Izvoarele dreptului - Notiunea de izvor de drept. Clasificare, Prezentarea izvoarelor formale ale dreptului

Izvoarele dreptului

Notiunea de izvor de drept. Clasificare

Pentru ca norma juridica sa devina obligatorie, ea trebuie sa imbrace o anumita forma de exprimare.

Izvoarele dreptului sunt acele surse complexe, de natura directiva si subiectiva, individuala si sociala care duc la aparitia normelor juridice¹.

Izvoarele dreptului sunt modalitatile specifice de exprimare a continutului dreptului. Ele reprezinta formele, procedeele de exprimare ale normelor juridice, respectiv, actul normativ in care sunt cuprinse aceste norme.

Prin forma de exprimare a normelor juridice se intelege modalitatea de instituire sau de recunoastere de catre puterea de stat a normelor juridice in procesul de creare a dreptului.

Izvorul de drept este considerat a fi expresia creatiei in drept, el constituie originea, sursa, factorii de creare si determinare a dreptului.

Izvoarele dreptului se clasifica in mai multe categorii, in functie de anumite criterii:

a) Dupa criteriul raporturilor dintre continut si forma, izvoarele dreptului pot fi:

- izvoare materiale (reale, sociale) - reprezentate prin ideile materializate in normele juridice, prin constiinta juridica a societatii reflectata prin tehnica juridica;

- izvoarele formale (juridice) - reprezentate prin procedeul, forma specifica prin care se exprima izvorul material³, procedeul prin care aceste idei sunt materializate in reguli de conduita obligatorii.

b) Dupa criteriul sursei de cunoastere a dreptului, , izvoarele de drept pot fi:

- izvoare scrise (inscriptii, documente, acte normative etc.);

- izvoare nescrise (traditii orale, cutume, date arheologice

etc.).

c) Dupa criteriul sursei normative, distingem:

- izvoare directe (imediate, nemijlocite) - sunt actele normative (legi, decrete, hotarari etc.) elaborate nemijlocit de stat, avand forta juridica obligatorie;

- izvoarele indirecte (mediate, complexe) - sunt normele obisnuielnice (obiceiul juridic), actele organelor nestatale, actele si tratatele internationale⁴, care capata forta juridica numai dupa ce sunt recunoscute, sanctionate sau consacrate ca atare de catre autoritatea publica.

In functie de alte criterii, teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului distinge urmatoarele clasificari:

- izvoare oficiale (legile, actele normative subordonate legilor si jurisprudenta) si izvoare neoficiale (obiceiul juridic si doctrina);

- izvoare fundamentale ( Constitutia, tratatele internationale), izvoare generale (legi ordinare, coduri) si izvoare detaliatoare (decrete, ordonante, decizii);

- izvoare potentiale (ce exprima posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice, factorul potential fiind vointa sociala) si izvoare actuale (reprezentate de toate actele normative in vigoare);

- izvoare creatoare ( sunt legea, care emana de la puterea publica si cutuma creatie a colectivitatii, pentru ca ele creeaza norme juridice noi) si izvoare interpretative (sunt doctrina si jurisprudenta pentru ca ele nu creeaza norme noi, ci doar le interpreteaza pe cele existente).

Analiza izvoarelor dreptului, evidentiaza cele doua acceptiuni de baza ale notiunii de izvor de drept, respectiv, izvorul material si izvorul formal al dreptului.

Izvoarele materiale ale dreptului, denumite si izvoare reale, sunt considerate ca fiind un "dat" al dreptului, realitati ce determina actiunea legiuitorului, forte creatoare ale dreptului. Izvoarele materiale constituie geneza regulilor juridice, originea lor. In continutul izvoarelor materiale intra: factorii de configurare ai dreptului (naturali, social-politici si umani), dreptul natural⁵ si ratiunea umana, constiinta juridica, starea economica si izvoarele culturale (ideologice).

Aceste elemente determina si definesc continutul concret al dreptului pozitiv⁶, legiuitorul fiind obligat a le lua in considerare la elaborarea dreptului. Deoarece in aceste elemente constitutive ale izvoarelor de drept sunt concretizate nevoile reale ale vietii, ele se prezinta sub forma unor adevarate comandamente sociale.

Izvoarele formale ale dreptului reprezinta forma exterioara a normei de drept, sau forma de exprimare a normei juridice.

