1. Stiinta, caracteristicile stiintei

Prin stiinta intelegem ansamblul sistematic de cunostinte veridice despre natura, societate si gandire, reproducerea, reflectarea generalizata si abstractizata a realitatii.

Stiinta constituie factorul primordial al progresului. Prin studierea legilor obiective care guverneaza fenomenele, stiinta urmareste sa prevada desfasurarea acestora.

In patrimoniul stiintei nu intra orice cunostinte, ci numai cunostinte esentiale, sistematizate, coerente din punct de vedere logic, certe si necontradictorii, verificate de practica. John Bernall (1901-1971, fizician englez consacrat si ca teoretician al stiintei), sublinia ca, prin natura ei, stiinta trebuie sa aiba si un caracter explorativ. Stiinta, ca forma specifica a constiintei sociale, cuprinde un sistem de cunostinte care ia nastere si se dezvolta pe baza practicii social-istorice. Acest sistem reflecta adecvat legile obiective ale unui domeniu determinat al realitatii sub forma unor teorii in care se structureaza logic notiunile, categoriile, principiile in care se reflecta sintetic dezvoltarea cunostintelor. stiinta largeste necontenit posibilitatile de actiune ale societatii, punandu-i la indemana informatii asupra unor fenomene si procese care pareau cunoscute sau care scapasera de multe ori sesizarii directe.

Finalitatea practica este o nota definitorie a stiintei ca forma a constiintei sociale. Din acest punct de vedere, stiinta reprezinta anumite analogii cu productia materiala.

Stiinta, datorita specificului ei de a putea reflecta realitatea obiectiva, de a prelucra si generaliza un imens material faptic prin metode rational-abstracte si datorita independentei sale relative, are posibilitatea de a juca un rol activ in solutionarea cerintelor practicii, in optimizarea continua a rezolvarilor pe care le da.

Caracteristicile stiintei

Caracteristica definitorie a stiintei este finalitatea ei practica in domeniul productiei materiale si a schimbarii relatiilor sociale.

Stiinta se caracterizeaza prin:

- unitate;

- generalitate;

- certitudine;

- obiectivitate;

- intemeiere metodica;

- dezvoltare progresiva.

Evident, numai in conditiile in care aceasta disciplina intruneste niste caracteristici esentiale, poate fi considerata stiinta. J.D. Bernall considera ca stiinta poate fi considerata:

1) institutie;

2) metoda;

3) acumulare de cunostinte transmise prin traditie;

4) factor important in mentinerea si dezvoltarea productiei;

5) unul din cei mai puternici factori in formarea convingerilor si atitudinilor fata de univers si om.

Majoritatea celor care se ocupa de filosofia, sociologia si psihologia stiintei sunt de acord in a considera stiinta ca un ansamblu de cunostinte sistematice referitoare la un domeniu anumit, dobandite prin metode obiective, prin activitatea unor specialisti si care (cunostintele) generalizate, exprimand legitatile domeniului sunt aplicate in practica servind progresul.

Dupa N. Margineanu (1975) stiinta are trei caracteristici fundamentale:

1. Rationalitatea;

2. Obiectivitatea, prin care se intelege corespondenta dintre lume si imaginea ei in mintea noastra;

3. Completitudinea, caracteristica a etapei actuale a stiintei, in care patrunde logica si matematica, pentru sistematizare si explicare.

La caracteristicile mai sus amintite se adauga si cea de predictie, adica de construire a viitorului pe baza datelor existente.

Elementele care compun stiinta sunt [27]:

1. rezultatele;

2. ipotezele;

3. teoria;

4. teoria generala;

5. metodologia.

La acestea, M. Epuran (1992) adauga si specialistii si practica.

2.    Ce se intelege prin metoda; metodologie

Metoda

Metoda (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de cunoastere si de transformare a realitatii obiective) este aspectul teoretic cel mai activ al stiintei, care jaloneaza calea dobandirii de cunostinte noi. Metoda mai poate fi definita si ca modalitate sau ansamble de procedee folosite in vederea cunoasterii unui obiect.

Caracterul stiintific al unei metode, eficienta ei practica depind de reflectarea veridica a fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se afla in realitatea obiectiva. Aparand ca un rezultat al cunoasterii realitatii obiective, metoda devine o premisa a cercetarii ei ulterioare. Metoda se afla, de aceea, in unitate indisolubila cu teoria. Metoda in stiinta ia nastere prin conversiunea domeniului teoretic enuntiativ al unei stiinte in domeniul teoretic normativ, in indicatii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obtine despre el cunostinte autentice. Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite in majoritatea stiintelor mentionam: observatia, experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea obiectului determina complexitatea metodelor.

In domeniul educatiei fizice se folosesc metode din stiintele biologice si sociale, intr-o unitate caracteristica numita metoda complexa.

Metodologie (gr. methodos = cale, mijloc si logos = stiinta).

Prin metodologie intelegem ansamblul metodelor folosite intr-o stiinta anumita al carui fundament il constituie sistemul celor mai generale legi si principii ale stiintei respective.

Metodologia este o parte a filosofiei care se ocupa cu analiza teoretica a metodelor folosite in stiinta moderna; este stiinta despre metoda.

Metodologia se profileaza ca domeniu in filosofia moderna prin Bacon^[1] si Descartes^[2], dar devine o preocupare sistematica abia in secolul al XIX-lea, odata cu dezvoltarea intensa a stiintelor experimentale.

3.    ce este cunoasterea ?, tipuri de cunoastere

Cunoasterea reprezinta procesul complex de reflectare a realitatii obiective in constiinta oamenilor. 'Forma superioara, activa si complexa de reflectare, de insusire, de reconstituire in gandire a realitatii obiective de catre subiect' (Teoria cunoasterii = ramura a filosofiei care studiaza posibilitatea, izvoarele, formele si legitatile cunoasterii) [30].

