Oferta bunurilor economice

OFERTA BUNURILOR ECONOMICE

Problematica producatorului cuprinde nu numai raspunsul la intrebarea ce sa se produca, ci si cum sa produca pentru a ajunge la un pret acceptat de consumatori. Raspunsul se concretizeaza in oferta.

1 Legea ofertei si functia ofertei

Studiul ofertei este necesar din mai multe motive: a) oferta cuprinde bunurile economice a caror existenta pe piata conditioneaza satisfacerea trebuintelor; b) de situatia ofertei pe piata depinde in buna masura nivelul preturilor; c) oferta nu este neutra fata de cerere, in general oferta se adapteaza cererii, dar se intalneste si oferta formatoare de cerere.

Oferta reprezinta cantitatea de bunuri si servicii ce poate fi vanduta pe piata la un anumit pret. Ea exprima cantitatea maxima dintr-un bun economic pe care producatorii doresc sa o vanda si pretul minim pe care il accepta. In functie de cerere, cantitatea vanduta poate fi mai mica decat cantitatea oferita.

Observatiile empirice au dus la constatarea ca ofertantii sunt stimulati sa produca si sa vanda mai mult la o crestere a pretului si isi restrang activitatea cand pretul scade. Relatia dintre miscarea pretului si cantitatea ofertei este pusa in evidenta de conceptul lege a ofertei.

Legea generala a ofertei exprima relatiile de cauzalitate dintre pretul unui bun si oferta acestui bun: cand pretul creste are loc extinderea ofertei, iar cand pretul scade are loc contractia ofertei.

Aceste relatii directe (pozitive) dintre nivelul si evolutia pretului si cantitatea oferita se explica prin comportamentul intreprinzatorului care tinde sa-si asigure starea de echilibru. El compara pretul pietei (venitul marginal) cu costul marginal. La un cost marginal dat, cresterea pretului face ca starea de echilibru sa fie asigurata la o cantitate mai mare decat cea precedenta. Rezulta ca perspectivele suplimentare de castig fac ca extinderea productiei sa devina tentanta pentru diversi agenti economici.

Legea ofertei da expresie pe piata modului in care se comporta intreprinzatorul rational ale carui venituri sunt determinate de deciziile luate pe baza relatiei pret(venit marginal)- cost marginal.

Ca orice regularitate, legea generala a ofertei are unele exceptii cunoscute sub numele de paradoxuri. Paradoxurile ofertei sunt acele situatii cand modificarea pretului nu genereaza modificarea in acelasi sens a cantitatii oferite10. In aceasta categorie de fenomene economice se incadreaza, in primul rand, unele situatii pe piata muncii. Cand salariul evolueaza de la un nivel scazut spre un nivel acceptabil pentru conditiile economice generale si al productivitatii factorilor, oferta de munca creste. Dupa ce tariful salarial a atins o anumita marime, individul devine interesat si de marimea timpului liber, iar oferta de munca scade. Pe ansamblu, curba ofertei are o forma 'bruscata', isi schimba sensul. In al doilea rand, este vorba de paradoxul King ce exprima comportamentul producatorilor agricoli care, daca preturile scad isi extind oferta pentru procurarea veniturilor necesare achitarii unor datorii scadente. In al treilea rand, se manifesta paradoxul Rugina in sensul ca de la un anumit nivel de crestere a preturilor, majorarea in continuare a acestora este insotita, pe termen scurt de contractia cantitatii oferite pentru ca vanzatorul asteapta conditii si mai bune (preturi sporite) si procedeaza la stocarea unei cantitati de bunuri.

Oferta este o marime de flux, de interval. Ea poate fi privita din mai multe unghiuri. Din punct de vedere al ofertantului poate fi abordata ca o marime individuala sau ca o marime agregata.

Oferta individuala, adica oferta unui singur agent economic (o singura firma), exprima cantitatile dintr-un bun economic pe care este dispus sa-l produca si comercializeze intr-o perioada, la un anumit pret.

Oferta industriei (a ramurii) exprima cantitatea totala dintr-un bun economic pe care sunt dispusi sa o produca si sa o comercializeze toti intreprinzatorii care actioneaza intr-o anumita ramura. Ea este oferta pietei pentru un bun economic.

Intrucat formarea preturilor depinde de confruntarea ofertei totale a unei ramuri cu cerere totala, oferta industriei pentru un bun reprezinta suma tuturor cantitatilor oferite de toate firmele producatoare ale acestuia. Pe piata concurentiala, prin agregarea ofertei fiecarei firme ce formeaza oferta pietei. La un pret dat p, firma A aduce pe piata din produsul X, cantitatea q₁, indicata de curba sa de oferta, firma B va aduce q2 si asa mai departe. Cantitatea totala Q adusa pe piata pentru pretul dat p, va corespunde sumelor tuturor cantitatilor pe care diferite firme doresc sa le produca si valorifice la acest pret.

Desi legata de productia privita ca output (rezultat materializat intr‑un bun sau serviciu), oferta se deosebeste de productie. In timp ce output-ul este efectul transformarii fizice a factorilor de productie, oferta este legata de procesul de valorificare, respectiv de piata. In plus, intre productie si oferta pot exista diferente cantitative: o parte din productie poate fi destinata autoconsumului si nu se transforma in oferta.

Relatia dintre oferta individuala si oferta industriei este exprimata de relatia:

,

in care Q_r este oferta ramurii la un anumit pret si Q_i este oferta individuala a unui anumit agent economic.

Intrucat oferta este productie destinata vanzarii, abstractie facand de pret, factorii care determina oferta tin in principal de productie, si ei sunt disponibilitatea factorilor de productie, fluiditatea si mobilitatea acestora, ca si randamentul lor. Pornind de aici distingem :

oferta fixa, in cazul raritatii deosebite a factorilor de productie, ceea ce face sa fie data cantitatea ofertei; oferta nu poate fi majorata prin decizii economice;

oferta flexibila, apare in cazul raritatii relative a factorilor de productie, cand bunul care face obiectul ofertei poate fi reprodus in proportii variabile cu ajutorul resurselor disponibile.

