Efectele patimii de dominatie a ovreilor

Efectele patimii de dominatie a ovreilor

Pentru ca sa ne distruga cu totul, - adica pentru ca sa devina stapani absoluti peste aceasta tara, pe care au saracit-o, - nu mai ramane ovreilor decat sa capete si naturalizarea, de care sunt inca lipsiti.

In Romania, evreii, considerati in masa, nu se bu­cura de drepturile de cetatenie, pe care le cer cu multa insistenta.

Ei insa pot ajunge sa le obtina, in mod individual, adresand petitiile lor parlamentului. Si intr-adevar in fiecare an, Camerele, prea indulgente, ince­tatenesc sute si mii de jidovi.

Dar, pentru ca o asemenea petitie sa poata fi agreata, trebuie ca ea sa fie insotita de un certificat de onestitate relativa, - lucru greu de gasit pen­tru o jumatate de milion de pungasi si de proxeneti.

Si cand te gandesti ca, pentru asemenea ceata de rau-facatori, - care nu pot fi naturalizati, - toata jidovimea cosmopolita zbiara, de-ti sparge urechile, cerand indata cetatenia!

Dar, este ceva mai mult.

Acum ca li se pare ca s-a apropiat implinirea proo­rociei talmudice, - adica a unei imparatii univer­sale iudaice, - ovreii simt trebuinta sa aiba si o tara, adica un teritoriu, unde sa-si instaleze guvernul sau Cahalul - care, iesit din intuneric, ar aparea la lu­mina, - si unde sa-si capatuiasca si gloata natiei lor.

De altfel li s-a imputat ca nu exista tara jido­veasca, in momentul de fata si ca prin urmare, nu poate fi vorba de nici un guvern jidovesc"[1].

Palestina, pe care ar putea usor sa o aiba, - data fiind starea deplorabila a imparatiei turcesti, - este astazi un fel de desert mort, care nu le convine; pe cand Romania, cu pamantul ei excesiv de fertil si cu locuitorii ei buni, blanzi ca niste miei si mai ales naivi ca niste copii, - este un fel de Eldorado care ar consti­tui o prada bogata, un adevarat rai pamantesc pentru poporul lui israel.

"Pentru aceasta, de vreo treizeci de ani (adica de pe la 1850), ovreii cauta cu sta­ruinta sa-si creeze acest centru national, aceasta tara israelita, in provinciile danubiene, astazi regatul Romaniei".[2]

In 1868, treizeci de deputati romani, avand in ca­pul lor pe presedintele Camerei, denuntara guvernu­lui[3] - si, in acelasi timp, lumii intregi - ca ovreii "incearca sa infiinteze in Romania acel stat jidovesc, care ar fi prima reali­zare a ideilor lor de dominatie asupra popoarelor crestine".

Si deja presa intreaga din Europa repetase striga­tul de disperare al po­porului roman: Jidovii vor sa faca din Romania, Palestina si din Bucuresti, noul Ierusalim"[4].

Se intelege, deci, ura furioasa ce agita toata ovreimea, cand se refuza iu­deilor din Romania dreptu­rile de cetatenie. Este o chestie vitala ce pri­veste natia jidoveasca intreaga.

Dar, inainte de a vorbi de sfortarile jidanilor ca sa dobandeasca impa­mantenirea in Romania, sa amin­tim, pe scurt, procedarile de care s-au ser­vit, in alte tari, pentru ca sa ajunga la acelasi scop.

In Franta, ca si in Austria si in cele mai multe tari din Europa, ovreii au devenit cetateni numai in urma unor revolutii sangeroase.

In Algeria, ei au profitat de un razboi dezastruos al Frantei, tara-mama, pentru a castiga aceste drep­turi de cetatenie.

In Rusia, tot in urma unui razboi nenorocit, ei au incercat sa se eman­cipeze, printr-o revolutie.

Prin urmare, pretutindeni, ovreii au tras foloase din situatiile grele si din nenorocirile natiilor, sleite de razboaie sau doborate de revolutii.

Vom intalni aceleasi procedari si la noi, - caci Iuda se repeta, cand un mijloc i-a reusit o data.

