Relatiile interculturale din Romania - o perspectiva psihosociologica

O analiza a discursurilor cu referire la relatiile majoritate - minoritati practicate in Romania dupa 1989 scoate in evidenta existenta a trei tipuri distincte: un discurs majoritar, un discurs minoritar conformist si un discurs minoritar revendicativ. Minoritarii conformisti sunt cei ce au grija sa integreze sistematic in discursul lor referiri la faptul ca sunt cetateni loiali ai Romaniei, ca se simt acasa in Romania, accentuand de asemenea bunele relatii pe care le au, atat cu institutiile statului roman, cat si cu concetatenii lor majoritari. O mare parte a raporturilor intre majoritate si minoritarii revendicativi se structureaza pe ideea ca minoritarii cer, revendica, cat mai mult posibil, in timp ce majoritarii acorda, cedeaza, cu grija insa de a ceda cat mai putin posibil. Totul ca intr-un joc cu suma nula in care orice castig al minoritarilor echivaleaza cu o pierdere pentru majoritari.

Un leitmotiv al discursului minoritar il reprezinta dreptul la o viata interna proprie a comunitatii respective, recunoscuta public. Se folosesc in acest context termeni variati: separare, autonomie, privatitate comunitara, sau se face referire la ideea de protectie, mentinere, prezervare a identitatii culturale/nationale proprii, identitate amenintata cu asimilarea de catre societatea majoritara. Esenta discursului minoritar revendicativ ar fi deci: "suntem diferiti si vrem sa ramanem diferiti si sa fim recunoscuti ca atare".

In cadrul discursului majoritar cu referire la minoritati, dominant este insa leitmotivul comunicarii, al deschiderii spre relationarea cu celalalt, oferita cu generozitate de majoritari si solicitata minoritarilor, pericolul avut in vedere, la scara intregii societati, fiind definit in termeni de izolare sau segregare a grupurilor minoritare. Esenta unui astfel de discurs ar fi deci: "traim in aceeasi tara, prin urmare trebuie sa comunicam, orice tendinta de izolare fiind un pericol pentru stabilitatea societatii".

Dincolo de ceea ce afirma explicit sau implicit cele doua tipuri de discurs, ambele au in subsidiar o idee fundamentala: comunicarea interculturala submineaza afirmarea identitatii, favorizand asimilarea, iar afirmarea identitatii in lipsa comunicarii interculturale submineaza coeziunea si stabilitatea societatii. O alegere ar fi deci necesara din aceasta perspectiva: favorizarea fie a identitatii, fie a comunicarii. Am putea astfel vorbi de un continuum avand la cele doua doua extremitati identitatea, respectiv comunicarea[1].

Discursurilor practicate de reprezentantii celor doua grupuri, majoritarii si minoritarii revendicativi, li se agauga insa cele ce isi propun sa se situeze deasupra clivajelor majoritate/minoritate, ele apartinand in principal specialistilor in domeniu si politicienilor, putin numerosi, focalizati pe ideea reconcilierii ca singura solutie pentru stabilitatea sociala durabila. Acestea sunt discursurile de tip multicultural si intercultural[2] care, plecand de la recunoasterea diversitatii culturale, propun modele de societate in care sunt valorizate in egala masura, atat pastrarea si dezvoltarea identitatilor specifice, cat si comunicarea interculturala. Din perspectiva tipurilor de discurs analizate mai sus o astfel de optiune poate fi insa receptionata de cele doua grupuri in doua moduri distincte. Astfel, in prima varianta, optiunea multiculturala/interculturala va fi privita ca idealista si lipsita de corespondent in realitate, ramanand deci un discurs steril ce va continua sa fie interpretat selectiv de cele doua parti: minoritarii accentuand aspectele legate de identitate, iar majoritarii pe cele legate de comunicare. Nici cealalta varianta nu este insa satisfacatoare, ea presupunand intelegerea multiculturalitatii/interculturalitatii ca un compromis, un punct median in continuumul identitate - comunicare in care ar exista si putina identitate, si putina comunicare, desigur spre frustrarea reprezentantilor ambelor grupuri.

