Domeniul culturii si educatiei [autonomii culturale]

DOMENIUL CULTURII SI EDUCATIEI [AUTONOMII CULTURALE]

Autonomiile[1]

Alaturi de principiul non-discriminarii si de masurile speciale, statele mai au la indemana cateva mijloace care nu fac parte din arsenalul international codificat al protectiei minoritatilor nationale si a caror adoptare tine esential de contextul intern al statelor. Acestea sunt diferite forme de autonomie, inclusiv statute speciale, formule puternice care ofera minoritatilor nationale posibilitati de afirmare si garantare a identitatii. Adoptarea autonomiilor s-a facut deseori sub presiune interna (actiuni de terorism avand ca scop secesiunea unei regiuni: cazul Tarii Bascilor/Spania) sau externa (actiuni la nivel international a unui stat vecin: cazul Tirolului de Sud, in care Austria a supus unei presiuni internationale Italia). Se poate sustine astazi ca efectele adoptarii autonomiilor asupra echilibrului intern si al raporturilor internationale ale statelor implicate au fost preponderent pozitive. Iata de ce, desi nu exista un drept recunoscut international la autonomie, autonomia face parte din inventarul masurilor privind protectia minoritatilor nationale.

Desi este firesc sa se sublinieze inexistenta unui drept la autonomie in dreptul international, pentru a evita ca eforturile miscarilor pentru drepturile minoritatilor nationale sa nu o ia intr-o directie artificiala si costisitoare in anumite contexte, totusi aceasta nu inseamna deloc ca modelul autonomiilor este marginal. Din contra, el este invocat la nivel international ca o masura eficace. Reuniunea expertilor in domeniul minoritatilor nationale de la Geneva din iulie 1991 (OSCE) si-a exprimat opinia, in documentul concluziv al Reuniunii, ca:

In cunostinta de cauza de diversitatea variatelor sisteme constitutionale care nu permit nici un model cu necesitate general aplicabil, Statele participante noteaza cu interes ca rezultate pozitive au fost obtinute de catre unele dintre ele, intr-o maniera democratica corespunzatoare, prin, intre altele:

- organisme de consultare si de decizie in care au fost reprezentante minoritati, in particular privitoare la educatie, cultura si religie;

- organisme alese si adunari in problema minoritatilor nationale;

- administratie locala si autonoma, ca si autonomie teritoriala, incluzand existenta unor structuri consultative, legislative si executive alese prin alegeri libere si periodice;

- autoadministrarea de catre o minoritate nationala a aspectelor privind identitatea sa in situatii in care autonomia pe baza teritoriala nu se poate aplica;

descentralizare ori administratie locala".[2]

Aceeasi dorinta de a sustine, la nivel international, valoarea unor solutii precum autonomiile, reflecta si Recomandarea 1201. Art. 11 al Recomandarii enunta: "In regiunile in care sunt majoritare, persoanele apartinand minoritatilor nationale au dreptul de a dispune de autoritati locale sau autonome proprii sau de a avea un statut special, corespunzator cu situatia interna si teritoriala specifica si conform cu legislatia interna a statului".[3]

Autonomia asigura, intr-o mai mare sau mai mica masura - in functie de tipul si gradul autonomiei - o anumita autodeterminare a minoritatilor, in conditiile in care minoritatile (a) acuza existenta unui dezavantaj politic sistematic in cadrul proceselor politice, cu consecinte asupra statutului lor general; (b) reclama printr-o vointa colectiva autodeterminarea.[4]

Autonomia personala[5]

Intr-un sens foarte general, autonomia inseamna "distribuirea puterii in scopul pastrarii unitatii statale si respectarii, in acelasi timp, a diversitatii populatiei".[6] Cum "distribuirea puterii" poate avea loc prin diverse mijloace, rezulta mai multe tipuri de autonomii posibile.

