Actul juridic civil

ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definitia si clasificarea actelor juridice civile

1.1. Definitia actului juridic civil

Prin act juridic civil se intelege manifestarea de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a naste, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Trebuie subliniat ca termenul "act" poate avea doua intelesuri. Primul sens este acela care se desprinde din definitia de mai sus, deci de ope­ra­tiune juridica. Pentru acest sens, se utilizeaza si formula negotium iuris sau, mai simplu, cuvantul negotium. Insa, atat in legislatie, cat si in doctrina sau in jurisprudenta, prin "act" (uneori chiar prin sintagma "act juridic") se desemneaza si inscrisul constatator al manifes­tarii de vointa, adica suportul material care consemneaza sau reda ope­ra­tiunea juridica. Pentru acest al doilea sens, se foloseste si expresia instru­men­tum proba­tionis sau, mai simplu, cuvantul instrumentum. Intr-o exprimare rigu­ros exacta, pentru cel de al doilea sens ar trebui sa se foloseasca termenul de inscris.

1.2. Clasificarea actelor juridice civile

a) Acte juridice unilaterale, bilaterale si multilaterale

In functie de numarul partilor, actele juridice civile se clasifica in unilaterale, bilaterale si multilaterale.

Actul juridic unilateral este rezultatul vointei unei singure parti.

Categoria actelor juridice civile unilaterale include: testamentul, acceptarea mostenirii, renun­tarea la mostenire, denuntarea unui contract de catre una din parti (in masura in care legea permite aceasta ori partile au stipulat in contract posibilitatea denuntarii unilaterale), oferta de a contracta, promisiunea publica de recompensa, oferta de purga, ratificarea unui act juridic incheiat in lipsa ori cu depasirea imputernicirii de a reprezenta, confirmarea unui act juridic anulabil, marturisirea etc.

Actul juridic bilateral reprezinta vointa concordanta (acordul de vointa) a doua parti. Sunt acte juridice bilaterale: contractul de vanzare-cumpa­rare, contractul de schimb, contractul de donatie, contractul de locatiune, con­trac­tul de mandat etc.

Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de vointa a trei sau mai multe parti. Sunt asemenea acte: contractul de societate civila, daca a fost incheiat de cel putin trei asociati; conventia de imparteala atunci cand sunt trei sau mai multi copartasi; contractul de tranzactie incheiat de cel putin trei parti.

In ceea ce priveste criteriul acestei clasificari, subliniem ca nu trebuie pus semnul egalitatii intre notiunile de parte a actului juridic civil si de persoana, intrucat o parte poate sa fie formata si din doua sau mai multe persoane. Spre exemplu, daca doi coproprietari fac o oferta de vanzare, suntem in prezenta unui act juridic unilateral, deoa­rece, desi este vorba de doua persoane, ele formeaza o singura parte (ofer­tantul).

Atragem atentia ca nu trebuie confundata clasificarea actelor juridice civile in unilaterale si bilaterale cu clasificarea contractelor civile in contracte unilaterale si contracte bilaterale. Clasificarea actelor juridice in unilaterale si bilaterale se face dupa criteriul numarului partilor, pe cand clasificarea contractelor in unilaterale si bilaterale se face dupa criteriul continutului lor. Toate contractele, deci si contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, in schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, deoa­rece nu sunt consecinta unui acord de vointa, ci sunt rezultatul manifestarii unilaterale de vointa.

Contractul unilateral este acel contract care da nastere la obligatii numai pentru una dintre parti, cealalta parte avand numai calitatea de creditor, cum este cazul: contractului de donatie, al contractului de imprumut de folosinta (comodat), al contractului de imprumut de consumatie (mutuum), chiar si atunci cand ar fi cu dobanda (intrucat atat obligatia de restituire, cat si obligatia de plata a dobanzilor revin imprumutatului), al depozitului cu titlu gratuit (neremunerat), al promisiunii unilaterale de vanzare sau de cumparare (afara de situatia cand beneficiarul promisiunii, in schimbul dreptului de optiune ce i se confera, se obliga la plata unei sume de bani) etc.

Contractul bilateral, numit si contract sinalagmatic, se caracterizeaza prin reciprocitatea obligatiilor ce revin partilor si prin interdependenta obligatiilor reciproce, deci fiecare parte are atat calitatea de creditor, cat si calitatea de debitor, cum este cazul in: contractul de vanzare-cumparare, contractul de antrepriza, contractul de schimb, contractul de locatiune, contractul de inchiriere a suprafetelor locative, contractul de arendare, contractul de depozit cu titlu oneros, contractul de intretinere, contractul de tranzactie, promisiunea bilaterala de vanzare-cumparare, contractul de concesiune etc.

b) Acte juridice cu titlu oneros si acte juridice cu titlu gratuit

Dupa scopul urmarit la incheierea lor, deosebim actele juridice civile cu titlu oneros si actele juridice civile cu titlu gratuit.

Actul juridic cu titlu oneros este acela in care, in schimbul folosului patri­monial pro cu­rat de o parte celeilalte parti, se urmareste obtinerea altui folos pa­tri­monial. Spre exem­­plu, in contractul de vanzare-cumparare, vanzatorul ur­mareste sa obtina pretul in schimbul bunului, iar cumparatorul urmareste sa obtina bunul in schimbul pretului.

Actul juridic cu titlu gratuit este acela in care se procura un folos patrimonial fara a se urmari obtinerea altui folos patrimonial in schimb. Ca exemple de acte juridice civile cu titlu gratuit citam: donatia, comodatul (imprumutul de folo­sin­ta), impru­mu­tul de consumatie fara dobanda, mandatul gratuit, depozitul neremu­nerat, contractul de voluntariat, legatul.

La randul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifica in acte comutative si acte aleatorii.

Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros in care partile cunosc sau pot sa cunoasca, din chiar momentul incheierii lor, existenta si intinderea obliga­tiilor ce le revin. Sunt comutative, spre exemplu, contractul de vanzare-cumpara­re, contractul de locatiune, contractul de antrepriza etc.

Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros in care partile au in vedere posibilitatea unui castig si riscul unei pierderi, datorita unei imprejurari viitoare si incerte, de care depinde intinderea sau chiar existenta obligatiilor lor.

Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la randul lor, in acte dezinteresate si liberalitati.

Actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispu­natorul procura un avantaj patrimonial cuiva fara sa isi micsoreze patri­mo­niul. Sunt acte dezinteresate: mandatul gratuit, comodatul, depozitul neremunerat etc.

Liberalitatile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunatorul isi micsoreaza patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului. Sunt liberalitati: legatul, contractul de donatie, mecenatul.

c) Acte juridice constitutive, acte juridice translative si acte juridice declarative

Clasificarea actelor juridice civile in constitutive, translative si declarative se face dupa criteriul efectului lor.

Actul juridic constitutiv este acela care da nastere unui drept subiectiv civil ce nu a existat anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive mentionam: instituirea unui uzufruct, conventia prin care se instituie un drept de gaj sau o garantie reala mobiliara, conventia de ipoteca etc.

Actul juridic translativ este acela care are ca efect stramutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane in patrimoniul altei persoane. Sunt translative, de exemplu: contractul de vanzare-cumparare, donatia, cesiunea de creanta etc.

Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent. Fac parte din aceasta categorie: conventia de partaj (de imparteala), actul confirmativ, tranzactia.

d) Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare si acte juridice de dispozitie

In raport de importanta lor, actele juridice civile pot fi: de conservare, de adminis­trare si de dispozitie.

Actul juridic de conservare este acela prin care se urmareste preintampinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este intotdeauna un act avantajos pentru autorul sau, deoarece presupune cheltuieli de o valoare mult mai mica decat valoarea dreptului ce se tinde a fi salvat.

Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmareste sa se realizeze o normala punere in valoare a unui bun sau patrimoniu. In lega­tura cu aceste acte, trebuie facuta distinctia intre actul de administrare a unui bun singular (ut singuli) si actul de administrare a unui patrimoniu. Primul are semni­ficatia de act de punere in valoare a unui bun, fara sa se ajunga la instrainarea lui. Cel de al doilea include insa si acte care, raportate la un anumit bun, reprezinta acte de instrainare, dar, raportate la un patrimoniu, reprezinta masuri de normala folosire, exploatare, valorificare a patrimoniului respectiv.

Actul juridic de dispozitie este acela care are ca rezultat iesirea din patri­moniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse in aceasta cate­gorie: vanzarea, donatia, renuntarea la un drept, constituirea dreptu­lui de uzufruct, de superficie, constituirea unei ipoteci, a unui gaj sau a unei garantii reale mobiliare (care reprezinta, totodata, grevarea unui bun cu sarcini reale) etc.

e) Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) si acte juridice reale

In functie de modul de formare, acte juridice civile se impart in consensuale, solemne (formale) si reale.

Actul juridic consensual este acel act juridic care ia nastere in mod valabil prin simpla ma­nifestare de vointa a partii sau a partilor, neinsotita de nici un fel de forma. Chiar daca partile inteleg sa insoteasca manifestarea de vointa de redactarea unui inscris care sa o consemneze, ele o fac nu pentru validitatea actului, ci pentru a-si asi­gura un mijloc de proba privind incheierea si continutul acestuia. Trebuie sub­li­niat ca, din punctul de vedere al formei in care se incheie actele juridice, actul juridic con­sensual reprezinta regula, vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului.

Actul juridic solemn (denumit si formal) este acel act juridic pentru formarea caruia simpla manifestare de vointa nu este suficienta, ci aceasta trebuie sa imbrace o anumita forma prescrisa de lege. Aceasta forma (de regula, forma autentica) repre­zin­ta o conditie pentru insasi valabilitatea actului juridic respectiv. Se obis­nuieste sa se spuna ca forma este ceruta ad validitatem sau ad solemnitatem. Sunt acte juridice solemne: testamentul, donatia, contractul de ipoteca etc.

Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decat daca manifes­tarea de vointa este insotita de remiterea (predarea) bunului. Deci, actele juridice reale nu iau nastere in mod valabil decat din momentul predarii (remiterii materiale) a bunului. Intelegerea prealabila predarii poate fi considerata ca avand valoarea unei simple promisiuni (unilaterale sau, dupa caz, bilaterale) de a incheia actul juridic real, dar nu se confunda cu acesta din urma. Fac parte din categoria actelor juridice reale: imprumutul, atat cel de folosinta (comodatul), cat si cel de consumatie (mutuum), depozitul, darul manual, gajul cu deposedare etc.

f) Acte juridice pure si simple si acte juridice afectate de modalitati

Dupa legatura lor cu modalitatile (termen, conditie, sarcina), deosebim acte juridice civile pure si simple si acte juridice civile afectate de modalitati.

Actul juridic pur si simplu este acela care nu cuprinde o modalitate. De altfel, unele acte juridice sunt incompatibile cu modalitatile, spre exemplu, actul de optiune succesorala (acceptarea sau renuntarea la o mostenire), recunoasterea filiatiei, casatoria, adoptia etc.

Actul juridic afectat de modalitati este acela care cuprinde o modalitate, adica un termen, o conditie sau o sarcina. Unele acte juridice civile sunt esentialmente acte afectate de modalitati, de exemplu, contractul de imprumut, contractul de renta viagera, contractul de intretinere, contractul de donatie cu sarcina, contractul de asi­gurare etc.

Tinand cont de cele mentionate mai sus, poate rezulta si o alta clasificare a actelor juridice in functie de criteriul legaturii lor cu modalitatile si anume:

- acte juridice incompatibile cu modalitatile;

- acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalitati;

- acte juridice inseparabile de modalitati.

Interesul acestei clasificari se manifesta in ceea ce priveste valabilitatea actelor juridice (de exemplu, in cazul actelor juridice de a caror esenta este existenta unei modalitati, lipsa acesteia conduce la ineficacitatea actului), precum si producerea efectelor actelor juridice.

g) Acte juridice principale si acte juridice accesorii

Dupa raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi principale sau accesorii.

Actul juridic principal este acel act care are o existenta de sine statatoare, regimul sau juridic nedepinzand de cel al altui act juridic. In circuitul civil, cele mai multe acte juridice sunt acte principale.

Actul juridic accesoriu nu are o existenta de sine statatoare, soarta sa juridica depinzand de soarta altui act juridic, principal. Sunt acte juridice civile accesorii: clauza penala, fidejusiunea, arvuna, contractul de gaj, contractul de constituire a unei garantii reale mobiliare, conventia de ipoteca etc. Actul juridic accesoriu poate fi incheiat in acelasi timp cu actul juridic principal, dar si intr-un moment diferit; de asemenea, el poate fi un act separat, dar poate fi inclus si in actul principal, sub forma unor clauze.

Importanta acestei clasificari consta in aceea ca, pe cand validitatea actului juridic principal si mentinerea lui se examineaza numai in functie de propriile elemente, independent de alte acte juridice, validitatea si eficacitatea actului juri­dic accesoriu se apreciaza nu numai in raport de propriile elemente, ci si in functie de validitatea si eficacitatea actului juridic principal; soarta actului juri­dic accesoriu urmeaza soarta actului juridic principal - accesorium sequitur prin­cipale. Desfiin­tarea sau incetarea, din orice cauza, a actului juridic principal atrage si desfiintarea sau incetarea actului juridic accesoriu.

h) Acte juridice numite si acte juridice nenumite

Dupa reglementarea si denumirea lor legala, actele juridice civile se clasifica in acte juridice numite (tipice) si acte juridice nenumite (atipice).

Prin act juridic civil numit (tipic) se intelege acel act care are o denumire stabilita de legea civila, precum si o reglementare proprie.

Prin act juridic civil nenumit (atipic) se intelege acel act care nu se bucura de o denumire legala si de o reglementare proprie. Aceste acte juridice dau expresie principiului libertatii actelor juridice, de care ne vom ocupa atunci cand vom analiza principiile vointei juridice. De exemplu, contractul de intretinere, nefiind reglementat de legislatia noastra, este un contract nenumit.

Este insa de retinut ca in categoria contractelor nenumite nu se includ si contractele complexe, adica acele contracte care reunesc elementele a doua sau mai multe contracte numite (de exemplu, contractul hotelier, ce reuneste elementele contractului de locatiune, in privinta camerei inchiriate, precum si ale contractului de depozit, in privinta lucrurilor calatorului aduse in hotel). Pentru asemenea contracte, in masura in care nu ar exista o reglementare speciala, se vor aplica normele prevazute de lege pentru elementele (contractele) componente.

Pentru actele juridice numite, nu este necesar ca partile sa prevada intotdeauna intregul continut al lor, ci, in masura in care nu au derogat de la dispozitiile legale ce reglementeaza actul juridic incheiat (sau nu puteau sa deroge), acestea se vor aplica in mod automat si complet. Simpla calificare a actului juridic (incadrarea lui intr-un anumit tip de act juridic numit) este suficienta pentru cunoasterea regimului sau juridic. In schimb, in cazul actelor juridice nenumite, se vor aplica regulile stabilite de parti, iar pentru aspectele la care partile nu s-au referit in mod expres isi vor gasi aplicare regulile generale care carmuiesc materia obligatiilor, iar nu cele care guverneaza actul juridic numit cu care se aseamana cel mai mult actul nenumit incheiat de parti.

Mentionam ca este posibil ca un act juridic nenumit sa devina un act juridic numit, in masura in care se adopta o reglementare corespunzatoare. Spre exem­plu: dupa adop­tarea Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, contractul de spon­sorizare, dintr-un contract nenumit, a devenit un contract numit; ca urmare a emi­terii Ordonantelor nr. 51/1997 si nr. 52/1997, contractul de leasing si con­trac­tul de franciza au devenit acte juridice numite etc.

i) Acte juridice cu executare dintr-o data si acte juridice cu executare succesiva

Aceasta clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor juridice civile.

Actul juridic civil cu executare dintr-o data (uno ictu) este acel act a carui executare presupune o singura prestatie din partea debitorului. El se mai numeste si act cu executare instantanee.

Actul juridic civil cu executare succesiva este acel act a carui executare pre­su­pune mai multe prestatii esalonate in timp. Pot fi incluse in aceasta categorie: contractul de locatiune, contractul de arendare, contractul de inchiriere a suprafetelor locative, contractul de societate civila etc.

2. Conditiile de fond ale actului juridic civil

2.1. Capacitatea de a incheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a incheia actul juridic civil se intelege aptitudinea su­biec­tului de drept civil de a deveni titular de drepturi si obligatii civile prin incheierea actelor juridice civile.

Capacitatea de a incheia acte juridice civile este o conditie de fond, esentiala, de validitate si generala a actului juridic civil.

Capacitatea de a incheia actul juridic civil este numai o parte a capacitatii civile, reunind, in structura sa, o parte din capacitatea de folosinta a persoanei fizice sau juridice, precum si capacitatea de exercitiu a acesteia.

In aceasta materie, regula sau principiul este capacitatea de a incheia acte juridice civile, incapacitatea constituind exceptia.

In legatura cu regula capacitatii de a incheia acte juridice civile, se impun doua precizari.

In primul rand, sub aspectul corelatiei dintre capacitate si discernamant, este de retinut ca, in timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discerna­mantul este o stare de fapt (de facto), care se apreciaza de la persoana la persoana, in raport de aptitudinea si puterea psiho-intelectiva ale acesteia; capacitatea izvoraste numai din lege, pe cand discernamantul este de natura psihologica. In consecinta, discerna­mantul poate exista, izolat, chiar la o persoana incapabila, dupa cum o persoana capabila se poate gasi intr-o situatie in care, vremelnic, sa nu aiba discernamant.

In al doilea rand, pentru persoanele juridice, regula capacitatii de a incheia acte juridice civile este subordonata principiului specialitatii capacitatii de folosinta

Nerespectarea incapacitatii de a incheia actul juridic civil atrage sanctiunea nulitatii actului juridic respectiv. Cat priveste felul nulitatii (absoluta sau rela­tiva), vom retine urmatoarele: in cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absoluta daca s-a nesocotit o incapacitate de folosinta impusa pentru ocrotirea unui interes obstesc, insa va interveni  nulitatea relativa daca actul juridic a fost incheiat cu incalcarea unei incapacitati de folosinta instituita pentru ocrotirea unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exercitiu; in cazul persoanelor juridice, lipsa capacitatii de folosinta si nerespectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta atrag sanctiunea nuli­tatii absolute a actului juridic respectiv, iar nerespectarea regulilor privind capa­ci­tatea de exercitiu atrage nulitatea relativa.

2.2. Consimtamantul

a) Precizari introductive

Prin consimtamant se intelege exteriorizarea hotararii de a incheia un act juridic civil.

Consimtamantul este o conditie de fond, esentiala, de validitate si generala a actului ju­ridic civil.

Consimtamantul si cauza (scopul) alcatuiesc vointa juridica. Aceasta este guvernata de doua principii: principiul libertatii actelor juridice civile (numit si principiul autonomiei de vointa); principiul prioritatii vointei reale (numit si principiul vointei interne).

Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte, cumulativ:

- sa provina de la o persoana cu discernamant;

- sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;

- sa fie exteriorizat;

- sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant.

Viciile de consimtamant sunt: eroarea; dolul (viclenia); violenta; leziunea.

b) Eroarea

Prin eroare se intelege falsa reprezentare a unor imprejurari la incheierea unui act juridic.

In functie de consecintele care intervin (sau dupa gravitatea ei), eroarea este de trei feluri: eroare obstacol; eroare grava; eroare indiferenta.

