Politica sociala in Romania post-totalitara

Politica sociala in Romania post-totalitara

O prezentare exhaustiva a politicilor sociale derulate in ultimul deceniu in Romania este practic imposibila. Ceea ne propunem sa facem in aceasta sectiune este doar o evaluare comparativa a motivatiilor si tendintelor manifestate in anii `90 in politica sociala romaneasca, in contextual transformarilor sistemice profunde din Europa Centrala si Rasariteana.

Fara indoiala ca o asemenea analiza trebuie sa porneasca de la ceea ce, printr-o formula deja banalizata, numim "mostenirea vechiului regim". Vom sublinia asadar cateva repere ale sistemului de politici sociale din perioada comunista:

- centralizarea si preluarea exclusiva de catre stat a functiei de protectie sociala;

- ocuparea deplina a fortei de munca, mai degraba din ratiuni ideologice decat economice;

- generalizarea veniturilor salariale, minimalizarea veniturilor din proprietate si eliminarea veniturilor din profit;

- instituirea asigurarilor sociale de stat, sistem care garanta in principiu o acoperire universala si relativ generoasa fata de toate categoriile de riscuri sociale (pensii, alocatii familiale, boala sau de maternitate), cu exceptia somajului care nu era recunoscut;

- gratuitatea invatamantului si a asistentei medicale, pentru toate categoriile de varsta, respectiv socio-profesionale;

- promovarea unei politici pro-nataliste, impinsa la paroxism in anii`70 si usor relaxata in anii`80, cu toate consecintele socio-demografice pe termen lung, sesizabile astazi;

- transferul (mascat) al unor costuri asupra populatiei, prin aparitia si extinderea "platilor compensatorii" in sanatate, invatamant, administratie; - suprimarea treptata a asistentei sociale, din considerente evident ideologice, ne recunoasterea oficiala a saraciei si neacodarea nici unui beneficiu social decurgand dintr-o asemenea situatie;

- expansiunea fortata a politicii locuintelor (reprezentand "apendicele social" al optiunii strategice de industrializare a tarii), prin investitii publice masive in sectorul constructiilor si acordarea de facilitati la cumpararea de apartamente, masura cu impact favorabil pe termen scurt dar nefavorabila pe termen lung, datorita depopularii satelor si stabilizarii in mediul urban a unei largi categorii de muncitori cu nivele slabe de calificare, dependenti in exclusivitate de unitatea industriala la care fusesera adusi;

- discriminarea agricultorilor, meseriasilor si liber profesionistilor (asa-zisul sector al proprietatii cooperatiste), prin neincluderea lor in sistemul asigurarilor sociale de stat, ceea ce a facut de exemplu ca in 1989 pensia unui agricultor sa nu depaseasca 18% din pensia medie a unui fost angajat al statului.

Desigur, cu anumite deosebiri de nuanta, datorate nivelelor diferite de dezvoltare economica si rigiditatii politice mai mult sau mai putin accentuate, acestea au fost principalele caracteristici ale politicii sociale in toate tarile blocului sovietic. Dupa 1989, noile democratii europene au inceput reformarea sistemului, aplicand in principiu acelasi gen de masuri dar cu viteze diferite, in functie de contextul economic si politic concret la care se raportau.

Romania a pornit in decembrie 1989 cu una dintre cele mai nefavorabile situatii (desi initial s-a crezut contrariul, avand in vedere faptul inselator ca se platise datoria externa), fiind inca din acel moment plasata destul de mult in urma tarilor din zona Europei Centrale. Luand in considerare factorul "timp" - reformele incepusera, de exemplu, cu cativa ani inainte in Polonia si Ungaria - criteriile economice si cele politice - criza atinsese in anii`80 un nivel maxim al severitatii.

Primul fenomen social nou aparut in zona ex-comunista a fost somajul, despre care a inceput sa se vorbeasca oficial inca din 1990. Valorile oficiale au indicat, de exemplu, 3% in 1991, apoi o crestere continua in anii urmatori, 10,9% in 1994 si 11,6% in 1998 (Business Central Europe, The Annual 1998/99), cu perspective reduse de ameliorare pe termen scurt. Cea mai mare parte a somerilor proveneau din industria grea, aflata la inceputul unui lung declin.

