Teoria costurilor

Teoria costurilor

1. Conceptul de cost de productie

Producerea bunurilor materiale si serviciilor de catre agentii economici presupune un consum de factori de productie a caror valoare se regaseste in preturile acestora pe piata. Ansamblul cheltuielilor efectuate pentru obtinerea unui volum dat de productie reprezinta costul de productie. El este un parametru de referinta pentru comportamentul producatorului, de nivelul sau fiind legat in mod direct profitul realizat in urma unei activitati economice.

Asupra continutului economic al costului au fost si exista opinii extrem de diferite. Jean Baptiste Say, pornind de la teoria factorilor de productie, pune la baza costului cheltuielile ocazionate de combinarea, substituirea si folosirea factorilor de productie; el reprezinta o recompensa a serviciilor acestora. Scoala clasica identifica costul cu pretul natural (real) al bunului. Asa cum aprecia Adam Smith, pretul real al fiecarui bun, ceea ce o costa realmente pe persoana care are nevoie sa‑l achizitioneze, este echivalentul grijii si al pretentiei care i‑au trebuit pentru a‑l achizitiona. Mai precis, acest pret consta din suma integrala a rentei, salariului si profitului care trebuie platita pentru ca aceasta marfa sa poata ajunge pe piata'5. David Ricardo preia ideea de baza a lui Smith si a surprins, in plus, si relatia dintre pret si cost, apreciind ca pretul marfii este reglementat de cresterea sau descresterea costului de productie.

Scoala economica marxista considera costul doar o parte a valorii unei marfi. In acest sens, Karl Marx sustinea ca pretul de cost este acea parte a valorii unei marfi care il costa pe intreprinzator si aceasta se masoara prin capitalul constant si capitalul variabil consumat.

Scoala neoclasica abordeaza costul in baza teoriei subiective a  valorii. Alfred Marshall a analizat costul prin prisma relatiei dintre oferta si cererea curenta de marfuri, rolul principal in stabilirea sa avandu‑l utilitatea atribuita de cumparator bunurilor respective.

Intrucat in folosirea factorilor de productie intervine optiunea producatorului pentru diferite variante posibile de cheltuire a resurselor, Karl von Wieser a introdus in literatura economica conceptul de cost de oportunitate, acesta fiind considerat un castig asteptat de la un bun cu utilizari alternative. In acelasi sens, Paul Heyne considera costul o valoare a sanselor sacrificate, facand legatura dintre alegerea celei mai bune alternative de folosire a resurselor limitate si rezultatele economice pe care le vom obtine.

John Maynard Keynes face distinctie intre costul factorial (contravaloarea serviciilor curente aduse intreprinzatorului de catre factorii de productie) si costul de intrebuintare (platile catre alti intreprinzatori pentru activitatile facute de ei, impreuna cu sacrificiul pe care‑l face folosind echipamentul si producand bunuri).

Analiza microeconomica impune delimitarea costului contabil de costul economic. Costul contabil reflecta in bani cheltuielile efectiv suportate de catre firme; el rezulta din evidenta contabila a firmei. Atunci cand se evalueaza costul de productie al firmei contabilul nu ia in consideratie decat totalitatea cheltuielilor pe care intreprinzatorul le suporta cu achizitionarea factorilor necesari desfasurarii procesului de productie. Operand astfel, el ignora alte costuri, uneori importante, pe care firma sau societatea, in ansamblul ei, trebuie sa le suporte6.

La costul contabil, denumit si cost explicit se impune a se adauga asa numitul cost implicit - care cuprinde acele cheltuieli necesare productiei ce nu presupun plati catre terti, ele facandu‑se pe seama resurselor proprii ale intreprinzatorului respectiv munca proprietarului si a intreprinzatorului, riscul pe care‑l presupune activitatea economica a firmei, chiriile folosirii propriilor cladiri, dobanda cuvenita capitalului propriu etc.. Costul implicit este considerat venit normal cuvenit concretizat in salariu implicit, dobanda implicita, (renta implicita etc. - drept forme de remunerare a factorilor de productie care sunt proprii firmelor. Daca aceste resurse ar fi utilizate intr‑un alt scop, proprietarul lor ar fi primit acea forma de venit corespunzatoare. Daca in calculul economic nu se tine cont de cheltuielile implicite, se ajunge la o supraevaluare a profitului firmei sau la o subevaluare a pierderilor, ceea ce in final va avea drept consecinta o alocare necorespunzatoare a resurselor economice. Prin urmare, costul economic este un concept mai larg decat costul contabil, pe langa acesta el cuprinde si costul implicit.

