|
|
|
DREPT ROMAN
NOTIUNI DE BAZA, AUTOTESTARE SI BIBLIOGRAFIE
Obiectivele fundamentale ale cursului sunt:
1 cunoasterea de catre studentii anului I a modului de aparitie si evolutie a dreptului si stiintei dreptului in cadrul sitemului de drept care si-a pus amprenta asupra culturii juridice europene: dreptul roman;
2 abordarea comparatva a institutiilor si principiilor dreptului civil romanesc cu cele ale dreptului roman;
3 formarea unui vocabular juridic necesar abordarii dreptului privat roman.
I. APARITIA SI EVOLUTIA ISTORICA A STATULUI ROMAN
Cetatea Romei a fost edificata material de catre etrusci in sec. al VII-lea i.Hr.. Inlaturand organizarea gentilica, statul a aparut la jumatatea sec. al VI-lea i.Hr. in timpul regelui Servius Tullius. Sub aspectul formei de guvernamant, Roma a cunoscut trei epoci: epoca regalitatii (750-509 i.Hr.), epoca republicii (509-27 i.Hr.) si epoca imperiului (27 i.Hr.- 565 d.Hr.). Epoca imperiului se imparte, la randul ei, in doua perioade: perioada principatului (27i.Hr.-284d.Hr.) si perioada dominatului (284-565). In cadrul fiecarei epoci statul a cunoscut o organizare specifica. In epoca regalitatii puterea politica era impartita intre rege, senat si comitia curiata. In epoca republicii un rol esential pe langa senat, comitia curiata si comitia centuriata l-au jucat magistratii superiori - cenzorii, consulii, pretorii, guvernatorii de provincie- si magistratii inferiori - edilii, questorii etc. Pe masura ce puterea imparatului va creste, atributiile si importanta diverselor institutii ale statului roman vor scadea. In schimb, vor creste rolul si imprtanta diveselor organe auxiliare ale imparatului: consiliul imperial, birourile si functionarii imperiali.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care era organizarea statala in epoca regalitatii? (manual, Vol. I, pp. 7-9)
2) Care era organizarea statala in epoca republicii? (idem, pp. 9-19)
3) Care era organizarea statala in epoca imperiului? (idem, pp. 19-29)
II. APARITIA SI EVOLUTIA ISTORICA A DREPTULUI ROMAN
1. Aparitia si evolutia istorica a dreptului roman marturisesc cel mai bine despre modul in care dreptul s-a conturat treptat in societatea umana ca obiect al unei stiinte juridice autonome (jurisprudentia). Intr-o societate romana arhaica, profund marcata de religios si impregnata de ideea de morala, acest proces a dobandit forma unei disocieri lente dar sigure intre drept (jus) si divin (fas), intre drept (jus) si normele morale (mores).
2. Doctrinei dreptului roman si, in special, lui Ulpian ii apartine acea summa divisio ce sta astazi la baza diviziunii dreptului in familia juridica romano-germanica: drept public si drept privat. Publicum jus est quod ad statum rei Romanae spectat, privatum jus est quod ad singulorum utilitatem pertinet. Acelasi Ulpian precizeaza ca fiecare mare diviziune cuprinde, la randul ei, trei subdiviziuni. Dreptul public cuprinde cultul (in sacris), sacerdotiile (in sacerdotibus) si magistraturile (in magistratibus). Dreptul privat cuprinde trei mari grupe de drept: dreptul civil, dreptul gintilor si dreptul natural. Raportat la intreg dreptul privat roman in evolutia si cu izvoarele sale, dreptul civil are mai multe sensuri: 1)drept aplicabil in exclusivitate cetatenilor romani (jus proprium civium romanorum); 2) legea sau dreptul interpretat de catre jurisconsulti in activitatea lor de aplicare a dreptului scris, mai ales a Legii celor XII Table, la cazuri concrete ; 3) dreptul pretorian (jus pretorium) cunoscut si sub denumirea de jus honorarium. Dreptul gintilor era, in esenta, acel drept roman creat de catre magistrati pentru a se aplica raporturilor, mai ales comerciale, dintre cetatenii romani si peregrini. In aceste conditii, jus gentium era un drept aplicat tuturor popoarelor in masura in care-l intelegem ca drept aplicat tuturor popoarelor care locuiau pe teritoriul Imperiului roman. Dreptul natural ar trebui inteles la romani ca acele norme de conduita care se impun de la sine ratiunii umane in anumite situatii date. Natural reprezenta pentru jurisconsultii romani atat ceea ce rezulta din calitatile fizice ale oamenilor si lucrurilor cat si, inauntrul acestei viziuni, ceea ce se potrivea cu ordinea normala si rezonabila a intereselor umane care, de aceea, nu avea nevoie de nici o dovada suplimentara.
3. Etapele de dezvoltare ale dreptului roman nu sunt identice cu etapele de dezvoltare ale statului roman. Astfel, o prima etapa de dezvoltarea a dreptului roman, numita si a dreptului roman vechi, cuprinde epoca dintre intemeierea cetatii si sfarsitul Republicii (aprox. jumatatea sec. II - sec. I i.Hr.), o a doua etapa -numita a dreptului clasic- se intinde de la sfarsitul Republicii pana la inceputul domniei lui Diocletian (284 d.Hr.) iar a treia etapa -numita a dreptului postclasic- cuprinde epoca Dominatului.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care era relatia dintre ius si fas la romani? (idem, pp. 30-31)
2) Care era relatia dintre ius si mores la romani? (idem, pp. 32-33)
3) Care sunt diviziunile dreptului roman? (idem, pp. 33-37)
4) Care sunt etapele de dezvoltare ale dreptului roman? (idem, pp. 37-40)
III. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
1. Fara a fi o distinctie proprie stiintei dreptului roman, din considerente pedagogice se poate face o distinctie intre izvoarele formale ale dreptului roman si izvoarele materiale ale dreptului roman. Izvoarele formale ale dreptului roman reprezinta forma pe care normele juridice o imbraca in momentul in care produc efecte juridice. Aceasta forma este strans legata in opinia romanilor de organul care a emis respectivele norme juridice: cutumele provin de la stramosi (quod dicitur moribus constitutum), legile provin de la intregul popor (quod populus iubet atque constituit), plebiscitele provin doar de la plebe (quod plebs iubet atque constituit), senatul-consultul de la Senat (quod senatus iubet atque constituit), constitutia imperiala de la imparati (quod imperator decreto vel edicto vel epistula constituit), edictele de la magistrati (praetorum urbani et peregrini, aedilium curulium) iar jurisprudenta (responsa prudentium) de la jurisconsulti (juris prudentes). In functie de sursa lor de validitate si de nevoile epocii, toate acestea s-au constituit intr-o adevarata ierarhie a izvoarelor formale ale dreptului. Izvoarele materiale ale dreptului roman reprezinta acel intreg context economic, social si spiritual care a stat atat la baza aparitiei normelor juridice cat si a formei pe care au luat-o aceastea intr-o epoca data. De aici si concluzia ca fiecarei mari perioade de dezvoltare a dreptului roman ii corespund anumite izvoare formale ale dreptului.
2. In epoca vechiului drept roman, cutumele au fost cel mai important izvor de drept, in epoca clasica au devenit un izvor formal subsidiar legii iar in epoca postclasica ele au revenit in forta sub forma dreptului vulgar.
3. Alaturi de cutuma si, treptat, deasupra acesteia incepe sa se afirme ca izvor de drept legea (lex). Lex are mai multe semnificatii in dreptul roman. Din punctul de vedere al intinderii efectelor lor juridice, existau leges privatae ce vizau fie clauzele introduse de particulari intr-un contract (lex contractus) fie statutul unei corporatii (lex colegii) si leges publicae ce formulau reguli de conduita obligatorii cu caracter general. Din punctul de vedere al organului ce a legiferat, lex se referea la legile votate de poporul roman (patricieni si plebe) care erau diferentiate de plebiscite ce erau votate doar de catre plebe. Leges publicae se imparteau, la randul lor, in doua categorii: leges rogatae si leges datae. Leges rogatae erau acele legi publice care erau votate de cetateni in adunarile populare in baza unei proceduri legislative strict reglementate. Leges datae erau legi emise de magistrati in baza unei delegatii venite din partea poporului sau a Senatului. Ele aveau in vedere organizarea teritoriilor nou cucerite, infiintarea de colonii si acordarea cetateniei romane. Legea celor XII Table a reprezentat cea mai importanta lege a dreptului roman reprezentand conform traditiei baza dreptului privat chiar si in epocile in care prevederile sale cazusera de mult in desuetudine. Ea a reprezentat o asezare in scris a acelor cutume in vigoare pe care patricienii au dorit sa le aduca la cunostinta plebeilor.
4. Edictul magistratului era o declaratie publica pe care magistratul, in baza lui jus edicendi, o facea la intrarea sa in functie. Avand un caracter pur politic la inceput, el dobandeste, pe masura ce atributiile judiciare ale magistratilor se dezvolta, caracterul unui program ce stabilea dispozitiile pe care acestia urmau sa le ia cu privire la organizarea instantelor si la modul in care intelegeau sa solutioneze pricinile dintre cetateni. Redactat pe album, el era afisat in For si urma sa fie aplicat de-a lungul intregului an al mandatului. Avand in vedere importanta activitatii pretorului urban, edictul magistratului ca izvor al dreptului roman a fost identificat mai mult cu edictul pretorului urban iar dreptul creat de catre acesta a primit denumirea de drept pretorian. Edictul pretorului urban a servit ca model pentru edictele pretorului peregrin si al guvernatorului de provincie, magistraturi ce au aparut in timp dupa cea a pretorului urban. Totalitatea normelor si institutiilor de drept ce au izvorat din activitatea acestor magistrati investiti cu onoruri (honores) a purtat adesea denumirea de jus honorarium. Parte a acestui jus honorarium a fost si dreptul emanat de pretorul peregrin aplicat raporturilor dintre cetateni si peregrini, cunoscut sub denumirea de jus gentium.
5. In epoca republicana, senatus-consultele emise de Senat nu repezentau un izvor de drept. Acordandu-le insa putere de lege, imparatul Hadrian nu a urmarit decat sa transforme senatus-consultele intr-o modalitate proprie, indirecta, de legiferare. Cu timpul, avand in vedere sursa lor reala, senatus-consultele au inceput sa se numeasca oratio principis. Pe masura ce autoritatea imperiala a sporit, in sec. III senatus-consultul, ca mijloc indirect de legiferare al imparatului, va disparea in favoarea legislatiei imperiale.
6. Existand o vreme alaturi de cutume, legi, senatus-consulte si edicte ale magistratilor, constitutiile imperiale devin la sfarsitul Principatului singurul izvor de drept in Imperiul roman. In aceasta epoca, constitutiile imperiale erau de patru feluri: edicte, mandate, decrete si rescripte. In epoca Dominatului, cresterea considerabila a puterii imperiale a asigurat constitutiilor imperiale intaietatea in randul izvoarelor dreptului roman. Ele incep sa fie tot mai des intalnite cu denumirea de lege (lex).
