|
|
|
Presiunea fiscala: analiza conceptului intre limite si riscuri
Sistemul fiscal are o finalitate complexa, corespunzatoare ansamblului
de politici guvernamentale ale caror obiective se ating prin insasi maniera
de constituire si alocare a resurselor financiare publice.
Motivatia se afla in structura si directia fluxurilor fiscale generate de
economia reala si orientate catre si de la economia publica.
Fluxurile fiscale provin ca parte preluata din venitul realizat,
acumulat si consumat, sub forma prelevarilor fiscale, ca obligatie
suportata de venit si ca esenta a conceptului de presiune fiscala,
utilizata, la randul sau, pentru a masura finalitatea sistemului fiscal.
Exprimarea si evaluarea presiunii fiscale25 se pot realiza sub doua
forme:
a) in termeni de flux, cand se ia in considerare cuantumul monetar al
obligatiei fiscale asa cum este aceasta suportata de venitul
individual, sectorial si/sau global;
b) in termeni de indici, cand reflecta raporturile, exprimate monetar,
dintre fluxurile fiscale si fluxurile economice creatoare de venit.
(Indicii reflecta partea din produsul national preluata de stat, extrasa
de sub actiunea legilor pietei din economia reala si suportata de
catre contribuabil).
Ambele perspective de evaluare a presiunii fiscale sunt deopotriva
importante ca relevanta, intrucat informatiile furnizate se sustin si se
conditioneaza reciproc.
I. Conceptul de presiune fiscala
Impozitele, taxele, contributiile la asigurarile sociale, precum si orice
alte sume care alimenteaza diferitele fonduri publice constituie prelevari
obligatorii, atata timp cat nu sunt bazate pe o decizie voluntara si nici nu
sunt imediat insotite de o prestatie directa si individualizata din partea
administratiei publice.
Din suprimarea caracterului voluntar, sau - mai corect formulat, din
respectarea caracterului obligatoriu, survine si fenomenul de
presiune fiscala, o categorie cu multiple si profunde semnificatii la
nivel macroeconomic
Rata fiscalitatii sau a presiunii fiscale sau rata prelevarilor
obligatorii reiese din raportarea sumei tuturor acestor prelevari la volumul
produsului intern brut.
Semnificatia acestui raport sprijina comparatiile internationale, in
sensul ca astfel se ilustreaza in ce masura puterea publica isi asigura si isi
administreaza finantarea atributiilor sale legate de securitatea sociala
printr-o mai mica sau mai mare participare a impozitelor, taxelor sau
contributiilor.
In plan contabil, rata de presiune fiscala nu tine cont de faptul ca
"prelevarile obligatorii finanteaza alte prelevari obligatorii". Cu alte cuvinte,
nu sunt excluse prelevarile obligatorii varsate de administratia publica in
contul angajatilor sai, si nu se are in vedere nici faptul ca, sub forma
impozitelor, puterea publica recupereaza o parte din propriile-i cheltuieli .
In plan economic, rata de presiune fiscala reflecta aspectul
confiscatoriu al prelevarilor obligatorii, si in plus, cel mai adesea se ignora
faptul ca ele sunt reinjectate in economie sub forma cheltuielilor publice
care finanteaza interesul general sub o multitudine de fatete.
Rata de presiune fiscala este un indicator de comensurare a partii
de venituri provenite din productie care tranziteaza, in loc sa fie lasat la
dispozitia liberei initiative private.
In multe luari de pozitie se fac aprecieri fata de valorile in descrestere
ale presiunii fiscale in tranzitia romaneasca. Se afirma ca de la 57-60%,
cat era rata fiscalitatii in 1990, in prezent doar 30 - 35% ar reprezenta
acest indicator, in timp ce economiile capitaliste tradi tionale inca ar mai
avea o fiscalitate --- agresiva, de peste 42 - 45%!
Realitatea obliga la o reconsiderare a bazei de la care se porneste
intr-o atare analiza.
Intai, produsul intern brut pe locuitor in Romania este inca departe de
a semnala acea putere economica ce face suportabila sarcina fiscala.
Apoi, structurile si categoriile fiscale, asa cum sunt instituite si
opereaza, sunt inca marcate de reflexele ante-decembriste, cand, prin
prelevarile obligatorii, trebuia egalizata bunastarea si, in acelasi timp,
trebuia comprimata (anulata chiar) proprietatea precum si consumul si
initiativa privata.
Este ilustrativa in acest sens, ponderea inca ridicata a impozitului pe
salarii in formarea veniturilor publice, chiar si in anii din urma, in ciuda
numeroaselor declaratii si masuri de reformare a insasi filozofiei fiscale.
II. Limitele presiunii fiscale. Curba Laffer
Cresterea interventionismului statal cu consecinte imediate in
cresterea necesarului de resurse publice a determinat cronicizarea
deficitelor bugetare ca fenomene definitorii ale deceniilor postbelice.