Existenta economiilor sau dezeconomiilor externe (beneficii sau costuri externe legate de activitatea unor intreprinderi sau, in general, legate de diferite comportamente umane, limiteaza alocarea optima a resurselor in economie. Atunci cand o firma se afla in situatia de a lua o decizie economica, precum cea de a investi sau nu, de a produce un bun sau alt bun etc., ea nu ia in consideratie decat costurile sale private, respectiv costurile pe care ea le suporta direct. Acestea sunt costurile explicite, dar, cum deja am prezentat, pot fi, de asemenea, si costuri implicite. Ea nu ia in consideratie costurile externe (dezeconomiile) determinate de functionarea necorespunzatoare a activitatii sale, pe care le suporta alte firme sau alte persoane si nici beneficiile (economiile externe) care ar putea rezulta din activitatea sa pentru alte firme sau alte persoane. Deci, in calculul costului privat nu se tine cont de repercusiunile externe ale desfasurarii activitatii respective. De exemplu, un apicultor si vecinul sau, un pomicultor. Cu cat cel de‑al doilea isi va extinde activitatea sa plantand noi pomi, cu atat productia apicultorului va fi mai mare, fara ca acesta sa suporte cheltuieli suplimentare. Atunci cand pomicultorul isi determina dimensiunea fermei sale, tine cont numai de costurile pe care el le suporta, nu si de efectul indus (economii externe) pe care‑l va avea activitatea sa asupra productiei apicultorului. In acest caz, dimensiunea fermei pomicultorului va fi inferioara dimensiunii sale optime, el netinand cont de aceste efecte pozitive asupra productiei vecinului sau. Sau un alt exemplu - o firma A este situata de‑a lungul unui curs de apa in amonte fata de o alta firma B. Daca firma A deverseaza reziduurile sale in acest curs de apa, firma B va fi constransa, in masura in care va trebui sa foloseasca aceasta apa, sa faca importante cheltuieli pentru purificarea acesteia. In calculul sau economic, firma A nu va tine cont de aceste cheltuieli (dezeconomii externe) pe care activitatea sa le antreneaza si care sunt suportate de firma B. Evaluarea si includerea acestor cheltuieli la nivelul firmai A impune determinarea si a costului social. El reprezinta costul unei activitati economice pentru intreaga societate si nu numai pentru firma respectiva. Pentru determinarea sa, la costul privat al firmei se adauga dezeconomiile externe si se scad economiile externe, ce sunt legate de activitatea acesteia.

Un alt concept important folosit in teoria costului este costul de oportunitate7. El reprezinta pretuirea, aprecierea (in expresie fizica si/sau monetara) acordata celei mai bune dintre sansele sacrificate atunci cand se face o alegere, cand se adopta o decizie de a produce, a cumpara, a intreprinde o anumita actiune dintre mai multe posibile. Insuficienta resurselor in raport cu nevoile si incertitudinea alternativelor in care ele pot fi folosite, fac ca alegerea uneia dintre ele sa fie insotita de sacrificarea celorlalte. Acest concept a fost fundamentat de scoala neoclasica, conform careia el masoara 'castigul' prin 'pierderea' celei mai bune dintre variantele sacrificate. Atunci cand resursele productive sunt deplin utilizate, costul productiei unei cantitati suplimentare dintr‑un bun se poate exprima prin valoarea prin care se reduce productia altui bun. Prin urmare, se considera cost de oportunitate al unei actiuni valoarea sansei alternative care trebuie sacrificata in vederea desfasurarii actiunii respective, deci pretul acestei renuntari.

Intrucat este imposibil ca pentru fiecare bun sau pentru fiecare factor de productie sa fie avute in vedere toate utilizarile posibile ale acestora, daca pietele ar functiona perfect, costul de oportunitate al unui bun sau al unui factor de productie ar fi, pur si simplu, pretul acestui bun sau factor pe piata. In conditiile in care pietele nu functioneaza perfect, in situatiile de concurenta imperfecta, atunci cand preturile sunt fixate pe piete in dezechilibru, costul de oportunitate va fi diferit de pretul de piata. Desi acest concept poate parea abstract, utilizarea unor exemple va ajuta la clarificarea sa. Care este costul de oportunitate al angajarii de catre o firma a unui lucrator fara loc de munca? Acesta nu renunta la nici o productie alternativa, iar pretul renuntarii in acest caz este nul. Costul acestei operatiuni pentru firma este salariul pe care‑l plateste acestui lucrator. Care este costul de oportunitate pentru un student cand repeta anul? Nu dreptul de a se inscrioe in acest an de studii sau cheltuielile pe care le suporta pentru a‑l urma, ci venitul la care el renunta daca ar lucra un an de zile.

