Echilibrul macroeconomic

Echilibrul macroeconomic

1.1. Premise si conditii

Economia nationala poate fi privita ca un ansamblu de sectoare, ramuri, si activitati realizate de agentii economici in domeniul productiei, repartitiei, schimbului si consumului, juridice, economice, organizatorice sau social culturale, aflate in continua miscare si in relatii de interdependenta[1]. O premisa a echilibrului macroeconomic trebuie sa conste intr-o anumita stare de concordanta in toate sectoarele si ramurile - componente ale mecanismului economic de ansamblu, in cadrul unei relatii de la parte la intreg: satisfacerea cerintelor echilibrului macroeconomic trebuie sa aiba in vedere si necesitatea realizarii echilibrului la nivelul ramurilor. Cu toate acestea, intrucat echilibrul macroeconomic are un caracter complex, acesta nu poate fi redus la o simpla insumare a echilibrelor partiale si individuale, deoarece, in economie coexista si unele dezechilibre temporare, care nu sunt, insa, in masura sa impiedice functionarea mecanismului economic.

Analiza echilibrului economic se efectueaza pornind de la formele sale de manifestare[2]: echilibrul material al economiei nationale (acea stare de concordanta relativa intre volumul, structura si calitatea productiei (oferta globala), pe de o parte, si nevoile de consum final si productiv (cererea globala), sub aspect cantitativ, pe de alta parte); echilibrul resurselor de munca (expresia concordantei relative intre volumul, structura si calitatea factorului uman activ disponibil si necesitatile de resurse de munca ale utilizatorilor (agentii economici si sectorul public), exprimate atat cantitativ, cat si ca structura si nivel de pregatire) si echilibrul valoric, care vizeaza, deopotriva, mai multe echilibre, fiecare avand o existenta de sine statatoare, dar si raporturi de interdependenta cu celelalte forme valorice si nevalorice ale echilibrului general:

• echilibrul financiar (inclusiv echilibrul bugetar), care presupune concordanta relativa dintre sursele financiare si necesitatile de plata din economia nationala (ingloband si concordanta intre veniturile bugetare si cheltuielile bugetare)
• echilibrul monetar sau concordanta relativa dintre masa baneasca aflata in circulatie si valoarea bunurilor economice destinate pietei;
• echilibrul valutar sau concordanta relativa dintre incasarile si platile in valuta.

In unitatea lor, cele trei forme ale echilibrului economic asigura desfasurarea procesului cresterii economice, concretizat in sporirea dimensiunilor rezultatelor economice. Cu alte cuvinte, contextul macroeconomic al unui stat trebuie astfel conceput incat sa mentina stabilitatea economica pe termen lung. Fluctuatiile prea mari in nivelul rezultatelor economice, ocuparii fortei de munca si inflatiei sporesc incertitudinea in randul agentilor economici, a consumatorilor si a sectorului public, putand diminua potentialul cresterii economice pe termen lung. Din contra, stabilitatea permite acestora sa-si planifice mai eficient activitatile pe termen lung, imbunatatind calitatea si cantitatea investitiilor in capital fizic si uman si ajutand astfel la cresterea productivitatii.

In legatura cu conceptul de echilibru economic general, se poate formula urmatoarea definitie: echilibrul macroeconomic exprima acea stare spre care tinde piata bunurilor economice, monetare, a capitalului si a muncii, piata nationala in ansamblul ei, caracterizata printr-o concordanta relativa a cererii si a ofertei (punctul de intersectie al curbelor acestora determinand simultan nivelul general al preturilor si produsul intern brut - PIB), in diferitele lor segmente, abaterile dintre ele incadrandu-se in limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dificultati, de dezechilibre economie nationala se afla in echilibru atunci cand ea realizeaza acel volum al productiei pe care poate sa il produca, dispunand de potential productiv necesar si in conditiile in care cantitatea respectiva de bunuri este ceruta de piata.