Daca cererea se majoreaza iar celelalte conditii raman constante, modificarea ofertei depinde si de posibilitatea de productie in diferite perioade de timp, posibilitate determinata de restrangerea sau extinderea capacitatii de productie. In functie de acest criteriu, oferta poate fi:

oferta instantanee sau oferta pe termen foarte scurt cand perioada de timp este prea scurta (perioada a pietei) pentru ca productia sa se poata modifica, ofertantii se gasesc in imposibilitatea cresterii sau scaderii productiei. In acest caz oferta este perfect inelastica. Producatorii iau decizii in functie de anticipatiile lor asupra pretului de piata si oferta se modifica numai in limitele permise de stocurile existente;

oferta pe termen scurt - cand perioada de timp este scurta iar decizia de modificare a ofertei este in functie de gradul de folosire a capacitatii de productie existente si a unor cantitati disponibile de resurse de materii prime, materiale si munca. In acest caz oferta creste odata cu pretul, pana la un anumit punct. Fortarea capacitatilor de productie peste un anumit nivel este nerationala tehnic si economic;

oferta pe termen lung - cand perioada de referinta permite o modificare a capacitatilor de productie existente si a cantitatilor din ceilalti factori de productie printr-un efort de investitii, ceea ce reflecta corespunzator in cantitatea ofertei care devine flexibila.

Relatia dintre pretul pietei si cantitatea disponibila dintr-un bun economic destinata vanzarii poate fi studiata cu ajutorul baremului ofertei, curbei ofertei si a functiei ofertei.

Baremul ofertei: se prezinta sub forma unui tabel in care sunt exprimate intentiile de productie si de vanzare ale unei firme (oferta individuala) sau ale tuturor firmelor din ramura (oferta industriei) la diferite niveluri de preturi (tabelul 1).

Tabelul 1

Baremul ofertei

Pentru bunul X la data de

Oferta individuala este expresia comportamentului fiecarui agent economic care intra pe piata la un anumit moment si isi modifica intentia de a vinde o anumita cantitate doar atunci cand pretul are o dimensiune, considerata de el, corespunzatoare. Oferta industriei reflectata de barem este expresia comportamentului agregat al agentilor economici ce actioneaza pe piata bunului respectiv.

Oferta poate fi reprezentata printr-o curba care rezulta din transpunerea baremului ofertei in sistemul axelor carteziene, unde pe ordonata este inscris pretul iar abscisa indica cantitatile.

Curba ofertei este o notiune care in mod obisnuit nu se raporteaza decat la o piata cu o concurenta pura. Motivul se regaseste chiar in definitia sa. Curba ofertei raspunde la intrebari de forma: ce cantitate ofera firma A daca pe piata este fixat pretul p? Intrebarea se refera doar la comportamentul agentilor economici pentru care pretul este dat si nu il pot influenta. Asemenea situatii exista in special in situatie de concurenta perfecta cand pretul este rezultatul unui mecanism impersonal (piata) care se afla in afara controlului participantilor la relatiile de vanzare-cumparare. In majoritatea situatiilor de concurenta imperfecta firmele isi fixeaza propriile preturi si in acest caz curba ofertei se reduce la un punct pe curba cererii.

Forma curbei de oferta este in relatie directa cu efectul de substituire si efectul de venit.

Efectul de substituire. In mod normal, intre pret si cantitatea ofertei este o relatie directa: oferta creste pe masura ce sporeste pretul, iar la un pret in scadere corespunde o cantitate mai mica a ofertei. Daca producatorul asteapta de la o piata un anumit pret la care el este dispus sa vanda o anumita cantitate si daca in realitate pretul pietei este mai mic decat cel asteptat, atunci producatorul se abtine de a vinde bunul sau vinde o cantitate mai redusa, restul de produse fiind stocate sau capata utilizari in afara pietei.

Efectul de venit se manifesta in aceea ca daca agentul economic doreste sa obtina un anumit venit iar pretul efectiv de piata este inferior celui scontat, vanzatorul este obligat sa sporeasca cantitatea ofertei. Fenomenul de crestere a cantitatii ofertei in cazul scaderii pretului are o anumita frecventa atat pe piata interna cat si pe piata mondiala.

Pentru trasarea curbei de oferta este important a cunoaste daca efectul direct de substituire sau efectul indirect de venit este predominant. Aceasta depinde de importanta relativa a produsului. Daca este vorba de un bun cu o importanta relativ scazuta si celelalte bunuri ale ofertantului permit a obtine venitul asteptat, efectul de substituire este mai puternic decat efectul de venit. Din contra, daca este vorba de un bun esential ce are o pondere insemnata in oferta totala, efectul de venit predomina in raport cu efectul de substituire.

Fig.16. Forme de curbe ale ofertei.

Existenta unei relatii directe, pozitive intre pret si cantitatea ofertei este pusa in evidenta de curba 'normala a ofertei' (fig.16a). Daca pretul creste oferta se extinde iar daca pretul se reduce, oferta se contracta.

Pot fi si curbe 'anormale' ale ofertei. In figura 16b este reprezentata o curba descendenta de oferta cand efectul de venit este preponderent. Aceasta situatie poate fi intalnita in perioadele de reorganizare a pietei muncii, la micii producatori si in cazul exportului tarilor slab dezvoltate. Tot in categoria curbelor 'anormale' poate fi inclusa si 'curba intoarsa' sau 'pliata' (fig.16c) cand pe aceeasi curba sunt portiuni ascendente si portiuni descendente. Este cazul ofertei de munca unde sporirea salariului antreneaza o crestere a ofertei de munca, dar dupa un prag, oferta se inverseaza.

Intr-o forma generala, legea ofertei se exprima prin functia ofertei:

Q_s=Q(p)

Cantitatea ofertei, Q_s, (variabila dependenta)este influentata, de mai multi factori economici (variabile independente): pretul bunului respectiv p, costul de productie al bunului, c_p, pretul altor bunuri care pot fi obtinute cu aceeasi factori de productie, p_i, pretul bunurilor substituibile, p_s, politica comerciala, m, comportamentul agentilor economici, k etc.

Q_s=f(p, c_p, p_i, p_s, m, k).

Variabilele au o pondere diferita in cadrul functiei de oferta si legaturile dintre ele sunt diverse si dificil de definit. Pretul este determinat de fortele pietei iar producatorul pentru a obtine profitul maxim regleaza volumul productiei si nivelul costurilor. Modificarea oricarei variabile independente influenteaza cantitatea ceruta. Pentru a calcula aceasta influenta trebuie cunoscuta elasticitatea, iar toate celelalte variabile raman constante (caeteris-paribus).

Atunci functia ofertei in raport cu pretul este:

Q_s=f(A, p)

unde A este suma algebrica a tuturor celorlalte influente.

Dupa cum oferta poate fi privita ca oferta individuala si oferta a industriei (oferta totala), si functia ofertei poate fi:

functia ofertei individuale, a unui producator, care exprima legatura dintre pretul de oferta si cantitatile maxime (optime) pe care este dispus sa le produca si ofera spre vanzare. Forma generala a acestei functii este:

Q_si=f_i(p)

functia ofertei industriei deriva din functiile ofertei individuale si poate fi exprimata astfel:

.