Vom prezenta si cazul ipotetic al unei firme care cu un anumit volum dat de resurse, va putea sa obtina diferite combinatii din doua bunuri X si Y. Daca toate resursele sunt alocate pentru producerea bunului Y se pot obtine 10 unitati din acesta si zero unitati din bunul X. Invers, daca toate resursele sunt destinate producerii bunului X, se obtin 16 unitati din acesta si zero unitati din Y. Intre aceste doua extreme se poate produce intreaga serie de combinatii X si Y, reprezentate prin dreapta ab (fig. 5.7.).

Dreapta ab arata ca pentru a produce o cantitate din bunul X este necesara sacrificarea oportunitatii de a produce o cantitate din bunul X. Acest sacrificiu reprezinta costul de oportunitate al bunului X in termenii bunului Y. In acest caz, costul de oportunitate al unei unitati din X este de 10/16Y (1X = 0,62Y, respectiv cu aceeasi cantitate de resurse cu care se poate produce o unitate din X, se pot fabrica 0,62 unitati din Y). Deci, costul de oportunitate a lui X in termenii lui Y este 0,62. Invers, costul de oportunitate al unei unitati din Y in termenii lui X este 16/10/1Y = 1,6X, aceeasi cantitate de resurse care poate produce o unitate din Y, poate fabrica 1,6 unitati de X). Costul de oportunitate al bunului X in termenii lui Y si al lui Y in termenii lui X este constant de‑a lungul dreptei ab.

Costul de oportunitate al unui bun, al unui factor de productie sau al unei activitati nu este intotdeauna evaluat in acelasi mod, intrucat alternativa poate fi diferita. Dupa cum am vazut, costul pentru societate al angajarii unui lucrator fara loc de munca este nul, intrucat el nu renunta la nici o activitate alternativa. Costul acestei operatiuni pentru firma va fi, totusi, salariul ce‑l va plati acestui lucrator. Ea nu va putea sa afecteze aceasta suma unei alte destinatii. Deci, alternativa nu este perceputa in mod identic de catre toti indivizii sau de catre toate grupurile avute in vedere.

2. Tipologia costurilor de productie

Teoria economica, pornind de la mai multe criterii, inregistreaza o diversitate de forme ale costurilor, cele mai semnificative fiind:

1. In functie de volumul fizic al productiei

A. Costul global total - este alcatuit din cheltuielile corespunzatoare unui volum de productie (de rezultat) dat. La randul sau el cuprinde:

a) costuri fixe (CF) - respectiv acele cheltuieli ale firmei, care pe termen scurt sunt relativ independente de volumul productiei obtinute (amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului de conducere si  administrativ, cheltuielile de intretinere, dobanzi etc.). Ele sunt suportate de firma independent de volumul productiei. Grafic, pe termen scurt, ele se pot prezenta ca o dreapta paralela cu axa cantitatilor, abscisa (fig. 5.8). Pe termen lung, insa, ele devin dependente de productie, fiind o functie crescatoare a capacitatii de productie, care se poate modifica datorita investitiilor.

b) costuri variabile (CV) - cuprinde cheltuielile care variaza odata cu modificarea volumului fizic al productiei. Unele din  aceste cheltuieli, pe termen scurt, pot fi direct proportionale cu productia (salarii directe, materii prime directe etc.), altele, au acelasi sens cu productia, crescatoare sau descrescatoare, dar nu cu aceeasi intensitate. Costul variabil este o functie crescatoare fata de Q.

CV = F((Q)                      (5.32)

Cand randamentul este crescator, costul variabil creste odata cu productia, insa mai putin decat proportional; daca randamentul este descrescator, el creste mai mult decat proportional. Costul variabil este nul la un nivel al productiei zero. Grafic sunt reprezentate printr‑o curba crescatoare, in raport cu cresterea cantitatilor produse (fig. 5.8.).

c) costul total - include toate cheltuielile ocazionate de fabricarea si desfacerea unui volum dat de productie. Se determina prin insumarea costurilor fixe si a celor variabile.