Autonomia personala, numita uneori "autonomia culturala", se aplica tuturor membrilor unui grup national, etnic, lingvistic sau religios, oriunde s-ar afla acestia pe teritoriul statului respectiv. De un astfel de sistem au beneficiat de-a lungul istoriei evreii, care si-au putut administra viata lor interna conform traditiilor specifice, ori comunitatile musulmane din Imperiul Otoman. Dupa Primul Razboi Mondial, Estonia a permis minoritatilor nationale sa se organizeze ca entitati de drept public si sa-si stabileasca institutii proprii pe care minoritatile le considerau drept necesare sustinerii si dezvoltarii identitatii lor. Pentru controlul si finantarea acestor institutii, grupurile minoritare puteau introduce taxe si produce reglementari carora li se supuneau membrii lor.

Acest model a mai fost urmat de catre Letonia - limitand insa competentele autonomiei personale la administrarea scolilor si, prin versiunea constitutionala din 1928, Lituania. In 1991, noul stat letonian creat prin secesiunea din URSS a adoptat o lege de autonomie personala.

Autonomia personala este apreciata de unii autori[7] si intra in agenda unor miscari pentru drepturile minoritatilor nationale.[8] Marea problema a autonomiei personale este crearea unor raporturi de submisiune in cadrul minoritatii, fata de organul reprezentativ, indriduit cu puterea de a emite reglementari obligatorii pentru membrii minoritatii, si de a percepe taxe. In toate cazurile cunoscute, persoanele si-au pastrat dreptul sa hotarasca daca apartin sau nu unei anumite comunitati. Dar disidenta fata de comunitate are ca rezultat, in contextul autonomiei personale, situarea persoanelor disidente in afara celor de aceeasi identitate etnica. Acest cost este, practic, greu de platit. Mai mult decat atat, el este principial inacceptabil.

Cateva date privind autonomia personala in Estonia, modelul tipic al acestui tip de autonomie. Cadrul general al autonomiei personale a fost asigurat in Constitutia din 1920. Iata doua prevederi specifice:

membrii minoritatilor nationale dintre granitele Estoniei pot forma institutii autonome corespunzatoare pentru promovarea intereselor culturii lor nationale si a bunastarii lor atata timp cat acestea nu devin contrare intereselor statului" (Sectiunea 21).

In acele zone unde majoritatea locuitorilor nu sunt estonieni ci minoritari, limbajul in administratia locala poate fi cel folosit de acesti minoritari" (Sectiunea 22).[9]

Acest cadru constitutional a fost pus in valoare de Statutul autoadministrarii culturale a minoritatilor nationale din Estonia, din 1925. Conform Statutului, toate minoritatile nationale cu cel putin trei sute de membri au dreptul sa isi stabileasca asociatii de drept public in scopul promovarii intereselor lor. Este o prevedere referitoare la un drept, si nu la o obligatie. La fel, fiecare minoritar era liber sa se inscrie sau nu in registrul nationalitatilor. In urma inventarierii acestor registre se alegeau, prin vot, reprezentantii pentru Consiliul Afacerilor Culturale care exercita auto-administrarea culturala a minoritatii nationale respective, impreuna cu o a doua structura a minoritatii, Administratia Culturii. Acestor institutii centrale li se puteau adauga institutii asemanatoare la nivel local.

Organizarea, administrarea si supervizarea unitatilor de invatamant si cultura a minoritatilor de catre organismele enumerate se face prin adoptarea unor reglementari, incluzand plata unor taxe la care erau obligati membrii minoritatii nationale respective. Autonomia personala a minoritatilor nationale din Estonia a fost restabilita in 1993.

Un model recent de autonomie personala este cel al minoritatilor nationale din Ungaria. Legea privind drepturile minoritatilor nationale si etnice din Ungaria reitereaza, in Art. 5, ca "minoritatile au dreptul constitutional sa-si creeze autoguvernari locale si de nivel national".[10] Conform Art. 22, "Se poate declara autoguvernare minoritara la nivel de localitate acea autoguvernare la nivel de localitate in corpul constituit al careia mai mult de jumatate dintre reprezentanti au fost alesi in calitate de candidati ai unei minoritati nationale sau etnice."[11] Aceste formule de protectie, in cazul Ungariei, constituie expresia unei acceptari explicite a drepturilor colective ale minoritatilor nationale.[12]