Natura si dezvoltarea dreptului international public, stabilirea surselor si principiilor generale

Natura si dezvoltarea dreptului international public, stabilirea surselor si principiilor generale

Dealungul timpului, de la pestera la computer, un rol deosebit la jucat intotdeauna ideea de lege - ideea ca ordinea este necesara si ca haosul este daunator unei existente oneste drepte si stabile. Orice societate, fie mica sau mare, puternica sau slaba, si-a creat un cadru de principii dupa care sa poata sa se dezvolte. Ce este permis si ce nu este permis,(acte permisive, acte interzise),oamenii a inceput sa se inteleaga cit este de importanta ordinea si legea.

Strudiul legii este in mare masura studiul istoriei. Istoria sa inseamna eforturile de a impune constrangeri legale asupra conflictelor armate prin negocieri intre puterile militare, eforturi care nu au reusit sa se concretizeze intodeauna in tratate;iar tratatele rezultate au fost adesea mai putin eficiente. Cu toate acestea in timp, ele au produs, impreuna cu alte surse, un corp de lege recunoscut, ca avand caracter obligatoriu si eficient pentru parti.Putem spune deci ca; Legea este acel element care obliga membrii unei comunitati careia ii apartin, la recunoasterea unor valori si standarde. Este deopotriva permisiva in oferirea posibilitatii indivizilor de a-si stabili propriile relatii legale, cu drepturile si obligatiile ce decurg din acestea, precum si crearea unor contracte, si coercitiva, in pedepsirea acelora care ii incalca prevederile.

In literatura de specialitate s-au dat numeroase definitii acestui drept cuprinzind eementele sale esentiale(ansamblu de normr juridice,relatiile dintre subiectele sale pe baza acordului de vointa,respectarea normeleor in mod liber etc.),la modul general insa putem definii dreptul international ca o;Lege internationala care consta intr-o serie de reguli care directioneaza conduita umana si reflecta, pana la un punct, ideile si preocuparile societatii in indeplinirea functiilor sale in relatiile internationale.

Asta ar fi ceea ce numim drept international, cu importanta diferenta ca principalele subiecte de drept international sunt natiunile-state, nu cetatenii in mod individual. Exista multe diferente intre legile unei tari (dreptul intern) si legile care opereaza in afara, sau intre state, organizatiile internationale si in anumite cazuri, intre indivizi.

Dreptul international in sine, este impartit in; conflictul de legi (sau dreptul international privat cum este denumit uneori) si dreptul international public (de obicei numit doar drept international)[1].

Dreptul international public are ca obiect relatiile dintre state in toate formele sale, de la razboi la sateliti si reglementeaza functiile mai multor institutii internationale. Numai relatiile dintre stubiectele dreptului international public,in primul rind,dintre state, fac obiectul acestui drept[2],(relatiile contractuale dintre un stat si o persoana juridica sau fizica, nu cad sub incidenta dreptului international public).

Dreptul international public poate fi universal sau general,(caz in care legile prevazute obliga toate statele), sau regional, cand un grup de state legate geografic sau ideologic recunosc legile speciale care le sunt aplicabile, de exemplu, practica azilului diplomatic care s-a dezvoltat mai ales in America Latina[3].

1.1.1. Legea si rolul fortei in comunitatea mondiala

Un aspect important este cel al calitatii legi, a dreptului international in general. Fiecare parte a unei dispute internationale necesita fara indoiala o justificare legala pentru actiunile respective iar in sistemul international nu exista o institutie independenta care sa poata determina problematica si sa dea o decizie finala.

Practic ar trebui sa avem neaparat un organ recunoscut care sa legifereze, sa creeze legi, o ierarhie a curtilor cu jurisdictia obligatorie in masura sa rezolv disputele legate de asemenea legi si un sistem acceptat care sa promulge aceste legi. Fara corpuri legiuitoare judiciare si executive nu se poate vorbi despre o ordine legala[4]. Dar, dreptul international nu intra in aceasta categorie,el nu are corpuri legiuitoare. Adunarea Generala a Natiunilor Unite cuprinzand delegati din toate statele membre, functioneaza, dar rezolutiile sale nu sunt legal obligatorii, unele organe ale Natiunilor Unite avand scopuri precise. Nu exista un sistem al curtilor. Curtea Internationala de Justitie exista la Haga[5], dar poate decide doar in cazuri in care ambele parti cad de acord, si nu ofera certitudinea ca deciziile sale sunt acceptate. In sistemul Natiunilor Unite, sanctiunile pot fi impuse de Consiliul de Securitate in cazuri de incalcare a pacii, amenintare a pacii sau un act de agresiune[6]. Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite care a intentionat sa aiba un rol in acest sens a fost efectiv constrans de dreptul de veto al celor cinci membri permanenti (SUA, URSS, acum Federatia Rusa, China, Franta si Regatul Unit). Nu exista o institutie, care sa creeze reguli,sa le explice sau sa stabileasca cine le incalca si sa-i pedepseasca pe acestia.