Studiul izvoarelor formale ale dreptului a preocupat si preocupa si in prezent gandirea juridica, data fiind atat importanta teoretica dar si incontestabilele virtuti practice ale acestora.

Dezvoltarea si evolutia istorica a dreptului demonstreaza pluralitatea izvoarelor dreptului in sistemul juridic al fiecarei tari. Aceasta pluralitate, diversitate de izvoare de drept este motivata pe de-o parte, de complexitatea si multitudinea relatiilor sociale supuse reglementarii juridice, iar pe de alta parte, de varietatea formelor si instrumentelor de organizare si guvernare a societatii, precum si de organizarea activitatii si competentei autoritatii publice.

Toate tipurile de drept au cunoscut in evolutia lor istorica o pluralitate de izvoare (acte normative, cutume, precedente judiciare, doctrina etc.)

Prezentarea izvoarelor formale ale dreptului

Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia istorica a fenomenului juridic sunt: obiceiul juridic (cutuma), jurisprudenta (practica judiciara) si precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ si actul normativ.

Aceste izvoare reprezinta formele prin care normele juridice sunt exprimate, atat sub aspect intern (al structurii interne a normei juridice - articole, alineate, paragrafe, parti, capitole etc.) cat si extern (prin ce se exprima reglementarea juridica - legi, decrete, hotarari de guvern etc.).

Aceste forme variate de exprimare a dreptului au existat in toate tipurile de drept, ponderea unora sau altora dintre aceste izvoare fiind diferita, in functie de timp si spatiu, dar si in functie de complexitatea relatiilor sociale ce au constituit obiectul lor de reglementare. De exemplu, inaintea revolutiilor burgheze, ponderea izvoarelor de drept o detinea obiceiul, iar dupa revolutii, actul normativ a capatat ponderea cea mai mare. Jurisprudenta si doctrina au fost recunoscute ca fiind izvoare de drept in diferite tari si perioade, avand un rol important in crearea unor norme juridice noi, concurand prin aceasta autoritatea legii.

2.1. Obiceiul juridic (cutuma)

Din punct de vedere istoric, obiceiul socotit ca cel mai important izvor formal al dreptului, constituie cel mai vechi izvor de drept, prima forma in care s-au exprimat normele juridice. El a constituit expresia unor necesitati legate de conservarea valorilor sociale, fiind rodul unei experiente de viata a unei comunitati, a repetarii unei practici indelungate in credinta ca se respecta o regula de drept.

In relatiile dintre ei oamenii aplica unele reguli care prin repetitie, duc la convingerea ca sunt utile si necesare devenind astfel, obiceiuri. Nu toate obiceiurile pe care le-a creat societatea au devenit insa, izvoare de drept.

Pentru ca un obicei din sistemul general al normelor sociale sa treaca in sistemul izvoarelor dreptului este nevoie ca el sa fi fost recunoscut (sanctionat) de organele legislative si incorporat intr-o norma oficiala sau, instanta de judecata sa-l valideze ca regula juridica la cererea partilor⁷.

Obiceiul reprezinta o practica sociala indelungata (inveterata consuetudo) ce are in continutul sau o adevarata bogatie sociologica.

Obiceiul sub forma de datini, traditii, practici religioase, a constituit principala modalitate de ordonare a relatiilor sociale in comuna primitiva, in conformitate cu interesele asigurarii existentei si securitatii colectivitatii.

Caracteristic in general, societatilor cu ritm lent de transformare, obiceiul apare ca o conventie tacita a membrilor societatii.

Desi legea castiga teren in detrimentul obiceiurilor, acestea continua sa existe si sa actioneze atat in dreptul public cat si in dreptul privat. In dreptul public obiceiul se pastreaza prin asa-numitele "traditii" constitutionale, parlamentare, republicane si monarhice, iar in dreptul privat, obiceiul actioneaza in special in materie civila si comerciala.

In tara noastra, cutumele geto-dace au constituit izvor de drept important pentru dreptul pozitiv, reglementand atat relatiile sociale interne cat si externe. In perioada democratiei militare, reglementarea acelor relatii era sub forma obiceiurilor nejuridice capatand forma normei juridice in perioada de formare a statului geto-dac⁸. Incepand cu secolul al VI-lea i.e.n., s-a accelerat procesul de transformare a obiceiurilor in norme juridice, in primul rand pentru ca, uniunile tribale aveau un caracter politico-juridic pronuntat.

