Drepturile omului - CONCLUZII

Drepturile omului - CONCLUZII

xista o conceptie a dreptului natural care apare ca singura forma de drept legitima si singura posibila. De la Hugo Grotius incoace, dreptul natural modern este privit ca fiind rezultatul actiunii si vointei personale si transcendente a lui Dumnezeu in ordinea imanenta a naturii umane.

Ideile scolii dreptului natural si a oamenilor, in timpul lui Cromwell, se difuzeaza din Franta in Anglia. Ceea ce se intampla in primul rand este forma teologica pe care o promoveaza Hooker, apoi, prin Hobbes, ea incepe sa se elibereze de teologie ca si cand nu ar mai interesa.

Mutarea dreptului natural in planul libertatii individuale, este prima interventie a lui Locke in gandirea politica. Pornirea este de fapt de la Hobbes, care considera starea de natura ca fiind echivalenta cu starea de razboi a omului, si contractul social e considerat ca o conventie limitata, conditionata si revocabila facand posibila aparitia libertatii. Locke ajunge la concluzia ca legea naturala este obligatorie pentru ca ea contine germenii libertatii.

Starea naturala a fost defnita de Locke ca o existenta in care societatea civila, chiar si sub forma rudimentara, n-a existat. Oamenii sunt liberi si egali. Ei pot sa-si dea seama de starea naturala si sa-si adapteze comportamentul potrivit cerintelor ei. In acelasi timp, absenta unei societati civile, familia existand prin puterea paternala, sunt fapte ce duc la inexistenta puterii politice a dreptului proprietatii.

Hobbes considera starea naturala ca o stare razboinica "lupta tuturor impotriva tuturor. ", Locke considera starea naturala ca o stare a pacii, a bunei intelegeri, asistentei mutuale si a conservarii ei. El isi fondeaza convingerea pe sentimentul ca fiecare individ e ocrotit de reciprocitatea sentimentelor de colaborare a celorlalti.

Diferenta fundamentala dintre starea naturala si starea sociala tine de faptul ca in starea de natura, violarea dreptului natural nu este sanctionata. Prin studiile sale asupra Americii, Locke ajunge la concluzia ca, o data cu aparitia economiei libere, se pun bazele societatii prin care omul poate acumula bogattia pe care o tezaurizeaza si o apara printr-o organizare adecvata si anume prin organizarea politica a societatii. Astfel, apare statul, ca o consecinta a asigurarii mutuale a proprietatilor impotriva riscurilor si a insecuritatii.

Pactul social apare datorita necesitatii apararii proprietatii, deci o data cu fondarea societatii politice si civile. Societatea civila apare datorita faptului ca anumiti oameni s-au unit intr-o societate, in care fiecare renunta la puterea sa absoluta, izvorata din legea naturala, cedand-o colectivitatii. Clauza fundamentala a pactului social consta in aparitia dreptului care reprima infractiunile ce isi au temeiul in dreptul natural. Pactul social sta la baza aparitiei statului pe care il putem defini ca fiind monopolul constrangerii organizate.

Pentru Locke, oamenii traiesc intr-o societate politica, prin faptul ca renunta la dreptul lor de a reprima ei insisi infractiunile, recunoscand existenta unei puteri de constrangere, independenta si superioara lor, care urmareste sa reprime violarea legilor. Locke observa, ca pornind de aici se ajunge la organizarea societatii internationale. Aici el introduce a doua inovatie importanta, care il desparte de Hobbes si anume ca puterea corpului politic rezulta din abdicarea de la drepturile individuale. Statul se naste prin renuntarea la ele, a unui anumit numar de oameni care constituie baza societatii prin formarea unui corpus politic. Pornind de aici, oamenii se incorporeaza intr-o societate politica deja stabilita prin acceptarea normelor ei, renuntand la privilegiul de a-si face dreptate singuri. Aceasta abdicare constituie pentru Hobbes, aparitia si justificarea absolutismului monarhic, si mai tarziu pentru Rousseau, absolutismul democratic. Pentru Locke, autoritatea parentala este foarte diferita de cea politica, care nu este nelimitata. Ea nu are in ea nimic titanic si absolut, este o disciplina necesara educatiei. Pornind de aici, Locke trage concluzia ca statul este o forma a responsabilitatii limitate si in consecinta o societate a participarii limitate. Aceasta distinctie reprezinta diferenta dintre ideologia liberalismului si a totalitarismului.

