Interesul practic. Functiile dreptului comparat

Interesul practic. Functiile dreptului comparat

Studierea dreptului comparat prezinta un incontestabil interes practic, deoarece - asa cum s-a vazut  in cele ce preced - el contribuie la cunoasterea sistemelor juridice aplicabile in diverse state ale lumii dar, si la desprinderea unor standarde general acceptate, a unor concluzii de natura sa faciliteze perfectionarea propriilor legislatii nationale.

Autorii de specialitate au acordat, de aceea, un important spatiu in cercetarile lor, problemei functiilor dreptului comparat.

Profesorul Alexandre Otetelisanu aminteste, de pilda, functia dreptului comparat de a contribui la unificarea internationala a dreptului, functia relativa la unificarea legislativa interna, functia in materie de drept international privat, functia in materia interpretarii dreptului existent.

Victor Dan Zlatescu, in lucrarea citata, ofera o alta clasificare a functiilor dreptului comparat si anume: a) functia de cunoastere a dreptului national; b) functia normativa; c) functia stiintifica; d) functia de a contribui la unificarea legislatiilor.

Dupa cum subliniaza autorul roman, 'fiecare dintre acestea legitimeaza una din fatetele practicarii dreptului comparat, ale metodei comparative, si invedereaza interesul multiplu pe care il reprezinta acesta'^[1]

Prima functie a dreptului comparat, aceea de a cunoaste propriul drept, este deosebit de importanta, deoarece prin comparare dreptul national este relativizat, fiind comparat cu alte sisteme de drept, operatiune care ii permite fie sa scoata in evidenta avantajul propriilor reglementari, fie sa constientizeze legiuitorul in legatura cu anumite lacune sau deficiente care trebuie, fireste, remediate.

'Intr-adevar, scrie Leontin-Jean Constantinesco, compararea ingaduie nu numai sa se patrunda in mod constient intr-o alta lume juridica, ci si sa se ia o anumita distanta fata de propria ordine de drept, care apare intr-o alta lumina. Asta  permite, mai intai, sa se descopere in propria ordine juridica aspecte noi, calitati si defecte care pana atunci ramasesera ascunse. Compararea poate sa scoata la iveala ca, de exemplu, unele elemente ce caracterizeaza institutii juridice nationale au in realitate o importanta mai limitata decat le-o acorda juristii nationali; se poate descoperi ca o institutie juridica ce era considerata indispensabila, intrucat dadea un raspuns necesar unor probleme permanente, nu este in realitate decat rezultatul unui accident sau unei intamplari. Compararea poate dezvalui faptul ca alte ordini juridice rezolva aceeasi problema prin institutii mai apropiate sau mai simple. Ea poate arata de ce si cum unele institutii nationale sunt depasite sau desuete'^[2]

Juristii formati la scoala aceluiasi sistem juridic au de cele mai multe ori tendinta de a considera solutiile acestuia ca singurele posibile si logice, conferindu-le prin aceasta o valoare absoluta. Metoda comparatista poate sa infirme aceasta optica, demonstrand ca exista si alte solutii, care pot fi mai logice sau mai eficiente decat cele adoptate de legiuitorul national.

Alexandru Otetelisanu, ocupandu-se de aceasta problema, sustine ca dreptul comparat ar fi util din acest punct de vedere, in trei situatii: a) cand o institutie juridica exista in mai multe tari, avand aceeasi origine; b) cand institutia, chiar daca are o origine diferita, se prezinta sub acelasi aspect sau sub aspecte asemanatoare; c) cand institutia, desi nu este nici identica, nici analoaga, se bazeaza pe aceleasi principii fundamentale^[3]

In ceea ce priveste dreptul constitutional, un exemplu indeobste cunoscut este acela al controlului de constitutionalitate. Elaborand Constitutia actuala a Romaniei din 1991, autorii acesteia au constientizat faptul ca asigurarea controlului de constitutionalitate nu se poate face numai prin acordarea unor competente de acest gen factorului politic, ci prin crearea unui organ special, a unei jurisdictii constitutionale. Optand intre cele doua modele, modelul judiciar american si modelul Consiliului Constitutional francez, autorii Constitutiei au considerat preferabila adoptarea sistemului unei Curti Constitutionale avand importante prerogative in domeniul controlului constitutionalitatii, practica urmata de  altfel de majoritatea statelor europene.

In legatura cu functia normativa, se accepta ideea ca dreptul comparat are o insemnatate deosebita si in perfectionarea legislatiilor nationale. Asa cum s-a aratat la inceputul prezentului capitol, elaborarea unora din marile legiuiri ale timpului a fost facilitata de cunoasterea legislatiilor straine, de unde legiuitorii au desprins adesea importante surse de inspiratie.