Vom incerca in cele ce urmeaza sa argumentam posibilitatea reala ca o societate, cum este cea a Romaniei contemporane, sa favorizeze simultan dezvoltarea identitatilor specifice si comunicarea interculturala, fara ca acest lucru sa presupuna vreo pierdere pentru majoritari sau minoritari. Ne vom baza pe ipoteza ca cele doua dimensiuni, identitatea si comunicarea, nu reprezinta extremitatile unui continuum ci doua variabile independente ce permit insa o mai clara analiza a raporturilor dintre diferitele grupuri din cadrul unei societati multiculturale. In acest scop, propunem adaptarea unor concepte elaborate in cadrul a doua teorii din psihologia sociala si, respectiv, psihologia interculturala. Este vorba despre modelul TILT (Teaching individuals to live toghether) elaborat de Kalman J. Kaplan si de teoria strategiilor de aculturatie a imigrantilor elaborata de J. W. Berry.

Modelul TILT a fost elaborat de Kaplan pornind de la critica perspectivei unidimensionale asupra distantei interpersonale. Modelul unidimensional al distantei presupune un continuum pe o axa ce are la o extremitate contopirea cu celalalt, iar la cealalta separarea totala. Extremitatea caracterizata prin apropiere ofera maximum de intimitate dar presupune pericolul pierderii constiintei sinelui. Extremitatea ce reprezinta indepartarea ofera spatiu pentru afirmarea sinelui dar presupune singuratate si izolare. Intre cele doua extremitati reciproc exclusive se situeaza un punct median ce permite un grad mediu de intimitate si de afirmare a sinelui.

Criticand acest model, Kaplan propune o viziune bidimensionala a distantei interpersonale, considerand ca acest concept contine doua dimensiuni distincte: distanta fata de celalalt si distanta fata de sine. Prima dimensiune este pusa in legatura cu conceptul de "atasament", inteles ca reprezentand capacitatea de a relationa cu ceilalti, spre exemplu, capacitatea de a intinde mana pentru a primi sau da ajutor. Cea de-a doua dimensiune este asociata conceptului de "individuatie", inteles ca un construct intrapersonal legat de capacitatea de a se diferentia de ceilalti.

Modelul TILT suprapune peste viziunea traditionala, unidimensionala, o viziune bidimensionala a distantei interpersonale, eliminand astfel si ambiguitatile din definirea termenilor de "apropiere" si "indepartare" interpersonala. Astfel, daca modelul traditional presupune o relatie de proportionalitate inversa intre atasament si individuatie (cu cat atasamentul este mai puternic, individuatia va fi mai redusa si reciproc), modelul bidimensional nu implica o astfel de relatie, considerand cele doua dimensiuni ca find independente.

In acest spatiu bidimensional rezulta patru pozitii ce includ cele doua extremitati ale modelului unidimensional dar si doua pozitii ce nu sunt puse in evidenta de modelul anterior. Astfel, acest model defineste distanta interpersonala sanatoasa, nu printr-un nivel mediu de individuatie si de atasament, ci ca un echilibru intre cele doua dimensiuni, echilibru corespunzator pozitiei D din figura de mai sus, caracterizata atat prin individuatie cat si prin atasament.

O alta componenta a modelului TILT, relevanta pentru discutia noastra, este legata de conceptele de "ziduri" si de "frontiere"[3]. Zidurile se refera la barierele dintre persoane si au rolul de a-i mentine pe ceilalti in afara, in timp ce frontierele se refera la conturul sinelui, avand rolul de a marca diferentierea sinelui. Prin analogie, zidurile pot fi asociate cu un bandaj, in timp de frontierele corespund pielii de pe mana. Zidurile sunt legate de capacitatea de a se conecta, de a relationa cu ceilalti, aceasta insemnand diferite pozitii pe axa atasamentului: zidurile permeabile corespund unei capacitati ridicate de relationare, iar zidurile opace unei capacitati reduse de relationare. Frontierele, legate de capacitatea de diferentiere fata de ceilalti, reprezinta puncte diferite pe axa individuatiei: frontiere puternice corespund unei capacitati ridicate de diferentiere, iar frontiere slabe unei capacitati reduse de diferentiere.