In conceptia totalitara, omul, care intra in organizarea statala sau apartine ei, este privat de catre stat in toata libertatea sa, in conceptia liberala, omul isi asigura anumite privilegii in raport cu statul privilegii ce isi au temeiul in sacrificiile pe care el le face pentru stat. Pactul social fondat pe libertate este al treilea merit al lui Locke, care arata ca institutiile, ce iau nastere din acest pact social, apara libertatea individului fata de ingerintele statului. Aici constatam ca el pune o baza tehnica institutiilor liberale. Potrivit lui, vedem ca monarhia, ca formaa expresiei statului,

este limitata de regimul parlamentar, la fel ca regimul prezidential american sau ca marile regimuri politice democratice contemporane.

Puterea absoluta este pentru Locke o scara sociala prin care poporul poate sa-si plaseze in fruntea sa un suveran sau un legislator permanent. Acesta nu va putea sa devina tiran pentru ca suveranitatea este legislativa si isi are radacinile in controlul social. Mai mult decat atat, el recunoaste, explicit, necesitatea separarilor in stat, prin faptul ca recunoaste existenta a trei coordonate majore de actiune in societate: a legii, prin administratie si justitie si a relatiilor internationale prin care se declara razboi sau se aplica regulile dreptului international public sau privat, dar nu recunoaste si faptul ca aceste puteri trebuie sa se controleze una pe cealalta (subliniere ce ii apartine lui Montesquieu).

Rousseau, a fost discipolul scolii dreptului natural. Contrar reputatie sale, lucrarea lui J.J.Rousseau 'Contractul social' este o carte de drept. Toate orientarile scolii dreptului natural au admis existenta initiala a unui contract social care a stat la baza societatii civile. Hobbes arata ca starea naturala a omului e periculoasa, insa, Locke a aratat ca ea nu este neaparat nici buna, nici rea; ea poate sa fie uneori superioara, alteori  inferioara societatii. Pentru Rousseau, dimpotriva, starea naturala este una a fericirii pentru ca in acest stadiu oamenii nu cunosc constrangeri, ei fiind mai robusti si mai bine adaptati decat in cadrul societatii. Pentru fericirea si dezastrul lor, spune el, oamenii poseda doua facultati: a libertatii si a perfectionarii. Prin circumstante fortuite, ele fac ca omul sa-si conserve independenta in relatiile cu altii, recunoscand faptul ca doar in familie exista o anumita moralitate, deci o anumita constrangere, care nu e identica cu starea sociala. Pe de alta parte, el mai identifica existenta unui al doilea stadiu a starii de natura, in care oamenii sunt mult mai fericiti decat in primul. Aici facultatea umana se caracterizeaza prin indolenta, punand accentul doar pe amorul propriu, facand ca aceasta perioada sa fie mult mai fericita si mai durabila, decat prima (caracterizata prin existenta familiei).

El constata ca umanitatea este supusa unui hazard funest: inventia metalurgiei si a agriculturii. Aceste doua activitati umane determina aparitia proprietatii individuale asupra pamantului, inegalitate, bogatie si mizerie, rivalitati, pasiuni si dezordine. Meseriasii  si cultivatorii devin astfel ambitiosi si mercantili. Astfel, 'starile sociale' se etatizeaza, pentru a impiedica distrugerea materiala a societatii. De aici Rousseau trage concluzia ca societatea civila este fructul unei revolutii nefericite, proces ce determina transformari sociale inevitabile si ireversibile, ce-l indeparteaza pe om pentru totdeauna de starea naturala.

Liberalismul este o doctrina politica in conceptia lui J. J. Rozisseau. Se pune problema in ce masura pactul social salveaza libertatea primitiva sau cum se poate concilia necesitatea asocierii indivizilor si mentinerea in acelasi timp a libertatii naturale a individului. La prima vedere, aceste exigente sunt antinomice. Cu toate acestea, Rousseau se crede in masura sa ofere un raspuns valabil. Exista, deci, o instrainare a libertatii personale in corpusul social, la care fiecare participa supunandu-se exigentelor acesteia. Rousseau vede libertatea ca si vechii ganditori; ea este asigurata in corpusul social datorita comportamentului obiectiv, dar libertatea modernilor presupune libertatea comportamentului individual (identificat de Montesquieu) care constituie obiectul guvernarii constitutionale. Pornind de aici, constatam existenta a doua puncte de vedere:

- separarea puterilor, care a stat la baza liberalismului , teoretizat de Montesquieu.