CT = CF + CV (5.33)

Marimea sa la un moment dat este determinata, in principal, de volumul productiei, consumul tehnologic de factori de productie si nivelul preturilor factorilor de productie. Pe termen scurt modificarea sa este rezultatul exclusiv al schimburilor survenite in costurile variabile (fig. 5.8.).

B. Costul mediu (unitar) - exprima costurile globale pe unitatea de produs. El rezulta din raportarea costului global la productia obtinuta. Acesta este, la randul sau, fix, variabil si total.

a) costul mediu fix reprezinta costul fix ce revine fiecarei unitati de productie (de rezultat):

(5.34)

El este o marime variabila determinata de variatia volumului productiei. Cand cantitatea de produse creste, CFM descreste intrucat se raporteaza la o productie mereu mai mare, devenind neglijabil cand Q este suficient de mare (vezi fig.5.9.)

(5.35)

b) costul mediu variabil reprezinta costul variabil suportat de fiecare unitate de productie. Se determina prin raportul dintre costul variabil total si volumul productiei.

(5.36)

La un nivel dat al preturilor factorilor de productie, CVM se reduce atunci cand volumul productiei creste mai repede decat sporesc cheltuielile totale variabile (vezi fig. 5.9). Curba sa ia forma literei U, respectiv, pe masura ce Q creste, el scade pana la un punct, apoi incepe sa creasca.

c) costul mediu total reprezinta costul suportat de fiecare unitate de productie si se determina prin raportul dintre costul total si productia obtinuta sau prin insumarea costului mediu fix si a costului mediu variabil.

(5.37)

Curba costului mediu total are tot forma de U, dar mai atenuata decat cea a costului mediu variabil (vezi fig. 5.9).

C. Costul marginal exprima sporul costului total (D CT) necesar pentru obtinerea unei unitati suplimentare de productie. El masoara variatia costului total la o variatie infinit de mica a cantitatii produse.

sau  (5.38)

Avand in vedere faptul ca, de regula, costul fix este independent de volumul productiei, costul fix marginal este nul si, prin urmare, costul marginal reflecta cresterea pe care o antreneaza productia unei unitati suplimentare in costul variabil (fig.5.9).

 (5.39)

Costul marginal sta la baza deciziilor privind oferta de bunuri si servicii, orientand actiunea intreprinzatorului in sensul cresterii acesteia atunci cand fiecare unitate suplimentara de productie necesita un spor de cost cat mai mic.

Curba costului marginal, in functie de randamentul factorilor de productie are mai intai o panta descrescatoare, apoi una crescatoare. Pe termen scurt, atat timp cat produsul marginal este in crestere, se reduce costul unei unitati suplimentare de produs, deci costul marginal; dupa o anumita perioada, cand produsul marginal incepe sa se reduca, costul marginal este in crestere. Prin urmare, costul marginal este descrescator in faza randamentelor marginale crescatoare si crescator in cea a randamentelor marginale descrescatoare. Dinamica costului marginal influenteaza evolutia costului mediu (vezi fig. 5.9). Pentru acel nivel al productiei la care costul marginal este mai mic decat costul mediu, cresterea productiei determina scaderea costului mediu; din moment ce costul marginal devine mai mare decat costul mediu, orice crestere a productiei determina sporirea si a costului mediu. Deci, sporirea productiei este eficienta (prin prisma costurilor), pana in momentul in care curbele costului mediu si costului marginal se intalnesc. Curba costului marginal va intalni curba costului mediu in momentul in care ultima atinge nivelul cel mai coborat.

Tabelul si graficul de mai jos ilustreaza conceptele prezentate.

Tabelul 5.1. Tipologia costurilor

Dupa cum se remarca in fig. 5.8, intrucat costul fix este constant, oricare ar fi volumul productiei (Q), costul fix mediu se diminueaza pe masura ce Q creste, devenind neglijabil din moment ce Q devine suficient de mare.