1.1.2. Raportul dintre dreptul international public si dreptul intern al statelor.

Comparind dreptul intern cu dreptul international remarcam prezumtia unei analogii intre sistemul national si ordinea legala internationala.

Nu exista un sistem uniform de sanctiuni in dreptul international in sensul in care exista in dreptul intern dar sunt circumstante in care folosirea fortei este privita ca fiind justificata si legala.

In afara de sanctiunile institutionale, se mai pot mentiona o serie de drepturi de a actiona prin violenta, actiuni cunoscute ca fiind de autoaparare. Statele pot folosi forta in autoaparare, daca ele sunt obiectul agresiunii si pot actiona ca raspuns la actiunile ilegale ale altor state. In asemenea cazuri, statele singure decid daca sa actioneze si daca da, ce fel de masuri trebuie luate, neexistid un organism care sa decida legalitatea masurii,(in absenta unei examinari din partea Curtii Internationale de Justitie), acceptabila pentru ambele parti.

A privi sanctiunile dreptului international cu privire la state ca "drepturi la autoaparare si represalii" este o intelegere gresita a rolului sanctiunilor, intr-un sistem, pentru ca ele sunt la dispozitia statelor, nu sunt sistemul insusi.

Din moment ce nu se poate descoperi natura dreptului international facandu-se referire la o definitie a legii in privinta sanctiunilor, caracterul ordinii juridice internationale trebuie examinat cu scopul de a se descoperi daca statele se simt obligate sa se supuna prevederilor dreptului international

Doctrinarii urmaresc stabilirea locului dreptului international public in ordinea juridica generala si a valorii sale in raport cu dreptul intern al statelor,multe norme ale dreptului international public au aplicare in dreptul intern,fie ca sunt introduse in acel drept,fie ca statele au obligatia de a-si adapta legislatia national la cerintele rezultate din Tratatele internationale la care statul respectiv este parte sau uneori reglementarile de drept intern ale statelor pot aduce efecte in aparitia de norme ale dreoptului inernational public(Constitutia Romaniei "Daca exista neconcordanta intre intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,la care Romania este parte,si legile interne,au prioritate reglementarile internationale-art.20,pct.2").In art.11 al Constitutiei se prevede:"Tratatele ratificate de catre parlament,potrivit legii fac parte din dreptul intern".In cosecinta,prevederile acestor tratate devin obligatorii pe teritoriul Romaniei pentru organele de stat si pentru cetatenii sai,ca si penteru celelalte persoane aflate sub jurisdictia statului roman.Unele acte internationale recunosc superioritatea dreptului inernational public fata de dreptul intern al statelor (cazul tratatelor comunitare)[7].

1.1.3. Sistemul international

Sistemul international are cateva atribute unice in sensul relationarii intre state, recunoscand anumite principii comune si anumite modalitati de a functiona. In timp ce structura legala a celor mai primitive societati este ierarhica iar autoritatea este verticala, sistemul international este orizontal, fiind compus din peste 190 de state independente, toate egale din punct de vedere legal (suverane) si care nu recunosc nici o autoritate ca fiind superioara lor. Legea este deasupra indivizilor in dreptul intern, pe cind in dreptul international exista numai in legatura cu relatia dintre state. Indivizii nu creaza legea, acest lucru este realizat de institutii specifice. In dreptul international, statele insele creeaza legea, careia se supun sau nu. Acest lucru, bineinteles, are consecinte serioase referitor la sursele dreptului si la importanta promulgarii legilor acceptate.

Dreptul international, este in primul rand formulat in acordurile internationale care creeaza reguli obligatorii pentru semnatari si in regulile cutumiare care sunt de fapt practicile statelor recunoscute de comunitate in mare parte ca fiind tipare de conduita carora trebuie sa li se supuna.

