Cultura particulara si cultura universala

CULTURA PARTICULARA SI CULTURA UNIVERSALA

Cultura universala este o sintagma tot mai des folosita in stiintele socio-umane actuale (indeosebi in legatura cu problematica globaiizarii). Antropologia culturala, prin specificul statutului ei, trebuie sa acorde o atentie aparte continutului si formelor acestei sintagme.

incercand o specificare din perspectiva istorica a sintagmei cultura universala, am putea spune ca intreaga cultura umana isi are una si aceeasi vatra de origine: Orientul apropiat (problema asupra careia ne vom opri inir-o alta parte a acestei lucrari) sau cateva vetre (conform posibilelor interpretari ale unor sapaturi arheologice mai recente - Valea Indului, Nordul Chinei, Asia de Sud-Est, Mesoamerica, zona Andean din America de Sud).

Din vatra sau vetrele de origine, cultura a parcurs un complex proces de evolutie marcat de inovatii (schimbari ale culturii datorate ideilor nascute in insasi grupul, comunitatea, societatea avute in vedere) difuauni (o idee sau o inovatie este transmisa de la un individ sau un grup la altul) si sincronisme (fuziunea unei culturi cu o alta cultura prin abandonarea unor aspecte ale culturii imprumutate pentru a corespunde grupului care a imprumutat). In urma acestor procese evolutive, petrecute in cursul succesiunii generatiilor si dezvoltarii meandrice a istoriei, au rezultat o multitudine de culturi ce pot fi determinate astazi prin observatie directa, prin studiul documentebr scrise sau prin studiul ramasitelor materiale scoase la iveala de arheologi.

In legatura cu existenta unei multitudini de culturi in lumea contemporana si in istoria universala, se ridica cel putin doua intrebari de neocolit: l. Cultura se gaseste doar in stari particulare, sau se poate vorbi despre o stare universala a ei? 2. intre culturile particulare si cultura universala (daca exista asa ceva) nu se afla nimic; altfel spus, nu exista, cumva, incercari de trecere de la particular la universal prin stari intermediare de diferite grade de generalitate?

Astazi cultura se prezinta sub forme particulare caracterizand, in principal, natiunile lumii contemporane. Un sondaj efectuat in 1995 in tarile Europei Occidentale a scos in evidenta faptul ca, in fiecare tara a Uniunii Europene, 70% si chiar mai mult, din populatia lor se priveste pe sine in termeni pur nationali. Judecand lucrurile dintr-o perspectiva filosofica, am putea spune ca particularul nu poate exista fara universal. Mai mult, am putea stabili intre cele doua domenii raporturi de determinare a unuia de catre celalalt. Asa a procedat, de pilda, Mihai Eminescu, ce a sustinut ca natiunea este ceva sacru, ceva ce tine de dumnezeire²⁹. Cosmopolit sunt si eu, zice Toma Nour, eroul prozei Geniu pustiu, 'as vrea ca omenirea sa fie prisma una singura, stralucita, patrunsa de lumina, care are insa atatea culori. O prisma cu mii de culori, un curcubeu cu mii de nuante. Natiunile nu sunt decat nuantele prismatice ale Omenirii, si deosebirea dintre ele este atat de naturala, atat de explicabila, cum putem explica prin imprejurari asemenea diferente dintre individ si individ'. Mihai Eminescu foloseste cuvantul Lumina de mai multe ori, in contextul avut in vedere, scris cu litera mare. E vorba de o Lumina Divina. Am putea concluziona, din toate acestea, ca dupa parerea lui Mihai Eminescu toate culturile particulare sunt de natura dumnezeiasca si exprima, intr-o culoare particulara si inconfundabila, una si aceeasi cultura universala, care nu este altceva decat Lumina Divina.

In a doua jumatate a secolului al XX-lea si cu deosebire in ultimul deceniu al lui, ideea existentei si dezvoltarii unei culturi universale a devenit insistenta si persuasiva. Aceasta idee oglindeste, dupa cum spune V.S. Neipal³⁰, unificarea culturala a umanitatii si acceptarea crescuia a valorilor, credintelor, orientarilor, practicilor si institutiilor comune de catre oamenii de pretutindeni in lume. Vaclav Havel, cunoscutul dramaturg ceh, si dupa 1989, presedintele Republicii Cehe, a spus la randul lui, ca acum traim o singura civilizatie globala.

Sintagma cultura universala, are in prezent mai multe acceptiuni:

1.  Cultura citadina, raspandita in toate societatile actuale (legata, indeosebi si indisolubil, de folosirea automobilelor) si care le deosebeste de societatile primitive, care nu au ajuns la stadiul de evolutie urbana;

2. Generalizarea unor modele de comportare existente in cateva tari occidentale la nivelul intregii lumi (cocalizare, macdonaldizare, biugizare, hollywoodizare etc.); 3. L^rn ansamblu de idei, valori si doctrine ce sunt acceptate caftind expresia constiintei si rationalitatii lumii contemporane si care sunt sustinute de oameni influenti din Occident si din alte parti ale lumii. Acestia se intalnesc periodic pentru reafirmarea, consolidarea si dezvoltarea paradigmei lor culturale. Aceasta forma a culturii universale este numita cultura Dauos³¹, dupa localitatea unde au fost puse bazele ei; 4. Cultura universala privita in indisolubila legatura cu cultura occidentala in ansamblul ei, si anume ca un produs sau ca un efect al acesteia din urma. in fond, este vorba despre identificare culturii occidentale cu cultura universala, sau despre ridicarea la rang de cultura universala a culturii occidentale.