7. Prin jurisprudenta, in sensul roman al termenului, se intelege atat cunoasterea dreptului, cat si aplicarea acestuia la cazuri concrete. In consecinta, jurisprudenta (juris prudentia) reprezinta in acelasi timp o stiinta si o arta. Ea reprezinta, pe de o parte, stiinta dreptului: cunoasterea lucrurilor divine si umane, a ceea ce este drept si nedrept. Ea face apel la intelepciunea (prudentia) si la ratiunea umana, fiind o munca intelectuala, de savant. Pe de alta parte, ea nu este o stiinta abstracta, ea este si o arta a aplicarii dreptului in scopul atingerii idealurilor lui boni et aequi. Aceasta stransa legatura intre stiinta si practica reprezinta emblema jurisprudentei romane.
1) Prezentati cutuma ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 45-47)
2) Prezentati legea ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 47-51)
3) Prezentati edictul magistratului ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 52-55)
4) Prezentati senatus-consultele ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 55-56)
5) Prezentati constitutiile imperiale ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 56-59)
6) Prezentati jurisprudenta ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 59-64)
IV. TRASATURILE GENERALE ALE DREPTULUI ROMAN
1. Din toate cele prezentate pana acum, doua importante trasaturi ale dreptului roman pot fi identificate: in primul rand, dreptul roman a fost direct sau indirect rezultatul activitatii jurisconsultilor si, in al doilea rand, dreptul roman a reprezentat o totalitate de grupe sau paturi de norme juridice pe care nimeni nu a avut interesul sa le sistematizeze.
2. Lipsa unei abordari sistemice a dreptului roman a constituit intotdeauna o dificultate pentru expunerea didactica a dreptului privat roman in cadrul facultatilor de drept. Plecand insa de la experienta jurisconsultilor lui Justinian care, in manualul lor numit Institutiile au facut apel la modul in care Gaius grupa materia dreptului privat roman, s-a incetatenit traditia de a se aborda institutiile acestuia in ordinea stabilita de celebrul jurisconsult: persoanele, bunurile si actiunile. Actiunile, reprezentand dreptul procesual, isi gasesc locul, in mod firesc dupa logica moderna, in urma dreptului material. Avand, insa, in vedere rolul fundamental al jurisprudentei si edictului magistratului in conturarea dreptului roman ca un drept cazuistic format in cadrul instantei de judecata prin crearea de noi mijloace procedurale, s-a considerat necesar a se expune dreptul procesual inaintea dreptului material. Lucrarea de fata va urma acelasi algoritm: expunerea dreptului privat roman va debuta cu dreptul sau procedural (actiunile) urmat de expunerea dreptului material grupat in persoane, bunuri, succesiuni si obligatii.
1) De ce dreptul roman are un caracter jurisprudential? (idem, pp. 66-67)
2) De ce dreptul roman se caracterizeaza prin lipsa sistematizarii? (idem, pp. 67-68)
V. PROCEDURA CIVILA DE JUDECATA - PROCEDURA LEGISACTIUNILOR
1. Procedura de judecata reprezinta totalitatea regulilor care stabilesc modul in care trebuie actionat in vederea recunoasterii unui drept in justitie. In dreptul roman, ideea de procedura era redata prin sintagma "actiuni ale legii" sau "dreptul actiunilor" (jus actionum). Intr-o acceptiune mai larga, conceptul de actiune desemna aici toate acele formalitati cerute pentru derularea unui proces. Intr-un sens restrans, conceptul de actiune desemna acel mijloc procedural pus la dispozitie cetateanului roman pentru a-si ocroti dreptul in justitie. Importanta acestui mijloc procedural era considerabila in dreptul roman, in conditiile in care un drept exista doar daca era ocrotit printr-o astfel de actiune. De aceea, fiecarui drept ii corespundea o actiune, de unde si numarul mare si diversitatea considerabila a acestora. Numarul actiunilor a crescut continuu pe masura ce au fost create de pretori in vederea recunoasterii de noi drepturi.
2. Cea mai veche procedura civila de judecata a fost cea a legis-actiunilor. Aplicata in cea mai mare parte a epocii Republicii, ea corespundea nevoilor unei societati arhaice, impregnata de religios, care practica o economie autarhica si ale carei raporturi juridice erau rare. Din acest context se pot desprinde cateva trasaturi esentiale ale procedurii legis-actiunilor. Era o procedura legala, deoarece era creata si recunoscuta (pentru acele actiuni de sorginte cutumiara) prin lege si, in special, prin Legea celor XII Table. Era o procedura formalista deoarece formele prevazute prin lege trebuiau respectate cu strictete. Modificarea unui cuvant sau a unui gest ritualic atragea nulitatea procedurii si pierderea procesului. Era o procedura judiciara deoarece se desfasura in fata unui magistrat. Nu in cele din urma, trebuie remarcat ca aceasta procedura se desfasura in doua faze: o faza in jure, desfasurata in fata magistratului insarcinat sa organizeze instanta si o faza in judicio (sau apud judicem), desfasurata in fata unui judecator insarcinat sa cerceteze faptele si sa dea o sentinta.
3. Gaius, in Institutiile sale (IV.12), stabileste existenta a cinci astfel de actiuni ale legii: sacramentum, judicis postulatio, condictio, manus iniectio si pignoris capio. Doar primele trei actiuni ale legii reprezintau proceduri propriu-zise de judecata in cadrul carora se urmarea stabilirea unui drept contestat. Toate se desfasurau prin cele doua faze amintite: in jure si in judicio. Ultimele doua erau proceduri de executare: prima decurgea din sentinta data de judecator iar ultima, avand un caracter extrajudiciar, era o reminiscenta a vechii justitii private.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care sunt caracteristicile procedurii legisactiunilor? (idem, p. 71)
2) Expuneti etapele fazei in iure in procedura legisactiunilor (idem, pp. 73-77)
3) Expuneti etapele fazei in iudicio in procedura legisactiunilor (idem, pp. 77-78)
4) Cum se executa sentinta in procedura legisactiunilor? (idem, pp. 78-80)
VI. PROCEDURA CIVILA DE JUDECATA - PROCEDURA FORMULARA
1. Aparuta treptat in practica instantelor romane, noua procedura ordinara numita procedura formulara a fost legalizata de legea Aebutia aparuta in sec. II i.Hr. (undeva intre 149 si 126 i.Hr.). Aceasta lege nu a abrogat procedura legis-actiunilor ci a permis folosirea celor doua proceduri in paralel, la alegerea partilor. Avantajele noii proceduri au determinat insa caderea in desuetudine a procedurii legis-actiunilor astfel ca o lege Iulia judiciaria din anul 17 i.Hr. a abrogat-o. Sacramentum se mai putea folosi doar in fata tribunalului centumvirilor si in procesele de reclamare a unei succesiuni. Procedura formulara este legala, deoarece decurge si ea din lege. Ea este o procedura supla, fiind lipsita de formulele si gesturile ritualice specifice procedurii legis-actiunilor. Ea avea acum la baza o formula pe care magistratul o redacta impreuna cu partile litigante in baza pretentiilor ridicate liber de catre acestea. In acelasi timp, ea era o procedura maleabila nefiind limitata la cazurile strict prevazute de lege. In baza rolului activ pe care-l dobandeste acum, pretorul putea crea noi actiuni, dand nastere prin aceasta unor noi drepturi. Avand in vedere stransa legatura dintre actiune si drept, se ajunge ca fiecarui drept sa-i corespunda o actiune specifica. Fiecare actiune avea caracterul ei propriu, un nume si o formula proprii. Procedura formulara are si un caracter judiciar deoarece se desfasoara in fata unei instante. Ea isi mentine si structura in doua faze - in jure si in judicio- ca expresie a mentinerii inca vii a urmelor vechii justitii private.
1) Ce reprezenta formula in procedura formulara si ce structura avea ea? (idem, pp. 84-87)
2) Care erau actiunile de judecata in procedura formulara? (idem, pp. 87-89)
3) Cum se desfasura procesul in procedura formulara? (idem, pp. 89-96)
VII. PROCEDURA CIVILA DE JUDECATA - PROCEDURA EXTRAORDINARA
1. Noua procedura de judecata civila a aparut si s-a dezvoltat in conditiile instaurarii Imperiului si cresterii treptate a puterii imperiale. Ea isi avea originea in procedura de judecata aplicata de magistrati in materie administrativa. Dupa instaurarea Imperiului, rolul acestei proceduri extraordinare a sporit, pe masura ce numarul si importanta funtionarilor imperiali au crescut. Insarcinati cu atributii de judecata in materie civila, in defavoarea vechilor magistrati republicani, functionarii imperiali au extins procedura extraordinara si in materie de judecata civila. Justitia imperiala utiliza si ea, la randul ei, noua procedura in materie civila. In aceste conditii, vechea ordo judiciorum privatorum a fost inlocuita treptat cu noua procedura extra ordinem, pentru ca in epoca Dominatului ea sa dispara complet. Procedura extraordinara diferea fundamental de celelalte doua. Ea era lipsita de formalitati excesive de-a lungul intregii sale desfasurari. Procedura de judecata era acum in intregime etatizata: judecatorul avea mijloacele necesare pentru a asigura prezenta paratului in instanta si executarea sentintei. Ea si-a pierdut caracterul public, devenind secreta: procesul nu se mai desfasura in Forum, ci intr-o cladire unde aveau acces doar partile si reprezentatii lor. Cea mai importanta diferenta rezida in caracterul unitar al noii proceduri: procesul nu se mai desfasura in doua faze, ci decurgea in intregime in fata aceluiasi judecator. Acesta organiza instanta si dadea in final o sentinta.
1) Cum se desfasura procesul in procedura extraordinara? (idem, pp. 100-103)
VIII. PERSOANE SI CAPACITATE
1. Intr-un sens larg, romanii intelegeau prin conceptul de persoana orice fiinta umana, indiferent ca era vorba de un om liber sau de un om aflat in proprietatea unui alt om. Intr-un sens mai restrans, se poate concepe ca romanii intelegeau prin persoana (mai ales in epoca postclasica) doar pe oamenii liberi, cu excluderea sclavilor. Acest concept roman de persoana se identifica cu conceptul juridic modern de persoana, ca om dotat cu o serie de drepturi si de obligatii. Totalitatea drepturilor si obligatiilor de care se bucura o fiinta umana ca subiect de drept (persoana) formeaza personalitatea juridica a acestuia. La romani, insa, personalitatea juridica nu era legata in mod automat si expres de fiinta umana libera. Avea personalitate juridica doar acea fiinta umana ce se bucura de un anume status. Cand vorbeau, in consecinta, despre existenta sau inexistenta unor drepturi sau obligatii pe seama unei fiinte umane, romanii se refereau la status. Status nu se identifica cu personalitatea juridica. Spre deosebire de personalitatea juridica ce desemneaza prezenta unor drepturi si obligatii, status putea insemna si lipsa unor asemenea drepturi si obligatii, deci lipsa personalitatii juridice. Cand o fiinta umana avea un anume status, ea putea avea sau nu personalitate juridica. Un om liber avea un anume status asa cum un sclav avea obligatoriu un anume status. In consecinta, nu orice om avea personalitatea juridica dar orice om avea un status. Status desemna generic, cu alte cuvinte, conditia juridica a unei fiinte umane in cadrul dreptului roman.
