Interventia guvernamentala in mecanismul formarii preturilor

INTERVENTIA GUVERNAMENTALA IN MECANISMUL FORMARII PRETURILOR

Potrivit conceptiei liberale clasice, mecanismul formarii preturilor apartine exclusiv pietei, rezultand din tensiunea cererii si ofertei totale si asigurand alocarea optimala a factorilor de productie, in general, a resurselor, pentru satisfacerea nevoii sociale. Astfel format, pretul constituie un semnal esential al pietei, receptat de agentii economici pentru orientarea activitatii lor: un nivel ridicat al pretului de echilibru format pe piata, superior costului de productie, atrage producatorii, determinandu‑i sa‑si sporeasca oferta pentru a satisface o cerere mai mare; un nivel scazut al pretului de echilibru, sub costul de productie, constituie un indiciu al unei cereri slabe, ceea ce‑i determina pe producatori sa‑si diminueze oferta, orientandu‑si activitatea spre alt domeniu. Este cunoscutul mecanism al 'mainii invizibile', care, asigurand satisfacerea interesului producatorilor privind maximizarea castigului lor, permite in acelasi timp realizarea dorintelor consumatorilor care vor avea posibilitatea procurarii bunurilor necesare acoperirii nevoilor lor. Pe aceasta cale, satisfacerea interesului particular duce la realizarea interesului general.

1. Necesitatea interventiei guvernamentale

Functionarea mecanismelor pietei nu are loc insa, intotdeauna, potrivit acestei scheme atat de simple. In situatii de grave penurii provocate de razboaie, de tulburari sociale, de crize ale aprovizionarii economiei cu unele materii prime etc., restabilirea echilibrului dintre cerere si oferta s‑ar realiza la niveluri ridicate ale preturilor care ar limita drastic accesul unor largi categorii de persoane la bunurile respective. Cand aceste bunuri sunt de stricta necesitate, alocarea resurselor necesare obtinerii lor nu mai poate fi lasata exclusiv in seama mecanismelor pietei. De asemenea, cand interesul general ‑ de exemplu, asigurarea unei anumite securitati alimentare ‑ cere mentinerea sau chiar incurajarea unor activitati ‑ cum ar fi cele agricole ‑ daca mecanismul pietei degaja un nivel de pret neremuneratoriu pentru producatori, este necesara o interventie exterioara. In acest caz, pretul nu mai este privit doar ca un semnal, ca un efect al tensiunii dintre cerere si oferta, ci, mai mult, ca un instrument de interventie, de stimulare.

Piata insasi, prin mecanismul functionarii ei de la  sine, poate conduce la concentrarea treptata a ofertei in mainile unui singur producator, care, ajungand in situatie de monopol, impune un nivel de pret neconform interesului consumatorilor.

Aceste cateva exemple si alte situatii posibile determina necesitatea interventiei guvernamentale in domeniul delicat al formarii preturilor.

In esenta, aceasta interventie cunoaste doua forme: interventia directa, prin fixarea unor plafoane maxime sau minime ale nivelurilor preturilor ce pot fi practicate, si interventia indirecta, prin influentarea pe diverse cai a cererii si ofertei totale.

2. Interventiile directe pot avea loc in doua situatii: in cazul penuriei, adica atunci cand oferta totala este insuficienta pentru a face fata cererii, si in cazul abundentei, cand cererea totala este insuficienta pentru a absorbi oferta de bunuri de pe piata.

2.1. Penuria este mai mult decat un simplu dezechilibru temporar intre cerere si oferta. O insuficienta cronica a ofertei, mai ales atunci cand este vorba de bunuri de stricta necesitate cum ar fi produsele alimentare, favorizeaza ridicarea pretului de echilibru la un nivel ce devine incompatibil cu puterea de cumparare a unei parti a populatiei. Interventia guvernului are loc in acest caz prin fixarea unui plafon maxim al preturilor ce pot fi practicate. Ce se intampla in acest caz? Conform fig. 1., intersectia curbelor cererii si ofertei determina pretul de echilibru OP_e, prea ridicat pentru o mare parte a cumparatorilor care au nevoie de bunul respectiv, si cantitatea de echilibru OQ_e, insuficienta pentru a acoperi nevoia reala a societatii.