Activitatea de cunoastere a omului reprezinta unitatea necesara, dialectica a doua trepte: senzoriala si rationala a doua tipuri de cunoastere: empirica^[3] si teoretica. Cunoasterea empirica este reflectarea obiectelor in procesul interactiunii nemijlocite (sau mijlocite de instrumente si aparate) a omului cu acestea, metodele specifice fiind: observatia, descrierea etc. Pe aceasta treapta are loc culegerea faptelor, a datelor care fixeaza manifestarile exterioare, fenomenele, proprietatile obiectelor. Cunoasterea teoretica este adancirea cunoasterii prin intermediul gandirii, patrunderea in esenta lucrurilor, sesizarea legaturilor lor interne, a cauzelor si legilor lor. Ea are loc pe baza prelucrarii datelor obtinute de cunoasterea empirica, prin metode ca: analiza si sinteza, inductia si deductia etc. Cunostintele dobandite se structureaza si se fixeaza in forme specifice de reflectare: reprezentari, concepte , legi etc. proprii cunoasterii rationale.

4.    formele de activitate in sfera activitatilor corporale (lectia 'stiinta activitatilor corporale' )

Denumirea de stiinta activitatilor corporale a fost propusa de M. Epuran (1969).

In sfera activitatilor corporale, M. Epuran diferentiaza urmatoarele forme:

- Activitati corporale ludice (de joc);

- Activitati corporale agonistice (de lupta, intrecere);

-Activitati corporale gimnice (de orientare spre autoperfectionare);

-Activitati corporale de loisir (caracter recreativ);

-Activitati corporale compensatorii.

5.    metode cu grad mare de generalitate

In activitatea de cercetare stiintifica exista mijloace care, prin natura lor, mediaza cunoasterea realitatii din punctul de vedere al unor anumite domenii. Aplicarea unor modalitati de gandire proprii anumitor discipline particulare, posedand insa un grad mare de generalitate, care le face utilizabile in cele mai variate domenii, a dus la alcatuirea unui grup de metode care contribuie la perfectionarea metodologiei cercetarii.

Majoritatea stiintelor folosesc astfel de metode: istorica, matematica, structurala, a tipizarii si modelarii etc.

Metoda istorica constituie o reflectare a istoriei obiective a fenomenelor, a dinamicii si a dezvoltarii lor. Acest fapt explica pregnantul caracter de generalitate pe care il are metoda. Importanta sa este predominanta in stiintele ale caror obiecte de studiu se dezvolta destul de repede, cum ar fi istoria, sociologia, etc., dar explicatiile se extind la numeroase alte discipline. Aduce in plus, fata de metodologia particulara a fiecarei stiinte, posibilitatea de a cunoaste, in dinamica desfasurarii lor, a diverselor aspecte ale realitatii, in opozitie cu viziunea statica. Pentru biologie, ea a permis cunoasterea unor teze de baza, printre care si 'ontogenia repeta filogenia', care a facut posibila intelegerea unor fenomene. Prin scop, nu poate fi restransa la inregistrarea empirica a variatiilor cronologice, ci urmareste dezvaluirea legitatilor care controleaza istoria.

Metoda matematico - statistica, ne furnizeaza o imagine mai completa, mai riguroasa despre fenomenele studiate. Baza deductiva a metodelor matematice folosite in stiinta permit formularea mai precisa a unor previziuni stiintifice. Procedeele de prelucrare matematica constituie frecvent un vehicol cu continut exact, al inductiei, sau conduce la descoperirea unor legi generale.

Metoda axiomatica, se sprijina pe deductia logica si pe adevarurile evidente care s-au formulat cu timpul in fiecare stiinta, adevaruri continute in legi, axiome, postulate. Din acestea se deduc, fara eforturi de cercetare concreta suplimentare, alte adevaruri cu valoare stiintifica.

Metoda euristica (de la grecescul Keuristen = a afla despre procedee metodologice care duc la descoperirea unor cunostinte noi).

Euristica - stiinta a descoperirii si a inventiei, cuprinde numeroase metode care favorizeaza creatia originala, nici una insa neputand fi considerata o cheie universala, cu aplicabilitate in toate conditiile, specificul fiecarei cercetari - ca domeniu sau ca etapa a activitatii - si particularitatile psihologice ale cercetatorului determinand alegerea solutiei optimale. Principiile euristice, formulate pentru prima data de catre Descartes, reprezinta un indreptar orientativ in munca stiintifica

O resursa principala a descoperirii in stiinta, derivata dintr-o anumita atitudine intelectuala, este problematizarea neincetata. Intrebarile bine puse indeplinesc un rol euristic care trebuie utilizat deoarece 'o intrebare clara este pe jumatate rezolvata'.

Modelarea. Studierea realitatii obiective intampina adeseori dificultati care pot deveni de nedepasit. In asemenea situatii s-a recurs la o cale indirecta de cercetare si anume la studierea unor obiecte sau fenomene asemanatoare cu cele aflate in tematica. Rezultatele obtinute asupra acestora vor fi transpuse la domeniul care constituie obiectul cercetarii. In acest fel a luat nastere modelarea, ca metoda de cercetare.

Metoda sistemica. Larga dezvoltare a diferitelor forme de investigare a obiectelor-sistem, care reprezinta complexe integrale de elemente interdependente, a generat o multitudine de probleme cu caracter metodologic. Dezvoltarea cercetarilor sistemice in stiinta contemporana arata ca introducerea in stiinta a procedeelor sistemice este, prin esenta sa, o sarcina interdisciplinara.

Notiunea de sistem este aplicabila, in masura egala, in orice domenii ale cercetarii stiintifice, indiferent daca este vorba despre fenomene materiale sau ideale [26].

Una dintre primele stiinte, in care obiectele cercetarii au inceput sa fie privite ca sisteme, a fost biologia. Savantul biolog Ludwig von Bertalanffy, sprijinindu-se pe date din diferite domenii ale realitatii, a elaborat teoria sistemelor [26].

6.    ce este ipoteza, tipuri de ipoteze

Rolul ipotezei in cercetarea stiintifica

De regula, orientarea cercetarii este realizata prin formularea unor intrebari, carora urmeaza a li se gasi raspuns. In demersul cunoasterii, ipoteza functioneaza de la formularea intrebarii pana la descoperirea adevarului - moment in care ipoteza devine teorie, adica cunostinta certa.

