Protectia creantelor salariale

Protectia creantelor salariale

1. Normele comunitare privind protectia creantelor salariale

Directiva nr. 80/987/CEE a Consiliului, din 20 octombrie 1980, referitoare la protectia lucratorilor salariati in caz de insolvabilitate a angajatorului, modificata prin Directiva nr. 2002/74/CEE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 septembrie 2002 reprezinta principalele reglementari cu privire la protectia creantelor salariale. Aceasta din urma directiva trebuia transpusa in legislatia fiecarui stat membru pana in luna octombrie 2005, lucru realizat si de tara noastra prin Legea nr. 200/2006 privind constituirea si utilizarea fondului de garantare pentru plata creantelor salariale, desi statutul de stat membru al Uniunii Europene la dobandit  l-a 1 ianuarie 2007.

Organizatia Internationala a Muncii a adoptat in anul 1992 Conventia nr. 173 referitoare la protectia creantelor lucratorilor in caz de insolvabilitate a angajatorului acestora, care in art. 5 stabileste ca, intr-o asemenea situatie, creantele lucratorilor care decurg din locurile lor de munca "trebuie sa fie protejate printr-un privilegiu", in asa fel incat ele sa fie platite din activele angajatorului insolvabil inaintea creantierilor neprivilegiati. Aceasta situatie privilegiata a creantelor lucratorilor se refera la:

a)    cele datorate cu titlu de salarii aferente unei perioade determinate, care nu trebuie sa fie inferioara unei perioade de trei luni precedente insolvabilitatii sau incetarii relatiei de munca;

b)   cele datorate cu titlu de concediu platit cuvenit pentru munca prestata in cursul anului in care a survenit insolvabilitatea sau incetarea relatiei de munca, precum si in anul precedent;

c)   sumele datorate pentru alte situatii de absente remunerate pentru o perioada determinata, care nu trebuie sa fie mai mica de trei luni si care a precedat situatia de insolvabilitate sau incetarea relatiei de munca;

d) sume datorate lucratorilor ca urmare a incetarii relatiei de munca. Conform art. 8 al Conventiei, legislatia nationala trebuie sa situeze creantele lucratorilor la un rang privilegiat mai ridicat, cum sunt alte creante privilegiate, indeosebi cele ale statului si cele ale securitatii sociale. Cand insa creantele lucratorilor sunt protejate de catre o institutie de garantie, asa cum da posibilitatea Conventia, creantele respective pot fi plasate la un rang privilegiat mai mare decat cele ale statului sau ale securitatii sociale. De asemenea, prin legislatia nationala se poate limita intinderea privilegiului creantelor lucratorilor la o suma prestabilita, dar care nu poate fi inferioara unui nivel acceptabil din punct de vedere social si a carui valoare trebuie mentinuta.

In ceea ce priveste protectia creantelor lucratorilor de catre o institutie garantie, Conventia nr. 173, in art. 9,10,11, stabileste urmatoarele principii:

a) plata creantelor lucratorilor fata de angajator, datorate pe baza relatiei de munca, trebuie sa fie garantata prin intermediul unei institutii de garantie, atunci cand plata nu poate fi efectuata de angajator datorita insolvabilitatii acestuia;

b) statele membre, dupa consultarea organizatiilor cele mai reprezentative ale angajatorilor si ale lucratorilor, pot sa adopte masurile necesare pentru a evita posibilele abuzuri;

c) modalitatile de organizare, de gestiune, de functionare si de finantare a institutiilor de garantie sunt stabilite conform legislatiei nationale sau practicilor nationale.

Conform art. 12 al Conventiei nr. 173 din 1992, creantele lucratorilor protejati printr-o institutie de garantie se refera cel putin la:

a) creantele cu titlu de salarii aferente unei perioade determinate, care nu trebuie sa fie mai mica de opt saptamani precedente insolvabilitatii sau incetarii relatiei de munca;

b) creantele cu titlu de concediu platit, datorate pentru munca efectuata intr-o perioada determinata, care nu trebuie sa fie mai mica de sase luni, precedente insolvabilitatii sau incetarii relatiei de munca;

c)   creantele cu titlu de sume datorate pentru alte absente remunerate, aferente unei perioade determinate, care nu poate fi mai mica de opt saptamani, precedente insolvabilitatii sau incetarii relatiei de munca;

d)   indemnizatiile de plecare, datorate lucratorilor cu ocazia incetarii relatiei de munca.