1.2. Politici economice de asigurare a macrostabilitatii

Politicile macroeconomice reprezinta interventii ale statului in economie menite sa corijeze anumite dezechilibre care pot afecta economia nationala. Acestea se concretizeaza intr-un ansablu de decizii luate de puterea publica, decizii menite sa infaptuiasca, prin utilizarea unor mijloace si tehnici adecvate, obiective sigure privind situatia economica a statului respectiv, ce au fost sintetizate de catre economistul britanic Nicholas Kaldor prin "careul magic". Corespunzator acestuia, obiectivele sunt: ocuparea, cresterea economica, stabilitatea preturilor si echilibrul extern (balanta externa echilibrata), toate acestea ducand intr-un final la realizarea echilibrului macroeconomic.[3]

Printre politicile economice utilizate de autoritatea publica in vederea realizarii obiectivelor mai sus mentionate se numara politicile financiara (cu cele doua componente ale sale, fiscala si bugetara), monetara, salariala si politica de ajustare structurala.

1.2.1. Politica financiara

Politica financiara reprezinta ansamblul masurilor, actiunilor si instrumentelor de colectare a resurselor financiare si de utilizare a acestora in scopul satisfacerii consumului de bunuri publice.[4] Obiectivele specifice ale politicii financiare se refera, in general, la: mobilizarea veniturilor necesare pentru finanzarea cheltuielilor publice; redistribuirea veniturilor intre membrii colectivitatii in conformitate cu criteriul de distribuire justa ales prin procesul politic de decizie; sprijinirea realizarii obiectivelor politicii economice generale.

Componentele politicii financiare sunt politica fiscala si politica bugetara.

Prin politica fiscala se inteleg conceptia, masurile si actiunile statului privind impozitele si rolul lor in formarea veniturilor bugetare si in finantarea cheltuielilor publice, tipurile de impozite percepute, precum si folosirea acestora ca instrumente de stimulare a cresterii economice.[5]

Politica bugetara se refera la conceptia si actiunea statului in domeniul veniturilor si cheltuielilor publice, al cailor si mijloacelor de mobilizare a incasarilor, precum si al tipurilor si dimensiunilor cheltuielilor prin care statul poate interveni direct pentru a controla socurile si instabilitatea economica sau pentru a ajuta relansarea economica.[6] O politica bugetara viabila presupune dimensionarea rationala a cheltuielilor publice si prin integrarea acestora intr-un obiectiv realist privind deficitul bugetar, care sa perminta finantarea sa neinflationista si realizarea unei indatorari externe in limite rezonabile.

In functie de situatia in care se regaseste economia nationala, politica financiara poate fi expansionista (concretizata in cresterea cheltuielilor publice si/sau reducerea impozitelor) sau restrictiva (prin reducerea cheltuielilor publice si/sau cresterea impozitelor si taxelor), cu efect asupra cererii agregate, pentru a asigura utilizarea cat mai completa a factorilor de productie in conditii de echilibru durabil.

1.2.2. Politica monetara si mixul de politici financiare si monetare

Politica monetara este un instrument de interventie indirecta asupra proceselor economice si se refera la ansamblul masurilor luate de banca centrala a unui stat pentru asigurarea echilibrului dintre cerere si oferta pe piata monetara, prin manevrarea ofertei de moneda si a ratei dobanzii. In urma aplicarii acesteia, se doreste obtinerea anumitor obiective generale[7] la nivel macroeconomic: determinarea cantitatii optime de moneda necesare in economie si/sau a ratei de crestere a ofertei de moneda; asigurarea echilibrului balantei de plati, stabilitatea ratei de schimb; stabilitatea preturilor; ocuparea intr-un grad cat mai ridicat a fortei de munca; controlul deficitului bugetar; influentarea variabilelor macroeconomice pentru realizarea obiectivelor generale ale politicii economice: stabilitate, echilibru, crestere si dezvoltare economica.

Un rol important in asigurarea macrostabilitatii prin aplicarea politicilor economice ii revine mixului politicilor financiare si monetare. Aceasta deoarece tipul adecvat de politica financiara depinde, pe langa alti parametri macroeconomici, de caracteristicile politicii monetare.