Prin urmare, functia ofertei totale pentru un anumit bun economic este si ea o functie crescatoare de pretul de oferta.

2 Factorii ofertei

Cantitatea oferita dintr-un bun economic si oferta bunului economic sunt notiuni distincte. Cantitatea oferita se modifica in acelasi sens cu pretul, reprezinta o 'alunecare' de-a lungul curbei de oferta. Modificarea ofertei arata ca o cantitate mai mare sau mai mica este oferita la acelasi nivel de pret. Se produce o deplasare de pe o curba pe alta a ofertei determinata de o serie de factori (conditii) ale ofertei.

Fig.17. Modificarea ofertei.

Factorii (conditiile) ofertei reprezinta imprejurarile care influen­teaza oferta in conditiile cand pretul unitar este dat, si considerat constant. Metodologic, se rationeaza pe baza principiului 'caeteris paribus' pentru pretul bunului respectiv.

Principalul factor sub influenta caruia oferta se modifica este costul de productie, in ipostazele sale de cost mediu si cost marginal. In conditiile de caeteris paribus, intre oferta si cost este o relatie negativa: diminuarea costului atrage dupa sine o crestere a cantitatii oferite la acelasi pret. Ea se explica prin doua imprejurari economice: pretul factorilor de productie si productivitatea factorilor de productie utilizati.

Analiza relatiei cost-oferta este in fond o relatie bilaterala, influentele transmitandu-se nu numai de la costuri spre oferta, ci si invers, cresterea ofertei determina reducerea costurilor medii pe seama costurilor constante. O astfel de reducere a costurilor se realizeaza doar pana la un punct, dupa care cresterea productiei si ofertei este insotita de cresterea costurilor medii ca efect al legii randamentelor descrescande.

Desi, in principiu, intre cost-oferta este o relatie negativa, o analiza mai aprofundata conduce la concluzia ca adeseori oferta si costurile medii cresc sau scad in acelasi timp. Aceasta face necesara luarea in considerare a preturilor care poate schimba concluzia initiala. Astfel, in situatiile in care costul mediu creste, dar intr-o proportie mai mica decat creste pretul, oferta si costul mediu evolueaza in acelasi sens.

Cele de mai sus atrag atentia ca si corelatia pret-oferta trebuie abordata prin prisma costurilor. Daca in urma ridicarii preturilor, nivelul lor ramane sub forma costurilor, oferta nu inregistreaza crestere. De asemenea, chiar atunci cand preturile sunt superioare costurilor, nu intotdeauna oferta si pretul se deplaseaza in acelasi sens. Daca viteza de crestere a costurilor este mai mare decat cea a preturilor, cresterea preturilor poate fi insotita de scaderea, nu de inviorarea, ofertei.

Pretul altor bunuri constituie un factor al ofertei. Ori de cate ori o firma produce mai multe sortimente de bunuri utilizand aceiasi factori de productie, oferta dintr-un bun va fi influentata nu numai de pretul acestuia, ci si de pretul celorlalte bunuri. Reactia ofertei unui bun economic la modificarea pretului altor bunuri se realizeaza in forme diferite, in functie de raportul care exista intre aceste bunuri: de substituire sau de complementaritate, bunuri principale sau secundare.

In cazul bunurilor substituibile, orice majorare a pretului unui bun stimuleaza oferta bunului respectiv. Insa, dat fiind caracterul limitat al factorilor de productie de care dispune firma, productia si oferta din alte bunuri ale firmei se vor diminua. Variatia ofertei dintr-un bun ca efect al modificarii pretului la alt bun cu care este substituibil si se produce de aceeasi firma, se prezinta astfel:

ori de cate ori pretul bunului substituibil se mareste, oferta din celalalt bun se micsoreaza, si invers;

cresterea pretului unui bun determina un salt spre stanga al ofertei celuilalt bun, de pe o curba pe alta, in timp de reducerea pretului, un salt spre dreapta. Saltul spre stanga este echivalent cu micsorarea ofertei, iar saltul spre dreapta este echivalent cu cresterea ofertei in raport cu situatia initiala.

In cazul bunurilor complementare cresterea pretului unui bun va determina sporirea atat a ofertei bunului respectiv cat si a ofertei din bunul complementar, productia celor doua bunuri variind, in mod necesar in acelasi sens.

In cazul a doua bunuri, in care bunul x este principal iar bunul y este secundar, daca pretul de oferta a bunului principal creste, se mareste oferta si, inevitabil, creste si oferta bunului secundar. Oferta unui bun secundar evalueaza in relatie pozitiva cu pretul bunului principal.

Alti factori de influenta asupra ofertei. In cadrul acestora se enumera, in primul rand, conditiile de intrare (iesire) din ramura, care ar putea fi taxele si subventiile. In conditiile de caeteris paribus, cand taxele sunt laxe sau se atenueaza restrictiile, oferta creste si invers. Oferta este in relatie inversa cu fiscalitatea.

Subventiile influenteaza in sens pozitiv oferta; oferta creste odata cu subventiile pentru productie, si se reduce cand subventiile se diminueaza sau sunt eliminate. In conditii de caeteris paribus, cresterea fiscalitatii conduce la diminuarea ofertei, in timp ce sporirea subventiilor are ca efect inviorarea ofertei.

Un alt factor care influenteaza ar putea fi numarul ofertantilor. In ipoteza ca oferta totala este direct proportionala cu numarul de ofertanti pentru un produs, cu cat va fi mai mare numarul de firme noi care intra pe piata respectiva, cu atat mai mari vor fi salturile pe care oferta le realizeaza spre dreapta.

Fara indoiala, oferta este influentata de anticipatiile cu privire la preturile de vanzare a bunurilor respective. Daca preturile au perspectiva de crestere, oferta instantanee si oferta pe termen scurt se reduce pentru ca o parte din productie este stocata. Daca, in perspectiva se vor micsora, oferta imediata creste. In unele ramuri (agricultura, turism, etc) oferta este influentata si de imprejurari extraeconomice, in randul carora conditiile naturale au o pondere importanta.

3. Elasticitatea ofertei

Reactia ofertei unui bun economic la modificarea pretului pe piata se exprima prin elasticitatea ofertei in raport cu pretul. Coeficientul de elasticitate a ofertei (E) masoara variatia relativa a cantitatii oferite ca urmare a variatiei relative a pretului. Pentru determinarea marimii acestuia se utilizeaza urmatoarele metode:

a) sau .