In cazul erorii obstacol, falsa reprezentare cade fie asupra naturii actului juridic ce se incheie (error in negotium), in sensul ca o parte crede ca incheie un anumit act juridic, iar cealalta parte crede ca incheie un alt act juridic (de exemplu, o parte crede ca incheie un contract de locatiune, iar cealalta parte crede ca incheie un contract de vanzare-cumparare), fie asupra identitatii fizice a obiectului (error in corpore), in sensul ca una dintre parti crede ca trateaza cu privire la un anumit bun, iar cealalta parte are in vedere un alt bun (de exemplu, o parte vrea sa vanda un imobil din provincie, iar cealalta parte accepta crezand ca este vorba de un imobil situat in Bucuresti).

Se observa ca eroarea obstacol este mai mult decat un viciu de consimtamant, deoarece, practic, partea nu si-a dat consimtamantul pentru incheierea actului juri­dic in cauza, or, viciul de consimtamant presupune totusi un consimtamant exprimat. Tocmai datorita faptului ca eroarea obstacol echivaleaza cu lipsa consimtamantului, sanctiunea care intervine in cazul erorii obstacol, in ambele sale forme, este nulitatea absoluta a actului juridic, deoarece aceasta este sanctiunea lipsei totale a consimtamantului.

Eroarea grava, numita si eroare-viciu de consimtamant, presupune ca falsa reprezentare cade fie asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam), fie asupra persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic, insa numai daca actul juridic s-a incheiat in considerarea unei anumite persoane (error in personam).

Eroarea grava (eroarea-viciu de consimtamant) atrage nulitatea relativa a actului juridic respectiv. Trebuie retinut ca atunci cand falsa reprezentare cade asupra valorii eco­no­mice a contraprestatiei, este vorba de o eroare lezionara, care insa nu este su­pusa regulilor de la eroarea grava (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimtamant, ceea ce inseamna ca majorul nu va putea obtine anularea actului juridic astfel incheiat.

Eroarea indiferenta este falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin importante la incheierea actului juridic, neafectand insasi valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra starii civile a cumparatorului, eroarea asupra solva­bilitatii cocontractantului, eroarea asupra calitatilor nesubstantiale ale obiectului actului juridic etc.). Tocmai de aceea, uneori, o asemenea eroare este denumita eroare fara efecte asupra validitatii actului juridic sau chiar eroare usoara .

Eroarea indiferenta poate atrage cel mult o diminuare valorica a presta­tiei, insa poate sa ramana chiar si fara vreo consecinta juridica.

In functie de natura realitatii fals reprezentata, eroarea este de doua feluri: eroare de fapt; eroare de drept. Eroarea de fapt consta in falsa reprezentare a unei stari sau situatii faptice la incheierea actului juridic civil. Eroarea de drept este falsa reprezentare la incheierea actului juridic a existentei sau continutului unei norme juridice.

Pentru ca falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic sa fie viciu de consimtamant, trebuie intrunite cumulativ doua cerinte (conditii): elementul asupra caruia cade falsa reprezentare sa fi fost hotarator (determi­nant) pentru incheierea actului juridic, in sensul ca, daca ar fi fost cunoscuta realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi incheiat; in cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractanta sa fi stiut ori sa fi trebuit sa stie ca elementul asupra caruia cade falsa reprezentare este hotarator pentru incheierea actului juridic civil in cauza.

c) Dolul

Dolul este acel viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina sa incheie un anumit act juridic. In alte cuvinte, dolul este o eroare provocata (iar nu spontana, precum eroarea propriu-zisa).

Dupa consecintele pe care le are sau nu asupra valabilitatii actului juridic, se deosebeste intre dolul principal si dolul incident.

Dolul principal este acela care priveste imprejurari importante (determinante) la incheierea actului juridic, atragand nulitatea relativa a acestuia.

Dolul incident, numit si incidental sau secundar, este acela care vizeaza imprejurari nedeterminante pentru incheierea actului juridic, neatragand nevalabilitatea acestuia, putandu-se cere, cel mult, o reducere a contra­valorii prestatiei, daca este cazul.

Ca viciu de consimtamant, dolul este alcatuit din doua elemente: un element obiectiv (material), ce consta in utilizarea de mijloace viclene (masinatiuni, manopere frauduloase, siretenii etc.) pentru a induce in eroare; un element subiectiv (intentional), ce consta in intentia de a induce in eroare o persoana, pentru a o determina sa incheie un anumit act juridic.

Pentru a fi viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca doua cerinte, cumulativ: sa fie determinant pentru incheierea actului juridic; sa provina de la cealalta parte.

Sanctiunea care intervine in cazul dolului (principal) este nulitatea relativa a actului juridic. Existenta elementului material in structura dolului justifica si exer­ci­tarea unei actiuni in temeiul art. 998 C. civ., utilizarea de mijloace viclene constituind o fapta ilicita.

Asadar, victima dolului are la indemana doua actiuni, anume, pe de o parte, o actiune in declararea nulitatii relative a actului juridic, iar, pe de alta parte, o actiune in repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin intrebuintarea de mijloace viclene in scopul inducerii sale in eroare. Aceste doua actiuni pot fi cumulate.

Intrucat dolul nu se prezuma, persoana care solicita anularea actului juridic pe motiv ca a avut consimtamantul viciat prin dol trebuie sa faca dovada dolului.

d) Violenta

Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau de natura sa ii produca o temere ce o determina sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat.

Dupa natura raului cu care se ameninta, violenta poate sa fie fizica sau morala. Violenta fizica (vis) exista atunci cand amenintarea cu un rau priveste integri­tatea fizica a persoanei ori bunurile sale. Violenta morala (metus) exista atunci cand amenintarea cu un rau se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.

In raport de caracterul amenintarii, se deosebeste intre amenintarea legitima si amenintarea nelegitima. Amenintarea legitima (justa) cu un rau nu constituie viciu de consimtamant. Ca exemplu, se citeaza cazul in care creditorul il ameninta pe debitorul sau cu darea in judecata daca nu isi executa de bunavoie obligatia.

Numai amenintarea nelegitima (injusta) cu un rau constituie viciu de consimtamant, atragand nulitatea relativa a actului juridic incheiat sub imperiul ei.

Ca structura, violenta - viciu de consimtamant este alcatuita din doua elemente: un element obiectiv (exterior), care consta in amenintarea cu un rau; un element subiectiv (intern), ce consta in insuflarea unei temeri persoanei amenintate.

Doua cerinte trebuie intrunite cumulativ pentru ca violenta sa constituie viciu de consimtamant, anume: temerea insuflata sa fie determinanta pentru incheierea actului juridic civil; amenintarea sa fie injusta (nelegitima).

Sanctiunea care intervine in cazul violentei - viciu de consimtamant consta in nulitatea relativa a actului juridic. Ca si in cazul dolului, existenta unui element obiectiv in structura violentei justifica si exercitarea unei actiuni in raspundere civila delictuala, pe temeiul art. 998 C. civ., amenintarea (nelegitima) cu un rau constituind delict civil.

e) Leziunea

Prin leziune se intelege prejudiciul material suferit de una din parti din cauza disproportiei vadite de valoare intre contraprestatii, ce exista in chiar momentul incheierii conventiei. Asadar, ca viciu de consimtamant, leziunea consta in dispro­por­tia vadita de valoare intre contraprestatii.

Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie sa fie intrunite cumulativ urmatoarele cerinte: prejudiciul material sa fie o consecinta directa a incheierii actului juridic respectiv; prejudiciul material sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic; disproportia de valoare intre contraprestatii sa fie vadita.

Leziunea are un domeniu de aplicare restrans, atat sub aspectul persoanelor ce o pot invoca drept cauza de anulare, cat si sub aspectul actelor juridice susceptibile de anulare pentru leziune. Sub primul aspect, leziunea priveste, in principiu, numai pe minorii intre 14 si 18 ani, deci pe cei cu capacitate de exercitiu restransa. Actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie sa intruneasca urmatoarele cerinte: sa fie acte juridice civile de administrare; sa fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros si comutative; sa fie incheiate de minorul intre 14 si 18 ani singur, fara incuviintarea ocrotitorului legal; sa fie pagubitoare pentru minor.

Leziunea poate conduce la doua sanctiuni alternative: nulitatea relativa (actiunea in justitie prin care se solicita anularea actului juridic pentru leziune poarta denumirea de actiune in resciziune); reducerea sau, dupa caz, marirea uneia dintre prestatii.

2.3. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil se intelege conduita partilor stabilita prin acel act juridic, adica actiunile sau inactiunile la care sunt indreptatite ori de care sunt tinute partile.

Obiectul constituie o conditie de fond, esentiala, de validitate si generala a actului juridic civil

Pentru a fi valabil, obiectul oricarui act juridic civil trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte: sa existe; sa fie in circuitul civil; sa fie determinat sau determinabil; sa fie posibil; sa fie licit si moral. Acestea sunt deci cerintele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil.

Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile, exista insa si cerinte speciale: obiectul sa fie un fapt personal al celui ce se obliga; cel care se obliga sa fie titularul dreptului subiectiv civil; sa existe autorizatia administrativa sau judiciara prevazuta de lege. De asemenea, natura unor acte juridice impune ca obiectul lor sa priveasca numai anumite bunuri, de exemplu, imprumutul de folosinta priveste numai bunuri neconsumptibile, imprumutul de consumatie nu poate privi decat bunuri fungibile si consumptibile potrivit naturii lor, gajul se refera la un bun mobil, ipoteca nu se poate constitui decat cu privire la un bun imobil etc.

2.4. Cauza (scopul) actului juridic civil

Prin cauza (scopul) actului juridic civil se intelege obiectivul urmarit la incheierea acestuia.

Cauza este o conditie de fond, esentiala, de validitate si generala a actului juridic civil.

In structura cauzei actului juridic civil intra doua elemente, anume scopul imediat si scopul mediat.

Scopul imediat, numit si scopul obligatiei, este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, dupa cum urmeaza: in contractele sinalagmatice - reprezentarea sau prefigurarea mentala, de catre fiecare parte, a contraprestatiei (o parte se obliga stiind ca si cealalta parte, la randul ei, se obliga); in actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalitati - intentia de a gratifica (animus donandi); in actele juridice reale - prefigurarea remiterii bunului; in contractele aleatorii - prefigurarea unei imprejurari viitoare si incerte de care depinde sansa castigului sau riscul pierderii.