Un alt fenomen social al anilor`90 a fost subtierea segmentului activ al populatiei (,,deflatie sociala"), respectiv cresterea accelerata a numarului de pensionari si asistati social. In afara intrarilor in somaj, despre care am amintit anterior, pensionarea timpurie, la cerere (deci inaintea limitei de varsta) a fost abuziv utilizata ca alternativa la somaj in ultimii zece ani iar efectele secundare ale acestei politici se fac simtite acum in bugetul asigurarilor sociale. Intr-adevar, se poate spune ca cei aproximativ sase milioane de pensionari, la care adaugam un milion si jumatate de someri (plus o "incarcatura sociala" naturala de aproape cinci milioane de copii si tineri cuprinsi in diverse forme de invatamant) reprezinta prea mult pentru o economie care produce din ce in ce mai putin. In 1998, pentru a fi si mai expliciti, numarul pensionarilor il depasise deja pe cel al salariatilor iar tendinta a continuat sa se manifeste, ceea ce explica in parte dificultatile majore ale sistemelor de asigurari sociale.

In 2007, fenomenul plecarii temporare la lucru in strainatate este de trei ori mai intens decat in 2002. Moldova, Muntenia si Oltenia sunt regiunile in care emigrarea temporara pentru munca prevaleaza asupra plecarilor temporare de tip turism-viza, mai frecvente in Banat, Transilvania, Dobrogea si Bucuresti. In acest sens, rudele din localitatea de destinatie sunt cel mai des folosite la plecare  (pentru 23% dintre emigranti), urmate de prieteni din localitate (16%) si de cunostinte (5%)

In prezent, Italia si Spania sunt principalele destinatii ale romanilor care muncesc in strainatate: in ultimii cinci ani (2002-2007), 50% dintre plecarile la lucru in afara au fost in Italia si 25% in Spania.

Scaderea puterii de cumparare a populatiei este asociata cu ceea ce in limbaj politic si mediatic s-a numit degradarea nivelului de trai, adica reducerea continua si drastica a veniturilor reale ale cetatenilor in comparatie cu nivelul tot mai inalt al preturilor. In 1997, spre exemplificare, salariul mediu pe economie ajunsese sa reprezinte doar 58% din valoarea corespunzatoare momentului decembrie 1989, iar in cazul pensiilor situatia era si mai severa.

Restructurarea cheltuielilor a reprezentat o consecinta directa a scaderii puterii de cumparare, majoritatea familiilor din Romania cheltuind din ce in ce mai mult (procentual) pentru asigurarea consumului alimentar. Datele statistice indica o ,,alocare bugetara" pentru alimente de aproape 60% din cheltuielile totale ale unei familii obisnuite si de cca. 40% in cazul familiilor cu venituri peste medie. Aceste valori sunt desigur foarte mari pentru o tara europeana, acceptandu-se in general ideea ca ponderea cheltuielilor alimentare intr-o tara europeana dezvoltata nu poate depasi 30% din totalul cheltuielilor, limita care este considerata de unii autori o posibila definire a pragului de saracie.

Deteriorarea indicatorilor demografici si ai starii de sanatate publica are ca substrat principal scaderea veniturilor populatiei, dar pot fi de asemenea invocate carentele educationale si lipsa de organizare a serviciilor de profil, toate aceste fenomene amplificandu-se vizibil dupa 1989.

Saracia constituie, in pragul dintre milenii, fenomenul social cu cea mai accentuata viteza de diseminare in societatea romaneasca si cu cele mai daunatoare consecinte. Acesta este motivul pentru care se afirma ca obiectivul fundamental al politicii sociale in Romania deceniului viitor trebuie sa fie reducerea saraciei. Cu siguranta punctul de pornire al oricarei politici destinate acestui scop (incepand cu Programul National de Prevenire si Combatere a Saraciei, lansat in 1998 sub patronajul Presedintiei) ar trebui sa fie stabilirea oficiala a unui prag unic pentru incadrarea fenomenului. In absenta unei definitii clare, la care sa se faca raportari corect fundamentate, in Romania nu se va sti niciodata cu precizie care este amploarea saraciei si fiecare va fi liber sa se autodefineasca sau sa aprecieze aceasta stare si in cazul altor persoane sau grupuri, generand abordari subiective, confuzie si neintelegeri de genul "falsilor saraci' sau al "saracilor nerecunoscuti'. Trebuie sa facem mentiunea ca toate tarile dezvoltate ale lumii (incepand cu Statele Unite) au definit o limita relativa, proprie, a saraciei -dupa criterii bine precizate si desigur in functie de nivelul general de viata din tara respectiva - iar lipsa unei astfel de definitii caracterizeaza tocmai tarile sarace in care autoritatile se tem sa-si asume responsabilitatea politica de a masura evolutia in timp a acestui fenomen. In lipsa pragului oficial unic, in Romania se utilizeaza multiple definitii ale saraciei, care furnizeaza in mod evident imagini diferite asupra realitatilor sociale.