2. Status-ul unei fiinte umane se stabilea in dreptul roman in functie de trei elemente: libertatea (status libertatis), cetatenia (status civitatis) si familia (status familiae). Lipsa sau inexistenta acestor elemente pe seama unei anumite fiinte umane ii conferea un anume status. In functie de libertate, oamenii puteau fi liberi sau sclavi. In functie de cetatenie, oamenii puteau fi cetateni, latini sau peregrini. In functie de familie, existau, pe de o parte, oameni care nu se aflau sub puterea (potestas) unei alte persoane (pater familias): barbatii pater familias si femeile sui juris. Pe de alta parte, existau cei care se aflau sub puterea unui pater familias: femeile alieni juris si fii si ficele de familie (filii et filiae familias). Detinerea tuturor celor trei elemente acorda fiintei umane personalitate juridica deplina. Lipsa lor, mai ales a lui status libertatis, de care depindea si existenta celorlalte doua, insemna lipsa personalitatii juridice. Intre status-ul celor care detineau toate cele trei elemente si al celor care nu detineau pe nici unul se situau cei care detineau una sau doua din ele (d.ex. doar libertatea si cetatenia). Prin statusul sau o fiinta umana se integra, in consecinta, unui anume grup juridic: al sclavilor, al celor aflati in semi-sclavie, al cetatenilor, al lui pater-familias, al peregrinilor, al latinilor, al celor aflati sub putere (alieni juris) etc. Status-ul unei persoane putea fi imbunatatit sau inrautatit (mutatio status). In contextul modificarilor survenite in status-ului unei persoane, romanii au acordat subiectului de drept dotat cu personalitate juridica denumirea de caput. Pierderea unui element din status conducea la o capitis deminutio. Aceasta putea sa fie maxima daca se pierdeau libertatea si cetatenia, putea fi media daca se pierdea doar cetatenia si putea fi minima daca se pierdea statutul familial. In masura in care o fiinta umana pierdea sau castiga una din cele trei conditii, ea trecea intr-un alt grup uman cu un alt status.
3. Dobandirea personalitatii juridice avea loc la nasterea copilului cu conditia ca acesta sa se nasca viu, viabil si fara malformatii. De asemenea, el trebuia sa dobandeasca statutul de om liber. Personalitatea juridica a unei persoane se stingea prin moartea fizica a acesteia si, in anumite cazuri, prin moartea sa civila (capitis deminutio).
4. Capacitate juridica deplina aveau doar barbatii pater familias, cetateni romani si liberi. Capacitate de exercitiu deplina aveau doar barbatii pater familias, majori si sanatosi mental.
5. Pe langa personalitatea juridica recunoscuta individului uman, romanii concepeau existenta unor drepturi si obligatii si pe seama unor colectivitati umane. Existenta acestor colectivitati sau grupuri umane era evidenta: viata ii aduna pe oameni laolalta in functie de nevoile lor economice, religioase, politice si recreative. Din aceste grupuri umane se distingea o vointa unica ce exprima anumite interese. Aceste interese trebuiau satisfacute si, in acest scop, erau necesare mijloace, spatii si finante. Aceste grupari umane si-au gasit inerent expresia lor juridica fiind dotate treptat cu personalitate juridica. Pe langa gruparile umane, romanii au acordat calitatea de subiect de drept si unor bunuri afectate unui scop determinat. Asa au aparut ceea ce in dreptul modern se va numi fundatie.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Cum se dobandea si cum se stingea personalitatea juridica? (idem, pp. 105-107)
2) Ce reprezenta capacitatea juridica in dreptul roman? (idem, pp. 107-109)
IX. STATUS LIBERTATIS
1. Summa divisio in materie de dreptul persoanelor era aceea intre oameni liberi si sclavi (Gaius I.9). Oamenii liberi se imparteau, la randul lor, in ingenui si liberti (Gaius I.10). Ingenui erau cei care se nascusera liberi, iar libertii erau cei care fusesera eliberati dintr-o sclavie legala (Gaius I.11).
2. Cunoscuti sub denumirea de servi, mancipia sau homines, sclavii sunt prezenti in societatea romana inca din cele mai vechi timpuri. Izvorati in principal din razboaiele duse cu vecinii italici, sclavii epocii arhaice erau putini la numar si, de aceea, tratati foarte bine. Ei faceau parte din familia stapanului, mancau la masa acestuia si participau la cultul familial. Pe masura ce razboaiele au devenit tot mai dese si numarul sclavilor tot mai mare, tratamentul acestora a devenit tot mai rau. Relatia domestica intre stapan si sclavi a incetat, acestia fiind folositi acum pe scara larga in economie, la diverse munci, ca niste simple unelte vorbitoare. Lipsiti complet de personalitate juridica la inceput, ei au dobandit treptat o capacitate de a fi proprietari din interesul economic al stapanilor lor. Sub influenta ideilor stoicismului grec, conditia sclavilor s-a imbunatatit treptat ca urmare a interventiei imperiale. In epoca Dominatului, influentele crestine, desi nu au determinat disparitia completa a sclaviei, au determinat o scadere importanta a numarului sclavilor. Scaderea numarului lor s-a datorat si crizei economice grave parcursa de Imperiu in aceasta perioada. Desi pare improbabil, in randul sclavilor existau diferente de statut. Sclavii particulari folositi de stapanii lor ca instructori, medici sau in comert aveau o conditie mult mai buna decat sclavii folositi la muncile campului sau in manufacturi. Pe de alta parte, sclavii publici si sclavii imperiali aveau o conditie mult mai buna decat cei privati, avand acces la diversele birouri si sansa unei eliberari mai rapide. Statutul de sclav izvora atat din nastere, cat si din evenimente ulterioare nasterii. De jure, sclavul era considerat a fi un lucru (res mancipi). El facea obiectul unui drept de proprietate exercitat de stapanul sau. In baza acestuia, stapanul putea sa-l puna sa munceasca unde si ce dorea, putea sa-l pedepseasca fara limite si sa dispuna de el dupa vointa: putea sa-l vanda, doneze, inchirieze si chiar sa-l omoare. Ca urmare a statutului sau juridic, sclavul nu avea personalitate juridica. Incepand cu epoca sfarsitului Republicii pretorul a permis sclavului sa-si faca stapanul debitor in cazul in care actiona cu acordul acestuia. Au aparut astfel mai multe cazuri in care sclavul actiona in numele si pentru stapanul sau facandu-l atat creditor cat si debitor. Statutul de sclav inceta: a) ca urmare a acordarii libertatii de catre stat: ea survenea fie ca rasplata pentru un serviciu realizat in interesul public fie, din motive umanitare ce aveau ca scop ocrotirea sclavului de abuzurile stapanului sau. b) prin prescriptia achizitiva a libertatii: daca un sclav se comporta cu buna-credinta vreme de 20 de ani ca un om liber, dupa scurgerea acestui termen el devenea si de jure liber. c) prin eliberarea sclavului de catre stapanul sau (manumissio): era cea mai importanta si mai des intalnita modalitate de stingere a sclaviei.
3. Dupa eliberare, fostul sclav dobandeste denumirea de libert iar fostul sau stapan devine patron. Denumirea de patron a fostului stapan scotea in evidenta persistenta dupa eliberare a unor numeroase legaturi cu fostul sclav.
4. Existau in dreptul roman numeroase cazuri de persoane care, fara a-si pierde de jure libertatea sau cetatenia, se gaseau de facto intr-o stare vecina cu sclavia : omul liber ce se credea sclavul altei persoane, debitorul insolvabil deferit (addictus) de catre magistrat creditorului sau fie in baza unui proces (judicati), fie in baza unui contract (nexum), cei rascumparati de la dusman de catre un tert, persoanele care contractau cu un antreprenor de jocuri de circ (lanista) in vederea aparitiei in arena ca gladiatori, fii de familie care erau trecuti de seful lor de familie prin mancipatio in puterea unui alt pater familias, oameni liberi ce munceau pamanturile marilor latifundiari in baza unui contract de arenda (colonii).
Intrebari/cerinte pentru autoevaluarea minimala si examen:
1) Care era statutul juridic al sclavilor? (idem, 114-116)
2) Care se realiza eliberarea sclavului prin manumissio? (idem, pp. 117-118)
3) Care era statutul juridic al libertilor? (idem, pp. 118-120)
X. STATUS CIVITATIS
1. In Antichitate, aproape fiecare om liber era legat de o anume cetate al carei cetatean era si de al carei drept i se aplica in exclusivitate. De aceea, erau cetateni romani doar locuitorii Romei, care se bucurau singuri de drepturile si obligatiile oferite de dreptul roman. In baza acestui principiu (principiul statutului personal), oriunde se afla, cetateanului roman i se aplica dreptul roman.
2. Cetatenia romana se putea obtine in primul rand prin nastere. In al doilea rand, cetatenia romana se putea obtine dupa nastere. Cetatenia se putea obtine prin concesiune, prin indeplinirea anumitor conditii legale si prin eliberarea sclavilor. Cetatenia era unul din elementele indispensabile pentru detinerea unei personalitati juridice depline. De aceea, doar cetatenii romani se bucurau de jure sau de facto de totalitatea drepturilor si obligatiilor pe care dreptul roman le reglementa. Cetateanul roman se bucura de drepturi civile si drepturi politice. Pierderea cetateniei avea loc daca cetateanul roman suferea o capitis deminutio media. Pierderea cetateniei survenea si in cazul naturalizarii intr-o alta cetate, deoarece romanii nu acceptau existenta dublei cetatenii. In fine, pierderea statutului de cetatean survenea ca urmare a aplicarii unor condamnari penale.
3. Latinitatea era un statut juridic inferior celui de cetatean roman, dar mult superior celui de peregrin. statututul de latin se va mentine pentru locuitorii cetatilor din zona Latium care vor fi denumiti latini veteres sau latini prisci. De asemenea, au primit acest statut locuitorii coloniilor latine infiintate pana in anul 268 i.Hr.. Statutul juridic al latinilor veteres se distingea de cel acordat latinilor coloniari (latini coloniarii). Acestia erau locuitorii acelor colonii infiintate de romani dupa 268 i.Hr. pe teritoriile nou cucerite si care se bucurau de jus latium. Statutul juridic al latinilor coloniari era inferior celui al latinilor veteres: ei nu aveau jus conubium si toate drepturile ce decurgeau din acesta. Dreptul lor marital era reglementat de legislatia nationala a fiecarui latin in parte. Latinii puteau accede la statutul de cetatean prin beneficiul legii sau in baza lui jus migrandi.