De retinut ca, in cazul actelor juridice unilaterale, in principiu, scopul imediat este stabilit pentru fiecare tip de asemenea act. Astfel: in cazul promisiunii publice de recompensa, scopul obligatiei promitentului consta in prefigurarea mentala a executarii prestatiei pentru care urmeaza a plati recompensa; pentru purga, scopul imediat il reprezinta intentia de a curati imobilul de sarcinile reale care il greveaza; in cazul acceptarii unei mosteniri, scopul imediat il constituie consolidarea calitatii de mostenitor; in cazul ofertei de a contracta, scopul imediat consta in prefigurarea acceptarii acesteia, deci in prefigurarea incheierii unui contract; in cazul recunoasterii de maternitate sau de paternitate, scopul imediat consta in stabilirea legaturii de filiatie intre cel ce face recunoasterea si cel recunoscut etc.

De asemenea, mai precizam ca, pentru unele acte juridice, scopul imediat trebuie apreciat tinandu-se cont nu numai de un anumit caracter juridic al actului respectiv, spre exemplu, in cazul contractului de comodat (act juridic real si cu titlu gratuit), scopul imediat consta atat in prefigurarea remiterii lucrului, cat si in intentia comodantului de a procura, gratuit, un folos comodatarului.

Scopul mediat, numit si scopul actului juridic civil, consta in motivul determinant al incheierii actului juridic si se refera fie la insusirile unei prestatii, fie la calitatile unei persoane.

Scopul mediat se caracterizeaza prin aceea ca este concret si variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile si chiar in cadrul aceleiasi categorii de acte juridice civile. Spre exemplu, in cazul contractului de vanzare-cumparare, scopul mediat consta in destinatia concreta ce urmeaza a se da lucrului cumparat, respectiv sumei ce reprezinta pretul, astfel incat difera de la cumparator la cumparator (o persoana cumpara o locuinta pentru a o dona cuiva, alta persoana cumpara o casa pentru a locui in ea, iar o alta persoana cumpara o casa pentru a face o investitie etc.), respectiv de la vanzator la vanzator (o persoana vinde un lucru pentru ca din suma obtinuta ca pret sa isi cumpere un alt lucru, o alta persoana vinde un lucru pentru ca din suma obtinuta sa isi plateasca o datorie etc.).

Pentru a fi valabila, cauza actului juridic civil trebuie sa indeplineasca urma­toarele cerinte, cumulativ: sa existe; sa fie reala (sa nu fie falsa); sa fie licita si morala.

Legea instituie doua prezumtii: prezumtia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redarii ei in inscrisul constatator al actului juridic; prezumtia de existenta a cauzei, ceea ce inseamna ca ea nu trebuie dovedita. Ambele prezumtii legale sunt relative. Prin urmare, cel care invoca lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de proba.

3. Forma actului juridic civil

3.1. Consideratii introductive

Prin forma actului juridic civil se intelege modalitatea de exteriorizare a manifestarii de vointa facuta cu intentia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Pe langa aceasta acceptiune restransa, expresia 'forma actului juridic civil' poate avea si un sens larg, desemnand trei cerinte de forma: forma ceruta pentru insasi validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem); forma ceruta pentru probarea actului juridic (forma ad probationem); forma ceruta pentru opozabilitatea actului juridic fata de terti.

Privita in intelesul ei restrans, forma actului juridic civil este guvernata de principiul consensualismului, care, la randul lui, reprezinta o aplicare in aceasta materie a principiului libertatii actelor juridice civile (principiul autonomiei de vointa).

Prin principiul consensualismului se intelege acea regula de drept potrivit careia simpla manifestare de vointa este nu numai necesara, ci si suficienta pentru ca actul juridic civil sa ia nastere in mod valabil sub aspectul formei care imbraca manifestarea de vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice. In alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de vointa nu trebuie sa imbrace o forma speciala.

3.2. Forma ad validitatem

Prin forma ceruta pentru valabilitatea actului juridic civil se intelege acea conditie de validitate, esentiala si speciala, care consta in necesitatea indepli­nirii formalita­tilor prestabilite de lege, in lipsa carora actul juridic civil nu s-ar putea naste in mod valabil.

Forma ceruta ad validitatem prezinta urmatoarele caractere: reprezinta un element constitutiv (esential) al actului juridic civil, in lipsa caruia actul juridic va fi lovit de nulitate absoluta; este incompatibila cu manifestarea tacita de vointa, deci presupune mani­festarea expresa de vointa; este exclusiva, in sensul ca, pentru un anumit act juridic civil solemn, tre­buie indeplinita o anumita forma, de regula, forma autentica (de la acest caracter exista insa si o exceptie, prevazuta de art. 859 C. civ., anume testamentul).

Cerintele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt urmatoarele: toate clauzele actului juridic civil trebuie sa imbrace forma ceruta pentru valabilitatea sa, ceea ce inseamna ca, in principiu, nu este admisibil asa-numitul act per relationem, adica actul in care, pentru determinarea continutului sau, se face trimitere la o sursa externa; actul juridic aflat in interdependenta cu un act juridic solemn trebuie sa imbrace si el forma solemna (de exemplu, mandatul dat pentru incheierea unui act juridic solemn trebuie constatat printr-o procura autentica); actul juridic care determina ineficienta unui act juridic solemn trebuie sa imbrace si el forma solemna (exista insa o exceptie in cazul legatului, acesta putand fi revocat si in mod tacit).

3.3. Forma ad probationem

Prin forma ceruta pentru probarea actului juridic civil se intelege acea cerinta, impusa de lege sau de parti, care consta in intocmirea unui inscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.

Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativa, in sensul ca neres­pec­tarea ei atrage, in principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de proba. Asadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabi­litatea actului juridic civil, ci, in principiu, sanctiunea care intervine consta in imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de proba. Insa, dovada actului juridic civil si existenta acestuia sunt doua chestiuni distincte, prima nefiind necesara decat in caz de litigiu.

3.4. Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti

Prin forma ceruta pentru opozabilitatea fata de terti a actului juridic civil desemnam acele formalitati care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil si persoanelor care nu au participat la incheierea lui, in scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.

Aceasta cerinta de forma a actului juridic civil se justifica prin ideea de protectie a tertilor fata de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevazute de lege.

Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti este obligatorie, iar nu facul­ta­tiva. In cazul nerespectarii acestei cerinte de forma, sanctiunea consta in inopo­za­bilitatea actului juridic, adica in posibilitatea tertului interesat de a ignora actul juridic invocat de partile acestuia sau de una dintre ele impotriva sa. In consecinta, actul juridic civil produce efecte intre parti, dar este ineficace fata de terti, deci partile nu au posi­bilitatea sa se prevaleze de drepturile izvorate din acel act juridic fata de terti.

4. Modalitatile actului juridic civil

4.1. Termenul

Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor si sigur ca realizare, pana la care este amanata inceperea sau, dupa caz, stingerea exercitiului drepturilor subiective civile si a executarii obligatiilor civile corelative.

a) Dupa efectul sau, termenul este de doua feluri: termen suspensiv, adica acel termen care amana, pana la implinirea lui, inceputul exercitiului dreptului subiectiv civil si al executarii obligatiei civile corelative (de exemplu, termenul la care trebuie restituita suma de bani imprumutata); termen extinctiv, adica acel termen care amana, pana la implinirea lui, stingerea exercitiului dreptului subiectiv civil si a executarii obligatiei corelative (de exemplu, data mortii credirentierului in cazul contractului de intretinere).

b) In raport de persoana care beneficiaza de termen (in functie de titularul benefi­ciului termenului), se deosebesc trei feluri de termene: termen stabilit in favoarea debitorului (care reprezinta regula); termen stabilit in favoarea creditorului (cum este cazul depozitului, in care, de regula, termenul este stipulat in favoarea deponentului); termen stabilit atat in favoarea debitorului, cat si a creditorului (de exemplu, termenul stipulat intr-un contract de asigurare). Aceasta clasificare prezinta interes deoarece numai cel in folosul caruia este stabilit termenul poate sa renunte la beneficiul termenului, iar, in cazul in care termenul a fost fixat in favoarea atat a creditorului, cat si a debitorului, nu se poate renunta la beneficiul termenului respectiv decat prin acordul ambelor parti.

c) In functie de izvorul sau, termenul poate sa fie: termen voluntar, numit si termen conventional, care este acel termen ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau multilateral; termen legal, adica acel termen stabilit printr-un act normativ si care face parte de drept din actul juridic; termen jurisdictional, prin care se intelege acel termen acordat debitorului, in cazurile preva­zute de lege, de catre organul de jurisdictie (de exemplu, termenul de gratie).

d) Dupa criteriul cunoasterii sau nu a datei implinirii sale, deosebim: termenul cu scadenta certa, adica acel termen a carui data (calendaristica) de implinire se cunoaste din chiar momentul incheierii actului juridic; termenul cu scadenta incerta, prin care se desemneaza acel termen (deci tot un eveniment viitor si sigur ca realizare) a carui data de implinire nu este cunoscuta in momentul incheierii actului juridic, desi implinirea lui este sigura (de exemplu, data mortii credirentierului intr-un contract de renta viagera).

Trebuie retinut ca termenul, ca modalitate a actului juridic, afecteaza numai executarea actului juridic, iar nu si existenta acestuia. Termenul suspensiv are ca efect intarzierea inceputului exercitarii dreptului su­biec­tiv civil si a indeplinirii obligatiei civile corelative. Dreptul subiectiv civil si obli­ga­tia civila corelativa au insa o existenta certa. Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil si a obligatiei corelative. Pana la implinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret isi produce efectele sale, insa, dupa implinirea termenului, acestea inceteaza.