                  (5.40)

Intrucat costul fix este independent de cantitatea produsa de firma, costul fix marginal este nul. Prin urmare, costul marginal este dat de sporirea costului variabil antrenata de productia unei unitati suplimentare din acel produs:

(5.41)

Costul mediu se diminueaza pana la punctul C, respectiv momentul in care firma realizeaza o productie egala cu Q₃, apoi el incepe sa creasca. Atunci cand costul mediu atinge minimul sau, el este egal cu costul marginal. La fel, costul variabil mediu este minim in B. Pentru o productie egala cu Q_2,, costul variabil mediu este minim si egal cu costul marginal. Costul marginal este minim in A, respectiv in punctul in care firma atinge un volum de productie egal cu Q₁ (vezi fig. 5.9.).

Din reprezentarea grafica rezulta ca:

daca Q < Q₁, costul marginal, costul mediu si costul variabil mediu se diminueaza pe masura ce productia creste. Costul marginal este inferior costului variabil mediu, iar acesta este inferior costului mediu.

daca Q₁ < Q < Q₂ - costul marginal este crescator, dar ramane inferior costului variabil mediu si costului mediu. Ultimele doua costuri continua sa descreasca pe masura ce productia creste.

daca Q₂ < Q < Q₃ - costul marginal este superior costului variabil mediu, dar inferior costului mediu, ultimul continuand sa descreasca, in timp ce costul variabil mediu devine crescator.

daca Q­₃­ < Q - costul mediu si costul variabil mediu sunt crescatoare iar costul marginal este superior fiecaruia dintre acestea.

Costul total al firmei va spori mai mult decat proportional fata de volumul productiei din momentul in care elasticitatea costului in raport cu volumul productiei este superioara lui 1.

Intrucat:

(5.42)

Deci, din momentul in care costul marginal devine superior costului mediu.

La fel, costul variabil creste mai mult decat proportional fata de volumul productiei, atunci cand costul marginal este superior costului variabil mediu.

3. Relatia cost - productivitate

Singurul factor variabil pe termen scurt fiind munca, costul marginal este costul muncii, asociata unei variatii marginale a productiei. Daca admitem ca factorul munca este divizibil in ore de munca, productivitatea marginala este productia suplimentara asociata unei ore de munca suplimentare. Costul marginal (costul unei unitati suplimentare de productie) C_mg depinde de:

costul orei de munca, numit si rata salariului orar nominal, notata cu W;

cantitatea de bunuri pe care un lucrator le poate produce intr‑o ora suplimentara (P_mL).

La o rata a salariului orar nominal data, fixata pe piata muncii, cu cat cantitatea de bunuri produsa de un lucrator intr‑o ora suplimentara este mai mare, cu atat costul unei unitati suplimentare de productie (Cmg) este mai redus. Deci, cu cat P_mL este mai ridicat, cu atat C_mg este mai redus, intre ele existand o relatie inversa.

Acelasi rationament se poate face pentru a stabili relatia inversa dintre produsul mediu al muncii si costul mediu.

Considerand salariul singurul cost variabil, costul total este produsul dintre rata salariului orar nominal (W) si cantitatea de munca (L).

Costul mediu va fi:

(5.44)

Insa, , dar  este produsul mediu al muncii (PML).

Prin urmare:

           (5.45)

La un nivel dat al salariului nominal orar, costul mediu si produsul mediu al muncii variaza in sens invers.

Similar, se poate demonstra relatia inversa dintre costul marginal si produsul marginal al muncii.

              (5.46)

Insa, , dar este produsul marginal al muncii (P_mL).

Deci:

  (5.47)

La un nivel dat al salariului nominal orar, costul marginal si produsul marginal al muncii se afla in relatie inversa.

Aceasta relatie se poate generaliza. La un pret dat al factorilor de productie, costul mediu si costul marginal variaza in sens invers fata de modificarea produsului mediu si a produsului marginal, ceea ce se poate prezenta si grafic prin curbele costurilor medii si marginale si prin curbele produsului mediu si marginal (fig.5.10).

Intrucat curba produsului marginal intalneste curba produsului mediu la nivelul cel mai ridicat al acestuia din urma, si curba costului marginal va intersecta curba costului mediu la nivelul cel mai scazut al acestuia.

4. Minimizarea costurilor. Pragul de rentabilitate

O componenta esentiala a calculului economic o reprezinta optimul producatorului. Aceasta inseamna ca producatorul urmareste ca la un cost total al productiei dat sa maximizeze productia obtinuta. Aceasta impune o asemenea gestionare a resurselor alocate, incat maximizarea productiei sa aiba loc nu prin sporirea consumului de factori de productie, ci prin cresterea randamentului acestora. La fel, putem vorbi de optim atunci cand un volum dat al productiei se realizeaza cu costuri minime. Minimizarea costurilor inseamna reducerea lor pe unitatea de rezultat, avand un rol determinant in maximizarea profitului.