Alaturi de experiment, ipoteza si teoria sunt momente esentiale ale oricarei cercetari, aparitia unei ipoteze sau teorii noi finalizandu-se adesea cu un salt al cunoasterii.

Ipoteza este o presupunere, anticiparea unor relatii sau rezultate, care urmeaza a fi verificate in cercetare. Aceasta presupunere este sugerata de observarea faptelor, de datele experientei si de cunostintele anterioare. Ipoteza, corect formulata, decurge dintr-un anumit nivel de cunoastere, nasterea ei producandu-se la nivelul confruntarii dintre o anumita practica, concret determinata, si teoria existenta - sistemul de adevaruri elaborat de stiinta.

Cand, in formularea ipotezelor, pornim de la practica, de la datele concrete, de la fapte observate sau aparute in cadrul experientelor, vorbim despre ipoteze inductive, iar cand formularea lor isi are izvorul in legile si teoriile deja cunoscute si prin care se cauta sa se fundamenteze alte fenomene din realitate, ipotezele sunt deductive.

Verificarea ipotezei trebuie sa se faca pe cat mai multe cazuri. Verificarea poate fi directa, in cazul ipotezelor de nivel elementar si indirecta, prin intermediul altor mijloace de investigatie (pentru ipotezele de nivel maxim).

In cercetarile experimentale, verificarea ipotezei se face prin aplicarea 'ipotezei nule', care presupune ca rezultatele cercetarii nu provin din actiunea variabilei independente, ci din cauze intamplatoare. Infirmarea ipotezei nule va duce la confirmarea ipotezei de cercetare. Acest demers se face prin intermediul testelor de semnificatie.

Pozitia creatoare pe care o adopta cercetatorul este de a cauta sa inteleaga tot ceea ce patrunde in zona perceptiei sale, fara a neglija nimic. Din punct de vedere euristic, nu exista detalii lipsite de semnificatie.

Ipoteza este tehnica mintala cea mai importanta pe care o poate folosi cercetatorul. Principalul rol al ipotezei consta in sugerarea de experimente si observatii noi. Chiar atunci cand ideea urmarita se dovedeste a fi falsa, cercetarile cauzate de aceasta rasplatesc autorul pentru faptul de a-si fi propus si urmarit o idee.

In folosirea unei ipoteze se impune respectarea unor reguli:

a) nu insista in a sustine idei care s-au dovedit ineficace;

b) se impune respectarea unei discipline intelectuale, necesara pentru a subordona ideile faptelor;

c) examinarea critica a ideilor, adica, sa nu fie acceptate primele supozitii, chiar daca par evidente, fara observatii, fara verificare si chiar, daca este nevoie, reformulare;

d) evitarea conceptiilor gresite

7.    ce se intelege prin masura/ masurare ; functiile masurarii

Ca activitate practica concreta, domeniul educatiei fizice si sportului se preteaza cu multa usurinta masuratorii.

Masura este unitatea dintre calitate si cantitate - cantitate calitativa, dupa cum o defineste Hegel. Aceasta inseamna ca masura include intotdeauna o determinare cantitativa, raportata explicit la o anumita calitate.

Nu orice relatie cantitativa - chiar determinata calitativ - este o masura. Masura presupune stabilirea explicita a unui raport, intre subiectul masurat si un altul, considerat ca fiind unitate de masura, raport care se exprima numeric.

Prin masuratorile pe care le facem, in decursul cercetarii, inregistram nivelul calitativ al fenomenelor, tendintele de evolutie a acestora si, prin analiza statistica, tendinta centrala, de grupare si de variatie a datelor, din jurul unei valori medii, ca si raporturile de corelatie dintre fenomene.

Problema esentiala in ceea ce priveste masura in cercetare consta in a gasi un procedeu obiectiv de cuantificare a fenomenelor, a relatiilor dintre ele, a rezultatelor etc.

Masurarea in cercetare

Prin cercetarea stiintifica se urmareste obiectivizarea tuturor aspectelor si momentelor sale. Obiectivizarea se realizeaza prin masurarea obiectelor, fenomenelor si a altor variabile supuse cercetarii. Masurarea este procesul de atribuire de numere proprietatilor, obiectelor (persoanelor, fenomenelor) dupa anumite reguli, astfel incat relatiile numerice sa reprezinte relatiile relevante dintre obiecte.

Masurarea nu se refera numai la caracteristicile cantitative sau extensive, ci si la cele calitative si intensive.

In domeniul educatiei fizice si sportului se fac ambele masurari, adica se fac masuratori cantitative (timpul, spatiul, forta miscarilor) si calitative, cum sunt notarea in gimnastica, patinaj, sariturile in natatie, iar de tip intensiv sunt cele ce se refera, de pilda, la scalarea atitudinilor in cercetarile psihologice sau sociologice.

Functiile masurarii sunt:

1. Obiectivitatea;

2. Cuantificarea si precizia;

3. Comunicarea;

4. Economicitatea;

5. Generalizarea stiintifica;

6. Evaluarea;

7. Statistica.

8.    obiectul cercetarii in stiinta activitatilor corporale

Obiectul cercetarii in stiinta activitatilor corporale

Statuarea educatiei fizice si sportului ca stiinta este rezultatul dezvoltarii impetuoase a fenomenului de educatie fizica si sport - fenomen devenit social, de mare amploare si cu implicatii deosebite atat pe plan social, cat si pe plan politic. Pe de alta parte, diferentierea si specializarea cunostintelor, dezvoltarea stiintelor de granita si aparitia celor integrative a facut posibila evidentierea si punerea in actualitate a sistemului de cunostinte din domeniul activitatile corporale.

Dezvoltarea sportului modern, cresterea deosebita a performantelor, a determinat o schimbare de mentalitate, care a permis recunoasterea caracterului stiintific al activitatilor de educatie fizica si sport.

