|
|
|
RELATII POLITICE SI RELATII DIPLOMATICE
Profilul domeniului la care se refera dreptul diplomatic si consular
se clarifica prin configurarea domeniilor conexe: politica externa,
interesul national, identitatea nationala, securitatea nationala si securitatea
internationala.
Politica
Vechii greci foloseau cuvantul politikę pentru a se referi la
indeletnicirea de a administra lumea si pamanturile polisului, comunitate
urbana si totodata stat.
Politica este, in prezent, conducerea treburilor publice. Face
politica acela care participa la conducerea treburilor publice, la ansamblul
afacerilor publice, la evenimentele din acest domeniu, la confruntarea
dintre partide, la guvernare.
Statul face politica de stat. Celelalte organizatii fac politica
pentru a ajunge sa faca politica de stat.
Politica externa
In strainatate si in legaturile cu strainatatea, se face politica
externa, pentru ca strainatatea este afara, in exteriorul statului propriu.
Politica externa este instrumentul prin care se actioneaza asupra
imprejurarilor externe, a relatiilor externe proprii, dar si a relatiilor
externe ale strainilor.
Despre politica externa se discuta, in general, ca despre un
instrument rigid, care functioneaza monoton, inert, sub constrangerea
unor factori covarsitori precum identitatea nationala exprimata de
"destinul istoric", "interesul national".
La evolutia identitatii nationale contribuie si adoptarea de norme
internationale, asimilarea lor ca parti integrante ale identitatii
nationale.
De fapt, departe de a fi un instrument finit, compus din luari de
pozitie si din actiuni conturate irevocabil, politica externa apare de
cele mai multe ori ca rezultatul momentan al unui proces complex de
elaborare. Participantii la elaborarea si aplicarea politicii externe se
straduiesc sa cuprinda in politica externa totalitatea preocuparilor
lumii. Domeniul politicii externe este mai larg decat ansamblul
relatiilor interguvernamentale. Relatiilor politice dintre guverne li se
adauga interesul fata de mediul inconjurator, migratie, dezvoltare,
libertatea de credinta. In aceste domenii, serviciile guvernamentale
sunt mai putin competente decat organizatiile si grupurile specializate.
Procesul de constituire a politicii externe depinde de criterii numeroase
si felurite.
Serviciile publice nu-si asuma si nici nu pot sa-si asume gama
intreaga de preocupari specifice politicii externe. Ca urmare, politica
externa rezulta din laboratoarele guvernamentale, dar nu exclusiv.
Participa la acest proces si factori extraguvernamentali, care actioneaza
direct asupra imprejurarilor externe, implicandu-se nemijlocit in
relatiile internationale sau functionand ca grupuri de presiune.
Numeroase componente ale politicii externe sunt preluate de factori
neguvernamentali. Apare firesc si concurenta in privinta obiectivelor
prioritare.
Guvernul actioneaza dupa criteriul suveranitatii. In conditiile
interactiunii cu organizatii guvernamentale si neguvernamentale
locale, nationale, regionale sau globale, politica externa a statului
ramane instrumentul de reafirmare a suveranitatii statului si a
identitatii nationale. Celelalte organizatii au alte criterii prioritare.
Strategiile pot fi diferite.
Actiunea externa a statului rezulta din decizii luate in timpul
luptei interne pentru putere. Capacitatea guvernului de a orienta
politica externa decurge din consensul cercurilor politice interne cu
privire la elementele definitorii, considerate incontestabile, ale identitatii
nationale. O parte a politicii externe se constituie in afara
nucleului statului, fiind rezultatul contributiei provinciilor, a regiunilor,
a municipalitatilor, a diferitelor organizatii teritoriale. Interesele
se constituie prin interactiune sociala si deciziile de politica externa se
iau sub influente culturale si simbolice comune. Satisfacerea
interesului national inseamna si luarea in considerare a intereselor
private. Nu totdeauna se ajunge la armonizarea punctelor de vedere
interne asupra interesului national.
In anii 1960, in SUA, Henry Kissinger apara, in numele interesului
national, politica pe care o ducea in Vietnam si pe care Hans
Morgenthau o critica in numele aceluiasi interes national
BATTISTELLA, 147).