Daca statul intervine prin aceasta masura administrativa, insotita desigur de constrangere, nivelul maxim admis al pretului de vanzare OP_i, inferior celui de echilibru, permite si cumparatorilor cu venituri mai mici sa‑si manifeste cererea pentru bunul respectiv. Astfel, cererea totala a pietei creste de la OQ_e la OE. Nivelul mai redus al pretului devine insa insuficient remuneratoriu pentru producatori. Guvernul nu‑i poate obliga sa produca in pierdere (cu exceptia cazului cand acestia ar fi intreprinderi de stat, carora pierderile le sunt acoperite de la buget). De aceea, ca urmare a iesirii de pe piata a unei parti a producatorilor, oferta OQ_e, si‑asa insuficienta, se restrange la OD. Penuria se accentueaza, devenind insa de aceasta data vizibila pe piata, sub forma 'cozilor' sau 'firelor de asteptare', care reprezinta cererea nesatisfacuta, exprimata in fig. 1. de segmentul DE.

Cum se realizeaza accesul cumparatorilor la bunurile ieftinite pe cale administrativa? Cum sa se repartizeze cantitatea OD pentru a satisface cererea OE? Cea mai eficace metoda este cea a rationalizarii consumului (emiterea de cartele), care este o forma a interventiei indirecte, pentru restrangerea cererii. Fiecarui consumator i se permite astfel satisfacerea partiala a cererii sale. Daca nu se emit cartele, servirea cumparatorilor se poate face in ordinea sosirii la 'coada', daca aceasta este supravegheata de politie, sau pe baza folosirii fortei: este servit cel care are puterea sa inlature pe ceilalti si sa ajunga la vanzator inaintea epuizarii marfii supuse desfacerii.

Aceasta interventie favorizeaza insa si aparitia 'pietei negre': marfurile deficitare, la preturi reduse, sunt achizitionate prin intermediul vanzatorilor incorecti (sau chiar de la producator, daca acesta este o intreprindere de stat) de catre persoane care le vor revinde la preturi adesea mai mari chiar decat nivelul pretului de echilibru OP_e care s‑ar fi format in mod liber pe piata. Aceasta deoarece, pe de o parte, pretul de specula va include si o 'prima de risc' pentru vanzatorul clandestin, iar pe de alta parte, pe 'piata neagra' nu exista transparenta necesara orientarii cumparatorilor spre vanzatori care practica preturi mai mici.

Este evident, din cele prezentate mai sus, ca interventia guvernamentala sub aceasta forma nu poate fi in avantajul consumatorului si nici nu rezolva problema penuriei. Ea poate fi practicata doar in mod exceptional, insotita eventual de subventii acordate producatorilor si de adoptarea altor masuri de politica economica pentru incurajarea productiei, in vederea restabilirii echilibrului dintre cererea totala si oferta totala, cand mecanismele pietei isi vor relua rolul fixarii preturilor.

2.2. In conditiile abundentei, oferta fiind cu mult mai mare decat cererea, pretul de echilibru va tinde spre un nivel scazut, neremuneratoriu pentru producatori. Aceasta ii determina pe multi sa abandoneze ramura respectiva de activitate, productia acesteia se diminueaza pana se apropie de nivelul normal pentru satisfacerea cererii existente, cand pretul de echilibru redevine remuneratoriu pentru producatori.

Daca insa guvernul are interesul de a nu se diminua productia ramurii sau de a mentine capacitatile de productie existente, poate incerca aceasta metoda de interventie directa, impunand pietei un plafon minim de pret, de aceasta data insa, superior celui de echilibru.