- trecerea puterii de la principe la colectivitate, respectiv popor, apartine lui Rosseau, pentru care poporul este suveranul.

- Rosseau considera clauza fundamentala a contractului social ca fiind baza pe alienarea totala a fiecarui asociat, cu toate drepturille sale care revin comunitatii. El spune "fiecare dintre noi pune in comun persoana si puterea sa sub suprema directie a vointei generale, si in aceasta situatie suntem ca o parte indivizibila fata de acest corpus social." Aceasta suveranitate a corpusului social este indivizibila, ea apartine tuturor, pentru el vointa ori este generala ori nu este deloc. Pactul care fundamenteaza societatea , ca fiind rezultatul consimtamantului indivizilor, se legitimeaza pe libertatea naturala a suveranitatii corpusului social se impune asupra tuturor, constrangandu-i pe cei care nu o recunosc.

Vointa generala este rezultatul vocii majoritatii. Suveranitatea care determina existenta

vointei generale isi are radacinile in corpul poporului, format din toate partile sale. Sa presupunem, spune Rousseau, ca un stat este compus din zece milioane de cetateni. Fiecare membru al statului reprezinta a zecea milionime parte a autoritatii supreme.

Consecinta practica a aceste conceptii, atomiste sau individualiste a suveranitatii, este reconstituirea intregului ei, tinand cont de toate partile sale. Constatam ca aceasta maniera de analiza nu prezinta riscul ca pe de o parte sa existe o vointa generala a majoritatii si alta a minoritatii. Pentru el vointa generala trebuie sa fie rezultatul unui consens general. Pentru el nu exista pericolul scindarii vointei generale intre majoritate si minoritate pentru ca minoritatea trebuie sa se supuna in mod automat majoritatii.

Vointa generala nu trebuie sa fie confundata cu vointa tuturor. Aceasta distinctie a fost subliniata inca de scolastici, care vedeau vointa generala ca fiind asociata "binelui comun", la fel ca si Condorcet care considera ca fiind sinonima "ratiunii generale". Bertrand de Jouvenel spune ca vointa generala este un instinct moral si colectiv al corpului politic ce a fost prima data sesizat de Rousseau, acesta legandu-l de infailibitatea instinctului natural. Toate aceste pozitii fac, o distinctie clara intre vointa generala si vointa tuturor.

Protectia drepturilor omului are o natura juridica duala[1], interna si internatonala si contribuie la cristalizarea societatii civile, la trecerea de la principiul majoritatii la principiul ocrotirii individului si a minoritatii, la consolidarea statului de drept.

Individul, ca si statul, este obligat sa participe activ la aceste transformari in scopul realizarii unei adaptari corespunzatoare evolutiei firesti a societatii. Legea si implicit juristii sunt printre aceia care isi pot aduce aportul pozitiv, benefic, la realizarea unei armonii intre finalitatea normelor juridice si dezvoltarea societatii, gandirii, culturii si civilizatiei. Functiile statului in societatile democratice au capatat noi valente, acordandu-se atentie sporita celei sociale, care contribuie la dezvoltarea societatii in ansamblul sau, dar in egala masura contribuie la satisfacerea nevoilor individului.

Constituirea sau cristalizarea statului de drept in tarile din centrul si estul Europei, adoptarea unor noi constitutii in urma evenimentelor radicale ale anului 1989, precum si adoptarea unor acte juridice internationale de catre state sau organizatii internationale, reflecta preocuparea si dorinta statelor, popoarelor indivizilor de a participa activ la transformarile care ne marcheaza viata, in mod direct sau indirect (prin intermediul reprezentantilor abilitati de lege sa actioneze pe plan intern sau international).

Dreptul international public s-a transformat treptat, in timp, intr-un drept al pacii (in ciuda conflictelor zonale, regionale), in sensul ca, astazi, preocuparile comunitatii internationale in ansamblul sau si ale fiecarui stat in parte, au in centrul atentiei omul si rezolvarea tuturor problemelor sale pe cale pasnica. Cu toate acestea, violenta este prezenta atat ca forma de intoleranta, cat si ca modalitate externa de rezolvare sau influentare a complexelor probleme cu care se confrunta statele din comunitatea internationala la ora actuala.