"Indicele dezvoltarii umane" (IDU) reprezinta un instrument complex cu care se poate masura dezvoltarea sociala a unei natiuni, avand in plus avantajul ca este utilizat in mod traditional de ONU, deci poate oferi o imagine dinamica si comparativa a unei tari in raport cu celelalte. IDU exprima o sinteza a trei raportari specifice: venitul pe cap de locuitor, speranta de viata la nastere si nivelul educatiei. Anual este dat publicitatii The Human Development Report in cadrul Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Conform raportului din 1997, Romania se clasa pe locul 79 intre cele 175 de tari luate in considerare, fiind plasata in urma celorlalte candidate la integrarea in Uniunea Europeana. Din cele trei criterii ale IDU, primele doua mentionate reprezinta punctele slabe pentru Romania, in special starea economica (PIB doar 3975 de dolari/locuitor in 1998) dar si speranta de viata de numai 69 de ani, in timp ce la capitolul educatie situatia era mai buna, Romania raportand o alfabetizare de 97% si un grad de cuprindere in diverse forme de invatamant de 62%.

Nerezistand acestei uriase presiuni, guvernul Roman (influentat cu siguranta si de apropierea alegerilor din mai 1990) a cedat ispitei populiste de a restitui cetatenilor contribuabili faimoasele "parti sociale" acumulate in ultimii ani ai lui Ceausescu. Masura,

dincolo de caracterul ei profund electoral, contra-performant si populist, se inscrie in parametrii primei etape a politicii sociale postdecembriste: etapa reparatorie sau a cresterii cheltuielilor publice. Fara indoiala ca restituirea a cateva zeci de mii de lei (in functie de veniturile si de contributia procentuala a fiecarui angajat de-a lungul ultimilor ani) a insemnat la inceputul lui 1990 o crestere relativa si temporara a consumului, banii fiind insa cheltuiti in cateva luni, iar la nivel national risipirea unei sume de ordinul catorva zeci de milioane de dolari a echivalat cu imposibilitatea consolidarii bugetului de asigurari sociale. Aceasta masura nu a fost insa singulara: ea a fost insotita de reducerea saptamanii de lucru, inmultirea sarbatorilor oficiale si interzicerea ,,orelor peste program' nesalarizate sau fara acordul angajatului, sistarea exportului de produse alimentare si cresterea continua a importurilor finantate din surse publice, anularea sistemului de salarizare in functie de nivelul productiei (mult blamatul "acord global"), acordarea de beneficii si sporuri salariale fara acoperire economica, instituirea unor drepturi si facilitati privind anumite categorii sociale etc. Nu discutam acum motivatia si gradul de intemeiere al fiecarei decizii in parte: unele vizau in mod evident drepturile elementare ale omului sau minime alinieri la drepturile lucratorilor europeni, altele urmareau recompensari de bun simt pentru lipsurile indurate iar altele "vanau" pur si simplu simpatia populatiei.

Oricum, trebuie spus ca toate aceste masuri, justificate sau nu, au avut un efect concertat: epuizarea in scurt timp a resurselor existente si anularea sanselor de reluare a cresterii economice.

A doua etapa in evolutia politicii sociale incepea in toamna anului 1990, dupa consumarea momentului electoral, si avea sa dureze pana spre sfarsitul deceniului (1997-1998), cand incep sa apara primele masuri de reforma reala a sistemului securitatii sociale. O vom numi etapa compensatorie sau ,,etapa indexarilor', avand in vedere ca s-a caracterizat in principal prin masuri paleative de contra-balansare a costurilor restructurarii sectorului economic.