Daca rationam pe baza unor variatii infinitezimale de cantitate si de pret, atunci coeficientul de elasticitate este:

b)

De exemplu, daca avem in vedere datele din tabelul 1 si consideram ca pretul creste de la 200 la 250 lei iar cantitatea de la 750 la 900 buc., coeficientul elasticitatii ofertei in functie de pretul bunului respectiv va fi:

a)

sau .

b) .

Rezulta ca in conditiile cresterii cu 1% a pretului, cantitatea oferita va creste cu mai putin de un procent.

In functie de nivelul coeficientului elasticitatii, oferta se prezinta in mai multe forme. Ca regula generala, E_o/p>0, intrucat Q=Q(p) cu Q*p>0 si in cazuri exceptionale, E_o/p<0. Valoarea lui E_o/p in punctul M poate fi calculata fara dificultate.

In cazul descris de fig.18, intreprinderea produce Q=OB iar pretul este fixat de piata la nivelul p=p₀. Tangenta in punctul M taie axa absciselor in A, iar B este abscisa lui M si avem:

si ,

de unde:

Elasticitatea ofertei prezinta unele particularitati:

- elasticitatea este variabila in functie de punctul de pe curba ofertei pentru care se calculeaza. Singura exceptie o constituie cazul curbelor izoelastice,   paralele (perpendiculare) cu axa absciselor;

- elasticitatea ofertei in raport cu pretul bunurilor este de semn pozitiv, lucru observat din faptul ca curba ofertei este ascendenta;

- valoarea coeficientului de elasticitate a ofertei in raport cu pretul nu depinde de unitatile de masura utilizate. In fond, in calculul elasticitatii se opereaza cu marimi relative.

Elasticitatea variaza in toate punctele curbei si nu poate fi confundata cu panta curbei. Coeficientul de elasticitate ia valori diferite pe masura ce au loc deplasari pe curba ofertei. (fig.19)

Fig. 19 Variatia elasticitatii pe curba ofertei

In situatia in care tangenta la curba ofertei trece prin originea sistemului de axe, cum este cazul tangentei t₁ in punctul M₁, coeficientul de elasticitate este egal cu unu, cantitatea ofertei creste in aceiasi proportie ca si pretul. Functia ofertei este de forma liniara si porneste din originea sistemului de axe. In punctul M₂, in care tangenta t₂ intersecteaza axa ordonatelor in A, oferta este elastica, si coeficientul de elasticitate este supraunitar, ceea ce inseamna ca sporeste mai rapid cantitatea ofertei decat cresterea pretului. In aceasta categorie se includ bunurile care nu se altereaza in timp, pot fi stocate. In acest caz, o usoara scadere a preturilor poate fi suficienta pentru a retrage de pe piata o cantitate importanta de bunuri. Invers, o crestere usoara sau moderata a preturilor poate fi suficient pentru a le face sa apara pe piata sau sa creasca considerabil cantitatea ofertei acestora. In aceasta categorie se includ produse industriale si agricole stocabile, dar si capitaluri mobiliare, titluri de valori, rente. Daca tangenta la curba ofertei in punctul M₃ intersecteaza axa absciselor in B, oferta este relativ inelastica. Coeficientul de elasticitate este subunitar, respectiv cantitatea ofertei creste mai putin decat pretul. Este vorba de bunuri pentru care considerentele de pret influenteaza putin asupra volumului veniturilor posibile, adica bunurile perisabile care nu pot fi stocate. O scadere a pretului nu permite o restrangere usoara si rapida a productiei, iar cresterea pretului nu provoaca instantaneu o crestere a cantitatii ofertei.

Cazurile extreme sunt: a) oferta perfecta inelastica (E_o/p=0) cand tangenta in M₄ este perpendiculara pe abscisa, ceea ce arata ca modificarea pretului nu are influenta asupra cantitatii; b) oferta perfect elastica (E_o/p=+ ) cand tangenta la curba ofertei in punctul M₅ este o paralela la abscisa si semnifica cresterea ampla a cantitatii ofertei la o redusa modificare a pretului.

Elasticitatea tinde a fi intensa atunci cand preturile cresc si exista stocuri constituite si nevandute sau capacitati de productie nefolosite integral. Acelasi lucru se manifesta atunci cand preturile scad, dar exista posibilitatea de stocare pentru bunul respectiv. Elasticitatea tinde sa fie redusa, in cazurile inverse precum si pentru bunurile care sunt complementare unui produs principal. Ea este pozitiva (E_o/p>0) in cazul unor curbe normale de oferta si negativa pentru oferte 'anormale'.

Clasificarea bunurilor intr-o categorie sau alta de elasticitate in functie de pret nu se poate face odata pentru totdeauna, asa cum se face pentru cerere. Unul si acelasi bun in situatii diferite poate prezenta coeficienti de elasticitate care se deosebesc semnificativ intre ei.

Gradul de elasticitate al ofertei este dependent de mai multi factori cum sunt: pretul bunului respectiv, specificul bunului, pretul altor bunuri economice, costurile de productie, modificarea numarului firmelor care isi desfasoara activitatea in ramura, anticiparea pe care o fac subiectii economici asupra evolutiei preturilor si cantitatilor etc. In situatia in care oferta se afla doar sub influenta preturilor, modificarea pretului produsului are ca efect deplasarea pe aceeasi curba a ofertei si avem de-a face cu o modificare a cantitatii ofertei.

Unele produse sunt perisabile si nu se pot stoca sau costul stocarii este ridicat. In aceste cazuri elasticitatea ofertei este redusa sau lipseste. De asemenea, in cazul unor productii de mari dimensiuni cu procese de productie strict specializate, care nu pot fi adaptate pentru o productie de bunuri substituibile, productie de serie mare la care procesele tehnologice si organizarea sunt rigide, iar adaptarea la solicitarile pietei ar genera costuri ridicate si perioade lungi de realizare, elasticitatea ofertei este redusa.

Lipsa de elasticitate sau o elasticitate redusa a ofertei este o cauza a pierderilor pe care le inregistreaza unele firme producatoare. Obtinerea unui grad cat mai ridicat de elasticitate a ofertei reprezinta un avantaj pe piata in raport cu alte firme si se poate obtine prin solutii adecvate tehnologice si organizatorice care sa reduca costul si sa diversifice productia precum si prin politici comerciale corespunzatoare privitoare la pret si conditii de vanzare.