Societatea contemporana privita in ansamblul ei s-ar parea ca se gaseste la o importanta rascruce de drumuri; cele doua sisteme - capitalist si comunist- care au caracterizat dezvoltarea distincta si inegala a omenirii pana in 1989 au dovedit fiecare in parte si amandoua impreuna ca nu au putut rezolva multiplele si complexele aspecte ale vietii cu care societatea a fost confruntata. Solutiile promovate pana in prezent, desi au avut ca finalitate si justificare grija fata de om, nu au raspuns suficient cerintelor. Statele se gasesc astazi in fata unor probleme de necontestat. Rezolvarea acestora ar fi posibila prin reconsiderarea ordinii de prioritati cu care statele abordeaza realitatea. Ar trebui sa se asigure socialului 'egalitate' cu economicul si politicul, atat la nivel intern cat si international.

In contextul realitatilor contemporane, Romania s-a inscris pe calea prefacerilor care caracterizeaza transformarile societatii. Ea a devenit membra a Consiliului Europei in 1993 si membru asociat la Uniunea Europeana. Continua actiunile statului roman la integrare euro-atlantica si de indeplinire a obligatiilor internationale ce ii revin in calitate de membru cu drepturi depline in O.S.C.E. (Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa). In cadrul actiunilor la nivel european de promovare a democratiei si statului de drept se numara si adoptarea unor conventii europene care prevad, promoveaza, protejeaza si garanteaza drepturile omului, adica drepturile si libertatle fundamentale cetatenesti.

Un rol deosebit il ocupa C.E.D.O., care este un tratat international al drepturilor omului, adica un act juridic international care contine obligatii juridice pozitive, alaturi de angajamente internationale ferme, asumate de statele parti. Conventia are deci o natura juridica de drept pozitiv si din acest punct de vedere, mecanismul international de protectie a drepturilor omului are aceeasi natura juridica cu garantiile conferite protectiei drepturilor fundamentale cetatenesti de Constitutie, ca act juridic fundamental sau ca ansamblu de dispozitii fundamentale proprii dreptului pozitiv. Consecinta esentiala a naturii juridice pozitive (si nu jusnaturaliste) a dispozitiilor interne si internatonale consta in existenta unui sistem de garantii legate interne si internationale cu caracter politic si juridic. Caracterul politic este prefigurat de normele de structurare, organizare si desfasurare a activitatii specifice organelor interne si internationale care asigura protectia drepturilor omului (Curtea Constitutionala, la nivel intern, si Comisia, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, precum si Comitetui Ministrilor in cadrul Consiliului Europei), organe constituite conform unor criterii politico-juridice, a caror activitate se bazeaza primordial pe negocierea, solutonarea amiabila a diferendelor si luarea unor decizii prin care organl competent, examinand fondul cauzei, se pronunta fie cu privire la constitutionalitate, fie in legatura cu compatibilitatea sau conformitatea legilor nationale fata de normele dreptului international. Caracterul juridic al sistemului de garantii interne si internationale consta in existenta unor dispozitii constitutionale sau ale C.E.D.O. de drept material, alaturi de cele procedurale care asigura protectia drepturilor si libertatilor fundamentale cetatenesti.

Intre garantiile prevazute de Constitutia Romaniei din 1991 se regasesc trei categorii:

1. reglementarea drepturilor si libertatilor fundamentale in cuprinsul Constitutiei, ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constitute o masura de protectie a individului in raporturile sale cu autoritatile publice, cu statul;

2. controlul constitutionalitatii legilor -art. 1(3) si art. 144 din Constitutie;

3. dispozitia expresa a legii care creeaza in sistemul romanesc un mecanism original de protectie speciala a drepturilor omului prin:

a)     asumarea obligatiilor de a crea compatibilitatea sistemului juridic romanesc cu cel european in domeniul drepturilor omului prin aplicarea directa a normelor CEDO si a celorlalte tratate ale drepturilor omului la care Romania este parte, precum si prin aplicarea prioritara a normelor internationale ale drepturilor omului in cazul conflictului de legi cu normele interne - art. 11 si 20 (2) ale Constitutiei;

b)     interzicerea revizuirii dispozitiilor constitutionale daca acesta are ca scop suprimarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor sau a garantiilor acestora - art.148 (2) al Constitutiei.

Garantiile internationale reglementate de CEDO constau in mecanismul de protectie a drepturilor omului sau al Comitetului de Ministrilor.