4. Locuitorii teritoriilor cucerite de Romani primeau statutul juridic de peregrin. Peregrinii erau de doua feluri: peregrini oblisnuiti si peregrini dediticii. Peregrinii obisnuiti erau locuitorii cetatilor invinse de catre romani dar care nu fusesera desfiintate din punct de vedere politic. Peregrinii dediticii erau locuitorii care se opusesera prin forta armata cucerii romane si, ca urmare a capitularii, cetatea lor fusese desfiintata din punct de vedere politic.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care era statutul juridic al cetateanului? (idem, 123-124)
2) Care era statutul juridic al latinului? (idem, p. 125)
3) Care era statutul juridic al peregrinului? (idem, pp. 125-126)
XI. STATUS FAMILIAE
1. Familia romana s-a conturat treptat ca celula de baza a societatii romane, pe masura ce ea s-a disociat de ginta din care facea parte alaturi de alte familii. Familia romana arhaica era o familie patriarhala dominata de autoritatea unui pater familias. Asupra tuturor acestor persoane si bunuri, pater familias exercita o putere reglementata juridic. In functie de cum se aflau sau nu sub puterea unui pater familias, membrii familiei erau fie alieni juris -sotia casatorita cum manu, fii si fiicele de familie- fie sui juris -pater familias.
2. Familia romana era de doua tipuri: agnatica si cognatica. Erau agnati toti cei care se gaseau la un moment dat sub puterea lui pater familias indiferent ca erau sau nu rude de sange (familia proprio iure): sotia casatorita cum manu, fii si ficele de familie naturali sau adoptati, copii legitimati, sotiile fiilor sai casatorite cum manu, copii fiilor sai etc. Erau, de asemenea, rude agnatice, toti aceia care fusesera sub puterea aceluiasi pater familias (familia communi iure): dupa moartea lui pater familias rudenia agnatica nu disparea. Fii sai, deveniti acum sui juris, ramaneau in continuare agnati. In fine, erau rude agnatice si cei care s-ar fi aflat sub puterea lui pater familias daca acesta ar mai fi trait: copii nascuti sau intrati in familie dupa moartea lui pater familias erau agnati. La baza familiei cognatice statea nu puterea lui pater familias ci legatura de sange.
3. Ca peste tot in societatea umana, si familia romana avea la baza casatoria. Conform unei definitii celebre a lui Modestin (D.23,2,1) casatoria este unirea barbatului si a femeii, o comuniune pentru toata viata, impartasirea dreptului divin si uman. Casatoria romana se incheia in baza consimtamantului viitorilor soti, daca acestia erau sui juris, sau al celor doi pater familias daca viitorii soti erau alieni juris. Pentru a exista o casatorie legitima, cei doi soti trebuiau sa indeplineasca cerintele de varsta impuse de morala si conditiile necesare cerute de jus conubium. Neindeplinirea tuturor acestor conditii conferea uniunii dintre cei doi soti statutul unui simplu concubinaj. Incheierea casatoriei romane putea fi insotita de formalitati juridice specifice (conventio in manu) destinate sa introduca femeia sub puterea (manus) sotului ei. In aceste conditii, casatoria se incheia cum manu. Lipsa acestor formalitati asezau sotia in afara puterii sotului ei iar casatoria se realiza sine manu. Casatoria dadea nastere unor raporturi personale si patrimoniale specifice intre soti. Fiind o comuniune pentru toata viata, casatoria se desfacea, in principiu, in momentul mortii unuia dintre soti. Pe langa fenomenul mortii naturale, desfacerea casatoriei era determinata de o serie de cauze independente de vointa sotilor (moarte civila, absenta sotului militar) sau de manifestarea de vointa a acestora (divort).
4. Convietuirea a doua persoane de sex diferit care nu indeplineau conditiile cerute de lege pentru a putea realiza un legitimum matrimonium era considerata concubinaj.
5. Patria potestas reprezenta puterea pe care pater familias o exercita asupra descendentilor sai agnatici indiferent ca erau erau nascuti in familie sau proveneau dintr-o adoptie. Se aflau sub patria potestas atat fetele cat si baietii pana la a doua sau chiar a treia generatie desemnati cu totii prin expresia filii familiae. Patria potestas, ca legatura juridica intre pater familias si copii, conferea acestuia puteri extraordinare. In principiu nelimitata, aceasta putere a inceput sa fie ingradita pe masura ce viziunea asupra familiei romane s-a schimbat iar raporturile rigide de putere au fost inlocuite prin sentimente de afectiune si ideea de sprijin reciproc. Copii dobandeau din momentul nasterii lor personalitate juridica diferentiata dupa cum erau baieti sau fete. Capacitatea de folosinta a baietilor cuprindea atat o capacitate extrapatrimoniala cat si una patrimoniala. Deoarece singurul titular al patrimoniului familial era pater familias, fii de familie nu aveau capacitate patrimoniala (de exercitiu). Ei nu puteau dobandi nimic pentru sine si nu puteau comparea in fata instantei. Tot ceea ce dobandeau, achizitionau in numele si pentru pater familias. In aceste conditii, situatia lor era asemanatoare cu a unui sclav. Ca si acesta, ei nu puteau face decat mai buna situatia patrimoniala a lui pater familias. Pe masura ce viata comerciala s-a dezvoltat, fii de familie se puteau obliga in numele sefului lor de familie. Puterea parinteasca izvora fie ca urmare a nasterii de copii in cadrul casatoriei, fie dintr-un act juridic ulterior nasterii copilului: adoptie, adrogatie sau legitimare. Puterea parinteasca se stingea prin moartea naturala sau civila a lui pater familias ori a fiului sau. Pe de alta parte, patria potestas se putea stinge ca urmare a o serie de acte juridice ce vizau fie persoana lui pater familias, fie persoana copilului.
6. Persoanele sui juris dotate cu personalitate juridica ce fie din cauza varstei, fie a sexului, fie a sanatatii mentale nu aveau capacitate de exercitiu erau ocrotite de legea romana. Impuberii si femeile se aflau sub tutela iar nebunii, prodigii si minorii pana la 25 de ani se aflau sub curatela.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluarea minimala si examen:
1) De cate feluri era familia romana? (idem, pp. 127-129)
2) Care erau conditiile de fond si de forma ale casatoriei romane? (idem, pp. 131-135)
3) Care erau raporturile patrimoniale dintre soti in dreptul roman? (idem, 136-139)
4) Cum se desfacea casatoria romana? (idem, pp. 139-141)
5) Care era statutul juridic al fiilor de familie? (idem, pp. 144-145)
6) Care erau izvoarele puterii parintesti? (idem, pp. 145-149)
7) Cum se realiza ocrotirea persoanelor incapabile? (idem, pp. 150-155)
XII. LUCRURILE
1. Orice lucru ce are o valoare economica si putea fi echivalat in bani se putea transforma intr-un bun. Totalitatea bunurilor care formeaza in sens larg proprietatea unei persoane a fost denumita in dreptul roman patrimoniu (patrimonium). Patrimoniul unei persoane era constituit din bunuri corporale -fizice si bunuri necorporale sau abstracte. In consecinta, patrimoniul era format din drepturile si datoriile unei persoane evaluate in bani, precum si din bunurile la care acestea se refera. Summa divisio in materie de clasificare a bunurilor era, conform jurisconsultului Gaius, cea intre lucruri patrimoniale (res in patrimonio) si lucruri extrapatrimoniale (res extra patromonio). Res in patrimonio puteau face obiectul proprietatii (in sens larg) unei persoane private. Ele se aflau in comert si puteau fi evaluate in bani. Romanii au stabilit mai multe categorii de astfel de bunuri, in functie de importanta sau natura lor: lucruri mancipi si lucruri nec mancipi, lucruri mobile si lucruri imobile, lucruri determinate in gen (genus) si lucruri determinate in speta (species), lucruri consumptibile si lucruri necomsumptibile, lucrurile divizibile si indivizibile, lucruri simple, compuse si colective, fructe si produse, lucruri corporale si lucruri necorporale. Res extra patrimonio nu faceau obiectul proprietatii unei persoane private si erau scoase din circuitul comercial (res quarum commercium non est). Lucrurile nepatrimoniale se imparteau la randul lor in lucruri destinate cultului religios (res divini iuris) si lucruri destinate folosintei umane (res humani iuris).
1) Cum se definea patrimoniul in dreptul roman? (idem, pp. 156-157)
2) Cum se clasificau lucrurile patrimoniale? (idem, pp. 157-159)
XIII. PROPRIETATEA
1. Evolutia proprietatii romane este unul dintre cele mai ilustrative exemple ale modului in care gandirea juridica romana a reusit sa rafineze conceptual o simpla stare de fapt si s-o transforme intr-una din cele mai complexe si larg raspandite institutii ale dreptului privat modern. Procesul de abstractizare a plecat de la proprietatea conceputa ca un raport intre persoana si bun, unde dreptul se confunda cu bunul asupra caruia purta si a ajuns la proprietatea conceputa ca un raport intre persoane, unde se face distinctie intre dreptul de proprietate si bunul ce facea obiectul sau. De asemenea, s-a plecat de la proprietatea conceputa ca o stapanire efectiva asupra bunului la proprietatea recunoscuta ca o legatura intelectuala intre om si bun, care nu cere cu necesitate un control fizic al bunului pentru a exista. In cadrul evolutiei sale istorice, proprietatea romana a cunoscut mai multe forme: in epoca veche s-a conturat proprietatea familiala alaturi de cea personala iar in epoca clasica se disting proprietatea quiritara, proprietatea pretoriana, proprietatea provinciala.
2. Desi i se recunostea in principiu un drept absolut de proprietate, proprietarul roman nu-si putea manifesta acest drept cu incalcarea interesului public sau a intereselor vecinilor. De aici au rezultat o serie de limitari ale dreptului de proprietate, mai ales in materie imobiliara, menite sa apere cele doua tipuri de interese.
3. Coproprietatea sau indiviziunea reprezenta proprietatea mai multor persoane asupra aceluiasi bun.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluarea minimala si examen:
1) Care sunt formele proprietatii romane de-a lungul evolutiei sale istorice? (idem, pp. 161-164)
2) Cum era reglementata coproprietatea in dreptul roman? (idem, pp. 165-166)
XIV. POSESIA
1. Posesia reprezinta stapanirea de fapt asupra unui bun corporal care permite titularului sa dispuna material de acesta. Posesia este o simpla putere (potis) asupra bunului si nu un drept recunoscut de lege. Este adevarat ca, cel mai adesea, titularul dreptului de proprietate este si posesorul bunului in cauza. Se intampla uneori, insa, ca posesorul sa nu aiba in acelasi timp si dreptul de proprietate. In aceste conditii, chiar si un hot ar putea fi considerat ca fiind posesor. Romanii au separat, in consecinta, stapanirea efectiva a bunului care determina posesia de notiunea abstracta de drept de proprietate, care presupune o putere juridica asupra unui bun si nu neaparat o putere de fapt.