4.2. Conditia

Conditia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor si nesigur ca realizare, de care depinde existenta (nasterea sau desfiintarea) dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile corelative.

a) Dupa efectele pe care le produce, conditia poate fi suspensiva sau rezolutorie. Conditia suspensiva este aceea de a carei indeplinire depinde nasterea dreptu­rilor subiective civile si a obligatiilor corelative. Conditia rezolutorie este aceea de a carei indeplinire depinde desfiintarea drepturilor subiective civile si a obligatiilor corelative.

b) In raport de legatura cu vointa partilor a realizarii sau nerealizarii eveni­mentului (dupa cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului), conditia este de trei feluri: cazuala, mixta si potestativa. Conditia este cazuala atunci cand realizarea evenimentului depinde de hazard, de intam­plare, fiind deci independenta de vointa partilor. Conditia este mixta atunci cand realizarea evenimentului depinde atat de vointa uneia din parti, cat si de vointa unei persoane determinate. Conditia potestativa poate fi pura sau simpla. Conditia potestativa simpla este acea conditie a carei realizare depinde atat de vointa uneia din parti, cat si de un element exterior acesteia (fapt exterior sau vointa unei persoane nedeterminate). Conditia pur potestativa este acea conditie a carei realizare depinde exclusiv de vointa uneia dintre parti. Obligatia asumata sub conditie suspensiva pur potestativa din partea celui care se obliga este nula.

c) Dupa cum consta in realizarea sau nerealizarea evenimentului, conditia poate sa fie pozitiva sau negativa.

Efectele conditiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de doua reguli. In primul rand, conditia afecteaza insasi existenta drepturilor subiective civile si a obligatiilor civile corelative. In al doilea rand, efectele conditiei se produc, in principiu, retroactiv, in sensul ca momentul de la care sau pana la care se produc nu este acela al indeplinirii sau neindeplinirii conditiei, ci momentul incheierii actului juridic civil sub conditie. Regula retroactivitatii efectelor conditiei nu are caracter imperativ, asa incat partile ar putea deroga, prin vointa lor, de la aceasta regula, prevazand in mod expres ca efectele conditiei se vor produce din momentul indeplinirii sau al neindeplinirii evenimentului.

Analizarea efectelor conditiei presupune o dubla distinctie: pe de o parte, intre conditia suspensiva si conditia rezolutorie, iar, pe de alta parte, intre intervalul de timp cuprins intre momentul incheierii actului juridic si momentul in care indeplinirea sau neindeplinirea conditiei devine sigura (pendente conditione) si perioada ulterioara acestui moment (eveniente conditione).

4.3. Sarcina

Sarcina este o obligatie de a da, a face sau a nu face, impusa gratificatului de catre dispunator, in actele juridice cu titlu gratuit (mai exact, liberalitati).

5. Efectele actului juridic civil

5.1. Notiune. Enumerarea principiilor

Prin efectele actului juridic civil intelegem drepturile subiective civile si obli­ga­tiile civile carora actul juridic le da nastere, le modifica sau le stinge, deci ceea ce pentru raportul juridic civil reprezinta continutul acestuia.

Prin principiile efectelor actului juridic civil intelegem acele reguli de drept civil care arata modul in care se produc aceste efecte, respectiv cum, in ce conditii si fata de cine se produc aceste efecte.

De regula, sunt retinute trei principii ale efectelor actului juridic civil: principiul fortei obligatorii, irevocabilitatea si principiul relati­vitatii. Uneori, se apreciaza ca irevocabilitatea nu reprezinta un prin­cipiu distinct, ci doar un aspect al principiului fortei obligatorii.

5.2. Principiul fortei obligatorii

Principiul fortei obligatorii, exprimat si prin adagiul pacta sunt servanda, este acea regula de drept potrivit careia actul juridic civil legal incheiat se impune partilor (in cazul conventiilor) sau partii (in cazul actelor juridice unila­te­rale) intocmai ca legea. In alte cuvinte, actul juridic civil este obli­ga­toriu pentru parti, iar nu facultativ.

Actul juridic civil legal incheiat are forta obligatorie nu numai pentru partile acestuia, ci si pentru organul de jurisdictie investit cu solutionarea unui litigiu decurgand dintr-un astfel de act, deci instanta este obligata sa asigure executarea actului juridic legal incheiat, tinand seama, in interpretarea clauzelor lui, de vointa partilor.

De la acest principiu, exista anumite exceptii, adica situatii in care efectele actului juridic civil nu se mai produc asa cum au prevazut partile, la incheierea lui, ci, independent de vointa partilor sau, dupa caz, a partii, aceste efecte sunt fie mai restranse, fie mai intinse decat cele stabilite initial.

a) Cazurile de restrangere a fortei obligatorii sunt acele situatii, prevazute in mod expres de lege, in care actul juridic isi inceteaza efectele inainte de termen, datorita disparitiei unui element al sau. Dintre exceptiile ce pot fi incluse in aceasta categorie, mentionam: incetarea contractului de locatiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului; incetarea contractului de societate civila datorita anumitor cauze prevazute de lege (pierderea obiectului societatii; moartea, punerea sub interdictie sau insolvabilitatea unuia dintre asociati, afara de cazul cand s-a stipulat ca societatea poate continua cu mostenitorii asociatului decedat sau cu asociatii ramasi in viata ori cu asociatii capabili sau solvabili; pieirea lucrului); incetarea contractului de mandat din cauza mortii, interdictiei, insolva­bilitatii sau falimentului mandantului ori mandatarului; incetarea contractului de concesiune datorita disparitiei, dintr-o cauza de forta majora, a bunului concesionat, precum si incetarea aceluiasi contract, prin renun­tarea concesionarului, datorita imposibilitatii obiective de a exploata bunul concesio­nat; stabilirea, prin lege, fie a duratei contractului, inferioara celei prevazute de parti in contractul aflat in curs de executare, fie a altor efecte, mai restranse decat cele prevazute de parti (de exemplu, art. 5 alin. 1 din Ordonanta nr. 9/2000 privind nivelul dobanzii legale pentru obligatii banesti dispune ca "in raporturile civile, dobanda nu poate depasi dobanda legala cu mai mult de 50 % pe an", astfel incat, in cazul contractelor in curs de executare la data intrarii in vigoare a acestui act normativ si in care partile au prevazut o dobanda mai mare, aceasta s-a redus, incepand cu data intrarii in vigoare a Ordonantei nr. 9/2000, la nivelul mentionat) etc.

b) In categoria cazurilor de extindere a fortei obligatorii se includ: prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste ter­­me­nul convenit de parti; prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesiva datorita sus­pen­darii temporare a executarii acestuia pe tot timpul cat dureaza cauza de sus­pendare; moratoriul legal, adica acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect amanarea generala a executarii unor obligatii contractuale de catre o anumita categorie de debitori, in considerarea unor imprejurari exceptionale precum crize economice, conflicte militare etc.

5.3. Irevocabilitatea actului juridic civil

Prin irevocabilitatea actului juridic, indiferent ca ar fi privita ca un principiu al efectelor actului juridic sau doar ca o consecinta a principiului fortei obligatorii, intelegem faptul ca actului juridic bilate­ral sau multilateral nu i se poate pune capat prin vointa numai a uneia din parti, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capat prin manifestarea de vointa, in sens contrar, din partea autorului acestuia.

Constituie exceptii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri in care actului juridic bilateral i se poate pune capat prin vointa uneia din parti, actului juridic multilateral i se poate pune capat prin vointa uneia sau mai multor parti, dar nu toate, iar actului juridic unilateral i se poate pune capat prin vointa autorului lui.

a) Principalele exceptii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale sunt urmatoarele: revocarea donatiei intre soti; denuntarea contractului de locatiune incheiat pe durata nedeterminata; revocarea contractului de mandat de catre mandant si renuntarea mandatarului la mandat; incetarea contractului de depozit la cererea deponentului; denuntarea contractului de asigurare etc.

b) Exceptiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt urmatoarele: legatul; retractarea renuntarii la mostenire; revenirea asupra acceptarii exprese sau tacite a mostenirii, in cazul in care succesiunea ar fi absorbita sau micsorata cu mai mult de jumatate, prin descope­rirea unui testament necunoscut in momentul acceptarii revocarea marturisirii pentru eroare de fapt; revocarea ofertei inainte de a fi acceptata de catre destinatar etc.

5.4. Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil

Prin principiul relativitatii efectelor actului juridic civil desemnam regula de drept potrivit careia actul juridic civil produce efecte numai fata de autorul sau, dupa caz, autorii lui, fara a putea sa profite ori sa dauneze tertelor persoane. Intr-o alta formulare, se poate spune ca actul juridic civil bilateral sau multilateral da nastere la drepturi subiective si obligatii numai pentru partile lui, iar actul juridic unilateral obliga doar pe autorul acestuia.

In literatura de specialitate, uneori, se subliniaza necesitatea de a distinge principiul relativitatii efectelor actului juridic de problema opozabilitatii fata de terti a actului juridic. Daca un act juridic, ca regula, nu poate sa dea nastere la drepturi subiective si obligatii decat in beneficiul, respectiv in sarcina partilor actului juridic (principiul relativitatii), aceasta nu inseamna ca actul juridic nu ar reprezenta nimic pentru tertele persoane, ca acestea din urma ar putea sa il ignore sau sa il nesocoteasca. Dimpotriva, actul juridic, ca realitate sociala (ca situatie juridica), este opozabil si persoanelor straine de el, desigur in privinta drepturilor si obligatiilor ce revin partilor actului juridic. In concret, opozabilitatea actului juridic fata de terti inseamna dreptul partii de a invoca acel act juridic impotriva tertului care ar ridica pretentii in legatura cu un drept subiectiv dobandit de parte prin actul juridic respectiv, iar prin inopozabilitatea actului juridic fata de terti se intelege lipsa unui asemenea drept. De regula, opozabilitatea fata de terti a unui act juridic este conditionata de respectarea anumitor formalitati. Trebuie precizat ca pot exista cazuri in care si tertele persoane ar avea interesul sa invoce, in favoarea lor, un act juridic impotriva partilor acestuia.

