerea mecanismului care genereaza inflatia.

1.1.3 TEORIA MODERNA A INFLATIEI

Inflatia contemporana reprezinta un dezechilibru structural monetaro-real, care exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce antreneaza deprecierea banilor neconvertibili in aur, precum si cresterea durabila si generalizata a preturilor.

Conform definitiei, inflatia reprezinta o disfunctie grava intre marimile economice reale si, cele nominale, monetare. Functia esentiala a banilor, de masurare a valorii bunurilor prin intermediul preturilor este grav perturbata. Masa monetara se gaseste intr-o cantitate mai mare decat valoarea bunurilor pe care trebuie sa o exprime.

Trebuie mentionat totodata si faptul ca nu orice crestere a preturilor este sinonima cu inflatia. Practic, aceasta crestere de preturi trebuie sa fie anormala, foarte puternica, pentru a se constitui drept inflatie. Aceasta inseamna, implicit, ca trebuie sa raportam cresterea la un sistem de referinta, la un prag admisibil socotit normal. Amplitudinea acestui prag este variabila in spatiu, dar mai ales in timp. Astfel, in secolul trecut se putea emite pretentia stabilitatii monetare, gandita in conditiile unei cresteri zero a preturilor. In secolul al XX-lea starea de dezechilibru devine constanta evolutiei economice si lumea se obisnuieste cu ideea ca echilibru este intamplator. La nivelul anilor '50 se accepta o crestere anuala a preturilor cuprinsa intre 1-2%, pentru ca in perioada anilor '60-'70, sa fie socotita normala o crestere a preturilor de 3-4%. Actualmente acest prag se ridica pana la 5-6%.

Din definitie mai rezulta si, faptul ca aceasta crestere de preturi, ca sa fie considerata inflatie, trebuie sa fie durabila. Deci nu intra in discutie o crestere conjuncturala, determinata de factori aleatori, intamplatori, sezonieri. O alta caracteristica a inflatiei este acea ca preturile cresc in mod neuniform si, deci, cresterea preturilor nu afecteaza in aceiasi masura toate bunurile si serviciile existente la un moment dat pe piata. In ciuda faptului ca preturile cresc neuniform, se poate calcula un indice general de crestere a preturilor.

1.1.4 TIPOLOGIA INFLATIEI

Clasificarea inflatiei se poate realiza in functie de mai multe criterii, astfel:

a)     in functie de modul de fuctionare al pietei avem:

-inflatie deschisa

-inflatie reprimata

Daca inflatia este deschisa, economia de piata continua practic, sa functioneze ca un mecanism in care preturile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficienta a bunurilor sau fortei de munca) conduce la o crestere a preturilor si a salariilor. Inflatia reprimata apare atunci cand controlul guvernamental inpiedica cresterea preturilor bunurilor de consum si a salariilor, astfel incat excesul de cerere este doar reprimat, nu si redus. Odata cu indepartarea controlului guvernamental, trebuie sa ne asteptam la cresteri de preturi si de salarii.

b)in functie de amploarea procesului inflationist (adica in functie de ritmul de crestere al preturilor) exista:

inflatie moderata (taratoare) caracterizata prin cresterea generalizata a preturilor

cu 2-3% anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regula, reflexul politicilor de stabilizare. In conditiile acestei forme de inflatie se manifesta o mare incredere in moneda; agentii economici au tendinta sa incheie contracte economice pe termen lung fiind convinsi ca preturile bunurilor pe care le vand si le cumpara vor cunoaste evolutii previzibile si moderate. Se manifesta totodata o preocupare redusa daca plasarea economiilor sa se realizeze in active reale sau in titluri. Ca regula generala, productivitatea muncii cunoaste evolutii ascendente pe fondul unor anticipari pozitive din partea agentilor economici.

inflatia galopanta; este cea care conduce la dublarea preturilor in decurs de un an, expresie si sursa a unor mari dezechilibre de economie. Prezenta unei astfel de inflatii, impune indexarea contractelor cu indicele preturilor sau printr-o valuta considerata stabila. Moneda nationala cunoaste o pierdere rapida a valorii sale economice (a puterii de cumparare); rata dobanzii creste rapid; viteza de rotatie a banilor se accelereaza, posesorii acestora ajungand sa pastreze asupra lor doar cantitatea de moneda strict necesara tranzactiilor cotidiene; o parte din economii parasesc economia nationala fiind plasate in strainatate.

hiperinflatia este caracterizata prin cresteri ametitoare al preturilor; cererea de moneda nationala scade considerabil deoarece exista o neincredere aproape totala in puterea sa ; o parte foarte importanta a tranzactiilor se efectueaza sub forma unei troc modern (barter[9] ) sau in moneda alternativa. Preturile devin deosebit de instabile, iar salariul real unei persoane se reduce lunar cu aproximativ 30%. P. Cagan defineste inflatia care se manifesta sub aceasta forma ( adica hiperinflatia) drept o stare in care nivelul general al preturilor creste cu peste 50% lunar.

c)in functie de cauzele inflatiei putem distinge:

-inflatie prin costuri;

-inflatie prin cerere;

-inflatie structurala.

Datorita importantei deosebite pe care o prezinta aceasta ultima clasificare, ea va fi dezvoltata pe parcursul urmatorului subcapitol.