2. Romanii au ocrotit posesia proprietarilor si a celor care stapaneau bunul asemenea unui proprietar: creditorii gagisti, cel ce detinea un bun in sechestru, posesorii de buna credinta care se credeau proprietari, arendasii pe termen lung, posesorul de rea credinta care nu recunoaste dreptul veritabilului proprietar etc.. Ocrotirea posesorului de rea credinta a fost recunoscuta mai ales marilor latifundiari uzurpatori si se justifica deoarece acestia nu aveau un titlu juridic pentru posesia lor.
3. Pentru a produce efecte juridice, posesia necesita intrunirea a doua elemente: corpus si animus. Corpus reprezenta stapanirea efectiva a bunului. Inteles intr-un sens pur material la inceput, corpus a dobandit treptat un sens abstract. Animus reprezenta intentia de a stapani un bun.
4. Posesia se dobandea prin intrunirea in aceeasi persoana a elementului material -corpus - si a elementului intentional -animus. Pe de alta parte, posesia se pierdea atunci cand fie corpus, fie animus incetau.
5. Toti cei carora le era recunoscuta calitatea de posesor puteau beneficia de protectia interdictelor posesorii. Posesia acestora -possessio ad interdicta- se diferentia de simpla detentie care, nefiind o posesie legala, nu putea beneficia de protectia interdictelor. In epoca lui Justinian, insa, sub influenta moralei crestine, s-a acordat protectie interdictala doar posesorilor de buna credinta. Interdictele posesorii erau ordine cu caracter administrativ izvorate din imperium-ul magistratului. Ele erau date in favoarea celui care poseda si impotriva celui care tulbura posesia. Avantajul considerabil al protectiei interdictale era faptul ca posesorul nu trebuia sa faca dovada posesiei sale. El era aparat prin simplul fapt al posesiei -posed pentru ca posed.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Ce este posesia si cine erau posesorii ? (idem, pp. 167-168)
2) Care sunt elementele posesiei? (idem, pp. 168-169)
3) Cu se dobandea si se pierdea posesia? (idem, 169-170)
4) Cum se realiza ocrotirea posesiei? (idem, 171-172)
XV. DOBANDIREA SI OCROTIREA PROPRIETATII
1. Jurisconsultii romani si juristii moderni au propus mai multe criterii de clasificare a modurilor de dobandire a proprietatii. Dupa cum dobandirea vizeaza unul sau mai multe drepturi considerate individual sau un intreg patrimoniu, este vorba de o dobandire cu titlu particular a proprietatii sau de o dobandire cu titlu universal. Dobandirea cu titlu universal a proprietatii se putea face atat prin acte intre vii - d.ex. venditio bonorum - cat si prin acte pentru cauza de moarte -succesiunea. Dobandirea cu titlu particular a proprietatii comporta si ea mai multe clasificari. In functie de beneficiarul modurilor de dobandire, acestea se imparteau in moduri de dobandire de drept civil si moduri de dobandire de dreptul gintilor. De primele se bucurau doar cetatenii romani si cei care aveau jus commercium. De celelalte beneficiau atat cetatenii cat si necetatenii. In sfarsit, juristii moderni au delimitat modurile originare de dobandire a proprietatii de modurile derivate de dobandire a proprietatii. Modurile originare confereau proprietatea asupra unui bun care mai inainte nu se aflase in proprietatea cuiva. Modurile derivate confereau proprietatea asupra unui bun care inainte fusese proprietatea altei persoane. Primele creau dreptul de proprietate, celelalte il transferau. Modurile derivate de dobandire a proprietatii se imparteau, la randul lor, in moduri voluntare si moduri involuntare. Primele transferau proprietatea in urma unei conventii, iar cele involuntare nu presupuneau existenta unei asemenea conventii.
2. Modurile de dobandire a proprietatii dupa dreptul gintilor erau ocupatiunea (occupatio), traditiunea (traditio), accesiunea (accesio), amestecul (confusio), specificatia, dobandirea fructelor. Modurile de dobandire a proprietatii dupa dreptul civil erau: mancipatiunea, in jure cessio si uzucapiunea.
3. Desi era perpetuu, dreptul de proprietate se putea stinge in anumite cazuri: lucrul a fost distrus din punct de vedere material -sclavul a murit sau casa a ars -, lucrul a pierit din punct de vedere juridic - sclavul a fost eliberat sau un teren a fost consacrat zeilor -, bunul a fost parasit de catre proprietarul sau.
4. In dreptul roman ocrotirea proprietatii s-a facut diferit in functie de epoca si de forma de proprietate vizata. Proprietatea quiritara apartinea cetatenilor romani si era ocrotita, ca atare, de dreptul civil roman. Pentru a-si ocroti dreptul de proprietate, cetateanul roman ce pierduse posesia bunului sau avea la indemana o actiune in revendicare. Pe langa actiunea in revendicare, proprietarul avea la indemana si alte actiuni reale : actiunea negatorie, actio ad exhibendum si actiune delictuala din furt. Proprietatea pretoriana, neputand fi ocrotita prin intermediul actiunii in revendicare prevazute de lege, a primit o protectie din partea pretorului. Proprietarul pretorian avea la indemana actiunea publiciana. Proprietatea provinciala era ocrotita printr-o actiune reala asemanatoare actiunii in revendicare si introdusa in aceleasi conditii.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care erau modurile de dobandire a proprietatii dupa dreptul gintilor? (idem, pp. 174-178)
2) Care erau modurile de dobandire a proprietatii dupa dreptul civil? (idem, pp. 178-181)
3) Cum era ocrotit dreptul de proprietate? (idem, pp. 181-184)
XVI. DREPTURILE ASUPRA BUNULUI ALTUIA (JURA IN RE ALIENA)
1. Jura in re aliena erau drepturile pe care o persoana le avea asupra bunului aflat in proprietatea altei persoane. Pe de alta parte, ele reprezentau o limitare a dreptului de proprietate: proprietarul putea sa-si exercite dreptul doar in limita impusa de servitutea altei persoane. Pentru a desemna o buna parte din aceste jura in re aliena, romanii au folosit o metafora: asa cum un serv isi slujea stapanul, asa un anume bun servea un alt bun sau o anume persoana. Bunul care servea a fost denumit servitus iar drepturile exercitate asupra sa au fost denumite servitudes. Servitutile erau de doua feluri: reale si personale. Servitutile reale sau prediale erau constituite asupra unui teren in favoarea unui alt teren. Servitutile personale erau constituite asupra unui bun mobil sau imobil in favoarea unei anumite persoane (uzufructul, uzul, habitatia, operae).
2. O servitute putea fi constituita fie direct, in cazul in care proprietarul ceda in folosul unui vecin prerogativele unei servituti prediale, fie indirect, in cazul in care proprietarul a doua fonduri instraina pe unul din ele, rezervandu-si asupra lui o anume servitute. Servitutile se puteau constitui prin mai multe acte juridice: mancipatio si in jure cessio, testament, quasi-traditiune, adjudicatio, pact, stitpulatie.
3. Titularii servitutilor aveau la indemana o actiune reala -vindicatio servitutis- transformata intr-o actio confessoria in epoca lui Justinian, prin care isi ocroteau dreptul impotriva tertilor care-l negau sau incalcau. Actiunea urmarea recunoasterea, restabilirea dreptului titularului servitutii si despagubirea sa materiala. Titularul servitutii mai beneficia si de ocrotirea interdictala.
4. Superficia si emfiteoza reprezinta alte tipuri de jura in re aliena bazate pe arendari perpetue sau pe termen lung unei persoane a imobilului aflat in proprietatea unei alte persoane.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Ce sunt servitutile prediale? (idem, pp. 185-187)
2) Ce sunt seervitutile personale? (idem, pp. 187-189)
3) Ce sunt superficia si emfiteoza? (idem, p. 190)
XVII. CONCEPTUL DE SUCCESIUNE
1. Vorbind despre dobandirea bunurilor, Gaius (II.97), urmat de Justinian, face distinctie intre dobandirea fiecarui bun in parte si dobandirea unei universalitati de bunuri. Astfel, unele bunuri le putem dobandi cu titlu singular (per singulas res), iar altele le putem dobandi cu titlu universal (per universitatem). Toate aceste moduri de dobandire a bunurilor pot fi denumite, intr-un sens foarte larg, succesiune deoarece ele au in comun urmarea unei persoane in dreptul/drepturile unei alte persoane. Intr-un sens restrans, ordinar, al cuvantului, succesiunea are in vedere succesiunea pentru cauza de moarte. De regula, prin aceasta se are in vedere succesiunea cu titlu universal (succesio mortis causa per universitatem). Conform unei defintii celebre a lui Iulian, succesiunea reprezinta dobandirea totalitatii bunurilor pe care le-a avut defunctul. In aceste conditii, pentru a exista succesiune, trebuie sa existe o persoana decedata, un patrimoniu transmis prin anumite modalitati si unul sau mai multi succesori. Defunctul al carui patrimoniu era transmis succesorilor era denumit de cujus ca o prescurtare a perifrazei de cujus successione agitur -"cel despre a carui succesiune este vorba"- prin care acesta era desemnat in textele juridice. Succesorii erau de regula membrii familiei agnatice (heredes sui), dar si persoane din afara familiei. Succesiunea cu titlu universal pentru cauza de moarte era de doua feluri: o succesiune recunoscuta de dreptul civil care se numea hereditas si o succesiune recunoscuta de dreptul pretorian care se numea bonorum possessio. Atat hereditas cat si bonorum possessio puteau fi transmise fie in baza unui testament (succesio testamentaria), fie in baza legii/puterii magistratului (succesio ab intestatio).
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Ce reprezinta succesiunea pentru cauza de moarte? (idem, p. 192)
2) Ce reprezinta hereditas? (idem, pp. 192-194)
3) Ce reprezinta bonorum possessio? (idem, pp. 194-195)
XVIII. EVOLUTIA DREPTULUI SUCCESORAL ROMAN
La debutul epocii vechi a dreptului roman se aplica exclusiv succesiunea ab intestat. Pater familias era obligat sa transmita bunurile familiale agnatilor sai si nu putea face testament. In epoca Legii celor XII tabla s-a recunoscut si aplicarea succesiunii testamentare. Cu timpul, s-au stabilit si reguli clare in privinta concurentei dintre cele doua tipuri de succesiuni. Astfel, cresterea importantei vointei testatorului a facut ca succesiunea ab intestat sa fie eliminata de succesiunea testamentara. Succesiunea ab intestat se aplica doar in momentul in care nu exista testament, testamentul era invalid sau a fost anulat ulterior. De asemenea, cele doua tipuri de succesiuni nu se puteau aplica in acelasi timp. Daca de cujus nu testase decat pentru o parte din bunurile sale, asupra celeilalte nu se aplicau regulile succesiunii ab intestat, ci avea loc o crestere a partilor succesorilor testamentari in proportie cu cota ce le revenea.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Cum a evoluat dreptul succesoral roman? (idem, pp. 196-197)
XIX. SUCCESIUNEA AB INTESTAT
Succesiunea ab intestat reprezinta acea succesiune transmisa membrilor familiei atunci cand nu exista un testament. In vechiul drept roman, succesiunea ab intestat se realiza in cadrul familiei agnatice romane, cu toate consecintele ce decurgeau de aici: chemarea la succesiune a celor aflati sub puterea lui pater familias si excluderea tuturor acelora care, desi rude de sange, nu se aflau sub aceasta putere. Pe masura, insa, ce legatura de sange dobandeste o importanta tot mai mare, a revenit pretorului sarcina de a intari, suplini si modifica dreptul civil in conformitate cu realitatile familiei cognatice.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Cum se realiza succesiunea dupa dreptul civil? (idem, pp. 198-199)
2) Cum se realiza succesiunea dupa dreptul pretorian? (idem, pp. 199-200)
3) Cum se realiza succesiunea in dreptul lui Iustinian? (idem, pp. 200-201)
XX. SUCCESIUNEA TESTAMENTARA
1. Testamentul era un act de ultima vointa, unilateral si revocabil, prin care o persoana isi instituia, cu respectarea anumitor formalitati, unul sau mai multi mostenitori. Testamentul era un act de ultima vointa deoarece el producea efecte doar dupa moartea celui care dispunea. Era un act unilateral deoarece producea efecte prin simpla manifestare de vointa a testatorului. De aceea, el putea fi oricand revocat de acesta inainte de deces. Testamentul trebuia sa instituie un mostenitor care sa continue persoana defunctului. Aceasta era o conditie fundamentala deoarece, asa cum arata Gaius (II.229), instituirea de mostenitor reprezenta "fruntea si temelia intregului testament". In cele din urma, testamentul era un act formalist deoarece trebuiau indeplinite diverse formalitati si solemnitati la constituirea sa.