Daca este aplicata o politica monetara restrictiva, cererea agregata va scadea si, implicit, PIB se va diminua, facandu-se simtita prapastia recesiunii". Pentru readucerea PIB la valoarea initiala, este necesara o politica financiara expansionista (cresterea cheltuielilor publice si/sau reducerea impozitelor si taxelor), ceea ce va genera un anumit deficit bugetar. Doza de inflatie generata de acesta poate fi redusa - in cazul unei economii cu un grad incomplet de utilizare a resurselor, sau semnificativa - in cazul unei economii cu un grad inalt de utlizare a resurselor.

Legatura dintre politica financiara, ce se poate concretiza intr-un anumit deficit bugetar (implicit in cresterea datoriei publice), si politica monetara, depinde de modul de actiune al Bancii Centrale. In principiu, o politica financiara expansionista - concretizata intr-un anumit deficit bugetar - duce la cresterea PIB si, in acelasi timp, a preturilor. In ceea ce priveste piata monetara, cererea de bani creste, ceea ce va face ca echilibrul sa se realizeze la o rata mai ridicata a dobanzii. Insa daca Banca Centrala considera ca aceasta crestere a ratei dobanzii nu este oportuna, va actiona in sensul cresterii ofertei de bani aflate in circulatie, intensificandu-si operatiunile de open-market. De asemenea, stiindu-se ca sporirea ratei dobanzii este generata de deficitul bugetar, putand duce la reducerea volumului de investitii din economie - afectand oferta agregata atat pe temen scurt, cat si pe termen lung - este necesara actiunea Bancii Centrale in sensul cresterii ofertei de moneda.

Pe de alta parte, cand guvernul opteaza pentru cresterea cheltuielilor publice si gestionarea deficitului bugetar, acesta trebuie sa se imprumute atat de pe piata creditului intern si extern, cat si de la populatie, prin emisiunea de obligatiuni de stat. Absorbind o parte din creditul intern disponibil si din economiile populatiei, statul genereaza fenomenul de evictiune ("crowding out") sau de contractie, considerat de criticii politicilor financiare expansioniste ca fiind nefavorabil sectorului neguvernamental, intrucat conduce la diminuarea cheltuielilor de investitii.

Efectul de contractie exercitat asupra sectorului neguvernamental intalneste, insa, si o contraforta, denumita efect anti-contractie ("crowding in"). Aceasta se manifesta in perioadele de utilizare incompleta a resurselor economice, cand deficitul bugetar accelereaza cresterea economica, in acest context de relansare firmele considerand, in general, profitabila extinderea capacitatilor de productie prin investitii. Astfel, majoritatea economistilor considera ca o anumita crestere a cheltuielilor publice tinde sa genereze mai degraba sporirea investitiilor decat reducerea lor, cu conditia ca acest lucru sa aiba loc in perioadele de recesiune. Altfel, in perioadele in care resursele economice sunt utilizate intr-un grad ridicat, efectul de "crowding out" este superior celui de "crowding in".

1.2.3. Politica de ajustare structurala

Politicile de ajustare structurala urmaresc, de regula, atingerea echilibrului economic general, mai rar fiind utilizate pentru mentinerea acestuia sau pentru reechilibrari, datorita decalajului de timp existent intre implementarea politicii si producerea efectului scontat. Macrostabilizarea pe calea acestui tip de politici se produce pe termen lung si nu pe termen scurt, de aici decurgand si caracteristica lor de politici generative si nu de gestionare.

Politicile structurale se refera in special la planificarea la nivel macroeconomic si presupun, in sens larg, elaborarea obiectivelor si strategiilor social-economice pe termen lung[8] si sunt menite sa creeze, sa corecteze sau sa elimine structuri economice, prin stimularea sistemului productiv al economiei in sensul crearii unor conditii favorabile de crestere si dezvoltare economica, pentru atingerea scopului urmarit de acestea: macrostabilizarea. Astfel, programele de ajustare structurala au trei cai principale de actiune pentru atingerea macrostabilitatii:

• furnizeaza resurse financiare[9] necesare serviciului datoriei publice si deficitului balantei de plati ale unei tari (raspunzand functiei generale a statului de alocare a resurselor);
• produc o ajustare, realizand un echilibru intre cerere si oferta, echilibru necesar pentru crearea conditiilor unei cresteri fara inflatie;
• amelioreza performantele in planul ofertei, eliminand distorsiunile din pietele specifice (energie, intreprinderi publice, agricultura etc.).

