Conceptul de tactica a ascultarii martorilor

CONCEPTUL DE TACTICA A ASCULTARII MARTORILOR

§1. Consideratii generale

Fondatorul Criminalisticii este considerat profesorul de drept si magistratul Hans Gross care in anul 1893 a editat lucrarea intitulata "Manualul Judecatorului de Instructie", reeditat in scurt timp sub denumirea "Manualul Judecatorului de Instructie in sistemul criminalisticii" .

Criminalistica este definita ca fiind: "O stiinta judiciara , cu caracter autonom si unitar, care insumeaza un ansamblu de cunostinte despre metodele, mijloacele tehnice si procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetarii infractiunilor, identificarii persoanelor implicate in savarsirea lor si prevenirii faptelor antisociale ."

Pentru buna desfasurare a activitatii de cercetare trebuie ca organele judiciare sa urmeze o anumita tactica si sa stabileasca obiectivele generale dupa care trebuie sa faca cercetarea. Indiferent de modul in care se desfasoara cercetarea, importanta majora o reprezinta caracterul organizat, riguros al cercetarii preliminare, desfasurata in mod metodic si fara a scapa din vedere amanunte care pot fi decisive pentru urmarirea penala ulterioara.

Tactica ascultarii martorilor reprezinta o activitate judiciara importanta care se desfasoara intr-un cadru legal fiind reglementata de dispozitiile C.Pr.pen., care la art.78 precizeaza ca "martorul este persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal ". 2 Cadrul procesual. Importanta si sarcinile ascultarii victimelor si a martorilor infractiunilor.

Posibilitatea stabilirii unei fapte penale, a imprejurarilor in care acesta a avut loc, se datoreaza faptului ca savirsirea unei infractiuni, ca si orice alta forma de activitate a omului, in majoritatea cazurilor, este insotita de producerea in mediul existent a anumitor modificari a caror examinare, in conditii normale, asigura reconstituirea tabloului dinamic al faptei, identificarea persoanelor participante si a comportarii acestora.

Modificarile produse in mediu in legatura cu savirsirea unei fapte penale, cunoscute in teoria si practica criminalistica sub denumirea generica de urme ale infractiunii, se divizeaza in materiale si spirituale. Urmele materiale ale infractiunii reprezinta schimbari fizice suportate de obiectele din mediul in care s-a activat cu prilejul savirsirii actului penal. Ele constituie informatii probante prin particularitatile de forma si structura, pozitie, interpozitie si amplasament, toate acestea putind fi considerate prin cercetari directe efectuate de organul judiciar nemijlocit, cu sau fara concursul specialistilor de profil.[1] Urmele spirituale sunt imaginatii rezultate dintr-un complicat proces psihic de reflectare si conservare in memorie a faptelor percepute in legatura cu activitatea infractionala. Data fiind natura lor materiala, imaginatiile celor ce au perceput fapte cu semnificatie probanta nu pot fi cunoscute altfel decit prin transpunerea acestora in cadrul unui proces de comunicare. In justitia penala acest proces se realizezeaza prin actul procedural de ascultare, adica prin mobilizarea persoanelor ce detin date probante privind imprejurarile faptei penale pantru a marturisi in fata organului judiciar.

Relatarile persoanelor care au perceput sau cunosc fapte de natura sa contribuie la stabilirea adevarului intr-un proces penal, facute si fixate in conformitate cu cerintele legislatiei procesual-penale in vigoare, constituie mijloace de proba, numite declaratii sau depozitii ale martorilor.

In conformitate cu prevederile Codului de Procedura Penala al Republicii Moldova, calitatea de martor este atribuita persoanelor care poseda informatii probante de natura sa contribuie la justa solutionare a unei cauze penale. Prin urmare, in calitate de martor poate fi chemata orice persoana fizica, care, eventual, cunoaste fapte sau imprejurari de fapt, apte sa serveasca la aflarea adevarului. Nu pot participa ca martori doar persoanele cu deficiente psihofiziologice, care sunt incapabile a percepe si reproduce in mod adecvat realitatea si avocatii, care au luat cunostinta de anumite date in exercitiul functiunilor de aparatori ai invinuitului sau banuitului. Sunt exceptate de obligatia de a da marturii in defavoarea invinuitului sau inculpatului sotii si rudele apropiate ale acestora.