Dreptul international public contribuie la progresul social prin intermediul celor trei ramuri ale sale constituite dupa cele trei categorii de subiecte: dreptul international al statelor, al popoarelor si al indivizilor. In acceptiunea sa clasica, Dreptul international public asigura ocrotirea indivizilor prin protectia diplomatica. Protectia grupurilor se realizeaza prin diplomatia preventiva, iar a indivizilor prin garantarea drepturilor omului. Cele trei categorii de interese complementare cunosc un punct de convergenta, prin garantarea lor juridica, la nivel national si international.

BIBLIOGRAFIE

DOCUMENTE

1.     Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie 1948.

2.     Protocolul International cu privire la Drepturile Economice, Sociale si Culturale, adoptat de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 16 decembrie 1966.

3.     Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice, adoptat de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 16 decembrie 1966.

4.     Conventia Internationala privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasiala adoptat de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 21 decembrie 1965

5.     Conventia Privind Lupta Discriminarii in domeniul invatamantului, adoptat de Adunarea Generala a  Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura, adoptata la 14 decembrie 1960.

6.     Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 9 decembrie 1948.

7.     Conventia asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 26 noiembrie 1968.

8.     Conventia impotriva torturii si altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie 1984.

9.     Conventia privind statutul refugiatilor, adoptata la 28 iulie 1951 de Conferinta plenipotentiarilor Natiunilor Unite asupra statutului refugiatilor si apatrizilor, convocata de Adunarea Generala a O.N.U. la 14 decembrie 1950.

10.  Conventia asupra drepturilor politice ale femeii, a intrat in vigoare la 7 iulie 1954.

11.  Conventia asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 18 decembrie 1979.

12.  Conventia cu privire la drepturile copilului, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 20 decembrie 1989. Intrata in vigoare la 2 septembrie 1990.

13.  Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, adoptata la Roma la 4 noiembrie 1950.

14.  Conventia europeana pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptata la Strasbourg la 26 noiembrie 1987.

15.  Conventia europeana pentru reprimarea terorismului, adoptata la Strasbourg la 27 ianuarie 1977.

16.  Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, adoptata la Strasbourg la 1 februarie 1995.

17.  Carta sociala europeana revizuita, adoptata la Strasbourg la 3 mai 1996.

18.  Constitutia Romaniei, adoptata prin Referendum la 8 decembrie 1991.

LUCRARI GENERALE

1. Enciclopedia Britanica, Volumes 1 to 23, Encyclopedia Britanica Inc., Chicago - London - Toronto - Geneva -Sydney - Tokyo - Manila, 1971.
2. Grand Larousse, Enciclopedique en dix volumes, Libraire Larousse, Paris, 1960-1975.
3. Le Petit Larousse, Cedex, Paris, 1994. 420
4. Mic dictionar enciclopedic, Editia a II-a, revazuta si adaugita,, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978.

LUCRARI SI STUDII DE SPECIALITATE

1.     Rollanad Patrice, La protection internationale des droits de l`homme, Textes, P.U.F., Paris, 1989;

2.     Sir James Fawcett, Lights Human Rights. Council of Europe, Strasbourg, 1987;

3.     Asbjorn Eide, International protection of Human right, Council of Europe, Strasbourg, 1989;

4.     La Cooperation politique europeene (CPE), R.F. dA Office de presse et information du gouvernement federal, 1998;

5.     Ion Grecescu, Vasile Popa, Principii de Drept International Public, Editura Getic, Bucuresti, 1997;

6.     Ion Diaconescu, Drepturile Omului, Institutui Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1993;

7.     Victor Dan Zlatescu, Irina Moroianu Zlatescu, Repere pentru  filosofie a drepturilor omului, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1996.

8.     Edmond Jouve, Relations Internationales, P.U.F., Paris, 1992;

9.     Ionel Closca si Ion Suceava Tratat de Drepturile Omului, ed. Europa Nova, 1995;

10.  Documente de Baza ale Comunitatii Europene, ed. Polirom 1999;

11.  Vasile Popa, Principii de drept International Public;

12.  Vasile Popa si Gheorghe Mihai, Drepturile Omului in Comunitatea Europeana;

13.  John Stuart Mill, Despre Libertate, ed. Humanitas, Bucuresti, 1994;

14.  G.Cohen - Jonathan, La Convention Européenne des Droits de l' homme, Economica, Presses Universitaires D'Aix - Marseille, 1989, p.250.