2. Nu oricine putea intocmi un testament si nu oricine putea fi instituit mostenitor in conformitate cu normele dreptului civil roman. Pentru aceasta era nevoie de existenta fie a capacitatii juridice de a testa (factio testamenti pasiva), fie a capacitatii juridice de a fi instituit mostenitor (factio testamenti pasiva).
3. Pe langa conditiile de fond expuse mai sus, dreptul civil roman cerea respectarea a o serie de formalitati la intocmirea testamentului. Indeplinirea lor determina validitatea testamentului respectiv. Pentru a indeparta insa conditiile de forma uneori prea rigide, pretorul a intervenit, sanctionand un testament de drept pretorian. Formele de drept civil erau testamentul calatis comitiis, testamentul in procintu, testamentul mancipatio familiae, testamentul per aes et libram. Testamentul pretorian era testamentul intocmit prin redactarea unui inscris intarit cu pecetile a sapte martori. Testamentele epocii Dominatului sunt testamentul apud acta conditum, testamentul principi oblatum, testamentul nuncupativ, testamentul olograf.
4. Instituirea unuia sau mai multor mostenitori era elementul si obiectivul fundamental al oricarui testament. Fara o astfel de instituire, testamentul nu exista. Instituirea acestui mostenitor/mostenitori se facea pentru intreg patrimoniul, cu excluderea oricaror mostenitori ab intestat. Pentru a fi valabila, instituirea de mostenitor trebuia sa respecte anumite conditii de forma si de fond.
5. Testamentul devenea nul ab initio daca nu fusesera respectate formele de fond si de forma cerute pentru validitatea acestuia. Ulterior intocmirii, testamentul devenea nul in momentul in care testatorul suferea o capitis deminutio. In cazul in care el murea in prizonierat, testamentul era considerat valid in baza legii Cornelia ce-l considera mort in momentul caderii in prizonierat. In cazul in care testatorului i se nascusera ulterior intocmirii testamentului copii legitimi, testamentul devenea nul, deoarece tatal era obligat sa se pronunte asupra fiecarui mostenitor fie instituindu-l, fie desmostenindu-l. Pentru a se evita totusi nulitatea testamentului, s-a acceptat, in epoca imperiala, ca testatorul sa instituie sau sa dezmosteneasca anticipat pe copiii ce s-ar fi nascut dupa intocmirea testamentului. In sfarsit, testamentul devenea nul in cazul in care nici unul dintre succesorii instituiti nu acceptasera mostenirea. Fiind un act unilateral, testamentul putea fi revocat oricand de catre testator inaintea mortii sale.
6. Desi Legea celor XII Table recunostea lui pater familias o libertate deplina de a testa -"dupa cum a dispus prin testament de averea sa asa sa fie" (uti legassit super pecunia tutelave suae rei ita jus esto)- dreptul roman a dezvoltat treptat anumite limite acestei libertati. Pornind de la ideea ca succesiunea in cadrul familiei prevaleaza libertatii de a testa, s-au pus la dispozitia succesorilor legitimi doua garantii: una de forma, privind obligatia lui pater familias de a dezmosteni expres anumite categorii de prezumptibili mostenitori si una de fond, privind interdictia de a dezmosteni anumiti mostenitori fara existenta unor ratiuni intemeiate.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Ce este capacitatea testamentara? (idem, pp. 202-204)
2) Care sunt formele testamentului in dreptul roman? (idem, pp. 204-206)
3) Cum se realiza instituirea mostenitorului? (idem, pp. 206-207)
4) Cum se realiza succesiunea impotriva testamentului? (idem, pp. 208-210)
XXI. ACCEPTAREA SI RENUNTAREA LA SUCCESIUNE
Desi in dreptul roman s-a format in timp regula liberei acceptari sau repudieri a succesiunii, in vechiul drept roman existau categorii de mostenitori care, fie datorita pozitiei lor speciale in cadrul familiei romane fie datorita statutului lor juridic, erau obligati sa accepte succesiunea. Acestia au primit denumirea de mostenitori necesari (heredes necessari) in opozitie cu cei care acceptau mostenirea ca urmare a unei manifestari libere de vointa -mostenitorii voluntari sau externi (heredes voluntarii, heredes extranei). Mostenitorii voluntari sau externi puteau renunta la succesiune printr-o manifestare de vointa expresa, neformala, sau una tacita.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Ce erau mostenitorii necesari? (idem, pp. 211-212)
2) Ce erau mostenitorii voluntari? (idem, pp. 212-215)
XXII. LEGATELE SI FIDEICOMISELE
Pe langa succesiunea pentru cauza de moarte cu titlu universal, exista si o succesiune pentru cauza de moarte cu titlu particular. Aceasta se realiza de regula in cadrul succesiunii testamentare fie prin intermediul unor formule solemne cu caracter imperativ - legatele - fie prin intermediul unor rugaminti neformale ce faceau apel la buna credinta a unei persoane - fideicomisele. Legatul era o liberalitate cu titlu particular pe care testatorul o impunea in testament pentru a gratifica o terta persoana numita legatar. Fideicomisele erau liberalitati cu titlu particular facute de testator in favoarea unei terte persoane si a caror realizare depindea de buna credinta a celui grevat.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Ce sunt legatele? (idem, pp. 216-218)
2) Ce sunt fideicomisele? (idem, pp. 218-219)
XXIII. NOTIUNI GENERALE DESPRE OBLIGATII
1. O definitie care sa reflecte esenta acestei conceptului de obligatie gasim in Institutiile lui Iustinian (III, 13, pr.): Obligatia este o legatura juridica (juris vinculum) prin care suntem constransi sa platim (solvendae) cuiva ceva conform dreptului cetatii noastre. Definitia scoate explicit in evidenta aspectul pasiv (si cel mai important) al raportului obligational: existenta unei datorii / debit pe seama celui care se obliga. In acelasi timp, implicit, rezulta aspectul activ al raportului obligational: creanta sau dreptul celuilalt subiect al raportului juridic la prestatia debitorului. Cele doua aspecte nu pot fi percepute decat impreuna, ca doua jumatati ale aceluiasi intreg. Elementele obligatiei rezulta cu claritate dintr-o definitie a lui Paul (D., 44, 7, 3, pr.) menita sa faca distinctia intre dreptul real si dreptul personal: esenta obligatiei nu consta in a face ca un lucru corporal sa devina proprietatea noastra, ci in a constrange pe altul sa ne dea, sa ne faca sau sa ne puna la dispozitie ceva (praestandum). Din definitie rezulta urmatoarele elemente ale raportului obligational: subiectele, obiectul, constrangerea.
2. Prin prisma diversitatii de criterii existente, obligatiile pot fi grupate in mai multe categorii: a) Obligatii de drept civil si obligatii de drept pretorian, b) Obligatii civile si obligatii naturale, c) Obligatii stricti juris si obligatii bonae fidei, d) Obligatii unilaterale si obligatii bilaterale, e) Obligatii simple si obligatii plurale/solidare.
3. Intr-o a doua opera ce-i este atribuita, Res cottidianae (Reguli juridice de folosinta zilnica) sau Aurea (Cartea de aur), Gaius propune o clasificare tripartita a izvoarelor obligatiilor. Obligatiile pot astfel izvori fie din contracte (ex contractu) fie din delicte (ex malificio), fie din diverse alte cauze (variae causarum figurae). In a treia categorie au fost cuprinse actele sau faptele juridice care nu se regaseau in primele doua si care il obligau pe debitor asemenea unei obligatii rezultate din contract (quasi ex contractu teneri videntur) ori asemenea unei obligatii izvorate dintr-un delict (quasi ex maleficio).
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care este definitia obligatiei? (Volumul II, pp. 4-5)
2) Care sunt elementele obligatiei? (idem, pp. 5-6)
3) Cum se clasifica obligatiile? (idem, pp. 6-7)
XXIV. OBLIGATIILE NASCUTE DIN CONTRACTE
1. Vechiul drept civil roman refuza unei simple conventii efectul juridic obligatoriu. Dintr-un simplu pact nu se naste nici o actiune (ex nudo pacto nulla nascitur actio), preciza jurisconsultul Paul in Sentintele sale (2, 14, 1). Produceau efecte juridice obligatorii doar acele conventii recunoscute de dreptul civil si calificate drept contracte (numite). Treptat, dreptul roman a recunoscut efecte juridice si unor simple pacte precum si unor conventii sinalagmatice grupate sub denumirea de contracte nenumite.
2. Problema clasificarii contractelor a fost abordata de catre romanisti din diverse perspective: a) Reluand criteriul modului de formare, contractele se divid in contracte formale si contracte neformale. b) Dupa subiectii de drept carora li se aplicau, contractele se grupeaza in contracte de drept civil, reglementate de vechiul drept civil roman si accesibile doar cetatenilor si celor dotati cu jus commercium, si contracte de dreptul gintilor accesibile tuturor locuitorilor Imperiului roman. In functie de efectele juridice produse, contractele se divid in contracte unilaterale ce dau nastere la obligatii doar in sarcina uneia dintre parti si contracte sinalagmatice ce dau nastere unor obligatii in sarcina ambelor parti ale contractului. Luand in considerare tipul de actiune care sanctiona dreptul izvorat din contract, existau contracte de drept strict, sanctionate de actiuni de drept strict si contracte de buna credinta, sanctionate de actiuni de buna credinta.