Creantele lucratorilor protejati printr-o institutie de garantie pot fi limitate la o suma prestabilita, dar care sa nu fie inferioara unui nivel socialmente acceptabil.

Dispozitiile Directivei 80/987/CEE modificata, se aplica doar in situatia insolvabilitatii angajatorului care are forta de munca contractata si pentru protejarea intereselor salariale ale lucratorilor. Art. 2 paragraful 1 al Directivei 80/987/CEE precizeaza ca angajatorul este considerat ca se afla in stare de insolvabilitate cand a fost ceruta inceperea unei proceduri colective, bazata pe insolvabilitatea angajatorului, prevazuta prin dispozitiile legislative, regulamentare si administrative ale unui stat membru care duce la deposedarea partiala sau totala a acelui angajator, precum si la desemnarea unui sindic sau a unei persoane care exercita o functie similara, iar autoritatea competenta a decis:

a) fie inceperea procedurii;

b) fie a constatat inchiderea definitiva a intreprinderii angajatorului, precum si insuficienta activului disponibil, pentru a justifica inceperea procedurii.

Conform unei decizii a Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene, Directiva nr. 80/987/CEE urmareste sa asigure o protectie minima a lucratorilor in cazul insolvabilitatii angajatorului.

S-a recunoscut, statelor membre posibilitatea de a exclude din campul de aplicatie al directivei creantele unor categorii de lucratori salariati, cand functioneaza alte forme de garantie si daca acestea asigura celor interesati o protectie echivalenta cu cea care rezulta din directiva, doar in mod exceptional.

Directiva nr. 80/987/CEE precizeaza ca notiunile de lucrator salariat, angajator, drepturi castigate si remuneratie sunt definite conform dreptului national al fiecarui stat membru. Dar, arata directiva, statele membre nu pot exclude de la aplicarea prevederilor ei:

a) lucratorii cu timp partial;

b) lucratorii cu contract pe durata determinata;

c) lucratorii care au o relatie de munca interimara.

De asemenea, aceasta directiva, prevede ca statele membre nu pot conditiona dreptul lucratorilor de a se prevala de dispozitiile ei de o durata minima a contractului de munca.

In ceea ce priveste institutiile de garantie, acestea trebuie sa asigure plata creantelor neachitate lucratorilor salariati ce rezulta din contractele de munca, inclusiv, cand dreptul national prevede, despagubiri pentru incetarea relatiei de munca.

S-a stabilit ca in notiunea de relatie de munca nu intra perioade care prin natura lor nu pot da nastere la creante salariale, cum este de exemplu perioada concediului parental, cand relatia de munca este suspendata, indiferent de forma de suspendare.

Creantele luate in sarcina de catre institutia de garantie reprezinta remuneratiile neplatite, care corespund unei perioade fixate inainte si/sau, daca este cazul, dupa o data stabilita de statele membre.

Statele membre au posibilitatea sa limiteze obligatia de plata a institutiilor de garantie. In sens prin dispozitiile, nationale se fixeaza un termen de decadere in vederea introducerii actiunii, cu conditia respectarii principiului echivalentei, adica, termenul respectiv sa nu fie defavorabil, in raport cu termenul prevazut pentru o actiune asemanatoare existenta in dreptul intern. Intr-o situatie defavorabila lucratorului, judecatorul national, daca nu poate recurge la o interpretare conforma, este indreptatit sa refuze aplicarea normei nationale.

Perioada care da dreptul la plata creantelor de catre institutia de garantie nu poate fi mai mica de ultimele trei luni ale relatiei de munca. Totusi, statele membre pot considera aceasta perioada minima de trei luni intr-o perioada de referinta a carei durata nu poate fi mai mica de sase luni.