Se observa din reprezentarea grafica din fig. 2. ca, fata de cantitatea OQ_e corespunzatoare pretului de echilibru fara interventie (oferta prea mare, care provoaca formarea unui pret al pietei OP_e prea mic, neremuneratoriu pentru producatori), impunerea de catre guvern a pretului ‑ plafon minim egal cu OP_i determina o crestere a cantitatii oferite la OE. Concomitent insa, guvernul nu‑i poate obliga pe consumatori sa achizitioneze aceeasi cantitate sau chiar una mai mare la pretul de interventie OP_i, mai ridicat. Dimpotriva, acestia isi vor reduce cantitatea ceruta la segmentul OD, astfel incat segmentul BC va reprezenta o oferta suplimentara provocata de interventia directa guvernamentala. Ofertantii vor constata ca nu‑si vor mai putea vinde cantitatea pe care o valorificau inaintea interventiei. Vor spori cheltuielile lor cu stocarea productiei aduse pe piata, cu dobanzile la eventualele credite angajate anterior pentru productie si pe care nu le mai pot rambursa, cu deteriorarea unor bunuri perisabile etc. Dintr‑o masura intentionata a ajuta pe producatori, interventia guvernamentala directa, ca si in cazul penuriei, se transforma intr‑o metoda de dezavantajare a agentului economic.

Rezulta, in concluzie, ca interventiile guvernamentale directe in mecanismul formarii preturilor sunt indezirabile, atat pentru consumator, cat si pentru producator, cu pierderi mari pe planul eficientei economice. Ele pot fi practicate doar in mod exceptional, pe o perioada scurta de timp, pana la reincadrarea raportului dintre cerere si oferta in limitele normalului.

3. Interventiile indirecte

Interventiile indirecte constau in influentarea componentelor mecanismului formarii preturilor prin masuri care pot viza oferta, cererea sau, concomitent, oferta si cererea.

3.1. Cele mai importante si mai accesibile interventii sunt masurile de influentare a ofertei.

Astfel, daca se urmareste diminuarea nivelului pretului de echilibru, pentru a se veni in sprijinul consumatorilor cu venituri mai reduse, se vor lua masuri care sa duca la deplasarea curbei ofertei din pozitia S₀, careia ii corespundea pretul de echilibru OP_e0, in pozitia S₁, careia ii corespunde un pret de echilibru mai redus, OP_e1 (vezi fig. 3.a).

Deplasarea curbei ofertei spre dreapta semnifica sporirea cantitatii oferite pe piata. Daca, dimpotriva, guvernul doreste cresterea nivelului pretului de echilibru al pietei, va lua acele masuri care sa duca la deplasarea curbei ofertei de la dreapta spre stanga, adica din pozitia S₀ in pozitia S₂, careia ii va corespunde pretul de echilibru OP_e2. Deplasarea curbei spre stanga semnifica diminuarea ofertei.

Cresterea sau diminuarea ofertei se poate realiza prin cel putin cinci modalitati:

· Folosirea instrumentelor politicii comerciale pentru deplasarea materiala a produselor pe seama legaturilor pietei interne cu cea externa. Astfel, atunci cand se doreste cresterea ofertei interne, se pot reduce taxele vamale la importuri, se maresc contingentele de import, se inlatura  eventualele prohibitii la importuri sau chiar se acorda prime pentru importuri. In plus, pentru a evita diminuarea ofertei interne, poate fi descurajat si exportul, suprimandu‑se primele, contingentand exporturile si renuntand la alte facilitati acordate anterior pentru stimularea lor.

Dimpotriva, daca se urmareste diminuarea ofertei interne, pentru cresterea preturilor, se iau masuri inverse: cresterea taxelor vamale la importuri, contingentarea marfurilor importate, chiar prohibirea importurilor, pe de o parte, iar pe de alta parte, incurajarea exporturilor prin diminuarea sau chiar inlaturarea contingentarilor, acordarea de prime sau asigurarea unor alte facilitati.

