|
|
|
Datoria privata (comerciala negarantata)
In cazul acestui segment de datorie externa, colectarea informatiilor este, de obicei, mai dificila, intrucat guvernul nu este implicat in procesul negocierii si contractarii datoriei comerciale negarantate. Legislatia poate fi uneori utilizata pentru a impune solicitarea unei aprobari, de regula de la banca centrala, anterior oricarei actiuni de negociere si contractate de astfel de credite.
Unele tari folosesc un program valoric sub care se poate contracta un credit extern fara sa fie necesara obtinerea, in prealabil, a unei aprobari de la un organism central, ceea ce duce la flexibilitatea contractarii de astfel de credite. In acest caz, se impune raportarea catre oficiul datoriei imediat dupa incheierea procesului de negociere si contractare.
1 Utilizarea sistemului bancar ca sursa de date
Multe tari obtin datele legate de datoria privata din sistemul bancar. Operatiunile sistemului bancar se desfasoara sub o serie de reguli stricte, bancile intocmind si transmitand bancii centrale, periodic, bilanturi si alte rapoarte cuprinzand situatia activelor si pasivelor externe. Rapoartele ar trebui sa separe activele si pasivele externe pe termen scurt de cele pe termen mediu si lung.
Raportul de bilant reprezinta o sursa majora de informatii pentru oficiul datoriei in monitorizarea datoriei externe a sectorului bancar. Datele astfel obtinute se refera la imprumuturi de la banci straine, depozite ale bancilor straine la bancile locale.
O atentie deosebita trebuie acordata definirii activelor si pasivelor externe in functie de conceptul de rezidenta consacrat de metodologia balantei de plati, si cel legat de nationalitate si/sau cetatenie, pentru a distinge activele si pasivele externe.
Conform cu acest principiu, cetatenii straini si intreprinderile straine care opereaza intr-o tara pentru mai mult de un an, sunt considerati rezidenti ai economiei gazda, iar activele si pasivele lor sunt interne. Insa datele obtinute din bilanturi nu contin toate informatiile necesare oficiului datoriei, din mai multe motive. Primul ar fi faptul ca aceste informatii nu por fi separate credit cu credit. Apoi, aceste informatii reprezinta stocuri la sfarsitul diferitelor perioade de raportare, iar oficiul datoriei trebuie sa faca diferenta intre situatiile de la inceputul si sfarsitul perioadei, pentru a obtine fluxurile respective. De aici rezulta alte doua inconveniente, primul fiind acela ca bilantul prezinta informatiile pe o baza neta, intrarile si iesirile compensandu-se reciproc. Al doilea ar fi faptul ca informatiile nu sunt diferentiate pe valute, stocurile incluzand si influentele de curs. De aceea sunt necesare si alte raportari din partea bancilor pentru a se completa lipsurile.
Intrucat bilanturile nu contin informatii exacte despre scadentele si ale depozitelor bancile ar trebui sa raporteze pasivele externe separat pe scadente. Astfel, oficiul datoriei poate realiza scadentare estimative ale serviciului datoriei, respectiv partea de rate de capital. Cu privire la platile de dobanzi, estimarile se pot face fie pe baza unor informatii solicitate si obtinute de la bancile comerciale, fie pe baza dobanzilor practicate pe pietele internationale.
Pe langa aceste grupuri de date, oficiul datoriei trebuie sa mai exploateze, de la bancile comerciale, si informatiile acestora despre garantiile emise. Bancile comerciale garanteaza datoriile agentilor economici nefinanciari, in special obligatii pe termen scurt (acreditive), dar si pe termen lung. Cifrele acestor garantii nu reprezinta atat obligatii ale bancilor cat datorii ale sectorului bancar. Oficiul datoriei trebuie sa solicite rapoarte separate asupra garantiilor emise, intrucat acestea nu sunt, de regula, cuprinse in bilanturi.
Este recomandabil ca informatiile bancare sa fie utilizate ca sursa principale de date, intrucat inregistrarile sistemului bancar sunt, in mod obisnuit cuprinzatoare. Utilizarea de rapoarte directe de la beneficiarii de credit este putin indicata, folosindu-se mai ales in cazurile cand acestia contracteaza datorie externa fara sa treaca prin sistemul bancar intern. In inregistrarile bancilor, datoria privata apare de doua ori: o data ca active, semnificand credite acordate clientilor, iar a doua oara ca pasive externe.
Oficiul datoriei trebuie sa comensureze intotdeauna pasivele externe, intrucat bancile pot satisface cererile de valuta ale clientilor lor si din surse proprii.
3.4.2 Utilizarea sistemului de control valutar ca sursa de date
In ceea ce priveste controlul asupra formarii si evolutiei datoriei comerciale negarantate, se disting trei situatii.
In primul rand, in anumite tari, agentii economici trebuie sa obtina in prealabil autorizarea de a se imprumuta din exterior, de la autoritatea insarcinata cu controlul valutar. Dupa contractarea creditelor, beneficiarii trebuie sa inregistreze esalonarea tragerilor si cea a amortizarilor la Departamentul de Control Valutar din banca centrala. Astfel, banca centrala dispune de informatii relativ complete in materie. Alaturi de informatiile Ministerului Finantelor despre datoria publica si public garantata, se poate spune ca oficiul datoriei dispune de materia prima necesara realizarii unor statistici cat mai complete de datorie externa.