Obiectul cercetarii in stiinta educatiei fizice si sportului il constituie legile de manifestare a comportamentului motric al omului, in scopul perfectionarii acestuia, a cresterii capacitatii de efort, a imbunatatirii performantei, a dezvoltarii personalitatii.

Dupa cum stim, prin activitatea practica de educatie fizica si sport se urmareste dezvoltarea armonioasa a individului, intarirea sanatatii, dezvoltarea capacitatii lui motrice, inzestrarea cu deprinderi si priceperi de miscare, contribuie la destindere si recreere, din toate acestea rezultand dezvoltarea personalitatii, in vederea unei mai bune integrari sociale. Astfel, apare firesc ca stiinta educatiei fizice si sportului sa aiba ca obiect de studiu legile, mecanismele si particularitatile acestor obiective.

Omul trebuie privit in complexitatea unui sistem de relatii - relatii ce implica factorii: antropologic, biologic, anatomic, fiziologic, psihologic, pedagogic, sociologic. Astfel, investigatia trebuie sa cuprinda toti acesti factori in intrepatrunderea lor, in asa masura incat rezultatele si generalizarile ce rezulta din cercetari sa contribuie la desavarsirea comportamentului motric, la optimizarea capacitatii motrice, dusa pana la cele mai inalte valori (in cazul sportului de performanta), la dezvoltarea personalitatii, in vederea unei mei bune integrari sociale.

In felul acesta, domeniul cercetarii in educatia fizica si sportului apare ca fiind complex, atat prin multimea aspectelor pe care le prezinta, cat si prin varietatea lor.

Comportamentul omului este privit ca un sistem de relatii intre personalitatea acestuia si situatia de unde decurge firesc reactia. Reactiile comportamentale nu sunt simple raspunsuri stereotipe, uniforme la stimuli ce provin din mediul ambiant, ci manifestari in care trasaturile individualitatii se oglindesc, determinand aspectele particulare, personale. Mecanismele, legitatile acestei reactivitati dublu determinate, pe de o parte de particularitatile subiectului si pe de alta parte de natura stimulilor, sunt cercetate prin metode ce apartin diferitelor ramuri ale stiintelor (biologice, sociale), sau care - prin gradul lor de generalitate - apartin mai multor stiinte.

Comportamentul motric este invatat, dobandit si perfectionat in cursul vietii individuale, in activitatea generala sau in procesul de invatamant. El depinde insa si de factorii ereditari, de conditiile tehnicii si civilizatiei sau de factori interni (motivatie, nivelul de aspiratie, scopuri, vointa, dirijarea constienta, autodeterminarea, autoeducarea).

Metodologia cercetarii in educatia fizica

Domeniul de cercetare al educatiei fizice si sportului, ca stiinta, este complex. La fel ca si alte stiinte, foloseste in cercetare metode generale, cat si metode particulare, specifice domeniului sau.

Exista un punct de intalnire al mai multor stiinte, care trateaza, fiecare in specificul sau, - omul - in complexul sistem de relatii si inter-relatii. Este de la sine inteles ca stiinta activitatilor corporale se va folosi de metodele utilizate de biologie, antropologie, medicina, psihologie, stiinte sociale. Fiecare dintre aceste stiinte cerceteaza omul si, bineinteles, unele manifestari specifice domeniului stiintelor comportamentale. Astfel, psihologia, medicina, sociologia, studiaza manifestarile omului in conditii de efort, specificul antrenamentului si performantei. Rezultatele cercetarilor facute de aceste stiinte asupra omului in miscare s-au acumulat si sintetizat, formand, in ultimul timp, ramuri distincte ale biochimiei, fiziologiei, medicinei, psihologiei, sociologiei. Sintezele acestora, realizate pe plan superior de catre stiinta activitatilor corporale, desavarsesc ce nu mai pot ele sa continue, constituind un prim volum de cunostinte si legi care confera activitatilor corporale fundamentare stiintifica.

Metodele stiintelor particulare utilizate in domeniul educatiei fizice si sportului

Stiinta activitatilor corporale a sintetizat o buna parte din aceste metode si le considera ca apartinandu-i, astfel:

* metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul antropologiei;

* metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic, din domeniul biologiei;

* metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din domeniul medicinei;

* metodele testelor si observatiei, din domeniul psihologiei;

* metodele de ancheta, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul stiintelor sociale.

La toate aceste metode se mai adauga si metodele cu caracter mai mare de generalitate, care se folosesc, de asemenea, in cercetarea domeniului activitatilor corporale (metodele: istorica, sistemica, cibernetica, axiomatica etc.).

Aspectele specifice ale cercetarii in domeniul educatiei fizice si sportului sunt:

- studiul calitatilor si capacitatii psihomotrice;

- invatarea si perfectionarea tehnicii si tacticii sportive;

- valoarea formativa a exercitiilor fizice efectuate in anumite conditii;

- adaptarea organismului la diferite tipuri de efort si refacerea dupa efort;

- efectele de antrenare ale activitatilor cu caracter sportiv;

- particularitatile de varsta ale: invatarii, antrenamentului si competitiei;

- factorii psihologici care favorizeaza performanta;

- relatiile de grup;

- integrarea sociala a individului prin sport;

- studiul materialelor si instalatiilor sportive;

- aspecte ale competitiei etc.

Cercetatorul este obligat sa foloseasca in acelasi timp si in mod corelat mai multe metode. Acest mod, necesar, de folosire a metodelor constituie metoda complexa - metoda specifica domeniului activitatilor corporale.

Metoda complexa este in fond o suma armonica, unitara si coerenta de diferite metode, tehnici si procedee adecvate. Aceasta metoda este manuita, de regula, de un colectiv de cercetatori - brigada mixta sau complexa, in care intra, dupa nevoi, profesorul de educatie fizica / antrenorul, psihologul, medicul, fiziologul, statisticianul etc.

9.    metoda observatiei

1.    ce este observatia

Observatia este cea mai veche metoda de cunoastere.