Marimea profitului depinde de un nivel optim al productiei. Volumul productiei de la care producatorul incepe sa obtina profit se numeste pragul de rentabilitate sau punctul mort al unei intreprinderi. La acest nivel al productiei incasarile totale obtinute din vanzarea produselor (CA = cifra de afaceri) sunt egale cu costul total al productiei (CT), iar profitul este zero.

Costul total este suma costului fix si a costului variabil, ultimul fiind functie de volumul productiei.

(5.48)

Nivelul profitului este:

(5.49)

unde:

P_r - este profitul

P - pretul de vanzare pe produs

Pragul de rentabilitate este:

, deci P_r = 0 (fig. nr. 5.11)

Rezulta ca daca Q < Q₀, P_r < 0 zona de pierdere si pentru Q > Q₀, P_r > 0 zona de profit.

Conceptul care a capatat un rol deosebit in evaluarea unui program de crestere a productiei este cel de cost marginal. Maximizarea profitului poate avea loc prin sporirea productiei pana la nivelul la care costul marginal devine egal cu venitul marginal V­_m (cresterea venitului datorata vanzarii unei unitati suplimentare de produs), care, la randul sau, este egala cu pretul pietei, drept o variabila exogena firmei; in punctul A (fig. 5.12).

(5.50)

Orice sporire a productiei peste aceste limite ar insemna inregistrarea de pierderi. Daca pretul pietei ar scadea de la nivelul P₀ la P₁, adica pana la nivelul la care curba costului marginal intersecteaza curba costului mediu in punctul B, profitul devine zero. Acesta constituie punctul de inflexiune sau punctul mort (prag de rentabilitate). Din incasari sunt recuperate toate costurile. Daca are loc o scadere mai departe a pretului pietei la nivelul P₂­, firma incepe sa realizeze pierderi, intrucat pretul devine mai mic decat costul total mediu, dar ea isi poate continua activitatea intrucat o incetare a acesteia ar insemna pierderi mai mari (nu s-ar putea acoperi nici macar o parte a costurilor fixe). Limita pana la care firma poate suporta reducerea preturilor pe piata in raport cu nivelul costului sau marginal este punctul D (numit punct de inchidere, unde se intalnesc curba costului marginal si cea a costului variabil mediu. Dincolo de acest punct, firma nu mai poate sa mai realizeze incasari necesare pentru acoperirea cheltuielilor cu plata salariilor si cu achizitionarea materiei prime, materialelor, combustibilului pentru fabricatie si cu reinnoirea capitalului fix. Ea este nevoita sa‑si inceteze activitatea, sa se inchida. Pana in acest punct este valabila identitatea curbei costurilor marginale cu curba ofertei. De la acest punct in jos, curba costurilor marginale se afla situata sub curba costului variabil mediu. Curba ofertei optime porneste din punctul de inchidere si urca pe curba costului marginal (fig. 5.12).

Orientarea producatorului spre cresterea volumului productiei sau spre reducerea acestuia, ia in considerare evolutia costului marginal si a incasarii marginale. Astfel, cand sporirea incasarii marginale este insotita de scaderea costului marginal sau de cresterea mai lenta a acestuia fata de cea a incasarilor, atunci profitul creste si, ca urmare, productia trebuie sa sporeasca. Insa, in cazul in care costul marginal este in crestere sau cresterea este superioara incasarii marginale, inseamna ca o unitate suplimentara de productie sporeste costul total mai mult deca incasarea totala, micsorand profitul si impunand reducerea volumului productiei. Profitul obtinut este maxim atunci cand incasarea marginala este egala cu costul marginal. In acest caz, diferenta intre totalul incasarilor si costurile totale este maxima. Prin urmare, intreprinzatorul va fi interesat sa‑si sporeasca volumul productiei numai pana la acest nivel la care costul marginal este egal cu incasarea (venitul) marginala.

Cantitatea care maximizeaza profitul trebuie sa satisfaca urmatoarea conditie: la nivelul acelei cantitati Q, prima derivata a  functiei profitului in raport cu Q trebuie sa fie zero, adica:

                           (5.52)

Intrucat: (venit marginal), iar (cost marginal),

conditia de maximizare a profitului este

, sau

Productia care maximizeaza profitul este acel nivel al sau care asigura egalitatea venitului marginal cu costul marginal.