3. Desi jurisconsultii romani nu au realizat o teorie generala a contractelor, fiind mai mult preocupati de un drept al contractelor decat de un drept al contractului, o serie de elemente esentiale validitatii tuturor contractelor se pot desprinde din dreptul roman: consimtamantul, capacitatea, obliectul si cauza. Pe langa elementele esentiale mai sus amintite, fara a caror prezenta nici o obligatie contractuala nu se naste, unele contracte pot cuprinde anumite elemente care nu conditioneaza validitatea obligatiei ci modul in care ea se naste, devine exigibila ori se stinge. In acest moment, respectivele obligatii sunt afectate de modalitati, fapt care le diferentiaza de obligatiile pure si simple. Modalitatile (sau cauzele -causae-, cum le numeste Paul) reprezinta acele modificari pe care obligatiile contractuale le sufera cu privire la momentul nasterii, executia sau obiectul lor, stabilite de partile contractante de comun acord. Conform jurisconsultului Paul (D., 44, 7, 44) existau patru astfel de modalitati (causae): termenul (dies), conditia (conditio), accesio si modus.
4. In cazul in care elementele esentiale ale contractului nu erau respectate, acesta putea fi atacat ca invalid in fata instantei si declarat nul. Unele din aceste nulitati puteau fi invocate de drept (ipso jure) in timp ce altele trebuiau cerute pretorului (officio pretoris).
5. Contractele formale reprezinta cele mai vechi tipuri de contracte cunoscute in istoria dreptului roman. Vechimea lor le aseaza intr-o epoca in care simplul consimtamant al partilor nu era suficient pentru incheierea unui contract valid. De aceea, toate aceste contracte se caracterizeaza prin prezenta unor solemnitati, adesea cu implicatii sacramentale, absolut necesare pentru a da nastere unor obligatii. Avand in vedere importanta formei, toate aceaste contracte erau de drept strict, judecatorul trebuind sa tina cont in darea unei sentinte de litera lor. In acelasi timp, ele sunt contracte unilaterale deoarece dau nastere la obligatii doar in sarcina uneia dintre partile contractante. Nu in ultimul rand, ele sunt, cu exceptia contractului literal, contracte orale, pentru incheierea lor nefiind nevoie de formalitati scriptice. Cele mai importante contracte formale sunt nexum, contractele verbale si contractele literale.
6. Contractele reale sunt acele conventii pentru a caror incheiere sunt necesare consimtamantul partilor contractante si remiterea materiala a unui bun.Avand in vedere ca pentru incheierea lor nu mai sunt necesare nici un fel de solemnitati scrise sau orale, contractele reale se incadreaza in randul contractelor neformale. Sub aspectul efectelor pe care le produc, contractele reale se impart in unilaterale (mutuum) si sinalagmatice imperfecte (fiducia, depozitul, gajul si comodatul). Caracterul de imperfect al contractelor reale sinalagmatice rezulta din faptul ca ele nu dau automat nastere unor obligatii de ambele parti. Ele se nasc initial unilaterale (dau nastere unei obligatii doar in sarcina debitorului -obligatia de a restitui bunul) insa pot da nastere unei obligatii reciproce pe seama creditorului atunci cand debitorul face acte de conservare a bunului remis. Din punct de vedere al sanctiunii lor juridice, contractele reale se divid in contracte de drept strict (mutuum) si contracte de buna credinta (restul). Situatia speciala a lui mutuum se explica prin aparitia sa in epoca veche a dreptului roman (254-154 i.Hr.), in timp ce restul contractelor reale se datoreaza efervescentei economice a epocii clasice a dreptului roman, cand implicarea peregrinilor in activitatea comerciala si numarul mare al contractelor au impus renuntarea la formalismul rigid si interpretarea literala a contractelor, in favoarea lipsei de formalism si a echitatii. In aceasta epoca, buna credinta incepe sa se manifeste, asa cum arata Cicero, ca adevar in vorbe si persistenta in conventii. Sub aspect procesual, principiul echitatii a fost impus prin sintagma ex fide bona introdusa in intentia formulei de judecata.
7. Dezbracate de orice formalitate, contractele consensuale se incheiau prin simplul acord de vointa al partilor contractante (consensu fiunt obligationes). Aparitia acestor contracte a impulsionat considerabil viata economica a Romei, in conditiile in care ele puteau fi incheiate si intre absenti. Contractele consensuale erau in numar de patru: vanzarea-cumpararea, locatiunea, mandatul si societatea. Toate acestea sunt de buna credinta, cu precizarea ca vanzarea-cumpararea, locatiunea si societatea sunt contracte sinalagmatice perfecte iar mandatul este sinalagmatic imperfect. De asemenea, in timp ce primele doua sunt contracte de afaceri, fapt reflectat in sanctiunea riguroasa oferita lor de dreptul roman, ultimele doua au la baza legatura de prietenie intre mai multe persoane. De aceea, ele sunt incheiate intuitu personae, sunt gratuite si sunt o expresie a increderii ce exista intre prieteni.
8. Contractele nenumite sunt acele conventii sinalagmatice ce produc efecte juridice obligatorii in momentul in care una dintre parti isi executa prestatia sa. Practica vietii comerciale romane a scos la lumina o serie de conventii cu caracter sinalagmatic utilizate mult mai frecvent decat altele. Incadrarea lor in randul contractelor nenumite nu se refera la faptul ca ele nu au un nume, deoarece au efectiv unul, ci la faptul ca, prin caracteristicile lor, aceste conventii nu se potrivesc nici unei categorii de contracte numite : a) Contractul estimator (aestimatio), Schimbul (permutatio), c) Precariul (precarium), d) Tranzactia, e) Donatia cu sarcini (sub modo).
9. Sub presiunea vietii comerciale romane nudele pacte pur consensuale au fost sanctionate juridic prin actiuni proprii. Aceste acte juridice bazate doar pe consimtamant si-au pastrat denumirea de pacte (sanctionate -pacta vestita-), nefiind ridicate la rangul de contracte. Sub efectul activitatii pretorilor, a jurisconsultilor si, in cele din urma, a cancelariilor imperiale, au aparut pactele adaugate, pactele pretoriene si pactele legale.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Cum se clasifica contractele? (idem, pp. 10-11)
2) Care sunt elementele esentiale ale contractelor? (idem, pp. 12-16)
3) Care sunt elementele accidentale ale contractelor? (idem, pp. 16-21)
4)Care sunt contractele formale? (idem, pp. 22-28)
5) Care sunt cintractele reale? (idem, pp. 28-35)
6) Care sunt contractele consensuale? (idem, pp. 35-49)
7) Care sunt contractele nenumite? (idem, pp. 49-52)
8) Care sunt pactele? (idem, pp. 53-57)
XXV. OBLIGATIILE NASCUTE DIN DELICTE
1. Intr-un sens foarte larg, delictul este un fapt ilegal care produce prejudicii si care da victimei dreptul la o compensatie baneasca sanctionata de dreptul civil ori de dreptul pretorian. Pana a se putea vorbi, insa, despre delictul civil ca despre un izvor al unui raport obligational intre un creditor si un debitor, delictul a trebuit sa sufere doua procese majore: in primul rand, trecerea de la obligatia de a rascumpara un delict la obligatia delictuala si, in al doilea rand, delimitarea delictelor de drept privat de delictele de drept public.
2. Avand in vedere evolutia ei din razbunarea privata si confuzia indelungata cu delictul public, obligatia delictuala de drept privat a dobandit niste caracteristici care au diferentiat-o de obligatia contractuala. a) Obligatiile delictuale nu erau transmisibile nici activ (creantele nu erau transmise mostenitorilor) si nici pasiv (debitele nu erau transmise mostenitorilor). b) Obiectul obligatiei delictuale era plata unei sume de bani ce purta denumirea de poena. c) Delictul era sanctionat printr-o actiune penala (de la poena), pusa la indemana victimei.
3. Cele mai vechi delicte au fost sanctionate in epoca Republicii prin diverse legi si, in special, prin Legea celor XII table. De aceea, ele au fost grupate sub denumirea de delicte de drept civil. Jurisconsultii romani nu au realizat o clasificare a acestora, desi numarul lor foarte mare ar fi impus acest demers. Institutiile lui Iustinian, urmandu-l pe Gaius (III, 182) enumera doar exemplificativ patru asfel de delicte: furtul (furtum), talharia (rapina), producerea de pagube ilegale (damnum iniuria datum) si insulta (injuria). Totusi, se poate observa ca unele delicte aduc atingere persoanei umane iar altele proprietatii acesteia.
4. Prin intermediul actiunilor pretoriene, pretorii romani au contribuit nu doar la sanctionarea si extinderea delictelor de drept civil dar au sanctionat o serie de fapte neglijate de ius civile si care, astfel, au devenit delicte pretoriene. Sanctionarea delictelor pretoriene s-a facut prin intermediul unor actiuni in factum, acordate pe timp de un an de zile si cu un caracter semi-penal: aceste actiuni nu puteau fi cumulate intre ele in caz de pluralitate de delicventi si nici cu actiunile reipersecutorii. Cele mai importante delicte pretoriene au fost violenta, dolul, talharia si frauda contra creditorului.
5. Pe langa acestea exisitau delictele comise de persoanele alieni iuris si de catre animale.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Ce este delictul? (idem, p. 58)
2) Care sunt caracteristicile obligatiei delictuale de drept privat? (idem, pp. 60-61)
3) Care sunt delictele de drept civil? (idem, pp. 61-67)
4) Care sunt delictele pretoriene? (idem, pp. 67-71)
XXVI. OBLIGATIILE NASCUTE DIN ALTE CAUZE
1. Pe langa obligatiile care se nasc fie din acte licite, fie din fapte licite in conditiile stabilite de dreptul civil sau de catre cel pretorian, romanii au stabilit ca pot rezulta obligatii juridice si din anumite fapte licite sau ilicite care nu se inscriu in formele prestabilite pentru contracte si delicte. Producand efecte juridice ca si cum ar izvori din contract (quasi ex contractu) sau ca si cum ar izvori din delict (quasi ex delictu), ele au fost grupate de Gaius sub formula generica de variae causarum figurae.
2. Cvasicontractele sunt fapte juridice care, desi nu comporta forma recunoscuta de dreptul roman diverselor contracte, product efecte juridice asemanatoare cu cele izvorate din contract. Diferenta majora intre contracte si cvasicontracte rezida in carcterul negativ al formarii celor din urma. Ele nu iau nastere ca urmare a manifestarii exprese a consimtamantului partilor (deci ca urmare a unui act juridic), ci ca urmare a unui fapt licit ce produce efecte juridice obligationale asemenea unui contract. Institutiile lui Iustinian (3, 27) enumera cinci tipuri de cvasicontracte: gestiunea de afaceri, gestiunea tutorelui in favoarea pupilului, indiviziunea, acceptarea succesiunii si plata lucrului nedatorat. Dintre acestea vom aborda aici gestiunea de afaceri si plata lucrului nedatorat (legata de impogatirea fara justa cauza).