Cercetarea stiintifica se desfasoara incepand cu contactarea directa a realitatii, caci cunoasterea umana apare ca necesitate, ea izvoraste din cerintele practicii si isi atesta valabilitatea prin aplicatiile practice.

Necesitatea actului cunoasterii este urmarea formularii unei probleme (intrebare la care trebuie dat un raspuns) pusa in legatura (Moisil) cu un anumit sistem si cu fenomenele. Pentru rezolvarea problemei, mai intai, se impune sa obtinem informatii asupra sistemului care ne intereseaza. Obtinerea de informatii direct de la sisteme se realizeaza prin operatia de observatie.

De la atitudinea de observare pasiva, se trece la activizare, constientizare, rationalizare si organizarea observatiei. Astfel, observatia devine o metoda stiintifica de investigare. Rolul si importanta ei se intensifica odata cu utilizarea experimentului. Ambele metode se completeaza prin particularitatile lor, alcatuind o unitate ce formeaza baza metodologica a stiintei.

Observatia este, prin natura ei, o metoda de constatare, dar, in acelasi timp, si de explorare atenta a celor observate prin mobilizarea cunostintelor anterioare, deci este o perceptie activa, dirijata, planificata si selectiva, intreprinsa cu un anumit scop.

In urma observatiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care, pe baza experientei si cunostintelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a observatiei se pot face clasificari, descrieri.

2.    tipuri de observatie

Observatia spontana (intamplatoare) este, asa cum reiese din denumirea, ocazionala, observatie pasiva. Cand este facuta de specialist, poate conduce la evidentierea unor aspecte noi si interesante.

Observatia organizata, cu caracter intentionat, activ, provocat si sistematic. Acest tip de observatie porneste de le o anumita idee, anticipativa a rezultatelor si a efectelor lor.

Observatia naturala, numita si directa, este facuta in conditii obisnuite, naturale, fara interventia cercetatorului, in timp ce in observatia experimentala sau provocata, cercetatorul intervine direct prin administrarea unor variabile-stimul, verificand reactiile si conduita celor observate.

Observatia transversala si longitudinala. Observatia se numeste transversala cand se face simultan pe mai multe situatii (de exemplu cand luam in studiu mai multe clase de elevi de diferite varste), in timp ce in observatia de tip longitudinal se urmaresc evolutiv (in timp) aceiasi subiecti.

Observatia mai poate fi: pedagogica, psihologica, sociologica si statistica.

In cadrul activitatii de educatie fizica si sport si, poate cu o nota mai accentuata in munca de performanta, atunci cand sportivul are un bagaj de cunostinte si deprinderi bogat, cand stie sa interpreteze anumite stari de fapt, cand a 'invatat' sa se cunoasca, poate fi folosita ca metoda auto-observatia, care este utila atat cercetatorului cat si celui ce se auto-observa.

Ce observam?

In domeniul nostru de activitate principalul subiect al observatiei este omul in miscare. Acesta desfasoara o anumita activitate in conditii date. Dar, el nu este urmarit numai in aceste conditii, ci si in manifestarile lui spontane si individuale, ca si in procesul dirijat (procesul instructiv-educativ, antrenament, competitii etc.). Deci, subiectii sunt observati [18t in:

- procesul instructiv-educativ;

- competitii;

- activitati de recreere.

Poate fi observat individul, grupul si inter-relatiile indivizilor in grup.

Observatia este indreptata, in primul rand, asupra comportamentului, care poate fi observat in general sau selectiv

3.    inregistrarea obsrevatiei

Pentru justa orientare a observatiei, in legatura cu o anumita tema, este necesara o schema sau un protocol (program) de observatie, se stabileste o anumita tehnica de notare si, daca este nevoie, o terminologie minima. Datele observatiei se noteaza in timpul sau, in orice caz, imediat dupa observare, deoarece trecerea timpului si alti factori pot denatura datele.

Datele se pot provizoriu, intr-un carnet de buzunar, sau pe fise, urmand sa li se dea o forma clara si concisa atunci cand se noteaza in foaia sau caietul de observatie, ceea ce reprezinta, de fapt prelucrarea imediata a materialului faptic.

10. ce se intelege prin experiment

Experimentul a fost folosit inca din antichitate, in mod incidental. Arhimede l-a transformat in metoda de studiu, dar l-a folosit ca o anexa a observatiei. Experimentul isi dobandeste adevarata valoare o data cu constituirea stiintelor moderne, fapt ce are loc in Renastere. Leonardo da Vinci si Galileo Galilei sunt pionierii introducerii acestei metode in stiinta. Extins mai intai in medicina (fondatorul acestei metode fiind Claude Bernard), experimentul va cuprinde tot mai multe discipline, fiind considerat drept principala metoda in stiintele naturii.

In comparatie cu observatia, experimentul este o metoda superioara de cercetare. El cuprinde in sine observatia, o ridica pe o treapta superioara, incat creeaza posibilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, in relatii de pluriconditionare.

Ceea ce da o nota particulara experimentului este caracterul sau activ. Experimentul este observatia provocata.

Prin experiment se intelege acea metoda de cunoastere in care subiectul cunoscator obliga obiectul de cunoscut sa se manifeste acolo si unde el vrea, cu scopul precis al descrierii si sesizarii esentelor si legilor lui [28].

W.I. Beveridge (1968) arata ca experimentul consta, de obicei, in a face sa se petreaca un fenomen in conditii cunoscute, fiind eliminate cat mai multe din influentele exterioare; acesta este supus unei observatii stricte, astfel incat sa poata fi puse in evidenta relatiile dintre fenomene [8].

Cunoasterea experimentala foloseste observatia ca o conditie esentiala, ca izvor al ipotezelor si ca sursa a informatiilor provenite din provocarea deliberata a faptelor.

Metoda experimentala este un sistem complex de cunoastere a realitatii, caracterizat prin utilizarea rationamentului experimental, care prelucreaza atat fapte provenite din observatie, cat si din experiment [8, 18].