Privita deci ca ,,remorca' politicilor economice, politica sociala a acestei lungi perioade a anilor`90 a avut un rol secundar in transformarea societatii romanesti, revenindu-i in fapt doar misiunea de a face mai suportabile suferintele tranzitiei. Din acest motiv principala forma de expresie a politicii sociale in perioada mentionata a fost indexarea veniturilor in functie de rata inflatiei si de cresterea preturilor. Acordarea unor compensatii modice (trimestriale sau lunare) de 3-5%, in conditiile unei inflatii galopante, in special, in intervalul 1990-1993, fireste ca nu a avut darul de a multumi populatia, a carei putere de cumparare se deteriora continuu.

Vom mentiona totusi in dreptul acestei etape adoptarea catorva legi cu caracter social semnificativ, chiar daca majoritatea lor s-au dovedit destul de repede ineficiente si multe din ele au fost ulterior modificate. In 1991 a fost reglementat juridic somajul, dupa o nerecunoastere oficiala de aproape o jumatate de secol, urmat de Legea privind contractul colectiv de munca, Legea privind solutionarea conflictelor de munca, Legea cu privire la sindicate, Legea privind garantarea salariului minim pe economie. Aceste legi isi au, desigur, importanta lor; ele au incercat sa creeze un cadru legislativ nou, adaptat la contextul tranzitiei. Din pacate, in pofida abordarii de principiu a unor teme sociale esentiale, fondul sistemului de protectie (securitate) sociala din Romania a ramas multa vreme neschimbat.

Alegerile parlamentare si prezidentiale din noiembrie 1996 au marcat schimbarea totala a conducerii politice in Romania: la nivelul majoritatii parlamentare, al coalitiei de guvernamant si al presedintiei. Sensul major al schimbarii a fost perceput atunci ca fiind legat de accelerarea reformelor economice, combaterea coruptiei si intensificarea eforturilor de reconstructie a imaginii externe, in perspectiva integrarii euro-atlantice. In privinta politicii sociale, programul de guvernare prevedea o serie de reforme profunde, reforme de continut, vizand de aceasta data insasi arhitectura securitatii sociale in contextul compatibilizarii cu standardele comunitare, angajamente din care mentionam:

- reforma sistemului de asigurari sociale, cu accent pe introducerea asigurarilor de sanatate si pe eficientizarea sistemului de pensii;

- reformularea politicii privind utilizarea fortei de lucru, prin acordarea unor facilitati la crearea de noi locuri de munca, atragerea de investitii si stabilizarea somajului in jurul valorii de 5-6%;

- reforma sistemului de salarizare a personalului bugetar, prin introducerea salarizarii diferentiate (in functie de performantele individuale) si scaderea ponderii vechimii;

- elaborarea unor programe eficiente de reconversie profesionala, vizand in special muncitorii din ramurile industriale neperformante supuse unor masive restructurari;

- relansarea politicii locuintelor, prin instituirea unei agentii nationale specializate si acordarea de credite avantajoase pentru cumpararea sau construirea de locuinte;

- reforma unor politici sociale sectoriale considerate ca avand "prioritate nationala", cum ar fi reforma sistemului educational si reforma sistemului sanitar;

- reforma administratiei publice si a serviciilor aferente, focalizata pe ideea descentralizarii, a dezvoltarii functiilor si bugetelor administratiilor locale si a asumarii de catre acestea a unor responsabilitati in continua crestere privind buna functionare a serviciilor destinate direct comunitatilor locale;

- reconsiderarea asistentei sociale, multa vreme neglijata, prin dezvoltarea unor servicii moderne si eficiente in domeniu.

In parte, aceste teme au fost abordate de guvernele care sau succedat in perioada 1997-2000 si se poate afirma cu certitudine ca exista cateva realizari legislative importante in domeniul social, a caror validare practica depinde insa in mod inevitabil de evolutia economiei si de nivelul resurselor angajate pe aceasta directie.