In cazul in care statul membru stabileste o perioada de referinta de cel putin 18 luni, el poate limita perioada care da dreptul la plata creantelor de catre institutia de garantare la opt saptamani, caz in care perioadele cele mai favorabile sunt luate in considerare pentru calculul perioadei minime.

Directiva nr. 80/987/CEE da posibilitatea statelor membre sa stabileasca un plafon al platilor efectuate de catre institutia de garantie. Acest plafon nu poate fi inferior unui nivel socialmente compatibil cu obiectul social urmarit de directiva.

Modalitatile de organizare, de finantare si de functionare a institutiilor de garantie sunt stabilite de statele membre, respectand urmatoarele principii:

a)   patrimoniul acestor institutii trebuie sa fie independent de capitalul de exploatare al angajatorilor si trebuie constituit in asa fel incat sa nu poata fi pus sub sechestru in cursul procedurii in caz de insolvabilitate;

b)   angajatorii sunt obligati sa contribuie la finantare in masura in care aceasta nu este asigurata integral de catre autoritatile publice;

c)   obligatia de plata a institutiilor exista independent de executarea obligatiei de a contribui la finantare;

Statele membre pot dispune excluderea cotizatiilor cu titlu de regimuri legale nationale de securitate sociala sau cu titlu de regimuri complementare de asigurari profesionale sau interprofesionale, care functioneaza pe langa regimurile legale nationale de securitate sociala.

Statele membre sunt obligate sa intreprinda masurile necesare pentru a se asigura ca, in cazul in care angajatorul nu a platit institutiilor de asigurare cotizatiile obligatorii inainte de a surveni insolvabilitatea acestuia, cu titlu de regimuri legale de securitate sociala, sa nu se manifeste un efect prejudiciabil asupra dreptului lucratorului salariat de a beneficia de prestatii din partea acestor institutii, daca au fost percepute cotizatiile asupra salariilor varsate. De asemenea, statele membre trebuie sa ia masurile necesare pentru a proteja interesele lucratorilor salariati si ale persoanelor care nu mai lucreaza in intreprinderea angajatorului la data care a survenit insolvabilitatea acestuia, in ceea ce priveste drepturile castigate sau in curs de a fi castigate la prestatii pentru batranete, inclusiv la prestatii pentru urmasi, cu titlu de regim complementar de asigurare profesionala, existente in afara regimurilor legale nationale de securitate sociala.

In situatia in care o intreprindere transnationala se afla in stare de insolvabilitate, plata creantelor salariale neachitate de aceasta, vor fi suportate de institutia specializata de pe teritoriul statului unde se desfasoara in mod obisnuit activitatea intreprinderii.

Directivei nr. 80/987/CEE ofera urmatoarele posibilitati statelor membre:

a)     sa ia masurile necesare in vederea evitarii abuzurilor;

b)   sa refuze sau sa reduca obligatia de plata din partea institutiilor de garantie sau obligatia de garantie in cazul prestatiilor de securitate sociala pentru batranete, daca executarea unei asemenea obligatii nu se justifica datorita existentei unei legaturi speciale intre lucratorul salariat si angajator si a unor interese comune concretizate printr-o intelegere secreta intre acestia;

c)   sa refuze sau sa reduca obligatia de plata din partea institutiilor de garantie sau obligatia de garantie in cazul prestatiei de securitate sociala pentru batranete, in cazul in care lucratorul salariat poseda, singur sau impreuna cu rudele apropiate, o parte esentiala a intreprinderii angajatorului si exercita o influenta considerabila asupra activitatilor acesteia.

Curtea de Justitie s-a pronuntat, in hotararea Francovich din 1991, si a decis ca prevederile comunitare care stabilesc drepturile lucratorilor trebuie interpretate in sensul ca persoanele interesate isi pot valorifica aceste drepturi impotriva statului in fata instantelor nationale numai in termenul fixat.