5. Evolutia productivitatii si a costurilor pe termen lung

5.1. Interpretarea conceptului de randament de scara in termeni de costuri

Pe termen lung, toti factorii de productie sunt variabili. Firma nu ‑si va mai limita optiunile sale privind nivelul productiei pornind de la ipoteza existentei unor factori ficsi. Ea va avea posibilitatea sa‑si modifice nivelul productiei pe doua cai:

a) prin cresterea tuturor factorilor de productie in aceleasi proportii, cand se spune ca isi schimba 'scara', raportul K/L ramanand neschimbat. In acest caz avem de‑a face cu randamente de scara.

b) prin modificarea modelului tehnologic si a proportiei factorilor, firma dezvoltandu-se substituind un factor cu altul. In acest caz avem de-a face cu randamente de substitutie.

Conceptul de randament de scara poate fi interpretat si in termeni de costuri. Dupa cum s‑a prezentat, costurile de productie urmeaza o evolutie inversa celei a productivitatii. Prin urmare, randamentelor de scara crescatoare le corespund costuri descrescatoare pe termen lung sau, altfel spus economii de scara. Invers, randamentele de scara descrescatoare vor antrena costuri crescatoare pe termen lung sau dezeconomii de scara. Aparitia economiilor sau dezeconomiile de scara se explica prin faptul ca firma, atunci cand isi sporeste dimensiunea, poate desfaaura o activitate mai eficienta, bazata pe specializarea sarcinilor si pe diviziunea muncii. Poate rezulta si un avantaj tehnic datorat unui fenomen de indivizibilitate. Dotari importante cu utilaje nu se justifica decat atunci cand volumul productiei pe care firma il poate vinde este suficient de mare. Trebuie sa se tina seama si de economiile de scara cu caracter financiar: o firma mai mare poate obtine mai usor din partea furnizorilor reduceri de preturi, dimensiunea importanta permite conditii de credit si de finantare mai avantajoase. Insa ea se poate confrunta si cu o anumita pierdere de eficacitate. Daca firma poate schimba atat cantitatea de capital cat si pe cea de munca, pe care le foloseste, raman o serie de factori asupra carora ea nu are nici o influenta, cum ar fi metodele de gestiune. O talie mai mare poate duce la o crestere a costurilor fixe de gestiune: administratie mai numeroasa si apasatoare, comunicatii interne mai complexe, incetineala in lumea deciziilor. Drept urmare, dupa o faza de economii de scara poate sa apara o faza de dezeconomii de scara.

Exista o dimensiune optima a firmei, C₀, dincolo de care costul mediu pe termen lung (CMTL) ar deveni crescator (fig. 5.13).

Curba costului mediu pe termen lung (CMTL) arata cum sa se produca la costul cel mai mic in conditiile in care toti factorii de productie sunt variabili. Curba costului mediu pe termen scurt (CMTS) arata cum sa se produca la costul cel mai scazut, atunci cand unul sau mai multi factori sunt ficsi.

5.2. Modificarea dimensiunii firmei

Pe termen scurt, o firma daca doreste sa‑si dezvolte productia nu are alta posibilitate decat sa utilizeze mai eficient factorul variabil (cel mai adesea munca). Insa, ea nu‑si poate spori la nesfarsit productia pe aceasta cale, deoarece va atinge un prag cand vor exista prea putini factori ficsi si produsul marginal ar deveni negativ. Fara a astepta aceasta situatie extrema, firma va cauta sa‑si modifice talia sau tehnologia din momentul in care ea are aceasta posibilitate, pentru a atinge o curba de cost mai avantajoasa. Acest lucru se poate ilustra prin graficul urmator (fig. 5.14).