Au fost adoptate importante reglementari si masuri in aceasta a treia etapa de evolutie a politicilor sociale, pe care o numim in consecinta etapa reformelor esentiale. O imagine de ansamblu a ponderii politicilor sociale in cadrul preocuparilor guvernamentale putem deduce prin compararea cheltuielilor sociale (totale si sectoriale) din Romania in raport cu celelalte tari din spatiul ex-socialist, amintind insa faptul ca in Uniunea Europeana media cheltuielilor sociale totale pare a se fi stabilizat in jurul a 27-28% din PIB.

Romania, conform raportarilor oficiale, nu depasea 15% nici in 1989 si cu toate incercarile de apropiere de standardele comunitare, alocarea bugetara totala in programe sociale nu a trecut niciodata de 16% din PIB, in conditiile in care trebuie sa tinem cont bineinteles si de reducerea continua a PIB-ului. Pe sectiuni, conform datelor oferite de Business Central Europe in 1997-1998, alocarile procentuale pentru sanatate, respectiv invatamant in Uniunea Europeana depasesc fiecare cota de 8%, in tarile Europei Centrale

si de Est media tinde spre 5% iar in Romania aceste cheltuieli trec putin peste 3%.

Prima din legile de referinta ale reformei sociale in actuala legislatura a fost adoptata de Parlament relativ repede, la inceputul mandatului: Legea asigurarilor sociale de sanatate. Prin Legea nr.145/1997 (pe scurt LASS) intentia legiuitorului a fost de a  (re)introduce sistemul asigurarilor de sanatate de tip german (modelul denumit "Bismarck"), in conditiile in care acesta a functionat in Romania si in perioada premergatoare instaurarii comunismului. LASS a definit institutia medicului de familie, a instituit dreptul pacientului de a-si alege medicul si a precizat mecanismul de finantare a serviciilor medicale: contributii ale angajatului, ale angajatorului (cate 7% fiecare) si ale statului. Nu

intram acum in detaliile acestei legi si nici nu insistam asupra dificultatilor financiare severe pe care le intampina inca noul sistem, dificultati cauzate in special de datoriile multor agenti economici fata de bugetele Caselor Judetene de Asigurari. Principiul acestei legi este insa unul cu certa traditie europeana iar "rodarea" sistemului va constitui in timp o confirmare solida a optiunilor de eficientizare si compatibilizare a serviciilor publice fundamentale din Romania. In rest, reforma sistemului sanitar s-a concentrat pe segmentul ramas in gestiunea Ministerului Sanatatii: programele nationale de sanatate publica, finantate in continuare de la bugetul statului.

Mentinerea veniturilor se bazeaza, asa cum am vazut la definirea securitatii sociale, pe cele doua mari categorii de beneficii rezultate din sistemul asigurarilor: pensiile si ajutorul de somaj.

Reconstructia subsistemului de pensii reprezinta, alaturi de reformele deja lansate in administratie, sanatate si invatamant, "piatra de incercare" a restructurarii politicilor publice din Romania, avand in vedere numarul in continua crestere al pensionarilor (cca. 6 milioane in prezent), nivelul mediu redus al pensiilor dar si discrepantele imense, absolut inacceptabile, intre pensiile noi si cele vechi. In acest fel, devenise evident de multi ani ca urgenta in domeniu o constituie recalcularea si actualizarea pensiilor, in special pentru persoanele pensionate inainte de 1989, intentie anuntata oficial abia in 1998 si "lansata in executie" cu mari dificultati in toamna lui 1999. Saracia bugetului de asigurari a atenuat insa drastic intentia generoasa a Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, facand ca recorelarea pensiilor sa aiba un efect aproape insesizabil asupra veniturilor celor mai saraci dintre romani. Trecand peste acest semi-esec, in 1999 MMPS a trimis la Parlament un proiect legislativ extrem de important privind reforma pensiilor, care stipuleaza printre altele cresterea varstei de pensionare (de la 62 la 65 de ani in cazul barbatilor si de la 57 la 60 pentru femei), instituind in acelasi timp fondurile de pensii administrate in regim privat (complementare pensiilor publice) la care vor trebui sa contribuie in mod obligatoriu persoanele care mai au cel putin 20 de ani pana la implinirea varstei de pensionare si optional cei care mai au cel putin 10 ani de munca.

In anul 2001, Romania a facut primul pas in reformarea sistemului public de pensii, prin intrarea in vigoare a Legii privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale.