In fine, un alt set conceptual al modelului TILT la care facem referire este cel al nevoilor si temerilor de relationale si de diferentiere. Si acestea sunt asociate modelului bidimensional descris mai sus. Astfel, atasamentul sanatos corespunde cadranului in care individul are atat nevoie de relationare, cat si nevoie de diferentiere, celelalte trei cadrane corespunzand unor stari in care individul are cel putin un tip de temere, fie de individuatie, fie de atasament. Individul matur sanatos este cel capabil de a-si afirma cele doua categorii de nevoi. Astfel, nevoia sa de atasament va determina aparitia de ziduri permeabile, iar nevoia de individuatie va duce la constituirea de frontiere puternice. Pe masura ce individul se maturizeaza, zidurile vor fi inlocuite de frontiere. Astfel, mentinand analogia cu bandajul, sa ne gandim ca, in cazul unei rani, bandajul (zidul) are rolul de a proteja zona in care pielea (frontiera) a fost distrusa. Pe masura insa ce pielea se vindeca, bandajul isi va pierde necesitatea. Situatia in care, la un individ, zidurile sunt mentinute in mod nenecesar, chiar si dupa ce frontierele au fost bine conturate corespunde unei stari patologice, la fel cum tot unei stari patologice ii corespunde si situatia mentinerii la individul matur a unor frontiere slabe ale sinelui.

Daca vom transfera modelul TILT de la nivel psihologic la nivel social, trecand de la distanta interpersonala la distanta sociala intre grupurile ce compun o societate data, vom obtine un model perfect compatibil cu perspectiva interculturala[4]. Intr-un astfel de model, individuatia ar corespunde capacitatii grupului de a-si mentine, afirma si dezvolta o identitate culturala proprie, iar atasamentul ar reprezenta echivalentul capacitatii de a relationa cu celelalte grupuri, de a comunica si coopera. Prin analogie cu modelul TILT si pe baza argumentelor furnizate de acesta, se poate concluziona ca, o societate in care grupurile culturale ce o compun isi afirma propria identitate, gasind in acelasi timp mecanisme de comunicare si cooperare, nu este doar posibila ci reprezinta chiar situatia dezirabila corespunzatoare unei societati "sanatoase".

Celalalt model care ofera, credem, un cadru conceptual adecvat analizei problematicii relatiilor interculturale in Romania este cel propus de John W. Berry pentru analiza strategiilor de aculturatie ale imigrantilor. Berry considera ca membrii unui grup de imigranti trebuie sa raspunda, afirmativ sau negativ, la doua intrebari ce definesc raportarea lor la societatea majoritara: (1) Este importanta conservarea identitatii si a caracteristicilor culturale? si (2) Este important sa se stabileasca si sa se mentina relatii cu alte grupuri? Raspunsurile la aceste intrebari determina patru variante ce reprezinta pozitia grupului imigrant: integrare, asimilara, separare/segregare si marginalizare. Termenul de separare este utilizat pentru a desemna o dorinta a grupului imigrant, iar cel de segregare cu referire la presiunea grupului dominant. O serie de cercetari realizate mai intai in Canada si apoi in mai multe tari ale lumii au confirmat validitatea modelului si au permis elaborarea unor instrumente de masurare a pozitiei diferitelor grupuri in acest sistem.

Desi, fara indoiala, situatia imigrantilor din tarile occidentale este semnificativ diferita fata de situatia minoritatilor nationale si religioase din Romania, conceptele utilizate si modul lor de definire sunt in masura sa faciliteze intelegerea situatiei din tara noastra. Astfel, in context romanesc, vom utiliza aceste concepte cu referire, pe de o parte la atitudinile predominante ale membrilor grupurilor minoritare (etnice sau religioase) dar si, pe de alta parte, cu referire la atitudinile dominante ale grupului majoritar fata de minoritatile respective. Mai mult, daca vom rearanja schema propusa de Berry, fara a-i afecta continutul, vom obtine o reprezentare analoaga modelului bi-dimensional al lui Kaplan.