Apare si o perspectiva supranationala, de interactiune cu
strainatatea, atunci cand politica externa serveste participarii la procesele
de integrare regionala. Exista organizatii si grupuri specializate
care actioneaza in domeniul politicii externe fara sa aiba caracter
exclusiv national, care au componenta transnationala. In politica, in
general, inclusiv in politica externa, se recurge la "standarde
multiple". Din doctrina politica rezulta ca relatiile internationale ar fi
anarhice, pentru ca statele nu au ajuns sa recunoasca o autoritate care
sa guverneze asupra acestor relatii. Anarhice, relatiile internationale
sunt si conflictuale (BATTISTELLA, 143). Relatiile interne si cele
internationale sunt amenintate permanent de pericolul deteriorarii pana
la anulare. Apar diferende si este posibila trecerea de la colaborare la
confruntare. Ca urmare, se intreprind masuri pentru intretinerea
relatiilor, se concep mecanisme pentru stabilitate, se alcatuiesc
comisii, se realizeaza acorduri.
Intrucat conditia esentiala a politicii externe este realitatea strainatatii,
extraneitatea, in politica externa domina autoritatea publica.
Determinante in politica externa sunt dimensiunile teritoriale,
demografice, economice ale statului. Tot atat de decisiva este istoria
statului. La nivelul institutiilor si al simbolurilor, politica externa
depinde de organizatia cea mai puternica, adica de stat. Statele sunt
prezente peste tot in lume pe scena politicii externe. Au loc numeroase
reuniuni ale reprezentantilor de state la nivel inalt, conferinte
ministeriale ale responsabililor de servicii diplomatice si ale sefilor
altor servicii publice.
Politica externa, elaborata de cei care au ajuns sa faca politica de
stat, este aplicata de serviciile statului. Alte servicii ale statului pun in
actiune alte politici ale statului: politica economica, politica din
domeniul sanatatii, politica in domeniul educatiei, politica din domeniul
pensiilor.
Politica externa a statului este activitatea prin care guvernul
stabileste, defineste si reglementeaza raporturile cu guvernele straine
si participarea statului la relatiile internationale.
Politica externa a statului se exprima prin declaratii ale autoritatilor,
discursuri parlamentare, discursuri ale reprezentantilor statului
in timpul vizitelor pe care le intreprind in strainatate sau le primesc
din strainatate.
Interesul national
Intr-o viziune foarte raspandita, politica externa este privita ca
instrumentul cu care sunt aparate, in relatiile cu strainatatea, interesele
de durata ale comunitatii nationale si mai ales ale statului.
Unii considera interesul national ca principiu, altii ca fenomen.
Interesul national vizeaza supravietuirea fizica, aptitudinea
(autonoma) de a controla alocarea resurselor potrivit optiunii
guvernului, bunastarea economica, punerea colectiva in valoare a
fiintei nationale. Ca urmare, intereselor pe plan economic, comercial
le revine un loc important in politica externa.
Securitatea internationala
In elaborarea si infaptuirea politicii externe prevaleaza atentia
acordata actiunilor in care se recurge la forta. Preocuparea fata de
exercitarea fortei nu se exprima doar in sfera reglementarii conflictelor.
Potrivit principiilor dreptului international public, ar trebui ca in
politica lor externa statele sa prefere dreptul si nu forta. Politica lor
externa ar fi astfel o politica de pace.
Politica externa a statelor se afla in raport direct cu politica militara.
Se sustine ca politica externa si politica militara sunt instrumente
contrare, avand campuri de actiune incompatibile. Politica externa a
statelor le-ar apartine diplomatilor si efectul ei ar fi pacea. Politica
militara le-ar apartine militarilor si efectul ei ar fi razboiul. Diplomatii
si militarii se intalnesc insa atunci cand participa si colaboreaza la
instituirea si aplicarea masurilor de suprimare sau de mentinere a
pacii.
Politica externa este dominata de interesul fata de securitate.