In prezent, rolul cutumei este subsidiar, obiceiul juridic este invocat in Codul civil roman (in art.970, referitor la conventii), in Constitutie (in art.41, privitor la protectia proprietatii private), si in Codul familiei (privitor la statutul femeii casatorite).

In dreptul international public, alaturi de tratat, un izvor de drept important il constituie si cutuma internationala, considerata a fi o practica constanta a statelor, o expresie tacita a consimtamantului lor privind recunoasterea unei reguli drept regula de conduita obligatorie in relatiile dintre ele¹¹.

In dreptul penal, rolul cutumei este exclus pentru ca, cele doua principii, respectiv, principiul legalitatii pedepsei si principiul legalitatii incriminarii, presupun ca izvor de drept penal, legea scrisa.

Unele obiceiuri sunt consacrate de lege si recunoscute ca fiind necesare si utile existentei si dezvoltarii sale, altele sunt doar acceptate fara a fi consacrate, iar alte obiceiuri (numite obiceiuri condamnabile) care contravin legii sunt sanctionate de ea, fara a fi acceptate sau consacrate.

Inserarea obiceiului juridic in dreptul contemporan prezinta atat avantaje cat si dezavantaje. Ca avantaje se pot specifica, consacrarea de valori morale si spirituale ale popoarelor. Ca dezavantaje ale includerii obiceiului juridic in categoria izvoarelor de drept contemporane, mentionam: intretinerea discriminarilor nationale si rasiale, a intolerantei religioase, a arbitrariului datorita ambiguitatii interpretarii, nesincronizarea cu dinamica actelor normative, lipsa de certitudine oferita de dreptul scris etc. Obiceiul juridic fiind o componenta a traditiei normative, este considerat ca purtator al trasaturilor acesteia: conservatorism, rigiditate, lipsa de certitudine.

In majoritatea sistemelor de drept in care obiceiul este acceptat ca si izvor de drept, in raport cu legea are un rol subsidiar, secundar. Exista insa si exceptii, de exemplu, in doctrina Germaniei se sustine ca, cutuma are aceeasi forta juridica ca si legea, pe care poate sa o suplineasca, sa o completeze si chiar sa deroge de la ea.

2.2. Doctrina¹² (Stiinta juridica)

Doctrina juridica cuprinde totalitatea analizelor, comentariilor, opiniilor si interpretarilor facute de catre specialistii in drept cu privire la fenomenul juridic.

In prezent, doctrina exercita o influenta incontestabila asupra procesului de creare, interpretare, aplicare si adaptare a normelor juridice. Ea formuleaza principii, elaboreaza concepte si categorii juridice, sistematizeaza regulile si institutiile juridice. Cursurile, tratatele, studiile de drept comparat, articolele specialistilor in drept, constituie fundamentul pregatirii juridice a practicienilor dreptului, a caror activitate practica va fi puternic influentata de interpretarile si solutiile date de acestia.

Doctrina este considerata ca fiind un izvor de drept indirect, interpretativ, cu rol in studierea legii, interpretarea si chiar criticarea ei, drept pentru care, ea poate sa propuna prin studii de drept comparat, norme si solutii noi adaptate cerintelor societatii prezente. Desi are un rol important in cunoasterea fenomenului juridic, a relatiilor sociale supuse reglementarii juridice, in interpretarea si aplicarea corecta a normelor juridice, in perfectionarea si dezvoltarea dreptului, doctrina nu mai poate fi considerata in prezent ca fiind un izvor de drept direct, formal.

2.3.Jurisprudenta (Practica judiciara) si precedentul judiciar

Jurisprudenta  - este alcatuita din totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele, prin care s-au interpretat sau aplicat normele juridice la diferite situatii concrete.

Jurisprudenta este un izvor de drept formal ce include experienta practica a organelor judecatoresti ce aplica dreptul pozitiv si caruia ii probeaza si legitimeaza valabilitatea. Jurisprudenta este rezultatul interpretarii si aplicarii dreptului, realizata de organul judiciar asupra vointei legiuitorului care a redactat norma de drept.