In concluzie directiva se aplica tuturor lucratorilor salariati, chiar si personalului daca dreptul national il califica drept lucrator salariat. In schimb, in situatia contrara personalul in cauza poate solicita repararea de catre stat a prejudiciilor suferite ca urmare a modului in care acesta a pus in aplicare directiva.

Totusi in solicitarile lor salariatii trebuie sa respecte termenele stabilite de legislatia nationala referitoare la plata de catre fondul de garantie a indemnizatiei datorate pentru incetarea contractului individual de munca.

In situatia in care angajatorul are intreprinderi in mai multe state membre, organul care trebuie sa garanteze plata salariilor este cel al statului unde salariatii si-au exercitat activitatea.

In dreptul comunitar, prin Directiva nr. 2001/23/CEE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislatiilor statelor membre referitoare la mentinerea drepturilor salariatilor in cazul transferului intreprinderii stabilimentului sau a unei parti din intreprindere sau stabiliment s-a realizat codificarea dispozitiilor comunitare in aceasta materie. In acest mod au fost sistematizate prevederile Directivelor nr. 77/187/CEE din 14 februarie 1977 si 98/50/CEE din 29 iunie 1998, aflate in vigoare pana la aparitia Directivei nr. 2001/23/CEE, tinandu-se seama si de jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene.

Directivei nr. 2001/23/CEE subliniaza ca evolutia economica antreneaza pe plan national si comunitar modificari in structura intreprinderilor, in cazul transferului acestora sau a unor parti din ele catre alti angajatori, prin cesiune sau  fuziune ceea ce impune aplicarea de dispozitii care sa-i protejeze pe lucratori, indeosebi in privinta mentinerii drepturilor lor. Este necesar sa se reduca in aceste situatii diferentele dintre mijloacele de protectie a salariatilor. De altfel, se arata in expunerea de motive a directivei, la pct. 18 al Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor din 9 decembrie 1989 se prevede ca informarea, consultarea si participarea lucratorilor trebuie realizata in timp util, indeosebi cu ocazia restructurarilor sau fuziunii intreprinderilor care afecteaza locurile de munca ale lucratorilor.

In cadrul Directivei nr. 2001/23/CEE sunt tratate trei aspecte esentiale:

a) notiunea de transfer de intreprindere;

b) mentinerea drepturilor lucratorilor;

c) informarea si consultarea lucratorilor.

"Transferul" conform art. 1 paragraful 1 lit. b al directivei, are loc atunci cand "entitatea economica care isi mentine identitatea, inteleasa ca un ansamblu organizat de mijloace, in vederea desfasurarii unei activitati economice, poate fi esentiala sau accesorie".

Directiva nr. 2001/23/CEE se aplica in cazul transferului:

- unei intreprinderi;

-unui stabiliment, in sensul unei structuri a intreprinderii care constituie o unitate tehnica de productie fara personalitate juridica proprie;

unei parti a intreprinderii;

unei parti a stabilimentului.

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a statuat ca "notiunea de entitate economica inseamna un ansamblu organizat de persoane si de elemente care permite exercitarea unei activitati economice ce urmareste un obiectiv propriu".

Atunci cand se stabileste daca este indeplinit criteriul decisiv al transferului - pastrarea identitatii proprii de catre entitatea economica in cauza - judecatorul national trebuie sa aiba in vedere ansamblul circumstantelor de fapt: tipul intreprinderii sau stabilimentului, transferul unor elemente materiale (cladiri, bunuri mobile), valoarea elementelor nemateriale, preluarea in mod esential a efectivelor de lucratori, transferul clientelei, mentinerea activitatilor desfasurate inainte de efectuarea transferului, durata intreruperii activitatii, daca aceasta a avut loc. Aceste elemente nu trebuie apreciate in mod izolat, ci in ansamblul lor.

Cesionarul are obligatia ca dupa transfer sa mentina aceleasi conditii de munca stabilite in contractul colectiv de munca incheiat de cedent, pana la data incetarii acelui contract sau pana la aplicarea unui alt contract colectiv de munca. Statele membre pot limita perioada mentinerii conditiilor de munca, dar nu la o perioada mai mica de un an.