4 Relatia costul de productie - oferta

Bunurile care formuleaza obiectul ofertei sunt rezultatul unui proces de productie in care au fost consumati factorii de productie. De aceea decizia de a oferii o cantitate data dintr-un bun la un anumit pret este puternic influentata de nivelul costurilor. Daca costul creste oferta scade si invers. In principiu, oferta este nula cand pretul este inferior costului. In realitate, problema este mai complexa intrucat costul nu este o marime fixa si nici omogena si este diferit dupa cum analiza se plaseaza in perioada scurta sau in perioada lunga.

4.1. Oferta pe termen scurt

Pe perioada scurta producatorul isi defineste decizia de oferta pe baza evolutiei costului mediu si a costului marginal raportata la evolutia veniturilor.

4.1.1. Oferta optima a firmei

Urmarind maximizarea profitului, singura variabila de actiune pentru o firma in conditiile concurentei pure este nivelul productiei pe care considera ca il poate desface incat sa-si realizeze obiectivul. Firma nu poate actiona asupra pretului factorilor si nici asupra pretului de vanzare a bunurilor produse.

La determinarea cantitatii intr-un bun care o firma consimte sa-l ofere, costul are un rol esential. Desigur, relatia cost-oferta este bilaterala, deci si oferta influenteaza asupra costului. O firma nu ofera nimic daca pretul de piata p este prea scazut pentru a acoperi cheltuielile si va oferi mai mult daca p este mai ridicat in raport cu aceste cheltuieli.

Pentru a determina in ce masura o firma alimenteaza piata, pentru fiecare nivel de pret p fixat, este nevoie de a cunoaste costul suplimentar (costul marginal) pe care trebuie sa-l suporte pentru fiecare unitate suplimentara q de productie ce sporeste oferta. In determinarea cantitatii ofertei nu se utilizeaza costul mediu, intrucat acesta este insensibil la variatia costu­rilor produsa de modificarea productiei. Aceasta sensibilitate este exprimata de costul marginal. Pe baza pretului existent si a costului marginal firma poate determina volumul optim al ofertei sale incat sa obtina profitul maxim.

O firma isi sporeste profitul total cand venitul suplimentar adus de ultima unitate vanduta este superior costului suplimentar imputabil produ­cerii acestei unitati. Atat timp cat V_mg>C_mg, productia poate fi extinsa. Pro­fitul atinge nivelul maxim in punctul dincolo de care nu mai este posibil sa se realizeze un profit suplimentar prin vanzarea unei cantitati suplimen­tare. Ultima unitate produsa si vanduta se situeaza exact in punctul de echi­libru, adica in punctul in care venitul marginal si costul marginal sunt egale:

p=V_mg=C_mg

Solutia analitica a problemei determinarii nivelului de productie care reprezinta oferta optima are ca punct de plecare determinarea profitului ca diferenta intre valoarea productiei vandute si costul total, si calcularea derivatei functiei de profit in raport cu Q:

deoarece  si .

Conditia de prim ordin pentru ca profitul sa fie maxim este ca derivata primara sa se anuleze, adica,

p - f(Q) = 0

Profitul va fi maxim la un nivel de productie pentru care pretul de vanzare este egal cu costul marginal [f'(Q)=C_mg

p=C_mg

Depasind acest punct, respectiv cand C_mg>p situatia nu mai este optima.

Conditia de ordinul doi implica calculul derivatei secundare care se scrie:

.

Ori d²P/dQ²=-F''(Q) este negativ atunci cand costul marginal este crescator. De aici rezulta ca oferta optima pentru intreprindere este acea marime a productiei care face ca venitul maximal al fiecarei unitati de produs aditional sa fie egal cu costul marginal, atunci cand acest cost este crescator ca expresie a unor randamente de scara descrescatoare. Intrucat costul marginal este legat de costul total, curba costului marginal tinde sa imbrace forma U. Ea sfarseste prin a urca, chiar daca in faza initiala a inceput prin a scadea. In ultima insistenta, legea randamentelor descres­cande se impune, costurile marginale cresc si curba acestor costuri se ridica.

In cazul in care functia de productie este caracterizata de randa­mente de scara constante si in care producatorul remunereaza factorii de productie dupa productivitatea marginala, valoarea produsului este integral distribuita factorilor de productie, nu exista profit, are loc 'epuizarea produ­sului'. Rezulta ca este imposibil de a construi functia de oferta pornind de la ipoteza maximizarii profitului in cazul randamentelor constante.

4.1.2. Curba ofertei optime la firma si curba ofertei unei ramuri. Pragul de rentabilitate si pragul de inchidere

Din regula dupa care profitul maxim se obtine atunci cand p=V_mg=C_mg, rezulta ca pe termen scurt curba ofertei optime la firma coincide cu partea ascendenta a curbei costului marginal.

La nivelul venitului marginal V_mg1 corespunzator unui pret p₁, firma reactioneaza printr-o oferta q₁ care ii aduce profit maxim pozitiv definit prin punctul de intersectie A corespunzator egalitatii dintre costul marginal si venitul marginal (egal cu pretul).

Daca firma este confruntata cu o curba a venitului marginal V_mg0 la un nivel de pret p₀ punctul de intersectie R corespunde la o oferta q₀.

Fig.20. Curba ofertei optime pe termen scurt.

Dar R este punct de intersectie intre costul marginal si costul mediu minim. In acest punct firma isi acopera din incasari toate cheltuielile dar profitul economic este nul. Acest punct in care: p₀=C_mg=C_TM minim repre­zinta pragul de rentabilitate si defineste o situatie stabila, de echilibru in care noi firme nu intra in ramura iar vechile firme nu se retrag. In acest caz:

p=0 si Q₀=C_T,

de unde:

Pragul de rentabilitate corespunde unui punct de inflexiune pe curba costului total. La acest nivel de productie, din veniturile totale sunt recuperate in intregime costurile totale concurentiale, respectiv costurile explicite cat si costurile implicite.

Volumul productiei corespunzator pragului de rentabilitate se deter­mina in felul urmator:

V_T=C_T,

egalitate care poate fi exprimata prin ecuatia:

Q₀p=C_VMQ₀+C_F

de unde rezulta:

in care M este marja care da posibilitatea firmei sa-si recupereze inclusiv costurile fixe si sa obtina un profit normal, iar marimea pretului poate fi exprimata prin relatia:

p=C_VM(1+M)

Daca pretul pietei continua sa scada sub nivelul C_TM, firma incepe sa inregistreze pierderi. Tinand seama ca este vorba de un proces concurential pe termen scurt, firma poate continua activitatea, acceptand pierderile ca o situatie temporara.