Aceasta ultima acceptiune a sintagmei cultura universala, face irecerea spre cea de-a doua inirebare, legata de interpretarea existentei in lume a unei multitudini de culturi. Mai precis, se pune problema existentei unor intermediari, de grade diferite de generalitate, intre culturile particulare si cultura universala, in istoria omenirii, in mai multe perioade ale acesteia, si in mai multe parti ale lumii, au existat incercari, de mare relevanta, de generalizare a unor culturi: raspandirea culturii elene, prin cuceririle lui Alexandru Macedon (caruia Aristotel i-a propus sa instituie un Stat al Lumii), expansiunea culturii romane in intregul imperiu (in parte, cultura romana este datorata acestui proces), difuziunea ideilor crestine in primele secole dupa Cristos, raspandirea ideilor Islamului in Europa Evului Mediu, exportarea in America Centrala si de Sud a culturilor spaniola si portugheza in urma cuceririi coloniale a acestor tari, patrunderea culturii engleze in tot Imperiul colonial britanic, impunerea culturii de tip sovietic in tot blocul comunist din estul si centrul Europei dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Cea mai pregnanta forma de cultura ce se presupune a f ace tranzitia dinspre culturile particulare ale lumii contemporane spre cultura universala este cultura occidentala. Ideea a luat si o forma extrema: prabusirea comunismului a insemnat, pretutindeni in lume, "sfarsitul istoriei' si "victoria universala a democratiei liberale', ce detine un loc central in cultura occidentala. Sustinatorii occidentalizarii lumii recurg la mai multe argumente cu temei real si nu doar la rationalizari ideologice: 1. Cresterea interactiunii dintre popoare (comert, investitii, operatiuni financiare, turism, mass-media, comunicatii electronice in general etc.), in care rolul principala au tarile occidentale; 2. Extinderea si adancirea modernizarii inceputa inca din sec. al XVIII-lea. Modernizarea este un proces caracterizat mai ales prin urmatoarele: industrializare, urbanizare, nivele ridicate de alfabetizare, mobilitate sociala si polarizare a bogatiei, diversificarea structurilor sociale.

Pentru a defini cultura occidentala trebuie sa dezvaluim continutul ei ideatic, extensiunea ei geografica si procesul prin care ea se difuzeaza in lume. Occidentul include Europa, America de Nord, la care se adauga si alte tari ale fostilor colonialisti europeni, cum ar fi Australia si Noua Zeelanda. Legaturile dintre cele doua mari componente ale Occidentului, Europa si America de Nord s-au schimbat, in sec. al XK-lea, America s-a definit ca fiind diferita si opusa fata de Europa.

In sec. al XX-lea, America s-a identificat pe ea insasi ca pe o parte si desigur, liderul unei intinse entitati, a Occidentului, care include si Europa. Termenul Occident este uneori utilizat restrictiv pentru a se referi doar la ceea ce se obisnuieste a se denumi in mod deosebit crestinatatea occidentala (protestantism si catolicism).

In prezent, Occidentul este privit ca o cultura euro-americana sau nord-atiantica cu un continut ce depaseste cadrele religiei. De termenul respectiv se leaga conceptul de occidentalizare la care deja ne-am referit. Acesta din urma poate insemna difuziunea culturii Occidentului, dar si incercarea de dizlocare a altor culturi ale lumii, in ambele cazuri, 'occidentalizarea' poate trezi suspiciuni in randul populatiilor altor culturi. Samuel Huntington profeseaza o judecata si mai aspra. El considera ca Occidentul a ajuns la extensiunea actuala nu prin superioritatea ideilor, valorilor sau religiei sale (la care multi membri ai acestei culturi au fost expusi), ci, mai degraba, prin superioritatea sa in aplicarea violentei organizate. Ceea ce este nu numai discutabil, dar chiar gresit, este tendinta de a identifica occidentalizarea cu modernizarea. Sunt semnificative, in aceasta ordine de idei, precizarile facute de Saburo Okito³². El a spus ca, atunci cand el discuta despre dezvoltarea economica a Japoniei, intotdeauna subliniaza ca modernizarea nu este sinonima cu occidentalizarea. Multe elemente traditionale ale culturii japoneze, sustine el, au jucat un rol important in procesul de modernizare a Japoniei.