Persoanele chemate in calitate de martori sunt obligate sa se prezinte si sa comunice organului judiciar tot ce stiu referitor la imprejurarile faptei aflate in cercetare. In privinta martorilor care nu-si indeplinesc aceste obligatiuni legea prevede diverse sanctiuni pina la raspunderea penala pentru depunerea de marturii mincinoase. Totodata, martorii sunt protejati de violenta, de orice alt fel de constringere, demnitatea lor fiind garantata prin lege.

Persoana vatamata prin infractiune poate comparea in procesul penal, in diverse pozitii procesuale.

Astfel, in functie de natura prejudiciului suferit si de manufestarea de vointa, persoana vatamata poate avea fie calitatea de parte vatamata, fie calitatea de parte civila, sau poate avea ambele calitati, fie, in sfirsit, calitatea de martor.

Cind cel ce a suferit un prejudiciu de natura fizica, morala sau materiala isi manifesta dorinta de a participa la procesul penal in legatura cu tragerea la raspundere penala a inculpatului, acesta dobindeste calitatea de parte vatamata, iar atunci cind actioneaza in legatura cu tragerea la raspundere civila, cel vatamat dobindeste calitatea de partecivila; cind persoana vatamata nu participa la proces nici in calitate de parte vatamate, nici in calitate de parte civila poate fi ascultata ca martor.

In pofida discutiilor multiple desfasurate asupra problemei referitoare la posibilitatea stabilirii adevarului cu ajutorul probei testimoniale, neincrederea exprimata fata de acest mijloc de proba, depozitiile martorilor, cunoscute din vremuri stravechi, contiua sa ocupe un loc deosebit in sistemul probelor judiciare, ele fiind folosite, practic, in orice cauza penala.

Frecventa inalta a marturiilor in procesul penal se explica, in primul rind, prin faptul ca nu in orice cauza exista mijloace materiale de proba. Sunt frecvente situatiile cind infractorii intreprind masuri bine gindite pentru a nu lasa urme materiale sau de deteriorare a acestora. In aceste cazuri, ca si in situatia infractiunilor ce presupun anumita publicitate (actele de huliganism), declaratiile martorilor sunt decisive in aflarea adevarului. In rindul al doilea, prezenta mijloacelor materiale de proba nu diminuiaza importanta marturiilor atit timp cit acestea contribuie, dupa cum, pe buna dreptate, se sustine in literatura de specialitate, determinarea esentei mijloacelor materiale de proba si inregistrarea acestora "in ansamblul imprejurarilor cauzei"[2].

Sa adaugam la cele enuntate si sfera larga a problemelor la acre se pot referi declaratiile martorilor. Spre deosebire de alte mijloace de proba, depozitiile martorilor pot pune in evidenta date privind toate imprejurarile ce constituie obiectul probatiunii, inclusiv imprejurarile savirsirii infractiunii, metodele si mijloacele folosite in acest scop, locul timpul si modul in care s-a activat. Martorii pot prezenta referiri directe asupra personalitatii faptuitorului sau indica anumite elemente specifice de natura sa contribuie la identificarea acestuia. Un martor poate fi intrebat despre calitatile invinuitului sau victimei, comportamentul acestora, in general si in legatura cu fapta penala, in special. Nu de putine ori martorii specifica conditiile care au inlesnit sau favorizat savirsirea infractiunii si masurile ce se impun in vederea prevenirii unor noi infractiuni s.a.

Ascultarea martorilor, ca mijloc legal de administrare a probelor testimoniale, reprezinta o activitate complexa, a carei desfasurare necesita anumite cunostinte referitoare la psihologia lor, la procesul de formare a declaratiilor acestora. De aici necesitatea expunerii in continuare, fie in mod succint, a mecanismelor psihologice pe care se bazeaza acest proces.