Daca firma este obligata sa accepte preturi tot mai scazute iar perioada se prelungeste, ea poate lua decizia de inchidere completa a productiei sale. Cat va pierde in acest caz? In caz de inchidere, veniturile (incasarile) sale fiind nule iar totalitatea cheltuielilor fixe continuand sa 'curga' in orice situatie, pierderea antrenata de inchidere va fi exact egala cu suma cheltuielilor fixe.

Atunci cand pretul p este sub nivelul in care firma abia isi recupereaza C_VM, ea sisteaza productia. A continua productia intr-o astfel de situatie inseamna acceptarea unei pierderi superioare sumei cheltuielilor fixe, ceea ce nu este cazul.

Deasupra punctului I, definit drept prag de inchidere, firma produce si pe masura ce pretul pietei, p, creste, ea urca in lungul curbei de cost marginal pe termen scurt, cu o cantitate corespunzatoare a ofertei.

Pentru orice punct in care p=C_mg, pretul pietei depasind costul variabil mediu, firma isi amelioreaza pozitia, acopera costul fix si o parte mai mare sau mai mica din costul variabil. Ea isi minimizeaza pierderea, ceea ce inseamna intr-un anumit sens 'maximizarea profitului'.

La un pret p=C_TM=C_mg, firma nu inregistreaza pierderi, pretul este in masura sa compenseze in intregime cheltuielile fixe si cheltuielile variabile.

Observam ca volumul de productie ce permite firmei sa-si maximizeze profitul este diferit pentru fiecare nivel de preturi. Deoarece curba costului marginal C_mg este crescatoare, sporeste si nivelul optim de productie q indicat prin intersectia dreptei pretului (venitul marginal) cu curba costului marginal. Reactia firmei la o variatie a pretului pietei este determinata de traseul curbei costului marginal, care devine, in acest fel, curba ofertei firmei.

Pe termen scurt, curba ofertei optime coincide cu partea crescatoare a curbei costului marginal si anume cu partea situata deasupra punctului de inchidere. Aceasta inseamna ca functia ofertei optime este discontinua in p₂, deoarece oferta trece brusc la q₂ atunci cand pretul devine p₂. Intre 0 si q₂ exista productie si nu este oferta. Cand p>p₂ intreprinderea isi amelioreaza situatia, iar cand p depaseste costul mediu minim, se obtine profit economic. Exista o identitate intre curba costurilor marginale si curba ofertei optime. Orice abatere a curbei ofertei optime fata de curba costului marginal inseamna dezechilibrare. Daca firma este dispusa sa obtina un profit mai mic decat cel maxim, pe termen scurt poate exista oferta pana la q₃, unde p₁=C_TM.

Curba ofertei unei ramuri rezulta din insumarea pe orizontala a curbelor ofertelor firmelor[1]. Daca presupunem ca intr-o ramura actioneaza trei firme si le aranjam in ordinea crescatoare a costurilor medii, se obtine o curba a ofertei ramuri care reprezinta grupul cumulat de curbe de cost marginal al firmelor individuale (fig.21).

Fig. 21 Curba ofertei unei ramuri.

Daca pretul este mai mic decat p₂ dar mai mare decat p₁, numai prima firma desfasoara o activitate profitabila si produce o cantitate mai mare decat q₁. Cand pretul este p₂, prima firma produce 0q₂ iar firma a doua produce q₂q₄, iar impreuna au o oferta reprezentata de cantitatea 0q₄. Daca pretul creste si ajunge la p₃, firma a treia produce q₆q₇, dar prima firma produce acum 0q₃ si firma a doua q₃q₆. In cazul in care cererea pentru ramura este D, atunci p₃ si q₇ curata piata. Ramura se afla pentru o scurta perioada in echilibru, intrucat la p₃ firma marginala (a treia) nu obtine profit, nu isi acopera decat costurile variabile nu si costurile fixe si va parasi domeniul de activitate. Celelalte firme obtin surplusuri si pe masura ce sporeste numarul lor, curba ofertei se 'netezeste'.

4.2. Oferta pe termen lung

'Perioada lunga' face necesara precizarea notiunii de cost con­curential si a conditiilor de rentabilitate.

4.2.1. Costul concurential al firmei si conditiile care determina pragul de rentabilitate pe termen lung

Pe termen lung, costurile concurentiale integrale comporta mai multe elemente pe care contabilitatea obisnuit nu le include in cost. Din punct de vedere economic costul include remunerarea normala a factorilor de productie, remunerare al carui nivel se determina concurential in ansamblul ramurii. Este vorba de toti factorii de productie utilizati, inclusiv remunerarea factorilor pe care ii poseda firma si ii foloseste. Un asemenea concept este propriu atat pentru oferta unei ramuri, cat si pentru determinarea pragului de rentabilitate: nivelul pe termen lung al preturilor trebuie sa permita nu numai efectuarea cheltuielilor explicite, dar si remunerarile implicite cuvenite factorilor care la scadenta ar putea fi utilizati mai avantajos in alte scopuri.

Pe termen scurt, o firma fiind constransa de angajamentele fixe de cheltuieli, poate accepta sa produca in conditiile descrise de curba C_mg in sectiunea situata deasupra pragului de inchidere, chiar daca incasarea nu este suficienta pentru a acoperi toate cheltuielile. Daca se situeaza intr-un punct mai ridicat al curbei C_mg incat venitul echilibreaza toate cheltuielile, firma ar putea continua activitatea actionand pe termen lung prin reinnoirea angajamentelor sau se orienteaza spre o ramura noua unde contracteaza alte angajamente.

Curba ofertei pe termen lung a firmei este reprezentata de portiunea curbei costului marginal pe termen lung unde:

C_mgL>C_TML.

Pe perioada lunga, firma urmareste sa realizeze egalitatea intre costul marginal pe termen lung si pret. Daca p>C_mgL, firma nu a ajuns la volumul optim al ofertei, ea isi extinde activitatea, iar cand p<C_mgL isi restrange productia. Prin urmare, firma urmareste sa realizeze:

p=C_mgL

iar raspunsul sau sub forma ofertei la modificarea pretului poate fi citit pe curba costului marginal pe o perioada lunga in portiunea sa care depaseste costul mediu. Cand C_mgL<C_TML, partea respectiva de curba nu este inclusa in curba ofertei firmei intrucat cheltuielile medii nu sunt acoperite, se inregistreaza pierderi.

In conditiile de concurenta perfecta, intrarea in ramura este absolut libera. Un numar oarecare de firme pot sa se stabileasca aici si sa aiba aceleasi costuri ca si firmele instalate anterior. Nici o firma nu dispune de avantaje particulare privind amplasamentul sau factorii de productie. De aceea, este de presupus ca pe termen lung interventia concurentilor prezumtivi elimina toate supraprofiturile realizate la un moment dat de firmele existente.