Insa explozia formelor evazioniste si a oazelor fiscale deosebit de
raspandite incepand cu deceniul opt, au semnalat ca, atat presiunea
fiscala, cat si indatorarea trebuie conduse intre anumite marje.
Demonstratia americanului Arthur Laffer reprezinta o tentativa de
stabilire a limitelor pe care le are presiunea fiscala. Imaginata intr-o epoca
in care prezenta pe langa Guvern a mai multor personalitati din lumea
stiintelor au atras pentru acea administratie renumele de republica
profesorilor, "curba Laffer" furnizeaza argumente credibile pentru o
relaxare fiscala, care, totusi, nu pericliteaza nivelul veniturilor statului.
Potrivit graficului, cresterea prelevarilor obligatorii poate opera pana la
nivelul "I" al fiscalitatii, dupa care insa, orice alta crestere, provoaca o
scadere a presiunii fiscale. prin insasi fuga materiei impozabile.
Zona din stanga dreptei IFo este calificata drept normala, ca
fiscalitate admisibila, pana in punctul maxim, unde, insa, nu se poate
intrevedea o stare de durata. Dar oricum, depasirea maximului admis,
adica suportabil, de sarcina fiscala, transgreseaza in zona din dreapta,
denumita si inadmisibila, in care presiunea fiscala scade.
Trebuie subliniate, totodata, si valorile similare, in punctul A si in
punctul B, deci in afara nivelului maxim I si prezente in fiecare din zonele
graficului. Aceasta concluzie trebuie interpretata ca un avertisment fata de
orice tentativa de majorare a prelevarilor, care s-ar putea realiza totusi,
insa, doar pana la un anumit punct, pana la care poate provoca fenomene
grave pentru intreg mediul economic si social.
Desi criticii acestui grafic au exacerbat valoarea sa pur teoretica,
merita retinute invatamintele sale pentru practica, in sensul ca o fiscalitate
ridicata, excesiva, este daunatoare pentru insusi efortul productiv si
creator al contribuabililor, periclitand investitiile si consumurile.
III. Riscurile presiunii fiscale
Din toate timpurile s-a sustinut o anume lejeritate a presiunii fiscale,
pentru a nu dezintegra insasi masa impozabila, pentru "a nu fi ucisa
gasca ce face ouale de aur". Daca o rata micsorata de impozitare poate
sa atraga la buget cel putin tot atatea venituri ca si o rata mai mare de
impozitare, asa cum se desprinde si din graficul anterior, rezulta ca sunt
redutabile si riscurile unui astfel de demers, mai cu seama in contextul
actual de propagare a interdependentelor prin deschiderea spatiilor
economice, care ar insemna si o expansiune alarmanta a formelor de
criminalitate fiscala.
a) Diminuarea eforturilor productive reprezinta efectul firesc al
formulelor de descurajare, printr-o fiscalitate ridicata, de inhibare a muncii,
investitiilor, economiilor si consumului. Cel mai grav efect este insa
afectarea spiritului antreprenorial, datorita senzatiei de zadarnicie indusa
de o impozitare prea mare. Reactiile contribuabililor se pot manifesta in
doua directii:
- scaderea timpului de munca a unui individ datorita reducerii
remuneratiei sale nete, ceea ce reprezinta un efect de substitutie;
- cresterea cantitatii (surselor) de munca pentru a compensa pierderile
prin impozitele marite, ceea ce reprezinta un efect de venit.
b) Evaziunea si frauda fiscala survin in situatii de mistificare a
veniturilor obtinute, fie la adapostul unor lacune din cadrul legislativ, fie
incalcand prevederi legale si acte normative explicite (cum s-a aratat
anterior).
Rezistenta contribuabililor se materializeaza prin:
- economie subterana, cand sunt sustrase de la impozitare
activitati intregi si sume considerabile si
- evaziune internationala, cand se practica diferite forme de
migrare a firmelor si veniturilor catre zone cu o fiscalitate
permisiva promovata de autoritati foarte discrete.
c) Inflatia prin fiscalitate este provocata de repercusiunea
impozitelor majorate asupra mecanismelor de formare a preturilor si
salariilor. Firmele cauta sa camufleze in preturile de vanzare toate
cresterile prelevarilor fiscale, iar salariatii tind sa-si compenseze cu salarii
marite pierderile suferite de puterea lor de cumparare.
d) Concurenta internationala si capacitatea firmelor de a-i face fata
intra in opozitie pe fondul cresterii presiunii fiscale. Sporirea prelevarilor
obligatorii pun firmele in dificultatea de a investi si/sau de a se moderniza,
iar acest fapt le diminueaza competitivitatea si, in consecinta, le
obstaculeaza accesul la circuitul economic international.
Riscurile presiunii fiscale devin realitate in orice economie in curs de
dezvoltare si, cu atat mai mult, in economiile care sunt constranse la o
tranzitie dramatica spre capitalism si evolueaza pe fondul precaritatii in
organizarea si functionarea institutiilor de stat.