Folosirea metodei comparative permite de foarte multe  ori identificarea unor elemente ce pot fi preluate fara a pune in discutie esenta sistemului de drept al unei anumite tari, specificitatea sa si realitatile nationale pe care le reprezinta. Dupa cum in mod cat se poate de corect remarca Victor Dan Zlatescu, 'In realitate, functia normativa trebuie inteleasa numai in sensul de sursa de inspiratie. Nu poate fi vorba desigur de o aplicare directa a normei straine. Chiar in dreptul international privat, atunci cand norma de conflict indica aplicarea legii straine, aceasta nu se aplica in temeiul suveranitatii statului la dreptul caruia se face trimitere. Se considera in mod unanim ca aceasta norma este desprinsa din dreptul statului respectiv si ca este nostrificata fiind aplicabila ca lege nationala in temeiul normei de trimitere care face parte din dreptul national. Conflictului posibil de suveranitate ii face loc un simplu procedeu de trimitere, frecvent in tehnica legislativa'^[4]

Functia stiintifica este ilustrata de prezenta disciplinei dreptului comparat in programele unor institutii de invatamant si in cadrul preocuparilor pe care le desfasoara diverse societati avand ca principal obiect de preocupare dreptul comparat.

Remarcabilele studii de drept comparat, manualele si tratatele intocmite de specialisti de prestigiu, printre care la loc de frunte se situeaza compatriotii nostri Alexandre Otetelisano,Leontin-Jean Constantinescu si, mai recent, Victor Dan Zlatescu, au avut - si au - un rol esential in perfectionarea procesului legislativ, deoarece identifica legitati valabile in mai multe sisteme de drept, tendinte ale evolutiei dreptului, factori care faciliteaza afirmarea unor institutii sau disparitia lor. Cercetarile comparative au, asa dar, o importanta valoare teoretica, prin aceasta intelegand intreaga orientare a dreptului in anumite domenii sau modalitatile practice prin care normele de drept sunt aplicate.

Referindu-ne la dreptul public, consideram necesar sa precizam ca, in pofida specificitatii acestui drept, organic legat de anumite realitati, de structura statului si de suveranitatea de stat, interesul cercetarilor de drept comparat este la fel de important si se manifesta cu aceeasi evidenta.

Alexandre Otetelisano citeaza o cunoscuta controversa intre doi eminenti specialisti francezi, la inceputul secolului trecut, respectiv profesorul Maurice Deslandres de la Facultatea din Dijon si Felicien Larnaude, de la Facultatea din Paris.

In opinia profesorului Deslandres, in domeniul dreptului public specificul fiecarui popor este mai accentuat decat in dreptul privat, astfel incat unificarea institutiilor juridice de drept public se realizeaza mai greu sau nu se realizeaza deloc.

Pe de alta parte, el arata ca in domeniul dreptului public, la procesul de creare a dreptului participa de fapt intregul popor, care isi exprima vointa prin institutiile constitutionale. Deslandres adauga la acestea ca in realitate este foarte greu sa cunosti pe deplin un regim politic al unei tari straine.

In opinia profesorului Larnaud, dreptul comparat indeplineste un rol important atat in ceea ce priveste doctrina dreptului public cat si a celui privat, facilitand interpretarea dreptului public existent, dar si perfectionarea legislatiei referitoare la institutiile publice.

Sintetizand argumentele si contraargumentele celor doi juristi ai secolului trecut, Alexandre Otetelisano conchide ca dreptul comparat este o stiinta independenta, avand un obiect propriu si o metodologie stiintifica orientate intotdeauna in scopul determinarii formei unitare a unei institutii sau a identificarii tendintelor spre care aceasta se indreapta^[5]

Acceptand punctul de vedere al profesorului Larnaud, Alexandre Otetelisano da exemplul dreptului administrativ francez, domeniu in care reglementarile din dreptul comparat au adus o importanta contributie.

Profesorul Ioan Alexandru constata ca statele membre ale Uniunii Europene sunt toate, mai mult sau mai putin, tari cu o dezvoltare industriala foarte ridicata, ale caror administratii nationale au in fata aceleasi probleme esentiale. 'In toata Europa sarcinile urgente ale dreptului administrativ modern sunt pe primul plan, fie in domeniul «constructiei» legilor, controlul planificarii si dezvoltarii, protectia mediului, sanatatea publica sau legi sociale'^[6]

In sfarsit, ultima functie a dreptului comparat, aceea privind unificarea legislatiilor, este amplu si sugestiv tratata in numeroase lucrari de drept. Se arata totusi ca rezultatele obtinute in acest domeniu pot fi considerate inca destul de modeste fata de sperantele pe care comparatistii din diverse tari si le-au pus intr-o asemenea unificare. Se releva, de fapt, ca unificarea dreptului se poate realiza in doua moduri: unificarea indirecta (cea mai frecventa) si unificarea directa.