A doua etapa a reformei, initiata in anul 2005, a constat intr-un set de masuri de reforma a sistemului de pensii prin crearea unui cadru multi-pilon si continuarea eforturilor de consolidare a primului pilon de pensii publice.

In anul 2005, in sectorul primar din totalul persoanelor ocupate un procent de 18,5 % au intre 55-64 ani si 15,3 % au 65 ani si peste.  Pensionarea timpuri pentru fermieri si/sau muncitorii agricoli are drept scop asigurarea de venituri pentru acestia, masura beneficiind de finantare din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurala prin Programul National de Dezvoltare Rurala 2007-2013.

Ajutorul de somaj, reglementat prin Legea nr.1/1991 (completata si modificata) se acorda pe o perioada de 270 de zile, urmat fiind de o "alocatie de sprijin" - restrictiva si diminuata - pentru cei care raman in continuare fara loc de munca, acordata pentru inca 18 luni. Contributia la fondul de somaj se partajeaza intre angajator (5% din fondul de salarii lunar) si angajat (1% din salariul de baza lunar), asigurand in medie un beneficiu social mai mare decat salariul minim net pe economie. In afara ajutorului de somaj, o ,,faimoasa' ordonanta de urgenta adoptata in 1997 isi propunea sa sprijine restructurarea accelerata a industriilor neperformante, prevazand acordarea a 6-12 salarii compensatorii (egale cu salariul mediu net pe unitate) pentru muncitorii disponibilizati. Masura, in afara faptului ca a irosit cateva sute de miliarde de lei nu a avut nici pe departe efectul scontat.

Trebuie spus ca doar un procent infim din beneficiarii acestor compensatii au facut investitii ori au gasit un alt loc de munca, cei mai multi consumandu-si banii si ajungand in prezent fara nici un venit, asa cum s-a intamplat in ianuarie 2000 cu cateva mii de mineri din Valea Jiului, care si-au epuizat toate formele de ajutor social prevazute de lege. In privinta politicii locurilor de munca, ramane de vazut ce efect concret vor avea in

viitor programele Agentiei Nationale pentru Ocupare si Formare Profesionala, constituita in 1998.

Din punct de vedere al educatiei, Romania a inregistrat o crestere permanenta a ponderii populatiei cu varsta intre 25-64 ani, avand cel putin studii mediii, de la 67,9 % in 1999 la 73,1 % in anul 2005.

Romania si-a asumat, pentru anul 2010, tinta strategica de 7 % a ratei de participare la educatie si formare profesionala pentru grupa de varsta 25-64 ani, pentru adoptarea "Strategiei pe termen scurt si mediu de formare profesionala continua 2005-2010", care urmareste dezvoltarea unui sistem structurat de formare profesionala continua, transparent si flexibil, cu o finantare adecvata, cu o puternica implicare a partenerilor sociali, care sa asigure cresterea ocupabilitatii, adaptabilitatii si mobilitatii fortei de munca, dezvoltarea invatarii de-a lungul intregii vieti, luand in considerare restructurarea economica si alinierea la piata europeana.

Totodata, Guvernul va implementa, in perioada 2008-2009, un program la nivel national pentru cresterea gradului de constientizare in randul angajatorilor si lucratorilor asupra formarii profesionale continue.

Dupa lungi ezitari, crearea Agentiei Nationale a Locuintelor (ANL) in 1998 si activarea ei in 1999 a produs premisa relansarii investitiilor in constructia de locuinte si a pus bazele unui program national de inspiratie occidentala in acest domeniu, urmand ca principalii beneficiari ai creditelor pe termen lung cu dobanzi subventionate de stat sa fie tinerii.

Inspirat din traditia vest-europeana a parteneriatului social, cabinetul Ciorbea a decis in 1997 infiintarea Consiliului Economic si Social (pe scurt CES), o structura consultativa tripartita guvern - patronat - sindicate, care isi propune sa negocieze un punct de vedere comun inaintea adoptarii masurilor cu impact social major.

Desi ideea in sine a fost agreata de toate partile implicate, importanta de facto a acestei structuri a ramas modesta, avand in vedere ca finalmente nici una din parti nu ia in considerare prea serios punctul de vedere al CES.