Daca firmele isi desfasoara activitatea cu venituri constante inseamna ca ele egaleaza pretul cu costul marginal si costul mediu. Reflectand situatia in care toti agentii economici au o oferta elastica pe termen lung, curba ofertei pe perioada lunga a ramurii trebuie sa fie orizontala.

Este evident ca in conditiile de libera intrare, are loc cresterea cantitatii ofertei, dar pretul p nu se poate mentine pe termen lung deasupra pragului rentabilitatii, adica a nivelului la care toate firmele isi recupereaza costurile integrale concurentiale. Prin urmare, exista un pret 'critic' suficient de inalt ca firme identice sa-si acopere integral costurile din incasari. Pentru preturi p pe termen lung inferioare, firmele se retrag din ramura. Aceasta inseamna ca oferta pe termen lung inceteaza complet din moment ce pretul scade sub nivelul la care sunt acoperite costurile.

Preturi mai ridicate incita noi firme a intra sporind oferta, iar in cazul unei cereri insuficiente pretul scade la nivelul de echilibru pe termen lung. Asa cum 'plecarea libera ' inseamna ca pretul p nu poate sa scada pe termen lung sub pragul rentabilitatii, tot asa 'intrarea libera' inseamna ca pretul p nu poate pe termen lung sa se mentina deasupra acestui prag de echilibru.

Rezulta ca pe termen lung conditia de echilibru este:

p=C_mgL=C_TML minim

Daca investitorii sunt exagerat de optimisti in aprecierea evolutiei cererii, oferta unei ramuri devine frecvent excedentara, ceea ce se concretizeaza in pierderi permanente.

Costurile concurentiale integrale la care p si C_mgL se egaleaza pe termen lung sunt egale cu costurile totale medii. Costurile totale medii nu se confunda cu costurile marginale. Exista un singur punct, cel al pragului rentabilitatii pe termen lung, cand costul total mediu este minim si este egal cu costul marginal.

4.2.2. Maximizarea pe termen lung a profitului

Pe termen lung, nu se mai face separatia costurilor in costuri fixe si costuri variabile. Costul de productie este format numai din elemente variabile. In forma cea mai generala, costul total este exprimat de functia:

C_TL=F(Q)

Firma care urmareste sa-si maximizeze pe termen lung profitul total, trebuie sa-si maximizeze profiturile corespunzatoare fiecarei perioade scurte din care aceasta este constituita, adica sa maximizeze diferentele dintre venituri si costurile totale:

P=Q.p-F(Q)

Determinarea profitului maxim presupune calculul primei derivate a functiei de profit in raport cu volumul productiei Q, anularea valorii acestei si rezolvarea ecuatiei astfel obtinute. Procedand in acest fel rezulta:

Pretul p este considerat constant, ceea ce corespunde conditiilor de concurenta perfecta.

O astfel de problema este rezolvabila doar in ipoteza in care costurile totale nu sunt liniare. In situatia unor costuri totale ce evolueaza in baza unor functii liniare, costurile medii si costurile marginale se reprezinta grafic prin linii orizontale care se suprapun. In acest caz avem:

P=Qp-C_TL=Qp-aQ

P=(p-a)Q,

ceea ce inseamna ca se pune problema egalizarii a doua constante (p si a), lucru care nu este posibil. Derivata functiei de profit in raport cu Q nu se anuleaza pentru o anume valoare a lui Q si este imposibil sa se determine marimea productiei care permite maximizarea profitului.

In acest caz particular se pot distinge trei situatii:

p>a, profitul este functie crescatoare de volumul productiei. Tinand seama de ipoteza de liniaritate a functiei de cost (cost variabil), profitul maxim (infinit) va fi obtinut pentru un nivel de productie infinit. Intreprinzatorul este tentat sa creasca productia, sa inlature concurenta si sa cucereasca intreaga piata a bunului, ajungand la o situatie de monopol.

p<a, intreprinzatorul nu este in masura sa-si recupereze cheltuielile din venituri. Profitul este negativ si creste odata cu volumul productiei.

p=a, intreprinzatorul, pe termen lung, nu obtine nici un fel de profit, productia optima nu este determinabila.

Ori de cate ori functiile de costuri nu sunt de forma liniara, problema maximizarii profitului pe termen lung se rezolva metodologic ca si pe termen scurt.

4.2.3. Oferta pe termen lung a unei ramuri si pragul de rentabilitate al firmelor

Daca intreprinzatorii sunt liberi sa intre si sa iasa din ramura si daca un numar oarecare de firme sunt in masura sa produca astfel incat curba de cost este identica si invariabila, curba ofertei pe termen lung a unei ramuri este orizontala si situata la un nivel egal cu cel la care se situeaza pragul de rentabilitate al firmelor (p=C_TML).

Cat timp intrarea in ramura este libera, toate firmele trebuie sa-si desfasoare activitatea cu venituri constante, egaland pretul cu costul marginal si costul mediu pe termen lung, ca si pe perioada scurta. Reflectand faptul ca agentii economici pe termen lung au o oferta elastica, curba ofertei pe termen lung trebuie sa fie orizontala in cazul unei piete cu concurenta perfecta.

Fig. 22. Oferta ramurii.

O asemenea orizontalitate depinde si de postulatele conform carora ramura respectiva este mica in raport cu totalul altor ramuri si utilizeaza toti factorii de productie in proportii foarte apropiate de cele ale restului economiei. Realizarea uneia dintre aceste conditii garanteaza ca expansiunea ramurii nu modifica apreciabil preturile factorilor de productie pe care firme identice ii utilizeaza, astfel ca o crestere a cererii privind bunurile produse nu ar modifica curbele de costuri.

Daca asemenea ipoteze nu au fost formulate, atunci expansiunea pe termen lung a ramurii, pe masura ce noi firme intra si fiecare isi dezvolta productia proprie, are ca rezultat cresterea preturilor pe piata a factorilor de productie utilizati. Cresterea productiei si urcarea preturilor factorilor utilizati ar avea ca efect deplasarea in sus a curbei costului marginal si a celorlalte curbe de cost, pentru toate firmele. Rezultatele finale arata o curba a ofertei pe termen lung a ramurii ce se ridica in sus de la pozitia orizontala urmand curba costului mediu si a costului marginal[2].

Curba ofertei pe termen lung a ramurii rezulta din insumarea pe orizontala a curbelor costului marginal in perioada lunga a firmelor si va fi inclinata pozitiv.