Politicile economice structurale cuprind politica industriala, politica agricola, politica energetica, reforma sistemului bancar, politica amenajarii sau reamenajarii teritoriului si vizeaza in principal oferta, urmarind influentarea unor aspecte ale factorilor de productie: volumul si natura cresterii capitalului, gradul de incorporare a progresului tehnic, conditiile tehnice de productie, calitatea muncii etc.[10]

1.2.4. Politica salariala

In cadrul politicii salariale a statului obiectivul de la care se porneste presupune stabilirea unui anumit nivel al salariului nominal intr-o suma care sa asigure un minim decent de viata si protectia sociala a salariatilor. In consecinta, ca element de referinta in intregul sistem salarial, guvernul unui stat promoveaza un anumit nivel al salariului minim pe economie, care trebuie sa stimuleze procesul de motivare a muncii.

Principiul de baza al politicii veniturilor salariale presupune ca majorarea salariului mediu, in termeni reali, sa nu depaseasca sporul mediu al productivitatii muncii. Pe de alta parte, indexarea salariilor (ca o componenta a politicii salariale), trebuie sa se realizeze prudent, pentru a nu genera inflatie (sporul salarial utilizat pentru majorarea cheltuielilor de consum, deci a cererii agregate care, in conditiile in care capacitatile de productie sunt utilizate la capacitate aproape maxima, genereaza cresterea preturilor).

O importanta deosebita prezinta si modul in care se realizeaza ierarhizarea salariilor in functie de importanta domeniului si de performanta serviciilor prestate. Sub incidenta acestei masuri intra si salariatii din administratia publica, domeniu care nu se bazeaza pe o activitate productiva. Din acest motiv, niste salarii supradimensionate si necorelate cu specificul activitatilor prestate ar genera cheltuieli prea mari de la bugetul de stat, care, in mod normal, ar putea fi directionate catre alte domenii.

1.3. Conditiile aparitiei datoriei publice externe

In cadrul echilibrului economic general - la nivel macroeconomic - un loc aparte il ocupa echilibrul financiar si, in cadrul acestuia, echilibrul financiar public, reprezentat de concordanta intre necesitatile financiare ale statului (cheltuielile publice) si sursele de finantare ale acestuia (veniturile publice). Acest echilibru nu se poate rezuma insa la o simpla comparare si egalitate a veniturilor si cheltuielilor[11], el fiind rezultatul actiunii unui complex de factori care stau la baza constituirii si utilizarii resurselor financiare si se realizeaza in anumite conditii sociale si economice.

Dezechilibrul financiar public este rezultatul cererii prea mari de resurse financiare publice, in comparatie cu fondurile ce se pot constitui la nivelul statului, acest decalaj reprezentand deficit bugetar. Deficitul financiar public, rezultat din manifestarea dezechilibrului bugetar, apasa asupra capacitatii investitionale a unui stat, motiv pentru care se poate proceda la acoperirea acestuia fie prin emisiune monetara, fie pe calea creditului public. Emisiunea de moneda, insa, nu este recomandata, intrucat este generatoare de inflatie, ceea ce reduce mult aceasta posibilitate de actiune. Datoria publica este legata de interventia financiara a statului in economie, prin care se urmaresc: formarea de capital public, stimularea investitiilor, cresterea ocuparii fortei de munca etc.

Datoria publica externa apare datorita mai multor conditii caracteristice tarilor contractante. In tarile in curs de dezvoltare, in general, investitiile sunt superioare economiilor, intrucat nevoia de echipament tehnologic este foarte mare, in timp ce economiile diferitelor categorii de agenti economici (populatie, intreprinderi, stat) nu se dovedesc pe masura acesteia. Administratiile publice au, in general, resurse limitate si cheltuieli curente ridicate (aparare, sanatate, fondul de salarii, subventiile si dobanzile asupra datoriei publice reprezentand o pondere mult mai ridicata decat in tarile industrializate[12]). Intrucat creditul public presupune apelarea la economiile interne (ale particularilor si ale intreprinderilor) sau contractarea de datorii externe, iar de multe ori economiile populatiei si ale agentilor economici interni - datorita conditiilor prezentate mai sus - nu sunt suficiente pentru sustinerea unor proiecte publice de anvergura, se recurge la solutia contractarii de datorii externe.