Experimentul mai este definit si ca procedeu de cercetare in stiinta, care consta in reproducerea artificiala sau modificarea intentionata a unor fenomene in conditiile cele mai propice pentru studierea lor si a legilor care le guverneaza, potrivit, de regula, unor ipoteze sau modele prealabile [18]

11. tipuri de experiment

In cadrul experimentului se produce sau se provoaca fenomenul sau procesul in conditiile determinate, uneori se creeaza chiar fenomene sau procese noi. In acest caz vorbim despre experimentul provocat.

Exista cazuri cand o experienta poate avea loc fara ca cercetatorul sa intervina. Se vorbeste, in acest caz, despre experiment invocat, atunci cand comportamentul sau reactiile subiectilor sunt raportate la varsta, sexul, profesia s.a. ale acestora.

Experimentul de laborator este o metoda de cercetare precisa si sigura. El ofera posibilitatea de a desprinde, cu mare precizie si siguranta, relatiile dintre factorii variabili, ceea ce constituie o conditie de baza pentru descoperirea legilor.

In experimentul natural, subiectii sunt supusi studiului in conditiile vietii reale. Marele avantaj al acestei metode consta in aceea ca experimentul se poate organiza in asa fel incat subiectii sa nu isi dea seama ca sunt studiati. De exemplu, in cadrul lectiei la clasa, sau in cadrul antrenamentului, specialistul in educatie fizica poate experimenta anumiti factori, metode s.a. (aduce variabile noi), fara ca elevii, respectiv sportivii sa-si dea seama ca sunt cuprinsi in cercetare.

Un alt avantaj al acestei metode este acela ca adunarea datelor este insotita de adnotari rezultate din folosirea concomitenta a metodei observatiei.

Uneori este necesar ca datele obtinute prin experimentul natural sa fie completate cu datele obtinute in conditii de laborator.

O varianta a experimentului natural o constituie experimentul psiho-pedagogic, care se limiteaza la conditiile instructiv-educative, imbinand studiul psihologic al subiectului cu actiunea instructiv-educativa a procesului de invatamant sau antrenament, care se executa asupra sa.

Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce urmareste verificarea unei ipoteze formulate dinainte.

Prin experimentul pilot (considerat ca o repetitie generala), experimentatorul isi verifica tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de inregistrare a raspunsurilor si conditiile optime de aplicare a variabilei.

Prin experimentul functional se urmareste stabilirea relatiei functionale dintre o variabila independenta si o alta dependenta.

Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele in desfasurarea lor temporala sau sincronic, concomitent. Experimentul longitudinal urmareste modificarile corelate ale diferitelor variabile in diferite momente ale evolutiei subiectilor, in timp ce experimentul transversal consta in investigarea, la un moment dat (intr-o perioada scurta de timp) a unor grupe de varste diferite, cu teste adecvate.

Experimentul crucial este experimentul destinat sa verifice ipoteza cercetarii, respingand-o sau acceptand-o (vezi testele de semnificatie statistica).

12. variabile experimentale

Caracteristic pentru orice experiment este faptul ca in cadrul lui modificam (schimbam) in mod sistematic unul din factori (stimul sau situatie), care formeaza obiectul cercetarii, in timp ce toti ceilalti raman nemodificati. Cu alte cuvinte, in experiment se pune in evidenta actiunea unui factor, si se urmaresc apoi consecintele pe care variatia factorului studiat le are asupra proceselor sau fenomenelor. In experimentul respectiv, factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor cercetate si care este controlat, manevrat si modificat se numeste variabila independenta, iar reactiile subiectului, raspunsurile lui, performantele realizate reprezinta variabila dependenta.

In afara variabilei stimul (independenta - V.I.) si variabilei raspuns (dependenta - V.R.) exista si variabila subiect - V.S. De multe ori, variabila subiect este cea care se verifica in experiment, urmarindu-se reactivitatea la anumiti stimuli. Aceasta variabila poate fi provocata atunci cand subiectii sunt pusi in anumite conditii (alimentatie, odihna, etc.) sau invocata, atunci cand varsta, sexul, constitutia, pregatirea s.a. sunt considerate in relatie cauzala cu anumite reactii si performante.

In domeniul educatiei fizice si sportului, cercetarile [2,16] vizeaza in principal studiul particularitatilor manifestarilor de ordin motric, psihologic si somatic functional pe care le determina practicarea exercitiilor fizice de un anumit fel.

Paul Fraisse [18] considera conduita ca o relatie, ca un sistem de componente fiziologice si psihologice, aflate in interactiune cu situatia. Raspunsul (R) individului va depinde atat de situatie (S), cat si de personalitatea sa (P).

13. organizarea experimentului

Aceasta se refera la toate actiunile intreprinse pentru ca experimentul sa se deruleze in maniera care conduce la obtinerea rezultatelor scontate. Prima actiune se refera la selectarea subiectilor. De obicei, in experiment sunt cuprinse doua grupuri: unul experimental, caruia i se administreaza variabila independenta, si celalalt numit de control, pentru care valoarea variabilei independente este zero.

Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populatie, in functie de un criteriu (varsta, sex, sport practicat s.a.). Aceste grupe sau esantioane trebuie sa fie reprezentative, adica sa nu difere din punctul de vedere al caracteristicilor esentiale. Cu cat esantionul este mai mare, cu atat rezultatele sunt mai semnificative si, ca atare, rezultatele cercetarilor sunt caracteristice pentru intreaga populatie (din care s-a selectat esantionul).

Selectia esantioanelor poate fi facuta in mai multe feluri:

- selectia intamplatoare (randomizata). Astfel de grupuri, alcatuite prin selectie intamplatoare, se numesc grupuri independente. In calculul semnificatiei statistice grupele sunt considerate neechivalente.

- grupuri perechi, numite si asociate sau corelate.

Daca in cercetare este cuprinsa o singura grupa, rezultatele initiale si cele finale sunt prelucrate si integrate statistic, ca si in cazul grupelor corelate.