Abia intrati in tara romaneasca, - printr-o adeva­rata invazie[5], - jidanii voira ca imediat sa ia fraul dominatiei, prin drepturile de cetatenie.

Se intelege ce importanta au aceste drepturi pen­tru Israel.

Ovreii voiesc, cu orice pret, sa fie proprietari ru­rali, - adica sa aiba in posesie mosiile si domeniile.

Si pentru ce aceasta ambitie?

"Fiindca - zice Campineanu, primul ministru al guvernului roman, intr-un ra­port adresat tuturor curtilor europene, - proprietatea rurala joaca rolul principal in ORGANIZATIA POLITICA A TARII, mai ales in constitutia colegiilor electorale care numesc Senatul si Camera deputatilor".[6]

Prin urmare, daca jidovii ar obtine drepturile de cetatenie, este manifest ca, prin aceeasi lovitura, ar dobandi si directia in alegeri. Evident ca ei ar numi ovrei (sau oameni de-ai lor) ca deputati si ca sena­tori si, in cativa ani, ar ajunge unicii si supremii carmui­tori ai administratiei, ai politicii si ai guvernu­lui.

Romania s-ar transforma pe nesimtite intr-un stat ovreiesc si scopul ur­marit de Iuda ar fi atins pe deplin si fara zgomot[7].

Dar, din fericire, Constitutia, pe care poporul ro­man si-o daduse, se opuse in mod formal (art. 7) la savarsirea acestei mari crime si guvernul ii mentinu riguros dispozitiile[8].

Atunci, pentru, a triumfa in contra acestei rezis­tente disperate, jidovimea facu sa intre in linie de bataie Alianta universala israelita.

Dar ii trebuia o pricina, pentru ca sa poata in­terveni.

Motivul aparent fu repede gasit ovreii din Mol­dova ar fi suferit perse­cutii din partea populatiei!

Intr-adevar, inspaimantat de invazia torentiala si neincetata a acestor paraziti si iritat de intepaturile lor dureroase, poporul roman nu facu decat sa se scarpine. Dar, in timpul acestor asa zise rascoale, nici un jidan nu si-a pierdut viata - si n-au murit decat doi vagabonzi care, expulzati din Roma­nia, fura transportati de cealalta parte a Dunarii, - unde solda­tii turci se opusera si ei la intrarea acestor lifte in tara lor si ii aruncara in fluviu, la 2 iulie 1867.

In zadar guvernul roman demonstra, prin o se­rioasa ancheta[9], ca ovreii, ei insisi au provocat miscarea, - pretextul putea sa serveasca. Asta era tot ceea ce cautau sefii lui Israel.

Indata, presedintele Aliantei, avocatul Cremieux face prin presa sa ra­sune lumea de tanguielile si amenintarile lui. El adreseaza, cu tonul cel mai dictatorial, scrisori peste scrisori, la toate guvernele din Europa, somandu-le sa intervina in favoarea ovreilor, - nenorocite victime ale intolerantei roma­nesti, - si sa ceara emanciparea lor totala, spre a intampina reintoarcerea unor asemenea persecutii. Toate guvernele, - mai mult sau mai putin con­duse de Francmasonerie, - raspund cu deferenta ca se vor ocupa serios de aceasta afacere, - si intr-adevar, intervenira in acest sens pe langa autori­tatile romane.

Pe de alta parte, jidovul Cremieux, asistat de o alta Iuda, Montefiore, veni in Romania ca sa lucreze chiar in localitate, pentru coreligionarii sai, - pe care-i asigura ca, pana intr-un an, se vor bucura de toate drepturile civile si politice.

Dar, aceste sfortari ramasera sterile; ele se zdro­bira de rezistenta una­nima si disperata a natiei romane[10].

Ovreiul intrece in tenacitate tot ce se poate inchi­pui. Intr-adevar, el nu inceteaza niciodata sa-si urmareasca scopul.

Zece ani dupa aceste evenimente, in urma razboiu­lui din 1877-1878[11], a avut loc un congres la Berlin, unde s-a decis independenta Romaniei.

La acest congres, Franta a fost reprezentata printr-un ovrei, sau un aproape-ovrei, Waddington, - in orice caz francmason bine cunoscut, - care in numele tarii lui nu ceru decat un lucru: emancipa­rea ovreilor din Romania.