Unificarea indirecta consta in adoptarea unui proiect de conventie sau de lege uniforma in cadrul unui congres sau al unei conferinte internationale, care este supus ulterior parlamentelor statelor participante pentru a fi adoptat sub forma de lege. Exemplul cel mai cunoscut in aceasta materie il reprezinta Conventia de la Varsovia din 1929 cu privire la transportul aerian international.

Forma directa - mult mai rara astazi - consta in preluarea integrala a unor reglementari din alte state, fara existenta unor conventii prealabile. Asemenea situatii s-au realizat, de pilda, in fostele colonii engleze, unde au fost preluate, dupa independenta, in multe cazuri, reglementari cunoscute in metropola, unele chiar sub forma unor cutume validate de o intreaga practica.

In literatura de specialitate se citeaza reusita operatiune de unificare a legislatiei in tarile nordice intr-o serie de materii, incercarile de unificare existente pe continentul american dintre care o importanta cu totul aparte o are Codul Bustamante, adoptat pana in 1932 de 15 state.

O problema deosebit de importanta si actuala, legata de unificarea legislatiilor, o constituie elaborarea dreptului comunitar, implicand adoptarea unor reglementari comune valabile pentru toate statele europene, proces ce se infaptuieste pe baza unei atente cercetari comparatiste si a evaluarii intereselor generale ale comunitatii, dar si a domeniilor ce trebuie rezervate competentelor nationale.

Autorii care au cercetat procesul de armonizare si integrare legislativa in cadrul Uniunii Europene au remarcat existenta, din punct de vedere juridic, a mai multor posibilitati: substitutia, armonizarea, coordonrea si coexistenta. Daca in cazul substitutiei, dreptul aplicabil nu mai poate emana de la autoritatile nationale, ci numai de la cele comunitare, in cazul armonizarii dreptul national continua sa existe, dar trebuie sa se modifice si sa evolueze in functie de exigentele definite si impuse de dreptul comunitar. Coordonarea - spre deosebire de armonizare - nu afecteaza sistemele de drept nationale, dreptul comunitar neintervenind decat pe planul efectelor, pentru a le coordona in beneficiul subiectelor de drept care apartin mai multor state. Cat priveste coexistenta, aceasta presupune o aplicare concomitenta a dreptului comunitar si a celui national, cand guverneaza acelasi obiect dar in domenii prin ipoteza diferite. Exemplul citat in aceasta materie este al dreptului concurentei, domeniu in care prevederile fundamentale inscrise in tratatul de la Roma nu se substituie dispozitiilor nationale care reglementeaza concurenta.

Amploarea si intensitatea procesului de integrare care se infaptuieste astazi in Europa suscita in mod firesc intrebarea daca in noile conditii unificarea legislativa nu trebuie sa capete dimensiuni noi, si tot mai ample, reducand tot mai mult sfera competentelor nationale si tinzand - intr-o perspectiva mai apropiata sau mai indepartata - sa dezvolte incomensurabil legislatia unificata, normele unice, nu numai in domeniul privat, dar si in cel public, prin crearea unor institutii politice europene unice.

Acest proces de perspectiva nu este, desigur, usor de intuit si nici nu pot fi facute predictii asupra duratei sale sau asupra dimensiunilor pe care el le va cunoaste in viitor. Un eminent autor francez, care a consacrat o cercetare dreptului comparat, observa in mod sugestiv ca 'nu trebuie sa uitam ca daca Tratatul de la Roma cheama la «o uniune din ce in ce mai stransa intre popoarele europene», Tratatul de la Maastricht consacra «respectul» datorat «istoriei», «culturii» si «traditiilor» - deci drepturilor - acestor popoare.'^[7]

In opinia profesorului francez, 'castigurile realizate prin infiintarea unei piete comune nu trebuie sa se obtina cu pretul dislocarii unor comunitati si a repunerii in cauza a sentimentului de identitate si de apartenenta al indivizilor, care este inevitabil subordonat reperelor simbolice care, inscrise intr-un cadru cultural semnificant, valideaza vietile'^[8]

Concluzia cercetarii sale, pe care o reproducem, este cat se poate de sugestiva, deoarece reda relatia ce va trebui sa existe in perspectiva intre compararea sistemelor de drept, integrarea juridica si faurirea unitatii politice europene: 'Dat fiind ca in orice regula de drept este ascunsa o cultura, actul comparatiei valoroase pretinde, intr-adevar, investirea si actualizarea virtualitatii semnificante a regulii. Comparatia drepturilor va fi CULTURALA sau nu va fi deloc'^[9]

De un incontestabil interes este si parerea exprimata de marele jurist roman Leontin-Jean Constantinesco: 'O ordine internationala justa si valabila devine conditia de existenta a unei umanitati care, datorita fortei de distrugere a mijloacelor pe care ea le-a inventat, s-a plasat in alternativa de a nimici sau de a ordona planeta. Cunoasterea popoarelor  prin dreptul lor devine un element al acestei ordini'^[10]