Aceasta analogie nu face decat sa reconfirme validitatea optiunii multi/interculturale. Astfel, integrarea ar reprezenta echivalentul la nivel social al atasamentului sanatos, aceasta fiind starea in care tendintele spre comunicare interculturala, dar si spre mentinerea identitatii culturale, se manifesta pozitiv. Utilizand conceptele modelului TILT putem spune ca in cazul integrarii avem prezenta nevoii de relationare si a nevoii de diferentiere si absenta temerii de relationare si a temerii de diferentiere. Alaturi de argumentarea integrarii ca si caracteristicadefinitorie a unei "societati sanatoase" modelul rezultat clarifica raporturile dintre integrare[5] si asimilare, concepte deseori confundate, motiv pentru care unii autori prefera, pentru a preciza distinctia, utilizarea unor concepte de genul "integrare pluralista" sau "integrare non-asimilationista". Termenul "integrare" are, conform celor de mai sus, o conotatie legata de acceptarea grupului minoritar ca parte integranta a societatii dar si o conotatie legata de crearea unui spatiu la nivelul societatii pentru grupul respectiv in integrum, deci fara pierderea identitatii proprii.

Cele doua modele propuse, adaptarea modelului TILT la relatiile dintre grupurile sociale ce compun o societate data, respectiv, adaptarea modelului aculturatiei propus de Berry la situatia minoritatilor nationale, se dovedesc asadar nu doar compatibile ci chiar convergente. Ambele aduc argumente pentru ideea ca o societate interculturala este nu doar dezirabila ci si posibila: deschiderea spre comunicarea cu celalalt nu reprezinta in sine o amenintare la adresa identitatii grupurilor, iar mentinerea si afirmarea unor identitati specifice nu implica in mod necesar riscuri pentru coeziunea si stabilitatea societatii.

Pentru a putea aplica conceptele descrise la realitatea concreta a relatiilor interculturale din Romania contemporana este necesara mai intai circumscrierea mai precisa a continutului acestor relatii. In acest sens, consideram ca doua sunt dimensiunile fundamentale ce definesc comunitatile si polarizeaza relatiile interculturale in Romania: apartenenta etnica, in fapt apartenenta nationala in sens etnic, reflectata de conceptul de  "minoritate nationala", si apartenenta religioasa, fara ca intre cele doua dimensiuni sa existe o suprapunere totala. In ceea ce priveste relatiile interetnice, distingem trei categorii bine diferentiate: cazul relatiilor cu minoritatea maghiara, cel al relatiilor cu minoritatea romilor si, respectiv, relatiile cu toate celelalte minoritati nationale afirmate public. In privinta relatiilor interconfesionale, avem in vedere, pe de o parte, relatiile bisericii majoritare ortodoxe cu celelalte confesiuni in general si, pe de alta parte, relatiile ortodoxie - catolicism, reflectate in primul rand prin relatiile cu biserica greco-catolica. Desigur, aceasta clasificare este inevitabil simplificatoare dar o consideram pertinenta pentru a orienta analiza cauzelor si a dinamicii relatiilor interculturale, recunoscand totodata gradul mare de variabilitate prezent in interiorul fiecareia dintre categoriile avute in vedere. Vom analiza in continuare fiecare caz in parte, din doua perspective: cea a majoritatii si cea a minoritatii. Aprecierile facute au la baza in mare masura activitatile realizate de Institutul Intercultural Timisoara, reflectarea in presa a acestei problematici dar si unele studii empirice. Ele trebuie considerate ca puncte de plecare, ca ipoteze ce necesita o validare mai riguroasa.

Relatiile interconfesionale sunt privite diferit de majoritari si minoritari, in primul rand datorita marii asimetrii numerice intre biserica majoritara si celelalte confesiuni. Daca prima propune argumente, in principal de natura simbolica, pentru legitimarea unei pozitii dominante, cele din urma lupta pentru afirmarea publica pe baze de egalitate, mizand pe principiul dreptului la diferenta. Acestea au tendinta de a se situa in cadranul C al schemei propuse mai sus, corespunzand tendintei de separare si pun accentul pe construirea si mentinerea unor ziduri cat mai opace, in vederea constituirii unor frontiere ferme.