Politica externa ca politica de securitate vizeaza asigurarea raspunsului
real la imperativele vitale care alcatuiesc interesul national:
supravietuirea, integritatea, independenta politica, identitatea culturala
BATTISTELLA 144). Enuntarea acestor valori evidentiaza ca interesul
national nu se reduce la insumarea intereselor private (ARON 101
Astfel descris, interesul national pare ca transcende interesele private
infranationale, care insa nu pot fi ignorate, nu pot fi expuse, lasate in
afara interesului national. Securitatea este si conditia ca toti
particularii sa-si poata promova si apara interesele private. In acest
complex de interese impletite, societatea exprima nevoia de securitate
pe care numai statul o poate satisface si statul isi justifica accesul la
bogatiile economice ale societatii prin productia pentru securitate. A
spune ca o tara actioneaza conform interesului ei national inseamna
ca, dupa ce si-a examinat exigentele securitatii proprii, incearca sa si
le implineasca (WALTZ, 134
Identitatea nationala orienteaza interesul national si politica
externa indeosebi pe planul ordonarii obiectivelor. Identitatile nationale
actuale sunt rezultatul tendintelor globalizatoare, concretizate in
tentative de control mondial, precum "revolutia sociala mondiala",
"extinderea democratiei", carora le-au corespuns, concordant sau
discordant, decolonizarea, gruparile regionale si transregionale (alieri,
coalizari, solidarizari, uniuni) de state, "razboiul rece", proliferarea
armei nucleare, declansarea de conflicte etnice si religioase, protejarea
sau utilizarea drepturilor omului si a mediului inconjurator.
Diplomatia
Termenul diplomatie este folosit pentru desemnarea priceperii
de a rezolva o problema delicata cu tact, cu politete. Prin diplomatie se
intelege insa si duplicitate.
Sunt doctrinari care, conform perceptiei comune, admit sinonimia
dintre politica externa si diplomatie.
Prin diplomatie se intelege activitatea reprezentantilor statelor
legata de raporturile dintre state.
Diplomatia armonizeaza ordinea unui stat cu ordinea altui stat.
Iluzoriu, persoanele traiesc si locuiesc in lumea intreaga. In realitate,
pentru fiecare persoana, lumea se divide in ceea ce este si ceea ce nu
este strainatate. Fiecare persoana are un stat propriu, distinct de
celelalte state, de statele straine. Statul propriu este statul in afara
caruia este strainatatea. Natiunea straina este alta natiune decat
natiunea proprie. Strainul nu apartine comunitatii nationale, statului, ci
unei alte comunitati, unui stat strain, fiindu-i proprii o ordine straina,
cetatenia straina, numele strain, limba straina, un stat strain cu un
suveran strain si o suveranitate straina.
Relatiile diplomatice si consulare sunt relatii intre state si statele
sunt subiectele dreptului diplomatic si consular. Activitatea diplomatica
este activitatea reprezentantilor desemnati de state. Diplomatia
statului este activitatea diplomatica desfasurata de reprezentantii lui.
Statele interactioneaza in domeniul relatiilor diplomatice prin
diplomatii lor. Diplomatia este profesia reprezentarii statului in
relatiile cu alte state. Diplomatia este asadar profesia diplomatului, a
celui care se pricepe sa reglementeze, altfel decat cu forta, diferendele
dintre state. Diplomatul detine profesia de a concilia interesele
divergente ale statelor aplicand regulile, traditiile si uzantele legate de
relatiile dintre state.
Toate profesiile au temei stiintific. In toate profesiile apar
"artisti", cei care le practica cu pricepere deosebita. Se spune ca au
talent. Datorita unor asemenea performante, se considera ca profesia
este si o arta. Profesia de diplomat presupune aptitudini speciale,
pregatire, experienta, ca orice alta profesie, dar aceasta profesie nu il
situeaza pe diplomat printre artisti. Diplomatul este functionar public
avand statut propriu, asa cum au statute proprii profesorii, militarii si
politistii. Diplomatia este si denumirea corpului agentilor diplomatici
ai statului. Se recurge la acest termen si pentru a denumi serviciul
diplomatic al statului. Cand se vorbeste, nu doar in presa, dar si in
doctrina, despre "diplomatia romaneasca", ca si despre "diplomatia
franceza", "diplomatia rusa", notiunea semnifica serviciul diplomatic
national. Fiecare din aceste servicii nationale au ca misiune definitorie
aplicarea politicii de infaptuire si de aparare a intereselor statului
national pe care il reprezinta.