Asupra acestei chestiuni vom lasa sa vorbeasca un autor strain, - Drumont[12] - ca sa inlaturam orice banuiala de partinire.

"Dupa tratatul din Berlin, avura loc episoade cu adevarat miscatoare in durerea acestui popor, pe care Europa il condamnase sa dispara inaintea jidanului.

Nu era vorba sa se admita numai un numar limi­tat de ovrei, - ci toti ovreii ca­rora le-ar veni pofta sa se stabileasca in aceasta tara, in detrimentul proprie­tarilor pamantului. Dupa doctrina lui Waddington, orice jidan era cetatean roman.

Evreu, - sau platit ca sa serveasca pe evrei, - acest Waddington, in orice caz, n-a crutat nimic pentru ca sa-si apere neamul, sau pentru ca sa-si castige banii. El isi urmari cauza, - care era moartea Romaniei, - cu o indarjire adevarat jidoveasca.

Franta, gratie lui, - generoasa Franta, - juca rolul marsav al unui jandarm, care zdrobeste mainile unei natii slabe, pentru ca sa permita jidanilor sa intro­duca, cu forta, vitriol in gatlejul muribundei.

Bratianu, cu energia si cu speranta necontenit vie a adevaratului patriot, intre­prinse prin Europa o calatorie asemenea cu aceea a lui Thiers, ducandu-se sa indu­plece lumea pentru Franta invinsa.

Austria, Rusia si Turcia recunoscura, individual, independenta Romaniei.

In Englitera, in Italia, Bratianu gasi peste tot mi­nistri vanduti ovreilor si se izbi de o nemiloasa rezis­tenta.

Waddington refuza mereu

Un alt trimis al Romaniei, d. Catargiu, nu fu mai norocos. Iata, textual, dupa jur­nalele israelite, raspun­sul cinic ce-l dadu jidanul Gambetta:

Indemn pe guvernul vostru sa se execute. Franta nu va recunoaste indepen­denta tarii voastre pana ce nu veti acorda drepturile civile, la toti ovreii, fara deose­bire. Dl Cremieux tine mult la aceasta. D-l Waddington, la Congresul din Berlin, a luat initiativa chestiei. Onoarea Frantei (!) cere ca ea sa nu fie lasata de-o parte Eu insumi mi-am dat cuvantul lui Cremieux ca sa o sustin"

In zadar i se spunea lui Waddington: Dar intru ce aceasta chestie, - care e in­treaga de politie interioara, - poate sa intereseze Franta?

Libertatea cultului nu este nici ea in cauza, fiind dovedit ca Romania e poate sin­gura tara din lume, unde toleranta este mai bine practicata"[13].

"Romania, cu toate astea, scapa pe jumatate de pericol. Un deputat republican, d. Louis Legrand[14], in sedinta din 15 decembrie 1879, avu curajul sa vorbeasca de­spre acest subiect, pe care toata lumea il evita cu cea mai mare ingrijire".

"Iata 18 luni, - zice el, - de cand tratatul din Berlin a proclamat independent Statul Romaniei. Austria, Rusia si Turcia, - cele trei puteri mai interesate sa observe tra­tatul din Berlin, - au recunoscut imediat independenta acestei mici nationalitati. Italia urma si ea, de curand, acest exemplu. Cer ca si Franta sa faca tot asa si sa lege, cu Romania, relatii diplomatice regulate".

Waddington evita, - se intelege, - sa spuna adeva­rul si sa explice motivele care l-au facut sa lucreze astfel De frica sa nu fie demascat, el sfarsi prin a ceda[15].

Astfel, dupa un razboi, ce a istovit sarmana noas­tra tara, jidovimea inter­nationala, reprezentata prin Cremieux, Gambetta si prin omul lor de afaceri Waddington, gaseste momentul sa ne puna cutitul la gat, zicandu-ne: nu veti avea independenta, - pentru care mii de romani si-au varsat sangele, - daca nu dati drepturi de cetatenie la toti ovreii.

Se poate concepe o mai grozava talharie?

De atunci, jidanii au cautat, prin diverse mijloace, sa aduca din nou ches­tia pe tapet.