In privinta relatiilor interetnice, este importanta distinctia intre nivelul reprezentantilor politici si cel al comunitatilor locale[6]. In general insa, rolul primordial in definirea raporturilor intre grupurile etnice apartine, in opinia noastra, liderilor politici. Lucrurile vor continua sa ramana asa atata vreme cat societatea civila nu va ajunge intr-o faza mai avansata de maturizare. In prezent, dupa cum reiese si din mai multe studii empirice[7], tendinta este de a considera relatiile directe, la nivel local, ca fiind bune, in timp ce relatiile generale dintre comunitati sunt descrise prin preluarea temelor si pozitiilor din discursul politic.

In cazul relatiilor dintre majoritatea romana si minoritatea maghiara cea mai frecvent intalnita atitudine la majoritari este de a reprosa minoritatii, sau chiar de a denunta ca pe o incalcare a indatoririlor de cetatean roman, tendintele de a dezvolta o viata comunitara separata. Perceptia separarii este accentuata desigur de inaccesibilitatea limbii maghiare pentru romani, si in special pentru cei ce au migrat dintr-o zona fara populatie maghiara in zone in care maghiarii au, nu doar o pondere demografica semnificativa, ci si o conectare profunda la patrimoniul cultural al zonelor respective. Aceasta contestare a dreptului la privatitate comunitara are desigur la baza motivatii complexe legate de dinamica socio-istorica a raporturilor de putere dintre cele doua comunitati. Daca ne referim insa la tematica si tonul discursurilor actuale, desi s-a estompat probabil in ultimii ani, ramane valabila logica de tipul: acordam drepturi minoritarilor pentru ca suntem buni si generosi, ei insa cer tot mai mult, pentru a-si dezvolta o viata interna proprie care nu va intarzia sa conduca la institutii paralele, la separare tot mai accentuata si apoi la secesiune[8]. Altfel spus, majoritarii au tendinta de a considera ca minoritatea maghiara aluneca periculos in cadranul C al schemei prezentate, corespunzator separarii, caracterizat printr-un nivel ridicat de individuatie si un nivel redus de atasament. Ei acuza deci mentinerea inutila a zidurilor in conditiile unor frontiere bine conturate. Discursul tipic al minoritatii maghiare este, in schimb, unul de revendicare a dreptului la individuatie, acuzand majoritatea de tentative de a o impinge in cadranul A, corespunzator asimilarii[9], caracterizat prin individuatie redusa si atasament la nivel ridicat. Ei denunta deci tendintele de subtiere a frontierei, ceea ce justifica construirea unor ziduri puternice. Discursurile bazate pe promovarea interculturalitatii sunt asociate in acest context, de minoritari, cu tendintele asimilationiste, iar promovarea multiculturalismului este in general asociata, de majoritari, cu tendintele separationiste. Interesanta este insa compromiterea multiculturalismului prin recuperarea lui de catre politicienii majoritari in cazul refuzului infiintarii unei universitati maghiare de stat[10].