Relatiile diplomatice sunt relatiile dintre state realizate prin
serviciile diplomatice. Aceste servicii, componente ale administratiei
statului, reprezinta permanent statul, in primul rand in relatiile politice
cu alte state, negociaza cu alte state, transmit si primesc mesaje.
Pe treapta suprema a ierarhiei diplomatice se afla seful statului.
Realitatea impune considerarea diplomatiei la nivel inalt ca fiind
diplomatia esentiala, partea principala a diplomatiei. Activitatea diplomatica
consta, in primul rand, din comunicarea dintre sefii de state,
dar si din comunicarea dintre alti reprezentanti ai statelor care participa
la misiuni diplomatice, in cadrul unor delegatii la forurile internationale,
in cadrul unor misiuni ad hoc sau in cadrul ambasadelor.
Desi este uzitata, distinctia dintre formele de diplomatie publica
dupa criteriul forma permanenta/forma nepermanenta ramane irelevanta.
Chiar daca se practica in formule ad hoc sau "speciale",
diplomatia la nivel inalt apare, dincolo de teorie, in lumina realitatii ca
fiind, ea in primul rand, diplomatie permanenta. Totodata, caracterizarea
ca diplomatie permanenta s-ar potrivi si diplomatiei din cadrul
forurilor internationale, al conferintelor si organizatiilor, unde se
desfasoara, de fapt, in masura considerabila, activitatea diplomatica si
unde, frecvent, se ajunge la desfasurarea lucrarilor la nivel inalt.
Institutiile diplomatiei la nivel inalt si ale diplomatiei forurilor
internationale sunt institutii primordiale ale activitatii diplomatice. In
consecinta, institutiile diplomatiei prin serviciile publice pot fi
considerate, fara negarea necesitatii lor indiscutabile, fara ierarhizare
pe axa importantei, fara diminuare de rol, institutii ale diplomatiei
auxiliare.
Activitatile diplomatice inseamna in primul rand dialog. Ele
constituie mecanismul de intretinere a relatiilor dintre state. Activitatile
diplomatice le ofera statelor calea pasnica de solutionare a
problemelor din ansamblul relatiilor dintre ele. Statele isi rezolva
problemele de relatii si prin forta. In raport cu politica externa, activitatea
diplomatica, adica activitatea serviciului diplomatic al statului,
apare ca aplicarea unei tehnici de comportament in conducerea
relatiilor interstatale.
Activitatea diplomatica si activitatea consulara decurg din
atributiile institutiilor autoritatii statului. Aceasta activitate le apartine
acestor institutii, misiunilor diplomatice, inclusiv institutiilor pentru
relatii diplomatice, cancelariilor si ambasadelor. Ea consta din discursuri,
schimburi de vizite, corespondenta.
Unei priviri sintetice asupra sensului major al activitatilor
diplomatice si consulare i se dezvaluie ca prin aceste activitati sunt
puse in legatura statele suverane. Reduse la esential, activitatile
diplomatice ar fi forme de comunicare oficiala intre state.
Unul dintre obiectivele definitorii ale activitatii diplomatice este
reglementarea prin mijloace pasnice a diferendelor care apar intre
state. Calea diplomatica este calea utilizarii compromisului pentru
evitarea recurgerii la forta.
Recomandarea solutiei stingerii, prin dialog si negociere, asadar
prin diplomatie, a diferendului inainte de a se impune coercitia
violenta se regaseste in invataturi cu notorietate impresionanta.
"Cand mergi cu parasul tau la judecator, da-ti silinta ca, pe drum,
sa te scuturi de el, ca nu cumva sa te tarasca la judecator si
judecatorul sa te dea pe mana temnicerului si temnicerul sa te
arunce'n temnita. Iti spun Eu tie: Nu vei iesi de-acolo pana ce nu
vei plati si cel din urma ban." (BIBLIA, 1539)
Diplomatiei ii este propriu gandul ca sirul de violente neconvenabile
poate fi evitat, daca se accepta o pace stramba, reala si nu se
insista pentru o judecata dreapta, imaginara.
