|
|
|
Teorii privind educabilitatea: teoria ereditarista, teoria ambientalista, teoria dublei determinari - esenta, mecanisme, limite.
Prin educabilitate desemnam capacitatea omului de a fi receptiv la influente educative si de a realiza, pe aceasta cale, acumulari progresive concretizate in diferite structuri de personalitate.
Controversele in legatura cu factorii, rolul si ponderea acestora in dezvoltarea si formarea personalitatii i-au plasat pe specialisti pe pozitii teoretice diferite si adesea opuse. Doua au fost, in principiu, orientarile de baza si anume cele ereditariste si cele ambientaliste.
Teoriile ereditariste (sau ineiste) sustin in esenta, rolul fundamental al factorilor ereditari in evolutia si dezvoltarea omului, de la afirmarea primatului ereditatii, s-a ajuns, treptat, la absolutizarea acesteia si apoi la sustinerea invariantei ereditatii biopsihice. Teza invariantei ereditare are multiple conotatii politico-ideologice si a stat la baza constituirii teoriilor despre superioritatea unor rase in raport cu altele. In pedagogie ea s-a afirmat, mai ales, prin marginalizarea rolului factorilor de mediu si de educatie in formarea personalitatii.
Ereditatea defineste o trasatura biologica proprie organismelor vii. Ea intervine, pe de o parte, ca 'ereditate generala', tipica speciei umane, care asigura premisa reusitei fiecarei personalitati, cel putin la nivelul unei educatii de baza, dezvoltata in scoala generala obligatorie, prelungita in sistemele moderne de invatamant cel putin pana la varsta de 16 ani. Pe de alta parte, ea intervine si ca 'ereditate speciala', care asigura premisa evolutiei particulare a unor trasaturi fizice, fiziologice si psihologice, variabile in functie de calitatea fiecarei personalitati.
Analiza ereditatii, din perspectiva educabilitatii, presupune interpretarea pedagogica a unor cupluri de concepte complementare: genotip (care reflecta 'patrimoniul mostenit') - fenotip (care reflecta efectul genotipului, rezultat din interactiunea cu mediul); crestere (care vizeaza aspectele fizice ale 'schemei corporale', ramificatiile nervoase, volumul de masa cerebrala) - maturizare (care vizeaza aspectele fiziologice ale dezvoltarii interne, biochimice, endocrine, senzoriale, cerebrale).
Educabilitatea valorifica, in mod special, plasticitatea sistemului nervos central, relatia dintre procesele nervoase fundamentale (excitatia-inhibitia), particularitatile anatomo-fiziologice ale analizatorilor, calitati operabile in termenii interdependentei formative existente intre invatare si dezvoltare. Varsta scolaritati mici (6-10 ani), mijlocii (11-15) si mari (16-19) permite valorificarea la maximum a premisei ereditatii prin cultura generala dobandita, la nivel instrumental, la nivel de baza (instruirea scolara realizata in invatamantul secundar obligatoriu), la nivel de profil (instruirea scolara realizata in invatamantul liceal).
Teoriile ambientaliste sustin si absolutizeaza, rolul factorilor socioeducationali in dezvoltarea psihoindividuala, negand sau desconsiderand semnificatia celor ereditari. Strabatute de un evident optimism pedagogic, aceste orientari au esuat si ele in pozitii cu un pronuntat caracter unilateral si nestiintific. Refuzul de a lua in seama contributia ereditatii in dezvoltarea omului a atras un punct de varf in psihologia behaviorista, care sustinea ca prin tehnici adecvate de invatare putem face pe oricine sa invete orice.
Ambele orientari sunt unilaterale, in masura in care absolutizeaza un grup de factori ai dezvoltarii psihologice, negand sau desconsiderand pe ceilalti. In plus, de mai multe ori, aceasta eroare este amplificata de incapacitatea de a sesiza dialectica si caracterul nuantat al influentei factorilor mentionati, ajungand la fixism ereditar sau ambiental.
Incercand sa evite unilateraleitatea acestor orientari anumiti cercetatori au incercat o reconciliere. Adeptii acestei orientari - denumita Teoria dublei determinari- incearca sa evidentieze nu numai influenta in sine a celor doua categorii de factori, ci si interactiunea lor ca si specificitatea actiunii lor in procesul dezvoltarii personalitatii. Aceasta teorie sustine ca programul genetic al individului este doar un ansamblu de virtualitati a carui actualizare depinde de conditiile de mediu.
Mediul defineste ansamblul factorilor naturali si sociali, materiali si spirituali, care conditioneaza, in mod organizat sau spontan, dezvoltarea pedagogica a personalitatii umane.