Promovarea Legii tichetelor de masa in 1997, o lege cu eficienta economico-sociala redusa si in cele din urma aplicata de foarte putini agenti economici, a parut mai degraba un gest politic binevoitor fata de sindicate.

Adoptarea Legii privind salarizarea demnitarilor si a personalului bugetar (Legea nr.154/1998) opereaza o reforma de principiu in stabilirea veniturilor pentru persoanele platite din bani publici, in sensul ca fiecarui angajat i se ofera posibilitatea de a primi un salariu in conformitate cu performantele profesionale individuale si independent de vechime, osciland intre un maxim si un minim stabilite pentru fiecare grad de incadrare.

Reforma in invatamant, domeniu care a atins in prezent nivelul cel mai avansat in plan conceptual si al reglementarilor adoptate, a suferit insa - ca si alte politici publice din Romania - de o insuficienta cronica a resurselor. Inainte de a puncta reperele fundamentale ale acestei reforme, accelerata si sistematizata in perioada 1998-1999, trebuie precizat cadrul legislativ existent inaintea intervalului mentionat: Legea invatamantului din 1995 si Legea privind statutul personalului didactic (Legea nr.128/1997).

Prima lege mentionata prevedea, la capitolul finantare din surse publice, alocarea a cel putin 4% din PIB pentru sistemul educational, iar a doua lege, de asemenea organica dar adoptata de noua coalitie parlamentara, stabilea normele didactice si acorda unele sporuri personalului din invatamant (sporul de fidelitate, de suprasolicitare neuropsihica, de izolare rurala, de doctorat etc.) interpretate de opinia publica drept "compensatii" in raport cu nivelul slab al salariilor de baza din acest sector.

Instalarea unei noi echipe la conducerea Ministerului Educatiei Nationale in decembrie 1997, a insemnat in primul rand impunerea unei abordari europene corect fundamentate a politicii educationale pe principiul performantei, descentralizarii, creativitatii si modernizarii tipului de invatare. Urmarind in toti pasii facuti compatibilizarea cu marile modele educationale din Europa si in mod special cu spiritul si standardele comunitare, reforma educationala din Romania a atins cu indrazneala puncte considerate pana nu demult "sensibile", aspecte legate de un anumit status-quo al scolii cuprinzand vechi mentalitati ale corpului didactic, elevilor sau parintilor. Fiind in primul rand o "reforma de continut", noua politica educationala s-a  concentrat pe reforma curriculara, pe innoirea planurilor de invatamant, a programelor scolare, a continutului efectiv al manualelor, a metodelor de predare si invatare si nu in ultimul rand a modalitatilor de evaluare a cunostintelor, incluzand marile examene si concursuri din viata unui tanar: capacitatea, bacalaureatul, admiterea in invatamantul superior si examenul de licenta.

Pentru fiecare din aceste puncte enumerate sau gasit solutii de modernizare si eficientizare. Noua Lege a invatamantului, adoptata in prima faza ca ordonanta de guvern (OG 36/1997), a trecut cu mare dificultate prin Parlament abia in toamna lui 1999, votul final mult ingreunat datorita chestiunii controversate si suprapolitizate a infiintarii universitatilor de stat cu limba de predare materna.

O atentie deosebita s-a acordat reformei administrative a invatamantului, vizand instituirea unui nou tip de management al scolilor si universitatilor: managementul local, participativ si responsabil, implicand colaborarea pe programe concrete cu administratia publica locala si cu mediul economic. Gestiunea resurselor (in cadrul careia un rol sporit revine identificarii de resurse extra-bugetare) si adoptarea deciziilor curente au trecut din ce in ce mai mult in sarcina directa a unitatilor de invatamant, autonomia universitara si descentralizarea procesului decizional - inclusiv la nivel preuniversitar - fiind vizibil consolidate in ultimii ani.

Concluzionand, putem spune ca dupa 18 ani de la inceputul tranzitiei Romania inca se afla in cautarea unui model de politica sociala, fiind pana in prezent conturate un sistem al asigurarilor sociale de tip continental (german), ce-i drept sever subfinantat, o puternica reminiscenta egalitarista in acordarea beneficiilor sociale (ca in modelul social-democrat) si o retragere financiara treptata a statului din schemele de garantare a bunastarii, odata cu ofensiva sectorului privat si non-guvernamental, pe linia modelului liberal.