· Cresterea sau diminuarea stocurilor. Reducerea ofertei pe piata la un moment dat poate fi realizata pe seama cresterii stocurilor (desigur, numai la produsele care pot fi stocate, de exemplu, cele din rezerva strategica a statului sau la produse agricole nealterabile cum ar fi cerealele), prin acordarea de credite avantajoase sau acceptarea cresterii cheltuielilor bugetare. Dimpotriva, atunci cand se doreste cresterea ofertei interne, se poate apela la diminuarea stocurilor pentru suplimentarea ei.

· Transformarea tehnica a produselor. De exemplu, daca este prea mare oferta de tomate (ceea ce face ca pretul de echilibru al pietei sa fie prea mic, neremuneratoriu pentru producatori), acestea pot fi transformate in bulion, tomate in bulion sau alte tipuri de conserve, cu termen mai lung de stocare si folosire. Sau, o oferta prea mare de struguri poate fi diminuata prin schimbarea destinatiei lor spre vinificatie. O productie excedentara de vin poate fi diminuata prin distilarea lui. Se pot folosi si mijloace mai radicale, ca denaturarea produselor (graul sau produsele lactate devenite improprii consumului uman pot fi destinate alimentatiei animalelor) sau chiar distrugerea lor (cafeaua braziliana arsa in timpul marii crize din 1929‑1933, smulgerea, in anii '70, a unei treimi din suprafata totala a livezilor olandeze etc.).

· Controlul direct al ofertei, prin masuri ca reglarea cantitatii de vin livrate de catre producatori si necesitatea unei autorizatii speciale pentru noile plantatii de vita de vie in Franta sau reglementarea suprafetelor plantate si a vanzarilor de produse agricole. De exemplu, in 1983, pentru a resorbi oferta excedentara, in SUA s‑a pus in aplicare un program de reducere a suprafetelor cultivate prin plata in natura: agricultorii care nu cultivau o parte din terenul lor agricol primeau, din stocurile publice, aproape echivalentul a ceea ce ar fi obtinut din propriile lor recolte. In cadrul politicii agricole americane, nerespectarea asa‑numitelor 'contingente de suprafata' priva producatorii de sustinerea financiara guvernamentala. Exemplele pot continua.

· Implicarea statului in activitatea de productie, pe care o poate realiza in anumite situatii prin investitii publice intr‑un sector deficitar sau pentru care are un interes strategic. Intr‑o economie de piata, aceasta modalitate este mai putin folosita, sporirea ofertei fiind lasata pe seama initiativei private.

3.2. In ceea ce priveste influentarea cererii, asa cum se observa din fig. 3.b., pentru a se ajunge la un pret de echilibru mai mare, avantajos producatorilor, se pot adopta masuri pentru stimularea cererii, care sa duca la deplasarea curbei acesteia din pozitia D₀ in pozitia D₁, astfel incat, oferta fiind presupusa constanta, pretul de echilibru se majoreaza de la OP_e0 la OP_e1. Desi extinderea cererii reprezinta preocuparea proprie a producatorilor, care folosesc in acest scop indeosebi publicitatea, guvernul poate interveni prin diverse modalitati: o stimulare generala a cererii poate fi realizata printr‑o diminuare sensibila a impozitelor pe veniturile populatiei sau printr‑o majorare a salariilor angajatilor din sectorul public, masura mai rar folosita; o extindere a cererii pentru un anumit produs, de obicei pentru a mentine pretul de echilibru al pietei unui bun cu productie excedentara, poate fi realizata prin cresterea consumului intern ca urmare a distribuirii gratuite a alimentelor excedentare persoanelor nevoiase sau copiilor din scoli (ca in SUA, unde la inceputul anilor '70 programele nutritionale nationale reprezentau mai mult de o treime din creditele ministerului american al agriculturii) sau ca urmare a vanzarii lor la preturi reduse (ca in Uniunea Europeana, unde, pe seama sustinerii financiare publice, se practica vanzarea la pret redus a untului catre anumite categorii de consumatori ‑ spitale, cazarmi ‑ sau chiar ansamblului populatiei ‑ asa‑numitul 'unt de Craciun'); statul mai poate incuraja extinderea cererii si prin lansarea unor sloganuri de promovare a cresterii achizitiilor de produse nationale: 'Achetez français', sau 'Buy british' etc.