Intelegerea continutului principiului relativitatii efectelor actului juridic, precum si a exceptiilor de la acest principiu necesita precizarea notiunilor de parte, avand-cauza si tert, intrucat, in raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele de drept civil se plaseaza intr-una din aceste trei notiuni.

Prin parte se intelege persoana care incheie actul juridic civil, personal sau prin reprezentare, si in patrimoniul ori fata de care se produc efectele actului respectiv.

Tertii sunt persoanele straine de un anumit act juridic, care nu au participat nici direct si nici prin reprezentare la incheierea acestuia. In principiu, tertii nu sunt afectati prin incheierea unui act juridic, in sensul ca acesta nu le profita, dar nici nu le dauneaza.

Prin avand-cauza se desemneaza persoana care, desi nu a participat la incheierea actului juridic civil, este totusi indrituita sa profite de efectele actului respectiv sau, dupa caz, este tinuta sa suporte aceste efecte, datorita legaturii sale juridice cu una din partile acelui act juridic.

De regula, se apreciaza ca exista trei categorii de avanzi-cauza: succesorii uni­versali si succesorii cu titlu universal; succesorii cu titlu particula; cre­di­torii chirografari.

Constituie exceptii de la principiul relativitatii efectelor actului juridic acele cazuri in care efectele actul juridic civil s-ar produce si fata de alte persoane care nu au participat la incheierea actului respectiv, deci fata de alte persoane decat partile. Exceptiile de la principiul relativitatii pot fi impartite in exceptii aparente si exceptii reale.

O exceptie reala de la principiul relativitatii ar presupune ca, prin vointa partilor actului juridic (si numai prin vointa acestora, nu insa si in temeiul legii ori al unui consimtamand implicit), actul respectiv creaza drepturi subiective sau obligatii pentru o persoana ce nu a participat la incheierea lui, nici personal, nici prin reprezentant. Singura exceptie reala de la principiul relativitatii actului juridic civil este stipulatia pentru altul (numita si contractul in folosul unei terte persoane), adica acel contract prin care o parte (promitentul) se obliga fata de cealalta parte (stipulantul) sa execute o prestatie in favoarea unei a treia persoane (tertul beneficiar), fara ca aceasta din urma sa participe la incheierea conventiei respective nici direct si nici reprezentata de stipulant.

Categoria exceptiilor aparente de la acest principiu include: situatia succesorilor universali, cu titlu universal ori cu titlu particular ai par­­tilor actului juridic, promisiunea faptei altuia, reprezentarea, actiunile directe, cesiunea de creanta, ipoteza gestiunii intereselor altei persoane, actele juridice colective si con­tractul colectiv de munca.

De retinut ca situatia creditorilor chirografari si simulatia sunt exceptii de la opozabili­tatea actului juridic fata de terti (ca de altfel si alte cazuri in care, potrivit legii, tertul ce ar justifica un interes ar putea sa atace un act juridic).

5.5. Simulatia

Prin simulatie se intelege operatiunea juridica in cadrul careia printr-un act juridic public, dar aparent, denumit si simulat, se creaza o alta situatie juridica decat cea stabilita printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevarat, denumit impropriu si contrainscris. Asadar, in cazul simulatiei, vointa reala a partilor nu este reflectata in contractul public, ci in contractul secret.

In functie de modul in care este conceput contractul aparent si de elementul in privinta caruia opereaza simulatia, simulatia poate imbraca urmatoarele forme: simulatia prin incheierea unui contract public fictiv; simulatie prin deghizare; simulatie prin interpunerea de persoane. Simulatia prin incheierea unui contract public fictiv o disimulare totala a realitatii, contractul public fiind incheiat numai de coniventa, existenta lui fiind contrazisa de actul secret, in care se mentioneaza ca in realitate partile nu au incheiat nici un contract. Partile incheie contractul public numai pentru ca au interesul sa se creada ca intre ele s-a nascut astfel un raport juridic, dar in actul secret se inteleg ca actul public sa nu produca nici un fel de efecte juridice. Simulatia prin deghizare presupune incheierea in realitate a unui contract, care insa este tinut secret, in tot sau in parte, fata de terti. Deghizarea este totala daca partile urmaresc sa ascunda insasi natura juridica a contractului, ceea ce inseamna ca in actul public se indica un anumit contract, iar in actul secret se arata adevaratul contract incheiat de parti, de exemplu, actul public este un contract de vanzare-cumparare a unui imobil, desi in realitate intre parti s-a incheiat un contract de locatiune, asa cum rezulta din actul secret; deghizarea este partiala atunci cand partile urmaresc sa ascunda unele clauze convenite, de exemplu: in contractul public se mentioneaza un anumit pret al vanzarii, iar in contractul secret se mentioneaza adevaratul pret al vanzarii; in actul public nu este prevazuta scadenta reala a obligatiei de plata a pretului, astfel cum a fost convenita in actul secret etc. La simulatia prin interpunere de persoane, actul public se incheie intre anumite persoane, iar in actul secret se mentioneaza adevaratul beneficiar al actului juridic, altul decat cel care apare in actul public.

Nu intotdeauna scopul urmarit prin simulatie are caracter ilicit, astfel incat, in sistemul Codului civil, nu s-a sanctionat simulatia cu nulitatea, ci este instituita, cu caracter general, o alta sanctiune, anume inopozabilitatea fata de tertii de buna-credinta a situatiei juridice create prin contractul secret, precum si, daca este cazul, inlaturarea simulatiei pe calea actiunii in simulatie. Exista insa si situatii particulare in care simulatia este sanctionata cu nulitatea.

In examinarea efectelor simulatiei, din perspectiva sanctiunii cu caracter general, urmeaza a deosebi: raporturile care se stabilesc intre partile simulatiei (inclusiv, in principiu, succesorii universali sau cu titlu universal ai partilor); raporturile dintre partile simulatiei si tertele persoane; raporturile dintre terti.

In raporturile dintre partile simulatiei isi va produce efectele contractul secret, care reflecta vointa reala a partilor, fiind insa necesar ca acesta sa fi fost incheiat cu respectarea tuturor conditiilor de validitate. De asemenea, in principiu, contractul secret isi produce efectele si fata de succesorii universali sau cu titlu universal ai partilor simulatiei. Insa, succesorii universali sau cu titlu universal ai partilor devin terti atunci cand simulatia a fost folosita in vederea fraudarii intereselor legitime ale acestora.

Tertilor de buna-credinta, adica tertilor care, la data nasterii intereselor lor referitoare la contractul incheiat de participantii la simulatie, nu aveau cunostinta de existenta simulatiei, nu le este opozabil contractul secret, ci lor le poate fi opus numai contractul public (simulat). Mai mult, tertii de buna-credinta pot sa invoce, in beneficiul lor si impotriva partilor, contractul secret (desigur, in masura in care afla de existenta acestuia), prin intermediul actiunii in simulatie. Asadar, in materia simulatiei, tertul de buna-credinta, in functie de interesele sale, se poate prevala fie de contractul public, fie de contractul secret.

In schimb, contractul secret poate fi opus tertilor care, in momentul cand s-au nascut interesele lor referitoare la acest contract, ii cunosteau existenta si continutul, deci tertii de rea-credinta nu au dreptul de optiune intre a invoca actul aparent sau a se prevala de actul secret.

Este posibil sa se iveasca un conflict intre terti, in sensul ca unii ar avea interesul sa se prevaleze de existenta contractului secret, iar altii de cea a contractului aparent. Se admite ca vor fi preferati tertii care, cu buna-credinta, se intemeiaza pe contractul aparent (buna-credinta insemnand necunoasterea existentei si continutului contractului secret in momentul cand s-a nascut dreptul sau interesul tertului respectiv). Asadar, intr-o asemenea situatie, desi intre parti va produce efecte contractul secret, totusi, contractul public va fi opozabil tuturor tertilor, astfel incat va avea castig de cauza tertul care are interesul sa invoce contractul public (aparent), chiar daca acesta nu corespunde vointei reale a partilor.

5.6. Efectele specifice contractelor sinalagmatice

Reciprocitatea si interdependenta obligatiilor izvorate din contractele sinalagmatice determina unele efecte specifice, care vizeaza aparitia unor imprejurari, imputabile sau nu uneia dintre parti. Efectele specifice contractelor sinalagmatice sunt urmatoarele: a) exceptia de neexecutare a contractului; b) rezolutiunea (rezilierea); c) riscul contractului.

a) Prin exceptia de neexecutare a contractului desemnam acel mijloc de aparare care consta in refuzul de executare a obligatiei exprimat de catre una din partile contractului sinalagmatic atunci cand cealalta parte ii pretinde aceasta executare fara a-si indeplini propria obligatie.

b) Rezolutiunea este sanctiunea care intervine in cazul neexecutarii culpabile a obligatiilor izvorate dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, constand in desfiintarea retroactiva a acestuia.

In functie de izvorul sau si de modul in care se aplica, deosebim: rezolutiunea judiciara (numita si legala); rezolutiunea conventionala.

Rezolutiunea poate fi ceruta numai de catre creditorul obligatiei neexecutate culpabil, iar nu si de catre partea vinovata de neexecutarea obligatiei pe care si-a asumat-o prin contractul sinalagmatic. In alte cuvinte, cel care solicita rezolutiunea trebuie sa isi fi executat obligatia asumata prin contractul sinalagmatic ori sa se declare gata sa si-o execute. Partea indreptatita sa solicite rezolutiunea nu este obligata sa aleaga aceasta cale, ci poate sa opteze pentru solutia executarii silite (in natura sau, dupa caz, prin echivalent) a obligatiei asumata de cealalta parte contractanta.

Rezolutiunea judiciara opereaza din momentul ramanerii definitive a hotararii judecatoresti prin care a fost pronuntata. Ea prezinta urmatoarele inconveniente: instanta, in principiu, are posibilitatea sa acorde debitorului un termen de gratie pentru ca acesta sa isi execute obligatia; instanta are posibilitatea sa aprecieze, in functie de imprejurarile concrete ale spetei, daca este cazul sa pronunte rezolutiunea ori sa oblige la executarea silita a contractului; debitorul poate evita rezolutiunea, executandu-si obligatia pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti prin care s-a admis cererea de desfiintare a contractului.