Situatia este diferita in cazul minoritatii romilor si al relatiilor acesteia cu majoritatea. Astfel, schema propusa ne ajuta in acest caz sa distingem categorii diferite de atitudini, fiecare corespunzatoare unui cadran din schema. In primul rand, exista cu siguranta in cazul romilor un grup deosebit de semnificativ numeric ce a optat pentru situarea in cadranul A, al asimilarii, cu individuatie redusa si atasament ridicat. Aceasta optiune[11] este, desigur, determinata de decalajul de statut social dintre romi si restul populatiei si de riscurile expunerii la discriminare. Exista, in al doilea rand, doua categorii de romi ce tind sa se situeze in cadranul C, al separarii, caracterizat prin individuatie ridicata si atasament redus. Este vorba, pe de o parte, de comunitati de tip traditional ce isi bazeaza in mare masura coeziunea pe delimitarea clara intre romi si gadjii si pe mentinerea prioritatii normelor interne ale grupului fata de normele societatii majoritare. Pe de alta parte, din aceasta categorie fac parte activistii romi ce militeaza pentru construirea unei identitati rome de tip national dupa modelul european al constructiei nationale din secolul XIX. Actiunea lor este centrata pe definirea unor repere identitare de tip esentialist, intre care redescoperirea si punerea in valoare a traditiei ocupa dealtfel un loc important, alaturi de limba, spre exemplu, ca si pe revendicarea in fata societatii majoritare a dreptului la diferenta. In al treilea rand, exista in cazul romilor un grup cu pondere semnificativa ce se incadreaza perfect in cadranul B, al marginalizarii, ce corespunde unui nivel de atasament si de individuatie redus. Este vorba, in primul rand, de grupurile de romi ce au suferit de pe urma politicilor de "integrare sociala" (in fapt de asimilare fortata) ale regimului comunist si, ulterior, de pe urma lipsei unor politici si masuri adecvate de protejare in contextul tranzitiei la economia de piata. Au fost astfel generate grupuri ce au fost rupte in mod brutal de reperele identitare traditionale, fara insa a putea asimila normele culturale ale societatii majoritare si fara a fi acceptate de aceasta. Mai mult, membrii acestor grupuri reprezinta tinta predilecta a discriminarilor si a manifestarilor de tip rasist. Atitudinea majoritarilor fata de romi este si ea foarte diferita de cea descrisa in cazul maghiarilor. Astfel, asimilarea, incurajata in cazul maghiarilor, nu este in general privita la romi cu ochi buni, refuzul declararii identitatii etnice la recensamant sau in alte contexte oficiale (spre exemplu in mediul scolar) fiind perceput ca o inselaciune. Dimpotriva, separarea, in sensul de afirmare a propriei identitati este incurajata iar segregarea este deseori practicata, voluntar sau involuntar in numeroase situatii si este recomandata ca solutie de nationalistii extremisti. In cazul liderilor romilor, atitudinile fata de interculturalitate converg cu cele ale majoritarilor. Este semnificativ faptul ca termenul de interculturalitate este utilizat in mai multe randuri in textul Strategiei Guvernului Romaniei de imbunatatire a situatiei romilor, elaborata prin participarea activa a unui grup de organizatii ale romilor si aprobata prin hotarare de guvern[12]. Ambele grupuri, minoritar si majoritar, par a fi astfel de acord cu posibilitatea si dezirabilitatea situarii in cadranul D, al integrarii. In ceea ce priveste calea de ajungere intr-o astfel de situatie, unii lideri ai romilor[13] sustin necesitatea trecerii din cadranele A (asimilare) si B (marginalizare) mai intai in C (separare) si doar ulterior in D (integrare).

Aceasta perspectiva asupra relatiilor interculturale permite, dupa cum s-a vazut, pe de o parte, argumentarea posibilitatii unei societati interculturale si, pe de alta parte, analiza raporturilor dintre grupurile ce compun o anumita societate. O astfel de analiza faciliteaza atat intelegerea cauzelor si a mecanismelor relatiilor "problematice" cat si formularea de strategii pertinente pentru stimularea unei evolutii care sa conduca la satisfacerea nevoilor legitime atat la nivel individual cat si comunitar.

In ceea ce priveste motivarea dezirabilitatii unei societati interculturale, a promovarii drepturilor minoritatilor, ca si legitimarea revendicarilor acestora si a strategiilor utilizate pentru obtinerea realizarii lor, avem in fata doua optiuni fundamentale[14]. Una este cea a fundamentarii acestei perspective pe recunoasterea de principiu a egalitatii culturilor si pe importanta cautarii si mentinerii stabilitatii sociale. Cealalta consta in situarea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, intre care figureaza si cele legate de recunoasterea si afirmarea identitatii (inclusiv a drepturilor ce permit aceste lucruri), ca sursa a legitimarii unor raporturi societale echitabile[15]. In ceea ce ne priveste, suntem sustinatorii celei de-a doua variante, considerand respectul pentru demnitatea umana, si deci drepturile persoanei umane, ca sursa necesara si suficienta pentru legitimarea viziunii unei societati interculturale. Este insa o astfel de societate, chiar argumentata stiintific, o utopie? Credem ca nu. Dimpotriva, ea reprezinta in opinia noastra o tendinta naturala a societatii contemporane[16]. Este insa vorba, nu despre o societate in care protectia diferitelor identitati este asigurata si garantata prin reguli echitabile, ceea ce ar permite limitarea, evitarea sau eliminarea conflictelor, ci despre una in care exista in permanenta un echilibu dinamic intre afirmarea identitatilor si promovarea comunicarii interculturale, o societate ce recunoaste conflictele si cauta permanent mecanisme eficiente de gestionare constructiva a acestora.