Nu constituie un motiv de concediere conform art. 4 paragraful 1 al Directivei nr. 2001/23/CEE, transferul intreprinderii, a stabilimentului sau a unei parti din acestea nu constituie un motiv de concediere care sa poata fi invocat de cedent sau de cesionar. Totusi, pot interveni concedieri pentru motive economice, tehnice sau de organizare care implica schimbari pe planul locurilor de munca. Din textul comunitar rezulta doua reguli:

a) concedierea este posibila atat inaintea, cat si dupa efectuarea transferului intreprinderii, pentru motive economice, tehnice sau de organizare;

b) concedierea sa nu aiba legatura cu transferul intreprinderii.

Respectand aceste doua conditii, Curtea de Justitie a considerat nejustificata concedierea de catre cedent a salariatului inaintea transferului intreprinderii, daca cesionarul 1-a reangajat in scurt timp, deoarece in aceasta situatie transferul intreprinderii a constituit motivul concedierii. De asemenea, Curtea de Justitie a considerat ca motivul concedierii il constituie transferul atunci cand salariatul a fost concediat cu putin timp inaintea acestuia, chiar daca nu a fost reangajat de cesionar. intr-o asemenea situatie, salariatul concediat se poate prevala de iregularitatea concedierii, iar judecatorul va admite existenta contractului individual de munca in momentul efectuarii transferului.

Cesionarul nu poate modifica cu de la sine putere contractul individual de munca al salariatilor transferati. Curtea de Justitie a precizat ca modificarea poate avea loc numai daca si cedentul avea aceasta posibilitate, urmand sa se aplice regulile dreptului statului membru. Art. 4 paragraful 2 al directivei stabileste ca in situatia in care contractul de munca este reziliat datorita faptului ca transferul determina o modificare substantiala a conditiilor de munca in detrimentul lucratorului, se considera ca rezilierea contractului se datoreaza angajatorului. Reducerea salariului poate reprezenta o modificare substantiala a conditiilor de munca, dar schimbarea conditiilor de munca prin care lucratorul dobandeste o situatie mai avantajoasa nu poate fi invocata pentru a considera ca incetarea contractului de munca s-ar datora angajatorului.

In cazul transferului intreprinderii, stabilimentului sau a unor parti din acestea este obligatorie informarea si consultarea lucratorilor. Art. 6 paragraful 1 alin. 1 din Directiva nr. 2001/23/CEE stabileste ca in situatia in care entitatea economica isi conserva autonomia, statutul si functia reprezentantilor sau a reprezentantei lucratorilor interesati de transfer subzista, conform acelorasi modalitati si respectand aceleasi conditii dinaintea transferului, daca sunt intrunite conditiile necesare. Nu se vor aplica dispozitiile referitoare la mentinerea formei de reprezentare existente inaintea efectuarii transferului daca dupa transfer sunt indeplinite conditiile necesare desemnarii de noi reprezentanti ai salariatilor.

Cand cedentul face obiectul procedurii falimentului sau a altei proceduri de insolvabilitate analoage in vederea lichidarii bunurilor si se afla sub controlul unei autoritati publice competente, statele membre pot sa ia masurile necesare pentru a asigura ca lucratorii transferati sa fie convenabil reprezentati pana la noua alegere sau desemnare a reprezentantilor lucratorilor.

Statele membre trebuie sa dispuna masurile necesare pentru ca lucratorii transferati care erau reprezentati inainte de transfer sa fie in continuare reprezentati in mod convenabil pe perioada necesara formarii sau desemnarii reprezentantei lucratorilor, conform legislatiei sau practicii nationale, daca nu se pastreaza autonomia intreprinderii in urma transferului.

Daca mandatul reprezentantilor salariatilor interesati de transfer expira datorita acestei operatiuni, reprezentantii aflati in cauza continua sa beneficieze de masurile de protectie prevazute de dispozitiile legislative, regulamentare si administrative sau de practicile statelor membre.