Metoda anchetei

Largirea domeniului de folosire a metodelor de ancheta (sociologie, pedagogie, psihologie) a favorizat insa si utilizarea necorespunzatoare a lor, fara respectarea unor conditii metodologice elementare. Acest fapt a fost posibil si datorita iluziei pe care o are cel care face o anumita investigatie si anume, ca prin chestionarea unui oarecare numar de subiecti va obtine raspunsurile la intrebarile si problemele care-l preocupa. Asa se explica o anumita exagerare a utilizarii acestor metode, avalansa de chestionare la care sunt solicitati foarte multi subiecti, in tot felul de probleme.

Metodele de ancheta sunt insa auxiliare ale cercetarii complexe, intregind datele obtinute prin celelalte metode si tehnici. In mod deosebit ea urmareste studiul opiniilor, motivelor, atitudinilor sau obiceiurilor si manierelor de a lua decizii si a se comporta a indivizilor sau grupurilor specifice. Indiferent de faptul ca sunt folosite independent sau in relatie cu alte metode, metodele de ancheta trebuie folosite cu respectarea stricta a cerintelor metodologice; in caz contrar, concluziile vor fi mult incarcate atat de subiectivitatea celor supusi chestionarii, cat si de aceea a cercetatorului, precum si de un foarte ridicat coeficient de eroare provenit din multiple alte cauze.

Domeniul faptelor asupra carora se pot face relatari este foarte mare, incepand cu declaratii asupra starilor psihofiziologice (senzatii, perceptii, efort voluntar, manifestari circulatorii, respiratorii, manifestari organice s.a.), trecand prin stari subiective din domeniul cognitiv sau afectiv, continuand cu prezentarea atitudinilor, opiniilor, motivelor si terminand cu descrierea obiceiurilor, a conduitelor in situatii neobisnuite etc. Unele relatari sunt oarecum ferite de denaturari prea grosolane, desi este cunoscuta - spre exemplu - dificultatea de a descrie chiar si numai senzatiile proprioceptive din cursul unei miscari; altele insa sunt supuse permanent "distorsionarilor" provocate de factori dintre cei mai diferiti ca sorginte personala sau sociala (influente culturale sau transculturale, prejudecati s.a.).

Este bine cunoscuta, de asemenea, tendinta multor subiecti de a-si "corecta" unele trasaturi personale, cautand sa creeze la interlocutori o parere cat mai buna despre ei. Uneori fenomenul este inconstient, spontan, subiectul considerandu-se sincer, obiectiv si de buna credinta. Uneori se manifesta atitudini refractare din partea subiectilor, nedorind sa colaboreze, raspunzand formal, denaturand chiar faptele, fara ca operatorul de interviu sa depisteze cazul si sa anuleze fisele respective. Vom vedea mai tarziu dificultatea in care se afla cercetatorul in fata non raspunsurilor: cum sa le inteleaga? Ca refuz simplu, ca neaderare sau antipatie fata de tema anchetei sau ca simplu nonraspuns determinat de lipsa de timp sau de alte cauze obiective. Dar daca nonraspunsurile sunt numeroase, cum ramane cu certitudinea concluziilor trase din prelucrarea raspunsurilor efective.

Pe parcursul utilizarii ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis fundamentarea ei metodologica, s-a perfectionat, stabilindu-se cu precizie conditiile folosirii esantioanelor, chestionarelor si interviului, a prelucrarii si prezentarii rezultatelor din anchete.

Ancheta este cea care ne ofera informatii, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne ofera 'probe'.

Folosind ancheta in domeniul educatiei fizice si sportului, obtinem relatari privind: starile psihofiziologice (senzatii, perceptii, efort voluntar, manifestari organice etc.), atitudini, opinii, motive, stari subiective din domeniul cognitiv si afectiv.

Trebuie avut in vedere ca relatarile sunt afectate de mai multi factori, printre care: nivelul de cultura, tendinta unora de a-si 'corecta' trasaturile personale, din dorinta de a aparea intr-o lumina cat mai favorabila; unii subiecti manifesta atitudine refractara, sau, pur si simplu, refuza sa raspunda s.a.

14. scopul anchetelor

Recurgerea la metoda anchetei din partea cercetatorului din domeniul stiintelor umaniste este determinata, in principal, de caracteristicile domeniului si temei. Problemele cu caracter psihologic, sociologic sau pedagogic se preteaza la investigare si prin aceste metode. Uneori se apeleaza la chestionar sau interviu si in probleme cu caracter tehnic, metodic sau experimental, pentru completarea datelor si mai ales pentru intelegerea unor factori subiectivi nedezvaluiti prin celelalte metode si tehnici.

15. tipuri de anchete

In orice investigatie, metodele acestea sunt utile pentru cunoasterea de ansamblu a unor aspecte - descriere - sau pentru o cunoastere mai profunda a unor relatii dintre mai multe variabile - explicatie. Ele sunt utile cercetarii in general pentru stabilirea unor cai spre formularea ipotezelor si, mai apoi - in stadiul urmator - pentru verificarea lor (A. Moser). Metodele de ancheta reusesc sa-i ofere cercetatorului explicatii privitoare la mecanismele de formare a curentelor de opinie si sa-l ajute in prevederea comportamentelor oamenilor (I. Dragan). Studiul opiniilor, mentalitatilor, intereselor, starilor de spirit, atitudinilor, obisnuintelor, intereselor, starilor de spirit, atitudinilor, obisnuintelor, permite decelarea naturii acestora, precum si factorilor care le determina. Cercetatorul va avea posibilitatea sa desprinda variabilele individuale de cele colective, factorii sociali generali sau cei personali, care confera un anumit continut parerilor, convingerilor sau intereselor oamenilor chestionati.

Chestionarele prin corespondenta sunt usor de administrat, dar prezinta dezavantajul ca nu intotdeauna sunt eficiente. Aceasta ineficienta rezida din:

- raspunsurile care se pretind de la o persoana pot fi afectate de interventiile altora, ceea ce sacade gradul de independenta a raspunsurilor;

- daca intrebarile nu sunt suficient de clare si simple, raspunsurile vor fi ambigue;

- lipseste posibilitatea de a completa raspunsurile prin date de observatie.