De cele mai multe ori, instantele de judecata ajung la solutii unitare in interpretarea si aplicarea unor norme juridice. In cazul existentei conflictelor dintre instantele inferioare, Curtea Suprema de Justitie impune acestora o anumita interpretare, prin pronuntarea unor solutii constante si unitare (decizii ale Plenului Curtii Supreme de Justitie). Astfel de solutii sunt invocate uneori ca precedente judiciare in activitatea judecatoreasca. Aceste decizii insa, nu completeaza, nu dezvolta legea si nici nu creeaza norme noi de drept, ci doar explica sensul real al unei norme juridice (il interpreteaza). Ele nu sunt izvor de drept si nu au caracter obligatoriu pentru judecatori, dar pot fi avute in vedere de catre instantele de judecata, date fiind, prestigiul si pozitia organului de la care emana. Acest lucru s-ar motiva prin faptul ca, deciziile instantelor superioare sunt urmate in general de catre instantele inferioare pentru a nu-si expune deciziile ce le pronunta, desfiintarii de catre acestea, ca urmare a exercitarii cailor de atac de catre parti.

Jurisprudenta sau practica judiciara nu a avut acelasi rol in toate sistemele de drept.

In antichitate si feudalism (la fel ca si cutuma), jurisprudenta a constituit un izvor de drept important, care s-a diminuat apoi in epoca moderna in tarile europene, odata cu cresterea ponderii actelor normative.

In dreptul roman, jurisprudenta a fost un izvor de drept important, ce a constituit fundamentul evolutiei acestuia. Solutiile, hotararile pretorilor au devenit obligatorii pentru toti magistratii formand dreptul pretorian, considerat a fi sursa importanta pentru instituirea de norme si institutii juridice.

Dreptul romanesc contemporan, nu acorda practicii judiciare calitatea de izvor de drept, pentru ca, potrivit principiului separatiei puterilor in stat si al legalitatii, puterea judecatoreasca nu este competenta sa legifereze (sa creeze legea) ci doar sa aplice legea care este edictata de Parlament (ca putere legislativa in stat). De altfel, Codul civil roman in art.4. prevede expres interdictia ca judecatorul sa creeze norme juridice cu caracter general prin hotararea pe care o pronunta. Exista insa situatii in practica judiciara pentru a caror solutionare nu exista prevederi normative sau chiar daca exista nu sunt suficiente sau destul de clare, dar pe care judecatorul este obligat sa le rezolve conform principiilor de drept specifice si constiintei sale juridice¹⁵ (in caz contrar va fi vinovat de denegare de dreptate, conform art.3. din Codul civil).

Hotararea pronuntata de judecator intr-o cauza are forta obligatorie numai fata de cauza pentru care s-a dat (numai pentru speta respectiva) nu si pentru alte cauze similare. In practica judiciara nu se creeaza norme juridice noi ci numai se interpreteaza sau se completeaza normele juridice existente.

Practica organelor judiciare¹⁶ prezinta insa o importanta deosebita intr-un stat de drept, chiar si ca izvor subsidiar de drept, ea fiind deosebit de valoroasa in procesul rezolvarii multiplelor probleme social-economice si politice.

Desi nu primeste in dreptul contemporan romanesc considerarea de izvor de drept totusi, activitatea judiciara a Curtii Constitutionale de exemplu, poate impune respectarea Constitutiei chiar si legiuitorului, prin declararea neconstitutionalitatii oricarui act emis de catre acesta. Deci, prin competenta sa, Curtea Constitutionala instituie o jurisprudenta ce poate nesocoti vointa legiuitorului, jurisprudenta din care rezulta decizii importante care pot sa confirme sau sa infirme in mod nemijlocit, normele juridice adoptate de forul legislativ. De asemenea, deciziile pronuntate de Curtea Suprema de Justitie in solutionarea recursurilor in interesul legii, la sesizarea Procurorului General, sunt general-obligatorii, ca si legea, pentru toate instantele.

2.4. Contractul normativ

Definitia contractului este data de Codul civil in art.942. in care se precizeaza ca: "Contractul este acordul intre doua sau mai multe persoane, spre a constitui sau stinge intre dansii un raport juridic" .

Contractul,

ca act juridic civil naste drepturi si obligatii pentru parti (respectiv, naste, modifica sau stinge raporturi juridice concrete) producand efecte juridice doar in sarcina partilor. El nu e  considerat in doctrina ca fiind izvor de drept.

Cand insa contractul contine reguli de conduita cu aplicabilitate larga, (adica reguli cu caracter general impersonal si repetabil) pentru a orienta comportamentul partilor, el are valoarea de act normativ (contract normativ) si este izvor al dreptului pozitiv.