Art. 7 paragraful 1 din directiva prevede ca cedentul si cesionarul sunt obligati sa informeze reprezentantii lucratorilor interesati de transfer cu privire la:

data fixata sau propusa pentru transfer;

motivul transferului;

consecintele juridice, economice si sociale ale transferului pentru lucratori;

masurile preconizate cu privire la lucratori.

Informatiile privind transferul trebuie comunicate de cedent in timp util inaintea realizarii transferului si fara ca lucratorii sa fie afectati direct in privinta conditiilor de munca ca urmare a transferului. Informarea lucratorilor trebuie sa fie completata prin constatari cu privire la efectele transferului.

Pe langa informarea reprezentantilor lucratorilor interesati, cedentul sau cesionarul sunt obligati sa procedeze, in timp util, la consultari cu acestia pentru a ajunge la un acord, atunci cand au in vedere masuri cu privire la lucratorii transferati. Trebuie retinut ca aceasta consultare nu se refera la transferul propriu-zis al intreprinderii, ci la masurile preconizate cu privire la lucratorii afectati. Asadar, directiva instituie o obligatie de-a dialoga pentru cedent si cesionar, deoarece prevede ca respectivele consultari urmaresc sa se ajunga la un acord.

In cazul in care in intreprindere sau stabilimentul transferat nu exista reprezentanti ai lucratorilor din motive independente de vointa lor, lucratorii interesati trebuie informati in prealabil cu aceleasi date cu care in mod obligatoriu trebuie informati reprezentantii salariatilor.

Iar cand considera ca au fost lezati prin nerespectarea dispozitiilor stabilite prin directiva, sa isi valorifice drepturile pe cale jurisdictionala.

Recomandarea nr. 92/443/CEE din 27 iulie 1992 privind promovarea participarii lucratorilor salariati la beneficiile si la rezultatele intreprinderii (inclusiv participarea la capital) ofera modalitati de repartizare mai larga a castigurilor intreprinderii, la care salariatii si-au adus contributia.

In preambulul recomandarii, Consiliul sustine promovarea unor formule largi de participare financiara in interiorul Comunitatii, considerand ca aceste actiuni sunt necesare pentru functionarea pietei comune. Participarea salariatilor la beneficii poate constitui un mijloc pentru implicarea mai mare a acestora in viitorul intreprinderii in care lucreaza.

Consiliul invita statele membre sa aiba in atentie doua aspecte:

Primul, sa recunoasca avantajele potentiale ale utilizarii pe o scara mai mare a unei varietati de formule de participare a lucratorilor salariati la beneficiile si rezultatele intreprinderii, cum sunt interesarea prin participare, actionariat sau combinatia dintre aceste doua modalitati;

Al doilea sa tina cont in acest context de rolul si responsabilitatea partenerilor sociali.

Consiliul face 9 recomandari statelor membre in acest domeniu, dintre care prezinta importanta mai mare asigurarea structurilor juridice pentru introducerea formulelor de participare, acordarea unor avantaje fiscale sau financiare si asigurarea informarii lucratorilor in acest sens.

In anexa explicativa a pct. 7 din Recomandarea nr. 92/443 CEE sunt explicate unele notiuni pe care statele membre trebuie sa le aiba in vedere la elaborarea sau revizuirea formulelor de participare a salariatilor. Astfel, prin regularitate se intelege aplicarea unor formule de participare pe baza regulata si acordarea de prime cel putin o data pe an; prin formula predefinita se intelege definirea clara, inainte de inceputul fiecarei perioade de referinta, a formulei de calcul a sumelor ce vor fi atribuite salariatilor; prin tip de intreprindere se intelege atat intreprinderile din sectorul public, cat si cele din sectorul privat, iar beneficiari sunt in primul rand lucratorii salariati, adica "persoanele care primesc o remuneratie in cadrul unui contract de munca", precizandu-se ca lucratorii aflati in aceleasi conditii obiective trebuie sa beneficieze de conditii egale de acces la formulele de participare.

Recomandarea subliniaza ca existenta unei formule de participare financiara nu constituie un obstacol pentru negocierea salariilor si a conditiilor de munca.