Costul de productie - concept si forme

COSTUL DE PRODUCTIE - CONCEPT SI FORME

Costul de productie reprezinta ansamblul cheltuielilor efectuate prin alocarea, utilizarea si consumul de factori de productie pentru producerea si vanzarea unui volum de bunuri economice.

De aici rezulta ca, pe de o parte, costul este o forma monetara de exprimare a consumului de factori de productie, a tot ce inseamna cheltuiala suportata de producatori, iar pe de alta parte, costul permite exprimarea unitara, in forma monetara, a unor factori de productie diferiti, ceea ce favorizeaza masurarea si comparabilitatea.

In literatura economica actuala, costul de productie reprezinta ansamblul cheltuielilor necesare pentru obtinerea unui volum de productie data[1], sau suma, exprimata in general in moneda, a cheltuielilor necesare pentru achizitionarea sau producerea unui bun sau a unui serviciu[2].

Desi costurile, de regula, se refera la consumul de factori ocazionat de producerea bunurilor, exista si consumuri aferente schimbului de bunuri care formeaza costurile de tranzactie. Costurile tranzactiilor reprezinta cheltuieli ce fac posibila functionarea pietei si sunt formate din comisioanele comerciantilor ce asigura trecerea bunurilor de la producator la cumparator, precum si din comisioanele celor care intermediaza contractele de vanzare-cumparare, cheltuieli determinate de monitorizarea executarii contractelor, cheltuieli pentru informare legate de inlaturarea incertitudinii referitoare la realizarea tranzactiei (publicitate, prime de asigurare etc.).

Teoria economica face deosebire intre costurile contabile si costurile de oportunitate.

Costurile contabile se definesc ca fiind expresia baneasca a consumurilor de resurse ocazionate de producerea si desfacerea unei anumite cantitati de bunuri economice. Pe producator il intereseaza cati bani sunt necesari pentru achizitionarea factorilor de productie pentru obtinerea unui produs. Prin moneda devine posibila omogenizarea consumurilor de resurse si a rezultatelor obtinute, ceea ce explica utilizarea in practica a costurilor contabile. Fiind expresia unor plati pe care firma le face pentru achizitionarea factorilor de productie prin intermediul carora activitatea economica devine posibila, costurile contabile sunt costuri explicite. Ele insumeaza cheltuielile masurate prin pretul materialelor consumate, prin salariile platite, prin alte feluri de cheltuieli si sunt apreciate ca suma 'intrarilor' necesare desfasurarii activitatii.

Costurile implicite, spre deosebire de cele precedente, sunt generate de utilizarea si consumarea unor resurse proprii ale firmei pentru desfasurarea activitatii economice, ele fiind in acest mod sustrase altor intrebuintari (vanzare, inchiriere etc.). Aceste costuri nu sunt generate de plati catre terti, si expresia baneasca a resurselor de acest gen nu este echivalenta cu o economie, ci cu o pierdere de venit prin renuntarea la alta utilizare (vanzare, inchiriere etc.).

Remuneratiile cuvenite factorilor de productie pe care ii poseda firma si ii foloseste in propria activitate sunt caracterizate printr-un termen specific. Prin opozitie cu 'salariile explicite' platite mainii de lucru angajate din exterior, sau 'dobanzi explicite' pentru capitalul imprumutat, 'lefurile implicite' si 'dobanzile implicite' remunereaza munca si capitalul furnizat de proprietar si nu de terti.

In literatura economica, costul este abordat nu numai ca expresie a consumului de factori de productie pentru a beneficia de un bun sau serviciu, ci si in sensul de costul de a nu face ceva, de a renunta la ceva. Intr-o economie cu resurse limitate, problema variantelor de utilizare a acestora capata o importanta deosebita, iar costul apare ca o masura alternativa, un indicator cu ajutorul caruia pot fi alese alternativele de folosire a resurselor. De exemplu, cu un volum dat de factorii de productie se pot obtine mai multe categorii de bunuri (x si y) in urmatoarele combinatii:

Din cele cinci variante de utilizare a factorilor de productie, in trei variante (B, C, D) se pot obtine ambele bunuri in cantitati diferite. Daca se alege varianta C se pot obtine 4 unitati din bunul x si 14 unitati din bunul y. Pentru firma costul a 4 unitati din bunul x este egal cu 6 unitati din bunul y la productia carora se renunta. Deci, costul unei unitati x este egal cu 6:4=1,5, adica 1x=1,5y. In acest caz costul bunului x se exprima printr-o cantitate de bunul y, cantitate la care se renunta in favoarea bunului x si poarta denumirea de cost de oportunitate.

Costul de oportunitate reprezinta costul optiunii pentru o anumita alternativa in defavoarea alteia. El exprima, in unitati fizice, cantitatea de bunuri economice la care este necesar sa se renunte pentru a produce sau achizitiona un alt bun economic.

Costul de oportunitate exprima valoarea sanselor sacrificate[3]. Ori de cate ori o anumita masa de resurse este folosita pentru a fabrica un bun, productia altor bunuri se reduce. Caracterul limitat al resurselor de care dispune un producator il determina sa opteze pentru folosirea anumitor bunuri in detrimentul altora. In felul acesta se ajunge la costul de oportunitate.

Intr-o asemenea viziune se considera ca drept cost real al oricarei actiuni este valoarea sansei alternative care trebuie sacrificata in scopul efectuarii actiunii respective. Cand reflectam asupra costurilor producato­rilor - intrebandu-ne de ce costa mai mult fabricarea unui televizor color decat un aspirator - avem tendinta sa ne gandim, in primul rand, la ce intra in productia fiecarui bun: materii prime, materiale, timp de munca, calitatea lucrarilor, masinile si echipamentele ce sunt necesare. Exprimam valoarea resurselor utilizate sub forma monetara si consideram costul televizorului sau aspiratorului egala cu suma acestor valori. Acest lucru nu este gresit dar lasa fara raspuns intrebarea de ce resursele utilizate au acele valori banesti.