Totusi, se poate argumenta ca, din moment ce statele insele semneaza tratate si se implica in actiuni pe care le pot sau nu privi ca fiind legal obligatorii, dreptul international ar fi compus dintr-o serie de legi din care statele pot alege. Contrar crezului popular, statele respecta dreptul international si incalcarile prevederilor acestuia sunt relativ rare[8], majoritatea prevederilor dreptului international sunt respectate, in viata internationala, un numar mare de acorduri si cutume sunt acceptate.

Cand statele sunt intr-un dezacord sau o disputa se recurge la legile dreptului international, chiar daca exista conflicte de interpretare, acolo existind un cadru comun de referinta iar un stat trebuie sa stie cum celalalt stat isi va sustine argumentele. Statele au astfel un limbaj comun iar daca partile adverse pun la indoiala intelesul unei anumite legi si adopta pozitii opuse cu privire la aplicarea acesteia, ele pot sa comunice in aceeasi termeni.

Statele, adesea nu urmeaza un anumit curs in actiunile lor care le-ar putea aduce castiguri pe termen scurt, din cauza ca ar putea distruge suportul de toleranta reciproca care ar duce la dezavantaje pe termen lung[9]. Aceasta poate constituii o incurajare pentru state sa actioneze rezonabil si moderat, eviteind confruntarile. Legile pot fi schimbate de state alterand modelele lor comportamentale si determinand o cutuma sa inlocuiasca o alta, sau in urma unor acorduri reciproce, o anumita referinta definita a vietii politice, este retinuta. Dar problema aceasta trebuie pusa in sensul ca un stat dupa ce-si cantareste toate posibilele alternative, ar putea considera ca singura metoda de a-si proteja interesele vitale ar implica o violare a dreptului international iar aceasta responsabilitate va trebui sa fie asumata. Acolo unde este o problema de supravietuire, dreptul international va fi pe planul al doilea.

Un alt factor important sunt "castigurile" pe care le pot avea din anumite situatii in urma respectarii dreptului international. Ar putea incuraja statele prietene sau neutre sa fie de partea unei tari implicate intr-un conflict, mai degraba decat sa fie de partea celeilalte si chiar sa adopte un rol mai activ decat ar fi facut-o in mod obisnuit. In multe privinte se recurge la opinia publica pentru sustinere si toate statele angajeaza propria tactica.in multe cazuri, aceasta reflecta respectul fata de lege[10].

Ajungand la concluzia ca statele tin cont de prevederile dreptului international si de obicei le vor incalca doar pentru a-si proteja interesele, problema care se pune este aceea a bazei acestui simt al obligatiei[11].

A consimti in dreptul international inseamna a pune problema a ce se intampla daca acest acord este retras. Dezacordul din partea unui stat fata de o lege nu transforma acea lege intr-una optionala sau nu-i va inlatura caracterul legal; plaseaza statul respectiv sub responsabilitatea dreptului international, daca statul va actiona conform prevederilor acordului. Principiul potrivit caruia acordurile sunt obligatorii pacta sunt servanda, care ar trebui sa se afle la baza tuturor tratatelor legale, nu poate sa depinda de consimtamant.

O abordare mai actuala a acestei probleme, se refera la doctrina consensului. Acesta reflecta influenta unei majoritati la crearea unei noi norme de drept international si acceptarea de catre celelalte state a acestei norme noi create. Este o incercare de a atrage atentia asupra schimbarii ce incepe sa aiba loc de la concentrarea exclusiva a atentiei asupra unui stat-natiune la luarea in considerare a formelor de dezvoltare a cooperarii internationale unde concepte precum acordul sau sanctiunea sunt incapabile sa explice ce se intampla.

Bineinteles, nu se poate ignora rolul acordului in dreptul international. A-i recunoaste limitele nu inseamna a-i neglija importanta. Marea parte a dreptului international este constituita din state care consimt in mod expres la standarde normative specifice, mai evident prin incheierea tratatelor.

Este important de notat ca in timp ce statele, din cand in cand obiecteaza la anumite legi de drept international si incearca sa le schimbe, nici un stat n-a cautat sa schimbe sistemul, ca intreg. Fiecare stat, in mod individual, desigur, are dreptul sa incerce sa influenteze prin cuvinte sau fapte, dezvoltarea unor anumite reguli de drept international, dar crearea unor noi reguli cutumiare nu este dependenta de consimtamantul expres al fiecarui stat in parte.