Ei incercara, mai intai, cu Francmasoneria. Dar lojele nu se populara decat cu ovrei si, rarii romani care puteau sa se lase sa fie prinsi, nu muscara totusi din undita.

Jidovii se fortara, de asemenea, sa introduca Socia­lismul in tara, dar re­zultatul fu deplorabil, - dupa cum il constata Bernard Lazare el insusi.

"Un singur partid ar fi putut sa propuna alte solu­tii sau sa se opuna, cel putin, la proiecte primej­dioase, - si anume partidul socialist, daca ar fi fost posibil in Ro­mania, - dar existenta lui era legata de emanciparea singurului proletariat roman, adica a proletariatului jidanesc care, castigand drepturi politice, ar fi putut sa sustina partidul. In lipsa acestui sprijin, existenta sa trebuia sa fie nesigura, - dupa cum si nasterea ii fusese artificiala.

Acest partid a fost importat in Romania, pe la 1875, de doi revolutionari rusi: un ortodox, Petrof si un jidan, Nuham Katz care isi lua numele de Dobrogeanu-Gherea Cu ei s-a asociat mai intai un tigan, Ion Nadejde, iar mai tarziu cativa tineri, - si prima asociatie comunista fu fondata. Ea n-avu alti membri decat niste lucratori ovrei.

Socialismul era condamnat in Romania sa apere drepturile ovreilor, sau sa dispara"[16] , si a disparut.

Totusi, ovreii, ajunsera aproape sa-si atinga sco­pul, in 1900, in timpul unei crize financiare, ocazio­nata de un an cu recolta proasta.

Atunci jidovimea din strainatate ne refuza fara mila orice credit, si chiar ne ameninta cu falimentul, daca nu am fi dat imediat drepturi de cetatean la toti jidanii in masa.

Dar patriotismul luminat al primului-ministru D-l D. A. Sturdza scapa Romania de un dezastru inevita­bil. El prescrise mari economii si facu ata­tea taieri in buget, ca a fost posibil, fara un nou imprumut, sa se plateasca dobanzile datoriei ce era contractata la ovrei.

La aceeasi epoca (1904), jidovii facura mari sfor­tari, dar in zadar, sa pro­voace un razboi cu Bulgaria, - intr-un moment cand noi nu eram pregatiti. Acest razboi, daca l-am fi pierdut, ar fi servit admirabil de bine lui Israel pentru ca sa-si impuna vointa.

Nemaiavand alte resurse, jidanii recursera la un mijloc extrem care, de altfel, le-a reusit intotdeauna si pretutindeni - adica la Revolutie.

Iata in ce termeni, remarcabil de clari si precisi, Bernard Lazare pre­zice acest flagel, patru ani inainte de a se fi intamplat.

"Razmerita ramane groaza redutabila a guvernan­tilor si a bugetivarilor romani. Ei au vazut, in 1888, rascoala de la tara; au vazut pe taranii razvra­titi, navalind in pro­prietati, aruncand recoltele in garle, distrugand totul in drumul lor.

Burghezimea agrarienilor si a functionarilor a ina­busit salbatic revolta, omo­rand si inchizand pe insurgenti. Dar ea nu a rezolvat astfel problema. Daca maine se pregateste sa incarce cu noi impozite pe clacasul sau, ea va reaprinde torta. Poate daca aduce la disperare pe jidov, daca il scoate din rabdari acesta se va uni cu mun­citorul campului si il va ajuta sa scuture jugul. Dar, chiar daca nu se va uni cu el, intr-o zi, TARANUL ROMAN REVOLTAT, direct sau indirect, va rezolva in Roma­nia actuala chestie ovreiasca, liberandu-se pe el insusi si LIBERAND PE JIDAN".[17]

Nu vom face decat sa mentionam rascoala tarani­lor din 1888, asupra careia nu avem date precise si nu vom vorbi decat de revolutia agrara din 1907, asupra careia am putut culege informatii demonstrative.

Aceste informatii le-am luat, unele, de prin ziare; - altele, ne-au fost pro­curate de un ofiter dintre cei mai distinsi, care a luat parte activa la stinge­rea rascoalei si care a binevoit, dupa cererea noastra, sa ne remita, in scris, o scurta descriere a evenimentelor la care a asistat.