Cresterea costului si scaderea corespunzatoare a venitului vor avea ca efect reducerea profitului fiecarei firme, asa ca intrarea de noi firme atrase de existenta supraprofitului va reduce nivelul acestuia. Ca atare, dispare incitatia pentru noi firme de a produce bunul respectiv, atunci cand supraprofitul, pentru fiecare firma, in perioada lunga, scade la zero. In acest caz, firmele vor iesi din ramura influentand in sens invers costul si venitul. Pentru fiecare firma, venitul va creste din cauza reducerii ofertei si pe aceasta baza are loc scaderea costului deoarece cererea de factori descreste si implicit pretul acestora, iar pretul la vanzare al bunurilor se majoreaza.

Cresterea relativa a pretului de piata p al ramurii si  preturilor factorilor sai specifici este apreciata ca fiind un fapt de dorit, desi cel putin la prima vedere pare paradoxal. Carui fapt se datoreaza acest lucru? Orice crestere a productiei ramurii ar trebui sa se realizeze in conditii de eficienta, prin reducerea consumului de factori de productie pe unitate de produs. Insa atunci cand cresterea productiei s-a facut prin sporirea consumului de factori rari, in viitor utilizarea acestora trebuie sa faca obiectul unei rationalizari severe si in masura in care este posibil sa fie substituiti cu alti factori de productie existenti intr-o cantitate mai mare. Rezultatul este atins prin cresterea preturilor atat a bunurilor create, cat si a factorilor utilizati. Aceasta dubla crestere de preturi este menita, pe de o parte, sa semnaleze conditiile de indeplinit din punct de vedere al eficacitatii economice, iar pe de alta parte de a incita consumatorii sa procedeze la substituirea bunurilor necesare pentru ca societatea nu poate permite existenta in interiorul sau a unor activitati ineficiente.

In ramuri in care curba ofertei 0l' este orientata in sus, posesorii unor factori specifici rari, cand volumul productiei creste, obtin un surplus de remuneratie, calificata drept renta. Colectivitatea poate preleva o parte din renta prin impozite sau apeleaza la o tehnica de plafoane a preturilor. Dar in ambele cazuri, masurile respective se interfereaza cu realizarea conditiei economice necesare pentru a atinge maximum de eficacitate sociala.

O economie poate sa atraga resursele rare pentru a obtine maxim de bunuri in cazul in care pretul de vanzare al bunurilor este egal cu costurile lor marginale. O ramura nu poate crea produsul sau total cu ajutorul unui cost total minim decat pornind din punctul in care costul marginal este egalat de pret. Numai atunci societatea va atinge limita superioara a posibilitatilor sale de productie.

Daca admitem ca produsul unei ramuri provine de la firme care au costuri marginale diferite, este mai rentabil sa se reduca cate putin productia provenind de la firma cu cost marginal ridicat si sa produca suplimentar o cantitate echivalenta de catre firma cu un cost marginal scazut. Rezultatul final corespunde la o pozitie in care  costurile marginale ale unui produs sunt egale oricare ar fi firma producatoare. Un asemenea punct este atins in situatia de echilibru, cand costul total este minim, iar in viitor nu mai sunt necesare operatiuni de transfer de resurse pentru a evita cheltuielile ce rezulta din diferenta de costuri marginale cu care se obtin parti din productia ce formeaza oferta totala a ramurii.

4.2.4. Costurile descrescatoare si echilibrul concurential

Cazul ofertei orizontale si al ofertei inclinate in sus poate fi completat cu un altul in care costul marginal al firmelor scade mai curand decat urca. Are aceasta drept efect o curba a ofertei pe termen lung inclinata in jos? Daca reluam explicatia pentru care o firma doritoare de a-si maximiza profitul dezvolta productia pana la punctul p=C_mg, aceasta pare ca nu mai este valabila pentru situatia in care C_mg al unei firme se inclina in jos. O examinare mai atenta atesta ca oferta de scurta durata a unei ramuri nu poate fi reprezentata de o curba orientata in jos. Oferta unei ramuri este suma curbelor de oferta ale firmelor si acestea nu pot fi inclinate negativ, intrucat conditia necesara pentru echilibrul intern al unei firme este egalitatea dintre costul marginal si venitul marginal (pretul), cand costul marginal este crescator.

Daca profitul este egal cu venitul total minus costul total, conditia pentru o valoare extrema maxima este ca prima derivata sa fie egala cu zero, adica venitul marginal sa fie egal cu costul marginal iar derivata a doua sa fie negativa, ceea ce inseamna ca venitul marginal creste mai putin rapid decat costul marginal. Rezulta ca curba ofertei pe termen scurt a unei ramuri trebuie sa fie inclinata pozitiv. Acelasi argument este valabil si pentru curba ofertei pe termen lung.

O inclinatie negativa a curbei costului marginal pe perioada lunga reflecta faptul ca firma nu este in echilibru intrucat declinul costului marginal inseamna ca C_mg<C_TM, iar pretul de piata p excede sistematic C_mg. In consecinta, firma incercand sa egaleze pretul cu costul marginal cu scopul de a realiza profituri suplimentare, creste din ce in ce mai mult productia, dincolo de curba costului marginal care se intoarce in sus. Cat timp se fac economii pentru a reduce costul, curba costului marginal pe termen lung a firmei 'nu este' o curba adevarata a ofertei care evidentiaza cantitatile ce sunt realizate de o firma cand se confrunta cu preturi diferite. Firma sau firmele care se dezvolta vor constata ca pe masura ce cresc productia, pozitia lor relativa se a amelioreaza. Celelalte firme sunt obligate sa-si reduca productia si partea in oferta totala a ramurii. Inferioritatea relativa acestor concurenti de dimensiune tot mai redusa se accentueaza pe masura ce costul lor marginal devine din ce in ce mai ridicat.

Existenta unor situatii de costuri marginale crescatoare pe termen lung in interiorul ramurilor obliga firmele la actiuni prin care unele se dezvolta iar altele se contracta. Aceasta are drept rezultat distrugerea concurentei perfecte. In final, exista o singura firma sau cateva firme mari care domina ramura, ceea ce inseamna ca piata se transforma, devenind o piata imperfecta cu concurenta monopolista, oligopolista sau un alt tip de concurenta imperfecta. Este, deci, inadecvat ca in cazul costului marginal descrescator sa se vorbeasca de o curba de oferta descrescatoare. Echilibrul concurential este incompatibil cu o curba de oferta descrescatoare pe o perioada lunga.