In al doilea rand, exista un grup de tari unde se pot contracta credite externe fara o autorizare prealabila. Dar beneficiarii de credite trebuie sa inregistreze aceste imprumuturi inainte a li se aproba cumpararea de valuta pentru achitarea serviciului datoriei. In timp ce in aceste tari exista relativ putine restrictii in domeniul tranzactiilor valutare, un anume control in domeniu este mentinut pentru a se evita exporturi excesive si ilegale de capital autohton.
In ultimul rand , sunt acele tari unde nu sunt restrictii asupra fluxurilor de capitaluri spre exterior si unde companiile nu sunt obligate sa raporteze sau sa inregistreze diferite informatii financiare catre organismele neguvernamentale. In acest caz, unica sursa ramane sistemul bancar, completata eventual cu informatii obtinute prin sondaj (chestionare) de la cei mai importanti agenti economici rezidenti, cunoscuti ca desfasurand o activitate intensa in domeniul tranzactiilor economice externe.
Exista insa o limitare majora a utilizarii sistemului de control valutar ca sursa de date pentru datoria privata, deoarece este posibil ca anumite companii sa aiba acces la surse de finantare externa, in chiar exteriorul tarii de rezidenta, caz in care doar investigatii laborioase si dificile, de regula ale bancii centrale, pot elucida volumul real al datoriei private.
3.4.3 Utilizarea rapoartelor directe ca sursa de date
In situatia in care nu exista nici o obligatie a companiilor referitoare la raportarea si inregistrarea datoriei lor externe, iar datele din sistemul bancar nu sunt adecvate culegeri de informatii despre datoria comerciala negarantata, sunt necesare rapoarte directe sau sondaje statistice. Exista o serie de tari care cer acestor companii sa completeze chestionare asupra finantarii externe. Aceste chestionare pot constitui o sursa de date pentru compilarea informatiilor de datorie externa privata, in special daca contin o separare a obligatiilor pe termen scurt si lung.
In legatura cu sondajele statistice financiare apar doua probleme. In primul rand, conducerea sondajelor este complicata. Proiectarea chestionarelor trebuie facuta cu atentie, pentru a nu se necesita un volum mare de timp si de munca pentru completare. Ar putea fi, initial , necesare sondaje pentru verificarea fezabilitatii procedeului, iar apoi trebuie depuse eforturi pentru a obtine o rata ridicata a raspunsurilor.
O a doua problema o constituie atitudinea companiilor fata de cerintele de informatii financiare venite din partea unei agentii guvernamentale. Managerii acestora trebuie sa fie convinsi ca raspunsurile la aceste chestionare vor fi utilizate doar in scopuri statistice si ca rapoartele raman confidentiale. Existenta unei legislatii eficiente in domeniul confidentialitatii informatiilor statistice individuale permite conducerea cu succes a unor astfel de sondaje.
3.4.4 Utilizarea statisticilor comerciale ca surse de date
O alta posibila sursa de informatii o reprezinta statisticile comerciale si vamale. Pentru a importa bunuri, aproape intotdeauna este necesara o documentatie vamala. Unele tari (de exemplu Australia) au implementat in mod eficient documente vamale care solicita informatii asupra modului de finantare a bunurilor importate. Incluzandu-se identificarea creditelor, oficiul datoriei poate verifica daca a inregistrat sau nu credite respective.
O abordare modificata, directionata spre obtinerea unei cantitati limitate de informatie, o reprezinta utilizarea chestionarelor. Intreprinderile care au datorie comerciala pot fi astfel identificate prin formularele vamale. Prima treapta intr-un astfel de sistem o reprezinta convingerea autoritatilor vamale pentru a include o intrebare asupra finantarii importurilor, intr-un formular relevant.
Centralizand aceste date, principalele companii cu datorii externe pot fi identificate. Bineinteles ca in formularele vamale nu pot fi incluse informatii asupra duratei creditelor sau asupra scadentarelor de rambursare. De aceea, o solutie ar putea fi combinarea acestor formulare cu raportarea directa.
3.4.5 Utilizarea surselor de informatii ale creditelor
Banca Reglementarilor Internationale (BRI), Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) si Fondul Monetar International (FMI) publica statistici ale pasivelor externe ale sectoarelor private ale diferitelor economii nationale fata de bancile comerciale cu activitate internationala, astfel incat aceste statistici pot constitui surse pentru verificarea statisticilor nationale in domeniu.
Este important ca discrepantele dintre datele nationale si cele ale statisticilor externe (bazate pe informatii furnizate de creditori) sa fie descoperite si reconciliate, intrucat bancile comerciale creditoare urmaresc cu mare atentie ambele tipuri de statistici. Daca apar diferente inexplicabile intre statisticile nationale si cele internationale, bancile creditoare isi vor pierde increderea in statisticile nationale.
Multe tari in curs de dezvoltare si-au imbunatatit statisticile datoriei private. Astfel, in 1970, numai 32% din datoria comerciala negarantata estimata la nivel mondial provenea din statistici ale tarilor debitoare, pentru ca, ulterior, acest procentaj sa creasca, in 1975 la 58%, in 1980 la 74%, indreptandu-se astazi spre 80%.