In baza principiului libertatii de vointa, partile, prin acordul lor de vointa, pot insera in contractul sinalagmatic anumite clauze referitoare la desfiintarea contractului in caz de neexecutare culpabila a obligatiei asumate de catre oricare dintre ele, clauze care poarta denumirea de pacte comisorii, iar rezolutiunea care opereaza in temeiul acestora se numeste rezolutiune conventionala.

Rezolutiunea conventionala presupune de asemenea o neexecutare culpabila a obligatiei asumate de una dintre parti, iar pactul comisoriu poate fi invocat numai de catre creditorul acestei obligatii, iar nu si de catre cel culpabil de neexecutare. De asemenea, partea indreptatita poate opta intre rezolutiune si a cere executarea silita.

Indiferent ca este judiciara sau conventionala, rezolutiunea are ca principal efect desfiintarea (retroactiva) a contractului sinalagmatic. Partile urmeaza a fi repuse in situatia anterioara, prin restituirea a ceea ce s-a executat in baza contractului desfiintat. De asemenea, partea care si-a executat obligatia ori s-a declarat gata sa-si execute obligatia poate sa obtina despagubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea culpabila a obligatiei de catre cealalta parte.

Rezilierea este sanctiunea ce intervine in cazul neexecutarii culpabile a unei obligatii izvorate dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesiva, constand in desfacerea contractului respectiv (numai pentru viitor). Pe langa deosebirea referitoare la domeniul de aplicare, intre rezolutiune si reziliere mai exista o diferentiere partiala in privinta efectelor, in sensul ca, in cazul rezilierii, prestatiile deja executate nu se mai pot restitui, fiind deci vorba despre o desfacere a contractului (inceteaza efectele viitoare ale contractului), iar nu despre o desfiintare (si pentru trecut) ca in cazul rezolutiunii. In rest, ca si rezolutiunea, rezilierea este o sanctiune ce intervine in cazul unei neexecutari culpabile, are ca fundamant reciprocitatea si interdependenta obligatiilor nascute din contractul sinalagmatic, poate fi judiciara sau conventionala.

c) Problema riscului contractului sinalagmatic se pune atunci cand una din partile contractante este impiedicata de un caz fortuit sau de forta majora sa isi execute obligatia asumata. In alte cuvinte, neexecutarea uneia dintre obligatiile ce izvorasc din contractul sinalagmatic nu este consecinta vinovatiei debitorului acestei obligatii, ci a unei imprejurari mai presus de vointa lui. Intr-o asemenea ipoteza, se pune intrebarea de a sti daca partea care este debitor al obligatiei imposibil de executat mai este indreptatita sa pretinda celeilalte parti executarea obligatiei asumate de aceasta din urma. In cazul unui raspuns afirmativ, ar insemna ca riscul contractului sinalagmatic ar fi suportat de acea parte care este creditorul obligatiei imposibil de executat, de vreme ce aceasta parte va fi tinuta sa execute obligatia asumata desi nu va primi contraprestatia. In cazul unui raspuns negativ, inseamna ca partea care are calitatea de creditor al obligatiei imposibil de executat este si ea liberata de executarea propriei obligatii, deci ca riscul contractului sinalagmatic ar urma sa fie suportat de catre debitorul obligatiei imposibil de executat.

Regula in cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate este aceea ca riscul va fi suportat de catre debitorul obligatiei imposibil de executat, care deci nu este indreptatit sa pretinda celeilalte parti executarea obligatiei corelative, dupa cum nici cealalta parte nu va putea pretinde despagubiri, nefiind vorba despre o neexecutare imputabila. Practic, contractul se desfiinteaza.

In contractele sinalagmatice translative de proprietate, riscul il suporta partea care avea calitatea de proprietar in momentul pieirii fortuite a lucrului. De regula, aceasta parte este dobanditorul, intrucat, in principiu, dreptul de proprietate se transmite din momentul realizarii acordului de vointa. Asadar, dobanditorul va trebui sa plateasca pretul, indiferent daca lucrul, in momentul pierii fortuite, se afla la el sau in detentia instrainatorului. Daca insa instrainatorul era pus in intarziere in privinta obligatiei de predare a lucrului, atunci el va suporta riscul pieirii fortuite, deci nu va mai fi indreptatit sa pretinda plata pretului. Totusi, chiar daca era pus in intarziere in momentul pieirii fortuite, instrainatorul poate face dovada ca lucrul ar fi pierit si la dobanditor, caz in care riscul va fi suportat de acesta din urma.

6. Nulitatea actului juridic civil

6.1. Definitie

Nulitatea este sanctiunea ce intervine in cazul in care, la incheierea actului juridic civil, nu se respecta dispozitiile legale referitoare la conditiile de validitate ale actului juridic (indiferent ca sunt conditii de fond sau conditii de forma).

6.2. Clasificarea nulitatilor actului juridic civil

In functie de natura interesului ocrotit prin dispozi­tia legala incalcata la incheierea actului juridic civil, deosebim nulitatea absoluta si nulitatea relativa. Nulitatea absoluta este aceea care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea ac­tului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteste un interes general sau obstesc (colectiv). Nulitatea relativa este aceea care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteste un interes individual (particular).

Dupa criteriul intinderii efectelor, deosebim nulitatea partiala si nulitatea totala. Nulitatea partiala este acea nulitate care desfiinteaza numai o parte dintre efec­tele actului juridic civil, celelalte efecte mentinandu-se intrucat nu contravin legii. Nulitatea totala este acea nulitate care desfiinteaza actul juridic civil in intregime.

In functie de modul de consacrare legislativa, distingem nulitatea expresa (numita si nulitate textuala sau chiar explicita) si nulitatea virtuala (numita si nulitate implicita sau tacita). Prin nulitate expresa se desemneaza acea nulitate care este prevazuta, ca atare, intr-o dispozitie legala. Cele mai multe nulitati fac parte din aceasta cate­gorie, fiind prevazute fie in Codul civil, fie in alte acte normative. Prin nulitate virtuala se desemneaza acea nulitate care nu este expres prevazuta de lege, dar care rezulta neindoielnic din modul in care este regle­men­tata o anumita conditie de validitate a actului juridic civil.

Dupa felul conditiei de validitate incalcata la incheierea actului juridic civil, nulitatile sunt de fond sau de forma. Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine in cazul lipsei ori nevala­bi­li­tatii unei conditii de fond a actului juridic civil (consimtamant, capacitate, obiect, cauza). Nulitatea de forma este acea nulitate care intervine in cazul nerespectarii formei cerute ad validitatem.

6.3. Cauzele de nulitate

a) Cauzele de nulitate absoluta

Urmatoarele cauze atrag nulitatea absoluta a actului juridic civil:

- incalcarea dispozitiilor legale referitoare la capacitatea civila a persoanelor, insa numai daca este vorba de: nerespectarea unei incapacitati speciale de folosinta a persoanei fizice, instituite pentru ocrotirea unui interes obstesc; lipsa capacitatii de folosinta a persoanei juridice; nerespectarea principiului specialitatii capa­ci­tatii de folosinta a persoanei juridice;

- lipsa totala a consimtamantului;

- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil (cu exceptia lipsei calitatii de proprietar a vanzatorului, ipoteza in care actul juridic este lovit de nulitate relativa daca dobanditorul este de buna-credinta, respectiv isi va produce efectele in masura in care sunt intrunite conditiile aplicarii art. 1909 alin. 1 C. civ.);

- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci cand lip­seste cauza datorita absentei scopului imediat ori cand cauza este ilicita sau imorala (daca insa cauza lipseste datorita lipsei discernamantului sau cauza este falsa datorita erorii-viciu de consimtamant asupra scopului mediat ori, in actele juridice nenumite, chiar asupra scopului imediat, atunci actul juridic este lovit de nulitate relativa

- nerespectarea formei ad validitatem;

- nerespectarea dreptului de preemtiune (al statului) in cazul prevazut de art. 36 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural national mobil, precum si in cazul prevazut de art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (cu precizarea ca, in acest din urma caz, exista un drept de preemtiune subsecvent celui al statului in favoarea unitatilor administrativ-teritoriale);

- incalcarea ordinii publice;

- fraudarea legii.

b) Cauzele de nulitate relativa

Urmatoarele cauze atrag nulitatea relativa a actului juridic civil:

- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civila a persoanei, insa nu­mai atunci cand: actul juridic de administrare sau de dispozitie este incheiat de persoana lipsita de capacitate de exercitiu, actul juridic de administrare s-a incheiat fara incuviintarea ocrotitorului legal si este lezionar pentru minorul intre 14 si 18 ani, actul juridic de dispozitie s-a incheiat fara incu­viin­tarea prealabila a ocrotitorului legal sau a autoritatii tutelare, actul juridic s-a incheiat pentru persoana juridica in lipsa ori cu depasirea puterilor conferite (asadar, in toate aceste situatii este vorba despre nerespectarea dispozitiilor legale referitoare la capacitatea civila de exercitiu), actul juridic s-a incheiat cu neres­pec­ta­rea unei incapacitati speciale de folosinta, instituite pentru protectia unor interese individuale;

- lipsa discernamantului in momentul incheierii actului juridic civil;

- viciile de consimtamant (eroarea grava, dolul, violenta si leziunea);

- nerespectarea dreptului de preemtiune in cazurile prevazute de lege.

6.4. Regimul juridic al nulitatii

Clasificarea nulitatilor in absolute si relative prezinta importanta sub aspec­tul regimului juridic, diferit, pe care il are fiecare dintre aceste doua feluri de nulitati.