Conceptul de cost de oportunitate sustine ca acele preturi reflecta valoarea resurselor in urmatoarea - cea mai buna utilizare a lor sau valoarea sanselor sacrificate prin folosirea resurselor in productia unor bunuri anume si nu in productia altor bunuri.

Costul producatorului pentru a fabrica televizorul este determinat de ceea ce trebuie sa plateasca pentru a obtine resursele corespunzatoare. Si deoarece aceste resurse au alte sanse de intrebuintare, el trebuie sa plateasca un pret care sa acopere valoarea sansei celei mai bune. Valoarea sansei pierdute devine astfel cost de fabricatie a televizorului. Costul real, semnificativ pentru obtinerea unui bun, este valoarea a ceea ce trebuie abandonat, sacrificat sau pierdut in scopul obtinerii acelui bun.

Conceptul de cost al sansei explica, de asemenea, modul in care cheltuielile cu forta de munca se includ in costurile de productie. Un mun­citor calificat va fi platit mai mult decat un muncitor necalificat, deoarece si numai in masura in care aceasta calificare il face mai valoros in alta parte. Salariile platite de o firma angajatilor sai trebuie sa reprezinte costul sansei sacrificate de catre ei, adica sa aiba un asemenea nivel care sa determine lucratorii sa renunte la toate celelalte sanse. Salariile cresc atunci cand aceiasi lucratori pot gasi mai bune sanse de angajare la alte firme.

Respectarea unei asemenea cerinte are loc atunci cand resursele se afla in proprietatea cuiva, de care beneficiarii sunt obligati sa tina seama. Numai astfel concurenta genereaza preturi care iau in considerare costul sanselor sacrificate si este descurajata utilizarea neglijenta a resurselor care sunt orientate spre destinatii pe care oamenii pun cea mai mare valoare.

Costul de oportunitate este, in ultima instanta, acel cost al alternativei de folosire a factorilor de productie prin care se asigura valorificarea maxima a acestora, este rasplata ce este posibil de obtinut in conditiile unei utilizari mai bune a resurselor implicate[4].

Atunci cand nu exista un control de monopol asupra resurselor, respectiv cand alocarea acestora nu se face dirijat, costul de oportunitate este sinonim cu costurile de productie. Intr-o economie concurentiala, ca urmare a ofertei limitate de factori de productie, costul achizitionarii resurselor necesare creste pana se realizeaza echilibrul intre cerere si oferta, ceea ce face ca alocarea acestora sa fie avantajoasa, optima, sa asigure o valorificare maxima a lor.

Prin luarea in consideratie a mai multor elemente care in mod obisnuit nu se incorporeaza aici, teoria microeconomica a formulat conceptul de cost integral concurential sau cost economic. Aceasta include remunerarea normala a serviciilor factorilor determinata concurential in ansamblul ramurii. Si nu este vorba numai de factori cumparati, ci si de factori proprii ai firmei. Randamentul unui factor de productie constituie un element economic semnificativ oricare ar fi proprietarul si acest randament se reflecta in cost prin cheltuieli 'explicite' dar si 'implicite'.

Teoria economica face, de asemenea, distinctie intre costurile private si costurile sociale in procesul de analiza a 'externalitatilor'.

Costul privat este costul suportat de firma pentru a desfasura activitatea economica. Masura sa este data de costul contabil.

Costul social reprezinta cheltuielile efectuate de catre societate pentru inlaturarea efectelor negative (externalitati) pe care le produce activitatea de creare sau consumare a unor bunuri ori prestarea de servicii de catre unele firme. Unele activitati economice sunt poluante pentru mediul extern. Cheltuielile aferente prevenirii efectelor negative ar trebui incluse in cost si sa mareasca pretul. Firmele urmarind maximizarea profitului lasa ca aceste cheltuieli sa fie suportate de terti. Rezulta ca a accepta externalitatile negative (poluarea) numai pentru a putea achizitiona la un pret mai redus un anumit bun, este acelasi lucru cu a accepta un pret mai ridicat dar care sa excluda externalitatea. Consumatorul isi maximizeaza satisfactia atunci cand preturile relative ale bunurilor sunt egale cu preturile sociale relative.

Varietatea conceptiilor exprimate cu privire la continutul costurilor, in fond au la baza dubla natura a acestora. Pe de o parte, costurile reflecta aporturile cauzale la realizarea productiei de bunuri, consumul si contributia factorilor de productie la acest proces, iar pe de alta parte, exprima suma ce urmeaza a fi recuperata de intreprinderile care au inmanuncheat elementele de productie, respectiv remunerarea factorilor de productie. De aici decurge si dubla functiune a costurilor: a) instrument de insumare a veniturilor pentru factorii de productie utilizati; b) mijloc de recuperare prin intermediul preturilor de vanzare, a consumurilor necesare realizarii bunurilor economice.

Insumarea veniturilor pentru participarea factorilor si nu repartitia ulterioara a veniturilor este in concordanta cu desfasurarea cronologica a procesului economic. Constituirea veniturilor, respectiv a capacitatii de cumparare de bunuri, are loc concomitent cu realizarea fizica a productiei. In procesul de productie se conecteaza cauza, manifestata sub forma consumului si utilizarii factorilor de productie, cu efectele concretizate in bunurile economice create. Tocmai aceasta legatura cauzala justifica veniturile si determina marimea lor reflectata in costuri. Orice venit ce nu exprima o contributie adecvata la realizarea productiei este injust sub raportul echitatii si fictiv sub acela al utilitatii fizice.