Daca in tarile dezvoltate datoria publica provine in cea mai mare parte din surse interne, aceste tari dispunand de o piata interna larga a capitalului de imprumut, tarile in curs de dezvoltare apeleaza pe o scara mult mai larga la surse straine, aceasta nu numai din cauza slabei dezvoltari a pietei interne a capitalului de imprumut, dar si a insuficientei resurselor valutare obtinute din comertul exterior. Nevoia de contractare a creditelor externe, in conditiile unei insuficiente a fondurilor financiare interne, este generata de necesitatea sustinerii unor programe de dezvoltare, de investitii, prin intermediul carora se realizeaza dezvoltarea economiei nationale, cresterea economica, imbunatatirea conditiilor de trai ale populatiei.

Soldul balantei de plati are o semnificatie deosebita pentru economia unei tari. Daca acest sold este negativ, se evidentiaza faptul ca economia respectiva consuma si investeste mai mult decat produce. Pentru a finanta consumul si investitiile suplimentare este necesar apelul la creditele externe. Acestea nu contribuie la cresterea economica in conditiile in care sunt utilizate pentru finantarea activitatilor neproductive sau pentru contrabalansarea exporturilor excesive de capital. De fapt, in acest caz, imprumuturile respective ar putea chiar agrava presiunile ce se exercita asupra operatiunilor bugetare de administrare publica si asupra balantei de plati. De aceea, o utilizare ineficienta a intrarilor de capital strain poate provoca in final o criza a datoriei.

Aparitia indatorarii externe poate fi analizata si plecand de la urmatoarea egalitate[13]

SA - I ) - ( X - IM ) = ( G - T ) sau ( SA - I ) + ( T - G ) = ( X - IM )[14]

Aceasta egalitate exprima relatia cantitativa dintre soldul economiilor si investitiilor sectorului neguvernamental (SA - I), soldul bugetului general consolidat al statului (T - G) si soldul curent al balantei de plati (X - IM). Pornind de la aceasta relatie, pentru ca economia sa se prezinte echilibrat atat pe ansamblu, cat si in plan financiar si al sectorului extern, este necesar ca suma algebrica dintre soldul economiilor si investitiilor sectorului neguvernamental, pe de o parte, si soldul sectorului guvernamental, pe de alta parte, sa fie egala cu zero.

Daca excedentul net al economiilor sectorului neguvernamental (SA - I > 0) este superior deficitului bugetar (G - T > 0), atunci tara respectiva este in pozitia de exportator net de marfuri si servicii (X - IM > 0), creandu-i premisele de a fi un potential exportator de capital pe piata internationala.

Insa, daca investitiile neguvernamentale sunt superioare economiilor acestui sector, iar finantele publice prezinta un excedent mai redus decat soldul negativ al sectorului neguvernamental sau un anumit deficit bugetar, deficitul total de resurse interne trebuie sa fie acoperit exclusiv pe calea surselor externe, ceea ce duce la un sold negativ al contului curent al balantei de plati, tara respectiva fiind atat importator net de marfuri si servicii (X < IM), cat si importator de capital de pe pietele externe.

De obicei, tarile cu economii competitive se afla in calitate de exportatoare nete,  inregistrind excedente nete ale sectorului neguvernamental, contului curent si bugetului sau eventuale deficite inferioare excedentului sectorului neguvernamental. In schimb, asa cum s-a mentionat si mai sus, tarile in curs de dezvoltare (inclusiv economiile in tranzitie) sunt nevoite sa-si finanteze deficitul de economii fata de investitii si cel bugetar pe seama surselor externe.

Din punct de vedere economic este foarte important ca imprumuturile externe sa fie folosite, in majoritatea lor, pentru finantarea cheltuielilor de investitii, intrucat pe aceasta cale se realizeaza progresul si cresterea economica.