Prin regim juridic al nulitatii intelegem regulile carora le este supusa nulitatea absoluta sau, dupa caz, nulitatea relativa. Aceste reguli se refera la trei aspecte: cine poate invoca nuli­tatea, cat timp poate fi invocata nulitatea, daca nulitatea poate sa fie acoperita ori nu prin confirmare.

In cazul nulitatii relative, regimul juridic al acesteia se concretizeaza in urma­toarele reguli:

- nulitatea relativa poate fi invocata, in principiu, numai de persoana ocrotita prin norma juridica incalcata in momentul incheierii actului juridic, deci de cel al carui interes a fost nesocotit la incheierea actului juridic;

- nulitatea relativa trebuie invocata in termenul de prescriptie extinctiva, fiind deci prescriptibila;

- nulitatea relativa poate fi confirmata, expres sau tacit, de partea interesata (sau de succesorii in drepturi ai acesteia).

In cazul nulitatii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizeaza in ur­matoarele reguli:

- nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine are interes (partile actului juri­dic, avanzii-cauza ai partilor, alte persoane ce nu au participat la incheierea actului juridic dar care ar justifica un interes propriu), de instanta din oficiu, de procuror, precum si de alte organe prevazute de lege;

- nulitatea absoluta poate fi invocata oricand, fiind deci imprescriptibila;

- in principiu, nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare (nici expresa si nici tacita).

6.5. Efectele nulitatii

Prin efectele nulitatii actului juridic civil intelegem consecintele juridice ale aplicarii sanctiunii nulitatii, adica urmarile datorate desfiintarii in intregime sau in parte a unui act juridic civil care a fost incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale referitoare la conditiile sale de validitate.

Generic, efectul nulitatii consta in desfiintarea raportului juridic civil nascut din actul juridic civil lovit de aceasta sanctiune.

Concret insa, efectele nulitatii difera, in primul rand, dupa cum nulitatea este totala sau partiala, iar, in al doilea rand, in functie de ceea ce s-a intamplat dupa incheierea actului juridic civil lovit de nulitate, mai exact, dupa cum actul a fost sau nu executat si dupa cum au fost incheiate sau nu acte juridice ulterioare in legatura cu aceleasi drepturi.

Sub cel de al doilea aspect mentionat mai sus, trebuie deosebite urmatoarele ipoteze:

- daca actul juridic nu a fost executat pana in momentul in care este anulat, aplicarea sanctiunii nulitatii inseamna ca acel act nu mai poate fi executat nici dupa acest moment, deci partea sau partile actului juridic se afla in situatia in care nu ar fi facut actul juridic respectiv. In consecinta, cel pentru care actul juridic ar fi urmat sa dea nastere la drepturi subiective civile nu isi va mai putea exercita aceste drepturi, care sunt socotite ca nu s-au nascut, iar cel pentru care actul urma sa dea nastere la obligatii civile nu va mai fi tinut sa le aduca la indeplinire;

- daca actul juridic a fost executat, in tot sau in parte, pana in momentul declararii nulitatii, aplicarea nulitatii inseamna desfiintarea retroactiva a actului juridic, precum si restituirea, reciproca sau, dupa caz, unilaterala, a prestatiilor efectuate in temeiul acelui act;

- daca actul juridic a fost executat, iar, pana in momentul declararii nulitatii, una din partile acestuia a incheiat un act juridic cu o terta persoana, prin care fie s-a transmis dreptul nascut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept in stransa legatura cu dreptul nascut din actul nul, aplicarea sanctiunii nulitatii presupune desfiintarea retroactiva a actului juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestatiilor efectuate in baza acestui act, precum si desfiintarea actului juridic subsecvent.

Ipotezele mentionate mai sus permit evidentierea celor trei principii ale efectelor nulitatii:

- retroactivitatea efectelor nulitatii, in sensul ca efectele nulitatii se produc din momentul incheierii actului juridic;

- repunerea in situatia anterioara, care se realizeaza prin restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului juridic anulat;

- anularea atat a actului juridic initial, cat si a actului juridic subsecvent.

7. Alte sanctiuni sau cauze de inficacitate a actului juridic civil

Pe langa nulitate, rezolutiune si reziliere, exista si alte sanctiuni sau cauze de inficacitate.

Revocarea, ca sanctiune de drept civil, consta in inlaturarea efectelor actului juridic civil datorita ingratitudinii gratificatului sau neexecutarii culpabile a sarcinii. Notiunea de revocare este folosita uneori si in sensul de denuntare uni­laterala, in cazurile prevazute de lege, a unui act juridic, iar alteori in sensul de desfacere a unui contract prin acordul partilor.

Caducitatea este acea cauza de ineficacitate ce consta in lipsirea actului juridic civil valabil incheiat de orice efecte datorita intervenirii unei imprejurari ulterioare incheierii sale si care este independenta de vointa autorului actului juridic.

Inopozabilitatea este sanctiunea care intervine in cazul nesocotirii unor ce­rinte de publicitate fata de terti, prevazute de lege pentru anumite acte juridice. Tot despre inopozabilitate se vorbeste si in cazul incheierii unui act juridic prin pro­cedeul reprezentarii, insa cu lipsa sau depasirea puterii de a reprezenta.

Reductiunea este sanctiunea civila aplicabila in cazul actelor juridice in­cheiate cu nesocotirea unor interdictii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestatiilor intr-un contract sinalagmatic cu titlu oneros si comutativ. In consecinta, se deosebeste, pe de o parte, reductiunea liberalitatilor excesive, adica a legatelor si donatiilor facute de cel ce lasa mostenirea (de cuius) si care incalca rezerva succesorala, iar, pe de alta parte, reductiunea unei prestatii pentru leziune sau, in anumite circumstante, pentru eroare indiferenta, precum si in cazurile in care si-ar gasi aplicare teoria impreviziunii.

8. Raspunderea civila contractuala

Raspunderea civila contractuala (executarea indirecta a obligatiilor contractuale) rezulta din nerespectarea intocmai a obligatiilor asumate prin contract, prejudiciul fiind consecinta neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare.

Despagubirile (daunele interese) sunt de doua feluri: despagubiri moratorii, care reprezinta echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executarii cu intarziere a obligatiei; despagubiri compensatorii, care reprezinta echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare neexecutarii sau a executarii partiale a obligatiei.

Despagubirile moratorii se pot cumula cu executarea in natura a obligatiei, ceea ce nu se intampla in cazul despagubirilor compensatorii, care au menirea tocmai de a inlocui executarea in natura.

Conditiile raspunderii contractuale sunt urmatoarele:

- existenta unei fapte ilicite care consta in nerespectarea unei obligatii contractuale (neexecutarea, executarea cu intarziere sau necorespunzatoare);

- existenta unui prejudiciu;

- raportul de cauzalitate intre fapta si prejudiciu;

- vinovatia debitorului.

Din momentul in care sunt intrunite conditiile raspunderii civile contractuale, se naste dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despagubiri de la debitorul sau. Insa, pentru acordarea despagubirilor, mai este necesar ca:

- debitorul sa fie pus in intarziere;

- sa nu existe o clauza de neresponsabilitate.

Stabilirea despagubirilor (adica a sumei de bani ce reprezinta echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea ori executarea cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei asumate de debitorul sau) se poate face in trei moduri:

- pe cale judecatoreasca (evaluare judiciara);

- prin conventia partilor (evaluare conventionala);

- prin lege (evaluare legala).

Evaluarea despagubirilor de catre instanta trebuie facuta cu respectarea urmatoarelor principii: despagubirile acordate creditorului trebuie sa acopere atat pierderea efectiv suferita (damnum emergens), cat si castigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans);  debitorul va fi tinut sa repare numai prejudiciul previzibil la momentul incheierii contractului, cu exceptia situatiei in care vinovatia debitorului in neexecutarea obligatiei contractuale imbraca forma intentiei, cand debitorul va raspunde si pentru prejudiciul imprevizibil in momentul incheierii contractului; este supus reparatiunii numai prejudiciul direct, nu si cel indirect, adica acel prejudiciu care nu se gaseste in legatura cauzala cu fapta ce a generat neexecutarea contractului.

Partile pot conveni asupra cuantumului despagubirilor dupa ce s-a produs incalcarea obligatiei contractuale asumate, deci dupa producerea prejudiciului. Partile pot stabili in cuprinsul contractului sau printr-o conventie separata, ulterioara incheierii acestuia, dar inainte de producerea prejudiciului, cuantumul  despagubirilor ce vor fi platite de debitor ca urmare a neexecutarii ori a executarii cu intarziere sau necorespunzatoare. Intr-un asemenea caz, este vorba despre o clauza penala. Clauza penala este deci acea conventie accesorie prin care partile determina anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutarii ori a executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei asumate de catre debitor. Clauza penala poate consta in obligatia debitorului de a remite creditorului, in caz de neexecutare, de executare cu intarziere sau necorespunzatoare, o suma de bani ori o alta valoare patrimoniala.

Evaluarea legala intervine in privinta prejudiciului suferit de creditor in cazul neexecutarii unei obligatii care are ca obiect remiterea unei sume de bani, deoarece, pentru neexecutarea unor asemenea obligatii daunele-interese nu pot cuprinde, in principiu, decat dobanda legala. Asadar, creditorul nu poate pretinde ca daune moratorii (obligatiile in discutie vor fi executate silit in natura, deci nu se pune problema acordarii de daune compensatorii) decat dobanda legala, fara insa a mai trebui sa faca dovada ca prin intarzierea in executare i s-a cauzat un prejudiciu. De regula, dobanda legala este datorata din ziua chemarii in judecata, simpla notificare prin intermediul executorilor judecatoresti nefiind suficienta, afara de exceptiile prevazute de lege.

Bibliografie generala:

- Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, editia a II-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2002, p. 138-253;

- Gabriel Boroi, Liviu Stanciulescu, Drept civil. Curs selectiv. Teste grila, editia a II-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2003, p. 46-163 si 293-310;

- Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, editia a VIII-a revazuta si adaugita de Marian Nicolae si Petrica Trusca, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2003, p. 128-235.