CM₁ evidentiaza costul mediu pe termen scurt si CM₂ costul mediu pe care o firma ar putea sa‑l atinga prin modificarea dimensiunii si/sau tehnicilor sale. Pe termen scurt, productia poate creste de la Q₁ la Q_2, trecand de la punctul A, ce corespunde unui cost mediu mai scazut, la punctul D, care presupune un cost mediu mai ridicat. Costul mediu creste intrucat in aceasta faza productivitatea factorului variabil este descrescatoare. Prin urmare, ar fi mai avantajos sa se produca Q₂ situandu‑ne pe curba CM₂ careia i-ar corespunde punctul C, respectiv un cost mediu mult mai mic, intrucat cresterea dimensiunii si ameliorarea tehnicilor sporesc productivitatea factorilor si reduc costurile de productie. Insa, si plasarea pe curba CM₁ prezinta avantaj daca, din diverse motive, piata bunului respectiv scade si trebuie din nou sa se reduca productia de la Q₂ la Q₁, productie ce s‑ar putea obtine la un cost mai scazut corespunzator punctului A, fata de costul mai ridicat corespunzator punctului B, daca s‑ar fi situat pe curba CM₂. Schimbarea dimensiunii nu este cu adevarat rationala decat daca firma este asigurata cu o crestere importanta si permanenta a cererii pentru respectivul produs, care corespunde unui nivel al productiei mai mare decat Q₃. Pentru orice volum al productiei inferior lui Q₃, dimensiunea si tehnologia actuala sunt de preferat.

Curba costului pe termen lung

In fiecare moment, firma va urmari sa se situeze pe curba de cost cea mai coborata, in functie de volumul productiei ce se cere pe piata. La fiecare nivel al productiei corespunde o curba a costului care reflecta scara de productie cea mai eficace pe termen scurt. Atat timp cat deplasarea are loc de-a lungul acestei curbe, ne situam pe termen scurt; trecerea la termenul lung se manifesta printr-o deplasare a intregii curbe. Pentru situatia prezentata in fig. 14, curba de cost pe termen lung este o curba mare care infasoara cele doua curbe de scurta perioada CM₁ si CM₂. Pana la Q₃, CM₁ corespunde scarii de productie celei mai eficiente, dincolo de acest nivel al productiei se impune schimbarea scarii productiei si, deci, trecerea pe curba CM₂.

In conditiile cand factorii de productie sunt divizibili, scara de productie se poate schimba in mod continuu, existand o infinitate de curbe ale costului mediu pe termen scurt, tot atatea cate niveluri de productie posibile exista. Curba costului mediu pe termen lung (CMTL) este o curba infasuratoare sau o curba anvelopa continua, asa cum se prezinta in fig. 5.15 si este tangenta, respectiv atinge intr‑un punct fiecare curba a costului mediu pe termen scurt.

'Curba infasuratoare' descrie diferitele evolutii ale costului mediu pe termen lung luate in considerare, cand firma alege in fiecare moment scara de productie cea mai eficace. Ea prezinta trei faze:

Faza 1 - Costul mediu pe termen lung descreste intrucat produsul mediu global al muncii si capitalului creste (relatia inversa intre costul mediu si produsul mediu). Volumul productiei creste mai repede decat cantitatea de factori utilizati, randamentele de scara sunt crescatoare iar firma realizeaza economii de scara.

Faza 2 - Costul mediu pe termen lung este constant intrucat produsul mediu global al muncii si al capitalului ramane nemodificat. Cantitatea produsa creste in acelasi ritm cu cantitatea de factori utilizati, randamentele de scara sunt constante, iar firma nu realizeaza o economie de scara. Punctul SME corespunde scarii minim eficace, respectiv scara productiei de la care firma atinge costul minim pe termen lung.

Faza 3 - Costul mediu pe termen lung creste intrucat produsul mediu global al muncii si capitalului se reduce. Volumul productiei creste mai lent decat cantitatea de factori utilizati, randamentele de scara sunt descrescatroare, iar firma inregistreaza dezeconomii de scara.

Curba costului mediu pe termen lung va fi la inceput descrescatoare si va antrena economii de scara intrucat sporindu‑si scara, firma poate sa realizeze o mai buna deviziune a muncii, adica o specializare a fiecarui factor in vederea celei mai eficiente utilizari. Anumite cheltuieli de organizare ale unei firme sau costuri de gestiune (director, secretariat, serviciul contabilitate etc.) sunt inevitabile chiar pentru un volum de productie limitat si nu se dezvolta ulterior in acelasi ritm cu productia. La fel, anumite echipamente foarte costisitoare, necesare odata cu demararea activitatilor, influenteaza foarte mult nivelul costului mediu al primelor unitati produse, dar treptat sunt amortizate printr-o productie la o scara mai mare. Insa, treptat, o dimensiune prea mare antreneaza o noua crestere a costurilor fixe de gestiune: administrare mai dificila, incetinirea deciziilor, comunicatii interne mai complexe etc. Prin urmare, curba costului mediu pe termen lung devine crescatoare.