Starea culturii occidentale in lumea contemporana poate fi aproximata, cu mai multa luciditate, daca luam in considerare reactiile fata de Occident si modernizare inregistrate in istoria relativ recenta a lumii. De regula sunt semnalate trei mari tipuri de reactii fata de acestea: 1. Respingere (Japonia incepand cu primele contacte cu Occidentul, 1542, precum si reactia fata de modernizarea Islamului); 2. Kema/ismu/ - adoptarea, deopotriva, a modernizarii si occidentalizarii (renuntarea la cultura non-occidentala). Denumirea acestei reactii vine de la Kamal Atatiirk, cel care a creat o noua Turcie, din ruinele Imperiului Otoman; 3. Reformismul - incercare de a combina modernizarea cu pastrarea valorilor practicilor si institutiilor principale ale culturii societatii indigene (China), in procesul de occidentalizare si modernizare, poate surveni, la un moment dat, o reactie adversa. Ea este numita reactie de indigenizare. Se caracterizeaza prin diminuarea atractiei exercitate de cultura occidentala, prin revenirea la traditii si prin dezvoltarea unei culturi proprii. Samuel Huntington ofera o schema sugestiva a raporturilor semnalate fata de Occident si modernizare³³.

Modernizare

A = cel care respinge

B = kemalismul

C = reformatorul

D = occidentalizare fara res­trictii

E = occidentalizare si mo­dernizare urmate de o sca­dere a ratei occidentalizarii in favoarea nasterii si dez­voltarii culturii indigene

Legat de sintagma 'cultura occidentala' este conceptul de globalizare, inteles in termeni de buna credinta ca o crestere a interdependentei in lumea de azi. Acest proces a fost privit de unii antropologi intr-un mod apoteotic, ca mecanismul prin care se naste societatea adevarata, in sens de "asociere sociala planetara'. O latura importanta a globalizarii o reprezinta, dupa parerea noastra, tendinta de instaurare a uneia si aceleiasi culturi, adica a celei occidentale, in toata lumea. Pentru a exemplifica aceasta tendinta ne putem referi la internationalizarea mass-mediei (stirile, cinematograful, publicitatea, televiziunea, internetul etc.). Globalizarea privita astfel ar putea avea ca efect colateral (ce s-ar putea transforma in efect principal) stingerea unor culturi particulare. Daca ecologistii si militantii organizatiei Greenpeace deplang disparitia zecilor si chiar sutelor de specii de animale, pasari, insecte, atunci cum sa nu isi puna antropologul problema disparitiei unor culturi? Istoria consemneaza disparitia unor limbi si a unor culturi despre care ne-au ramas vagi si indescifrabile vestigii. Ar fi un mare pacat, comis in fata Umanitatii, ca din diver­sitatea culturala a lumii contemporane, intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, sa nu ramana decat o gramada de piese de muzeu.

Daca privim cu luciditate, lasand la o parte dorintele si interesele de moment, procesul despre care este vorba, vom constata existenta in lumea de astazi a unei realitati sociale si culturale extraordinar de complexe care ar putea evolua in directii imprevizibile, unele chiar impotriva asteptarilor Occidentului. Adancirea inegalitatilor la scara planetara, cresterea saraciei, modificarile in raporturile de putere economica si militara in lume, pe fundalul unor schimbari demografice spectaculoase, genereaza semnificatii dramatice ce nu pot sa nu ne invete sa privim fara exaltare europocentrista viitorul culturii umane. La sfarsitul primelor doua decenii ale secolului XX, populatia lumii era aproximativ de 2 miliarde de oameni. Astazi lumea are o populatie in jur de 6 miliarde. In 1930 Occidentul reprezenta cam 40% din totalul oamenilor de pe glob. Astazi este indoielnic daca el inseamna 14%. in mod evident, ponderea Occidentului in lume, daca tendintele de pana acum raman aceleasi, va scadea mai mult decat ingrijorator. Lumea chineza depaseste cu cateva sute de milioane miliardul de oameni si progresele ei economice, tehnice si militare sunt remarcabile. Lumea araba este la un miliard de oameni. India este si ea la aceleasi dimensiuni demografice. Africa vine din urma cu rapiditate, vestind o explozie demografica continentala. America Latina urca si ea spre un miliard intr-un viitor nu prea indepartat. Si nu putem uita ca toate aceste 'lumi' au o cultura proprie de valoare indubitabila pentru supravietuirea unor populatii uriase. Cine stie daca ele nu ar putea produce schimbari de adancime in cultura Occidentului. Poate ca nu exageram afirmand posibilitatea nasterii, in viitor, prin sincretism (si nu numai), a unor noi culturi de o mare valoare si benefice afirmarii oamenilor ca individualitati. Orice pozitie dogmatica in domeniul culturii, de genul idealizarii fara nici un simt al masurii, al prevederii sau al premonitiei, a unei culturi in raport cu celelalte, contrazice, dupa parerea noastra, principiile de baza ale antropologiei culturale.

Constituirea unei forte sau a unor forte militare de exceptie nord-americane si vest-europene, ce pazesc si mentin locul actual de lider al Occidentului in structura culturii lumii, pare a fi eficace si inevitabila din perspectiva europeanului si nord-americanului, in ciuda sacrificiilor deloc nesemnificative de oameni si valori. Nu putem sti daca aceste forte vor rezista si in viitor, care vor fi costurile lor si daca efectele lor nu vor deveni malefice.