Mai usor practicabile sunt masurile de restrangere a cererii, care determina deplasarea curbei acesteia spre stanga (vezi fig. 3.b.), din pozitia D₀ in pozitia D₂, si diminuarea pretului de echilibru, de la OP_e0 la OP_e2. Exemplul cel mai cunoscut este rationalizarea, care poate fi directa (cand cumparatorul trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa aiba banii necesari pentru a cumpara produsul si sa posede tichetul sau cartela eliberata de autoritatile abilitate) sau indirecta (zile fara carne sau fara alcool, vanzari intre anumite ore, multiplicarea formalitatilor de vanzare etc.)

3.3. Masurile care vizeaza influentarea simultana a ofertei si a cererii sunt mai ales de natura psihologica, constand in crearea unui climat de optimism sau de pesimism care sa duca la modificarea previziunilor agentilor economici. De exemplu, intr‑o perioada de inflatie, cand se instaureaza o adevarata psihoza de masa privind cresterea iminenta a preturilor, care duce la o amplificare a cererii, autoritatile publice, in special cele care gestioneaza politica monetara, pot adopta masuri menite a tempera aceasta tendinta si a restabili increderea in stabilitatea puterii de cumparare a monedei nationale.

4. Politici de preturi si eficacitatea lor

Din ansamblul politicilor economice (vezi tema 'Statul si politica economica'), politica preturilor face parte din categoria politicilor de conjunctura, alaturi de politica monetara, bugetara si a veniturilor. Ea vizeaza mai ales limitarea cresterii preturilor la unele bunuri si servicii de stricta necesitate. Diferita de la tara la tara, politica preturilor cunoaste mai multe tipuri in functie de gradul sau de extindere1:

a) politici limitate la un numar restrans de preturi, cum ar fi cele ale produselor agricole de baza, ale produselor siderurgiei sau mai ales tarifele unor servicii publice ca transporturile sau telecomunicatiile, onorariile medicilor si preturile medicamentelor in domeniul sanatatii, chiriile etc. (10 - 25% din preturile cu amanuntul erau controlate in 1986 in tari ca SUA, Canada, Germania Occidentala sau Japonia).

b) politici bazate pe coexistenta unui sector reglementat, relativ important, si a unui sector liber. Controlul preturilor in domenii cum ar fi energia sau o parte a activitatii industriale poate avea o durata mai lunga sau poate fi aplicat numai in perioade tensionate. Sectorul reglementat nu trebuie identificat cu sectorul de stat, iar cel liber cu sectorul privat, deoarece controlul se poate exercita indiferent de natura proprietatii intreprinderilor.

c) politici care tind sa impuna o disciplina ansamblului preturilor, practicate mai ales in fostele state cu economii planificate centralizat.

Nu exista exemple de state care sa nu fi practicat intr‑o forma sau alta, pe o perioada mai scurta sau mai indelungata, politici de reglementare a preturilor.

Unele tari ca Franta, Belgia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda, Austria sau Spania au practicat o lunga perioada politica de control a preturilor (Franta a renuntat la acest sistem abia in 1986); altele, caracterizate printr‑o neta vointa liberala, ca SUA, Germania, Elvetia sau Japonia, nu au recurs la controlul preturilor decat in mod exceptional, in perioadele unor puternice puseuri inflationiste, cum a fost inceputul anilor '702.

Performantele inregistrate de aceste doua categorii de tari demonstreaza ca eficacitatea politicilor de reglementare a preturilor depinde de durata aplicarii lor, de supletea masurilor de interventie, de fazele conjuncturii economice in care au fost aplicate cat si de maniera combinarii lor cu alte politici economice (politica monetara, politica concurentei, politica bugetara si fiscala etc.). Controlul prelungit si extins al formarii preturilor s‑a soldat, oriunde a fost aplicat, cu esec.