In literatura juridica de specialitate se considera ca, contractul normativ este izvor de drept, in dreptul constitutional, in dreptul international public si in dreptul muncii si securitatii sociale.

In domeniul constitutional, contractele normative sunt izvoare de drept, in materia organizarii si functionarii structurii federative a statelor (deci, in cazul formarii federatiilor si confederatiilor de state), ele fiind acte prin care se stabilesc regulile si principiile convenite de statele membre in vederea existentei lor federative (asociate), acte ce devin odata cu crearea statelor federale, adevarate constitutii ale acestora.

Contractul normativ este un izvor important al dreptului muncii si securitatii sociale, unde apare sub forma de contract colectiv de munca, incheiat prin negocieri intre angajator si sindicate, sau sub forma de statute si regulamente de ordine interioara. El cuprinde clauze cu caracter economic si social si sta la baza incheierii contractelor individuale de munca ale salariatilor cu angajatorul. Contractul colectiv de munca prevede conditiile generale ale organizarii procesului muncii, reglementeaza relatiile dintre cele doua categorii de subiecte ale raportului juridic de munca, stabileste drepturi si obligatii a caror neindeplinire este considerata incalcare de lege si atrage dupa sine raspunderea juridica¹⁹.

Contractul colectiv de munca este considerat in doctrina²⁰ ca fiind o norma conventionala ce s-a negociat intre parti, o modalitate de reglementare a relatiei sociale de munca, avand putere de lege in sfera sa de aplicare.

2.5. Legea

Conceptul de lege poate fi utilizat cu doua sensuri. In sens larg (lato sensu), legea reprezinta orice act normativ juridic emis de un organ de stat competent, conform unei proceduri prestabilite. Actele normative cuprind toate formele sub care sunt experimentate normele juridice edictate de organele statului: legi, decrete, hotarari si ordonante ale guvernului, ordine si regulamente ministeriale etc.

In sens strict (stricto sensu), prin lege se intelege numai acel act normativ care este elaborat de catre puterea legislativa (Parlament), dupa o procedura speciala prestabilita.

Actele normative au o pozitie predominanta in sistemul izvoarelor dreptului (in sistemele de drept moderne), sunt izvoare de drept precise. Ca izvoare de drept create de organele publice investite cu competente normative (Parlament, Guvern, Presedintie, organe administrative locale etc.), actele normative cuprind norme general-obligatorii, fiind izvoare de drept importante prin particularitatile pe care le reprezinta. Astfel, actele normative reflecta schimbarile rapide si dinamice ale transformarilor sociale, pe de-o parte, iar pe de alta parte, prin forma scrisa pe care o imbraca, prin caracterul general, precis, dar si constant, precum si prin mijloacele statale specifice de publicitate, constituie garantii de certitudine in raport de alte izvoare de drept.

Locul central in sistemul actelor normative il ocupa legea, ca emanatie directa a autoritatii statului (a puterii legislative), ca act constient elaborat de organul puterii legiuitoare care exprima vointa si interesele alegatorilor. Toate celelalte acte normative se subordoneaza legii, ele fiind elaborate in vederea executarii legilor.

2.5.1. Trasaturile legii

Legea prezinta unele trasaturi specifice, prin care se distinge de celelalte acte normative, cum ar fi:

- legea este emisa de puterea legiuitoare;

- legea reprezinta principalul izvor de drept;

- legea este un izvor de drept oficial;

- legea are intotdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor executive pot avea atat caracter normativ cat si individual);

- legea se adopta dupa legi procedurale (ce provin de la organul legiuitor);

- legea este revolutionara in raport cu alte izvoare de drept (ea poate modifica unele situatii de drept pozitiv, poate modifica sau desfiinta alte acte normative) care sunt conservatoare;

- legea este scrisa si se poate constata usor;

- legea confera legalitate structurii etatice, formei de guvernamant, regimului politic, drepturilor si libertatilor persoanelor etc.;

- legea este cel mai de seama instrument de realizare a dreptului;

- legea este generala, obligatorie tipica, impersonala si permanenta.