3. Cvasidelictele sunt acele fapte ilicite producatoare de prejudicii care au fost savarsite fara intentia de a face rau ori fara vinovatie. Institutiile lui Iustinian (IV, 5, pr.-3) prezinta urmatoarele cazuri: a) Este cvasidelict fapta judecatorului care, prin corupere sau neglijenta, devine impartial. Judecatorul urma a fi condamnat la plata unei sume de bani egala cu paguba suferita de cel ce a pierdut procesul. b) Exista cvasidelict in cazul in care ocupantul unui imobil lasa sa cada sau arunca un obiect care produce o vatamare unui trecator. Pretorul a acordat victimei o actiune pentru lucrurile varsate si aruncate (de effusis et deiectis) exercitata impotriva ocupantului imobilului. c) Era cvasidelict fapta celui care a suspendat un lucru la geam deasupra unui drum public, bun care, cazand, a vatamat un trecator. Victima se bucura de o actiune pentru lucrurile puse si suspendate ( positis et suspensis). d) Proprietarul de nava, hangiul sau propritarul de han deveneau raspunzatori pentru furturile comise de angajatii lor. Ei se faceau vinovati pentru culpa de a fi angajat persoane necorespunzatoare (culpa in eligendo).
1) Care sunt cvasicontractele? (idem, pp. 75-78)
2) Care sunt cvasidelictele? (idem, pp. 78-79)
XXVII. EFECTELE OBLIGATIILOR
1. Indiferent ca se nasc din contracte, delicte sau varii alte cauze, obligatiile trebuie executate. Acesta este efectul normal si fundamental al obligatiei: in baza legaturii juridice stabilite intre creditor si debitor, creditorul are dreptul sa pretinda debitorului executarea obligatiei ce-i revine din aceasta legatura. In cazul obligatiilor contractuale, debitorul este tinut la "plata" prestatiei (de a da, a face sau a nu face) ce-i revine din contract. Ca urmare a executarii, obligatia se stinge, aspect care scoate in evidenta caracterul temporar, tranzitoriu al obligatiei in comparatie cu proprietatea. Daca debitorul nu executa obligatia sau nu o executa pe deplin, creditorul poate fi tras la raspundere si supus platii unor daune-interese ca urmare a deducerii de catre creditor a dreptului sau in fata instantei printr-o actiune. Acesta reprezinta efectul accidental al obligatiei.
2. In privinta persoanelor, principiul fundamental care a guvernat materia obligatiilor in dreptul roman a fost cel al relativitatii efectelor contractului. In cazul obligatiilor contractuale, romanii nu concepeau ca o legatura juridica formata intre doua persoane sa produca efecte juridice in avantajul sau dezavantajul unui tert. Res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest - un lucru (contract) realizat intre unii nici nu vatama, nici nu profita altora-, au stabilit romanistii Evului Mediu plecand de la textul Codului lui Iustinian (7, 60): Inter alios acta vel judicata aliis non nocere. Efectele unui contract se produc doar asupra partilor care si-au manifestat consimtamantul la incheierea acestuia, in beneficiul creditorului si in sarcina exclusiva a debitorului. De aici au rezultat mai multe consecinte esentiale: nulitatea stitpulatiei pentru altul, a promisiunii pentru altul si neacceptarea reprezentarii in contracte.
3. Efectul normal al oricarei obligatii contractuale este executarea de catre debitor a prestatiei ce-i revine din contract. In cazul neexecutarii, a executarii incomplete ori cu intarziere a prestatiei, creditorul are la indemana o actiune din contract prin intermediul careia poate obtine plata unui echivalent banesc al pretatiei datorate, cu titlul de daune-interese compensatorii. Tocmai de aceea, teoria daunelor-interese se aplica doar in cazu in care obligatia consta fie in remiterea unui bun, fie dintr-o actiune sau inactiune. Ea nu se aplica in cazul in care prestatia asumata de debitorul contractant consta chiar dintr-o suma de bani ori in cazul raspunderii delictuale unde obligatia consta intotdeuna dintr-o suma de bani.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care sunt efectele obligatiilor cu prvire la persoane? (idem, pp. 80-85)
2) Care sunt efectele obligatiei cu privire la obiectul lor? (idem, pp. 85-89)
XXVIII. STINGEREA OBLIGATIILOR
1. Modul firesc, natural prin care legatura juridica (ob-ligare) dintre creditor si debitor se stinge este executarea de catre debitor a prestatiei pe care si-a asumat-o prin contract. Plata (solvere) datoriei de catre debitor in beneficiul creditorului reprezinta finalitatea fireasca a raportului obligational. Plata datoriei nu este insa singura modalitate de stingere a unei obligatii. Dreptul roman a cunoscut si modalitati care, fara a fi o plata propriu-zisa, au oferit creditorului un echivalent cu titlu de satisfactie (satisfactio) a prestatiei initial datorate (d.ex., novatia, darea in plata). Mai exista, de asemenea, modalitati des stingere a obligatiilor care nu reprezinta nici o plata si nici o satisfactie pentru creditor (d.ex., remiterea gratuita de datorie sau pieirea fortuita a bunului).
2. Printre modalitatile de drept civil de stingere a obligatiilor se gasesc, pe de o parte, modalitati voluntare: plata, remiterea de datorie (acceptilatio si mutuus dissensus), novatiunea iar, pe de alta parte, modalitati involuntare: pieirea bunului datorat dintr-un caz fortuit, moartea creditorului sau debitorului si confuziunea. In randul modalitatilor voluntare de stingere se inscriu pactum de non petendo si compensatia iar in randul celor involuntare prescriptia liberatorie.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care sunt modalitatile de drept civil de stingere a obligatii? (idem, pp. 91-96)
2) Care sunt modalitatile de drept pretorian de stingere a obligatiilor? (idem, pp. 96-99)
XXIX. CESIUNEA OBLIGATIILOR
1. In conformitate cu vechiul drept roman, raportul obligational fiind o legatura juridica (vinculum juris) intre un creditor si un debitor, obligatia era imposibil de transmis prin intermediul unui act intre vii. O asemenea obligatie se putea transmite cu titlu particular sau universal doar pentru cauza de moarte. Pe masura insa ce obligatia a fost perceputa ca un bun cu valoare economica proprie in cadrul patrimoniului unei persoane, ideea transmiterii obligatiei cu titlu particular prin acte intre vii a fost pe deplin acceptata. Gaius atragea insa atentia ca transmiterea obligatiilor nu se poate face prin nici una din moadalitatile de transmitere a dreptului de proprietate (II, 38). In aceste conditii, dreptul roman a recurs la solutii indirecte pentru a realiza fie transmiterea unei creante, fie a unui debit.
2. Cesiunea de creanta reprezinta transmiterea unei creante de catre o persoana numita cedant unei alte persoane numita cesionar. In acest fel, primul creditor, fara a mai astepta executarea creantei sale, o transmite unui al doilea creditor (d.ex., un creditor ce nu dispunea de lichiditati pentru a-si plati un debit, transfera creanta sa creditorului sau). Pentru a se realiza acest lucru, dreptul roman a aceptat mai multe modalitati: 1) Novatia prin schimbarea creditorului, Mandatul in propria cauza (procuratio in rem suam).
3. Cesiunea de datorie reprezinta transmiterea unui debit de catre debitorul cedant debitorului cesionar. Cesiunea de datorie se realiza tot prin intermediul novatiunii si al mandatului pentru sine. In cazul novatiunii, debitorul cesionar lua locul prin stipulatie debitorului cedent, cu acordul creditorului. In cazul lui procuratio in rem suam debitorul cesionar era mandatat sa stea in justitie si sa plateasca debitul in numele debitorului cedant.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluarea minimala si examen:
1) Cum se realizeaza cesiunea de creanta? (idem, pp. 100-102)
2) Cum se realizeaza cesiunea de datorie? ((idem, p. 102)
XXX. OBLIGATIILE CU PLURALITATE DE SUBIECTE
Pe langa obligatiile cu dualitate de subiecte (un creditor si un debitor) exista si obligatii cu pluralitate de subiecte: fie o pluralitate de creditori, fie o pluralitate de debitori. Intre acesti creditori sau debitori multipli pot exista doua tipuri de raporturi: a) Ei se afla pe picior de egalitate si, in acest caz ei sufera in acelasi timp si in mod egal efectele raportului obligational. Este vorba despre obligatiile divizibile, obligatiile indivizibile si obligatiile solidare. b) Ei se gasesc pe pozitii inegale in cadrul raportului obligational, fiind vorba despre un creditor/debitor cu un rol principal si un crditor/debitor cu un rol secundar.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Ce regim juridic avea pluralitatea de creditori? (idem, pp. 103-105)
2) Ce regim juridic avea pluralitatea de debitori? (idem, pp. 105-107)
XXXI. GARANTIILE
1. Garantiile reprezinta acele raporturi juridice accesorii unui raport juridic principal prin care creditorul se asigura ca isi va satisface creanta chiar si in cazul in care debitorul era insolvabil. In epoca vechiului drept roman, solidaritatea existenta intre membrii familiei romane si in cadrul societatii romane a determinat garantarea de catre debitor a debitului sau prin intermediul unei rude sau a unui prieten. Dezvoltarea comertului de la sfarsitul epocii republicane si multiplicarea considerabila a numarului si importantei raporturilor juridice obligationale, l-au determinat pe creditor sa se puna la adapos de eventuala insolvabilitate a debitorului si amicilor sai prin intermediul unor bunuri mobile sau imobile remise lui de catre debitorul prorpietar in scopul de a-si satisface asupra lor creanta in cazul in care stapanul lor era insolvabil. In acest del au aparut cele doua tipuri de garantii cunoscute de dreptul roman: garantiile personale si garantiile reale.
2. Garantiile personale sau cautiunile apar in cazul obligatiilor cu pluralitate de debitori unde, pe langa debitorul principal, exista un debitor secundar care se obliga sa plateasca debitul celui dintai in cazul in care acesta era insolvabil. Prin aceasta cautiunea se deosebeste de oblgatia solidara unde gasim mai multi debitori aflati pe picior de egalitate. Garantia personala a cunoscut, in cursul dezvoltarii dreptului roman, mai multe forme: 1) Sponsio si fide promissio, 2) Fideiussio, 3) Garantiile personale consensuale.
3. Garantia reala reprezinta atribuirea de catre debitor creditorului a unui bun in scopul garantarii creantei sale. Atribuirea bunului putea consta fie din transmiterea dreptului de proprietate asupra acestuia (fiducia), fie doar in transmiterea posesiei (gajul), fie in constituirea unui nou drept real (ipoteca). Creditorul pastra bunul sau dreptul real asupra bunului pana in momentul in care creanta devenea exigibila iar in cazul neexecutarii obligatiei de catre debitor, creditorul putea sa se despagubeasca prin valorificarea bunului atribuit.
Intrebari/cerinte pentru autoevaluare minimala si examen:
1) Care sunt garantiile personale? (idem, pp. 108-112)
2) Care sunt garantiile reale? (idem, pp. 112-115)
Bibliografie minimala:
1. Manuel Gutan, Drept roman, Volumul I, Editura Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu, 2003;
2. Manuel Gutan, Drept roman, Volumul II, Editura Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu, 2004;