Reglementarii autoritare a preturilor i se aduc numeroase critici, cum ar fi: limiteaza libertatea intreprinderilor de a se adapta la diversele situatii care intervin in evolutia conjuncturii; denatureaza concurenta de pe piata, provocand o alocare neoptimala a resurselor si o diminuare a capacitatii competitive a intreprinderilor; reduce incitatia spre investitii si favorizeaza indatorarea excesiva a intreprinderilor; duce la diminuarea ofertei interne; descurajeaza investitiile straine in sectoarele reglementate; amplifica dezechilibrele si sporeste presiunile inflationiste etc.

Dupa un control quasitotal al preturilor in perioada economiei planificate centralizat, in Romania s‑a trecut din octombrie 1990, la liberalizarea preturilor, mentinandu‑se insa, supravegherea asupra evolutiei lor la unele produse de baza, ca alimentele de stricta necesitate (painea, carnea, produsele lactate), energia, carburantii, chiriile, unele servicii publice (transportul urban) etc. Liberalizarea preturilor, produsa pe fondul penuriei quasigeneralizate si intr‑un  mediu economic putin concurential, s‑a soldat cu o crestere haotica a nivelului lor, care a diminuat drastic veniturile reale ale populatiei, provocand scaderea nivelului de trai, cu toate consecintele care decurg de aici, conform efectului ‑ bumerang.

Politica incoerenta de supraveghere a preturilor promovata in continuare, concretizata, printre altele, in blocarea preturilor produselor unor ramuri de activitate concomitent cu liberalizarea preturilor factorilor de productie, a dus la falimentarea unor intreprinderi de mare importanta pentru asigurarea aprovizionarii populatiei si la un blocaj financiar in lant, extins la scara economiei nationale. Intarzierile masurilor de restructurare a economiei reale, monopolul regiilor autonome asupra unor produse sau servicii de baza ca energia electrica, gazul, transporturile feroviare, lipsa de suplete a reglementarii preturilor, o politica rigida a cursului de schimb, au provocat aparitia unor importante necorelari ale preturilor, atat pe piata interna cat si fata de nivelul existent pe piata mondiala si mai ales pe pietele tarilor vecine. Aceasta a favorizat specula cu o serie de produse, falsificarea imaginii asupra eficacitatii unor activitati, diminuarea  competitivitatii la export a firmelor romanesti.

Toate cele enumerate mai sus constituie argumente in favoarea necesitatii unei noi abordari a problematicii interventiei guvernamentale in materie de preturi, orientata spre limitarea la minimul necesar al acesteia, pentru a lasa pietei posibilitatea sa‑si exercite rolul de formare a unor preturi reale, care sa exprime adevarul eficacitatii activitatii economice, chiar daca acesta nu va fi de natura sa ne multumeasca.

Intarzierea in luarea masurilor de liberalizare reala a mecanismului formarii preturilor nu poate decat sa amplifice costurile sociale ale acesteia. Liberalizarea preturilor ‑ desigur nu totala ‑ este inevitabila. Tranzitia la economia de piata nu poate fi  conceputa cu preturi false, necorelate, rigide, gestionate pe criterii antieconomice.

Probleme de discutat

1.     De ce si cand este necesara interventia guvernamentala in mecanismul de formare a preturilor?

2.     In ce consta interventia guvernamentala directa in formarea preturilor in conditiile penuriei? Este eficient acest tip de interventie?

3.     In situatia de abundenta pe piata unui produs, producatorii sunt avantajati prin interventia guvernului in mecanismul formarii preturilor?

4.     Pe ce cai poate stimula statul oferta pentru a determina scaderea nivelului pretului de echilibru al pietei?

5.     Cum poate actiona guvernul in mod direct pentru a determina cresterea pretului de echilibru al pietei pe seama reducerii ofertei totale?

6.     Poate interveni guvernul pentru stimularea cererii totale in vederea ridicarii nivelului pretului de echilibru al pietei?

7.     Care sunt principalele politici de preturi?

8.     Eficacitatea politicii de preturi.

9.     Politica preturilor in Romania. Liberalizarea preturilor si efectele ei.