Afirmatia ca avem de-a face cu o tendinta naturala spre o astfel de societate poate fi usor contrazisa cu exemple multiple din lumea contemporana. Este astazi larg impartasita ideea ca, daca perioada constituirii si consolidarii statelor nationale a fost caracterizata in mod esential printr-un proces de agregare, perioada actuala este caracterizata printr-un dublu proces, de coagulare omogenizare dincolo de granitele statelor nationale, pe de o parte, si de afirmare a diversitatii culturale prin intermediul unui tot mai pronuntat discurs de natura disociativa si diferentialista. O serie de exemple concrete pot insa ilustra si depasirea viziunii bazate pe o permanenta lupta intre tendintele asimilationiste si cele de separare, pe baza acceptarii principiilor integrarii asa cum au fost definite mai sus. Un exemplu de acest tip il poate reprezenta dezvoltarea cooperarii trans-frontaliere in zona de contact intre Serbia, Bosnia-Hertegovina (in special cantonul Tuzla) si Croatia. Aici, desi ranile conflictelor sangeroase nu sunt complet vindecate, desi persista la toate partile puternice tendinte nationaliste, poate fi totusi constatata o deschidere reala spre colaborare, o constientizare a avantajelor cooperarii fata de izolare. Un alt exemplu il reprezinta desigur evolutia din ultimul deceniu a relatiilor interculturale din Romania[17]. Inclinam sa credem ca vom asista in continuare la evolutii pozitive in aceasta privinta. Este dealtfel semnificativ faptul ca aceasta problematica este din ce in ce mai mult abordata, atat in mediul stiintific cat si in discursul public, in mod deschis, fara complexele si tabu-urile specifice primilor ani ai deceniului trecut.

Bibliografie

Berry, J. W., 1980, Acculturation as varieties of adaptation. In A. Padilla (ed.), Acculturation: Theory, models and some new findings, 9-25. Boulder, CO: Westview.

Berry, J. W., 1989, Acculturation et adaptation psychologique. In J. Retschitykz, M. Bossel-Lagos et P. Dasen (Eds) La recherche interculturelle. L'Harmattan.

Berry, J. W., Poortinga, Y. H., Segalll, M. H., Dasen, P., 1992, Cross-cultural psychology - Research and applications. Cambridge University Press.

Giordano, C., 1997, Affiliation, Exclusion and the National State: "Ethnic Discourses" amd Minorities in East Central Europe. In H.-R. Wicker (ed.) Rethinking Nationalism and Ethnicity. Berg.

Kaplan, K. J., 1988, TILT: Teaching individuals to live together. Transactional Analysis Journal, 18, 220-230.

Kaplan, K. J., 1998, TILT: Teaching individuals to live together. Philadelphia: Brunner-Mazel.

Kaplan, K. J., 2001, TILT and Structural Pathology. Transactional Analysis Journal Internet, vol 4.

Kaplan, K. J., 1984, A bidimensional distancing approach to transactional analysis: A suggested revision of the OK corra 1. Transactional Analysis Journal, 15, 114-119.

Mahler, M. S., Pine, F., Bergman, A., 1975, La naissance psychologique de l'être humain. Payot.

Ogay, T., 2000, De la compétence à la dynamique interculturelles. Des théories de la communication interculturelle à l'épreuve d'un échange de jeunes entre Suisse romande et alémanique. Bern: Peter Lang

Poutignat, Ph., Streiff-Fenart, J., 1995, Théories de l'ethnicité. Paris PUF

Salat, L., 2001, Multiculturalismul liberal. Polirom, Iasi

Taylor, C., 1992, Multiculturalism and "The Politics of Recognition". Princeton University Press.

Wieviorka, M. (ed.), 1996, Une société fragmentée? Le multiculturalisme en débat, La Découverte, Paris

Willet, C. (ed.), 1998, Theorizing Multiculturalism - A Guide to the Current Debate. Blackwell Publishers