2.5.2. Clasificarea legilor

In functie de anumite criterii, clasificarea legilor se face astfel:

a) Dupa forta lor juridica, legile sunt:

- legi fundamentale sau constitutionale - Constitutia si legile constitutionale reprezinta baza juridica a intregii vieti de stat avand forta juridica superioara. Legile constitutionale sunt cele prin care se revizuieste Constitutia;

- legi organice - ocupa locul secund in ierarhia legilor, ele reprezinta o prelungire a materiilor constitutionale si intervin in domenii de activitate foarte importante, care sunt expres prevazute de lege²²;

- legi ordinare - codurile si legile speciale - cuprind norme juridice ale unei ramuri de drept sau domeniu de activitate. Ele pot interveni in orice domeniu al relatiilor sociale, cu exceptia celor ce sunt rezervate legilor constitutionale si organice²³.

b) Dupa sfera de cuprindere a relatiilor sociale reglementate, legile pot fi:

- legi generale - contin dispozitii comune pentru o categorie larga de relatii sociale (codurile). Legea generala este numita dreptul comun;

- legi speciale - se aplica pentru disciplinarea, reglementarea unei situatii particulare fata de reglementarile legii comune. In caz de concurs cu legea generala se aplica principiul "lex speciali derogat generali";

- legi exceptionale - se emit in situatii deosebite (cum ar fi: starea de necesitate, starea de razboi etc.);

c) Dupa criteriul continutului lor, legile se diferentiaza in:

- legile materiale - ce reglementeaza activitatea subiectelor de drept (persoane fizice si juridice) si raporturile dintre ele;

- legi procedurale - ce stabilesc forma de desfasurare a unei activitati publice sau private, precum si forma de emitere a actelor juridice si de sanctionare a celor ce incalca legea materiala. Ele cuprind norme de organizare judecatoreasca, norme de competenta si norme de procedura propriu-zisa.

d) Dupa criteriul reglementarii juridice, exista: legi cu caracter civil, penal, administrativ, financiar etc.

In ierarhia lor, legile sunt situate dupa criteriul autoritatii lor juridice (al fortei juridice), dupa care legile se clasifica in legi fundamentale si legi ordinare.

Constitutia Romaniei prevede in art.72 ca: "Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare".

Dupa importanta si dupa notele fundamentale, in cadrul legilor se remarca legile constitutionale (Constitutia, legile electorale etc.) care reglementeaza cele mai vitale relatii sociale, fiind baza juridica a intregii vieti de stat.

Constitutia - dispune de forta juridica superioara fata de orice act normativ, datorita continutului reglementarilor sale si procedurii speciale de elaborare si de adoptare. Ea consta intr-un sistem inchegat de norme juridice cu forta juridica superioara, ce consacra si oglindesc structurile economice si formele proprietatii, organizarea de stat, drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale omului.

Constitutia fixeaza cadrul general al ordinii de drept si concretizeaza in cel mai inalt grad ideea de justitie si dreptate in societatea organizata. Toate celelalte acte normative sunt elaborate pe baza si in aplicarea Constitutiei si trebuie sa se conformeze spiritului si literei acesteia.

Constitutia este cea mai importanta lege in stat, fiind denumita pentru acest considerent si Legea fundamentala.

Legile organice - detin un loc secund in ierarhia legilor, au o forta juridica inferioara Constitutiei si legilor constitutionale, dar superioara celorlalte izvoare de drept datorita importantei obiectului lor de reglementare juridica. Legile organice sunt considerate o prelungire a normelor constitutionale, pentru ca intervin in domeniile de activitate expres prevazute de Constitutie ca fiind foarte importante. Aceste legi sunt situate la un nivel intermediar intre Constitutie si legile ordinare.

Legile ordinare reglementeaza orice domeniu al relatiilor sociale, cu exceptia celor rezervate legilor constitutionale si organice. Pentru aceste considerente, se impune conformitatea legilor ordinare cu cele organice, in caz contrar, ar putea fi declarate neconstitutionale.

Initiativa legislativa pentru aceste legi apartine Parlamentului, Guvernului si chiar cetatenilor. Legile ordinare cuprind norme juridice ce reglementeaza raporturi sociale foarte diverse. In categoria acestor legi se remarca codurile considerate legi de sinteza (Codul civil, Codul penal, Codul silvic, Coduri de procedura, etc.) si legile speciale.

Legile ordinare se adopta de fiecare camera, potrivit regulei majoritatii relative sau in sedinta comuna a ambelor Camere, daca, prin procedura de mediere nu s-a ajuns la un acord.

Decretele legi - sunt adoptate de anumite organe executive, in situatii exceptionale, cand organul legiuitor nu functioneaza in conditii normale. Desi, nu emana de la organul legislativ, ele au putere de lege.