Un alt dezavantaj care ridica serioase dificultati, uneori, este cel al non-raspunsurilor. Se ridica problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz, anchetatii au alte pareri sau ce alte motive duc la non-raspunsuri.

Chestionarele directe sunt aplicate, dupa cum arata si denumirea, fie individual, fie in grup. Avantajul acestor chestionare consta in aceea ca raspunsurile primite pot fi completate cu date rezultate din observatii. Aplicarea chestionarului se face sub control, in timp limitat sau nelimitat. Se folosesc chestionare tiparite^[4]. Uneori, subiectul nu e prezent, raspunsurile se dau prin telefon, apoi chestionarul este completat de operator. In toate cazurile, anchetatorul poseda un ghid de conversatie. Astfel se ajunge usor la interviu.

Interviul (convorbirea) poate fi:          - formal;

- neformal.

Interviul formal se foloseste de regula in investigarile la scara mare. El cuprinde serii de intrebari, care se administreaza pentru toti subiectii in aceeasi ordine si formulare, iar raspunsurile sunt inregistrate in forma standardizata. Astfel, interviul formal mai este numit: extensiv; controlat, inflexibil, global standardizat.

In cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea si libertatea de a schimba ordinea intrebarilor, de a adauga intrebari suplimentare, de a da explicatii, atunci cand e cazul. Operatorului nu i se impun niste intrebari, ci are un numar de probleme la care primeste raspunsuri si pentru aceasta are libertatea de a-si construi interviul. Astfel, interviul neformal poate avea mai multe variante: interviu ghidat, interviu conversatie, interviu nedirectionat.

Datele pe care cercetatorul le obtine din ancheta (dupa cum s-a mai amintit) sunt:

- date obiective            (care pot fi verificate si de alte persoane), de pilda: varsta, ocupatia, starea civila, rezultatele in sport etc.

- date subiective          (privitoare la subiect), cum sunt: dispozitii, preferinte, sentimente, motive etc.

In randul acestora sunt si cunostintele care sunt evaluate prin chestionare specifice.

Metodele de ancheta se folosesc in cercetarea psihologica. In acestea, mai mult decat in cercetarile sociologice, trebuie acordata o deosebita atentie fidelitatii si validitatii chestionarelor. In psihologie se foloseste chestionarul standardizat si etalonat, deci un test care permite psihodiagnoza. In psihosociologie se foloseste chestionarul sociometric pentru studiul relatiilor si inter-relatiilor din cadrul grupurilor mici.

16. etapele anchetelor

Etapele anchetelor. Pregatirea lor

Metodologia anchetei precizeaza o serie de etape de care trebuie tinut cont pentru o buna organizare a cercetarii. Aceste etape sunt:

1. Precizarea problemei si a scopurilor pe care le urmareste;

2. Delimitarea populatiei (alegerea esantioanelor);

3. Pregatirea instrumentelor de ancheta;

4. Efectuarea anchetei de proba (pilot), dupa care se aplica corectivele necesare planului anchetei propriu-zise;

5. Efectuarea anchetei propriu-zise;

6. Interpretarea rezultatelor;

7. Redactarea raportului final.

In fazele pregatitoare ale anchetei, trebuie inceput cu delimitarea informatiilor ce se cauta. Deci, se precizeaza problemele de investigat si care sunt obiectivele ce se urmaresc. In functie de acestea se vor preciza esantioanele si criteriile dupa care vor fi constituite.

Metodele de esantionare vor asigura cercetatorului precizia ceruta in raport cu exigenta si cu gradul de eroare posibila. Apoi, urmeaza studiul literaturii existente. O informatie bogata despre majoritatea aspectelor cuprinse in ancheta si despre subiecti. Abia acum incepe elaborarea instrumentelor de ancheta, adica chestionarul sau ghidul de conversatie dupa care se efectueaza ancheta pilot si se fac corecturile necesare.

Alcatuirea chestionarelor presupune o riguroasa precizare a problemelor si a obiectivelor cercetarii. Intrebarile trebuie sa fie astfel formulate incat sa primeasca raspunsurile adecvate, lucru ce usureaza munca de grupare si ordonare a datelor precum si prelucrarea lor.

Chestionarele inchise prevad raspunsuri fixe - care se preteaza la prelucrare dihotomica (da - nu).

Chestionarele alternative aleg un raspuns din mai multe raspunsuri posibile.

Chestionarele deschise permit subiectului sa raspunda liber la intrebari.

O alta forma de raspuns, utilizata destul de frecvent, este scala numerica (prin ranguri).

In alcatuirea intrebarilor ce compun chestionarul, trebuie:

- sa aiba o singura interpretare;

- sa fie scurte si clare;

- sa nu faca nici o aluzie la persoana subiectului, pentru a nu-i leza amorul propriu.

Prelucrarea datelor obtinute din ancheta necesita o munca grea si, uneori, indelungata. Prelucrarea cuprinde patru faze:

- codificarea;

- clasificarea;

- tabularea;

- analiza.

In alcatuirea raportului final al unei anchete trebuie sa existe mai multe puncte:

1. descrierea generala, in care sa fie prezentate: scopul, material, cuprins, natura informatiei si metoda de colectare, metoda de esantionare, repetarea anchetei, data, durata, exactitatea, evaluarea indeplinirii celor propuse, cine a raspuns de ancheta, bibliografie studiata;

2. descrierea proiectului de ancheta;

3. prezentarea metodelor sau criteriilor de esantionare;

4. personalul si echipamentul folosit;

5. analiza datelor si procedeelor de calcul;

6. analiza costului;

7. precizia anchetei.

Interviul anamnestic

Acest gen de interviu se mai numeste si convorbire pentru diagnosticarea persoanei si este foarte mult utilizat in educatia fizica si sport si in clinica.

Convorbirea permite completarea eficienta (si necesara) a psihodiagnozei si are loc, de obicei, la sfarsitul cercetarilor.

Convorbirea psihologica reprezinta un ansamblu de comunicari intre doua persoane, dupa care una o influenteaza si o apreciaza pe cealalta prin intermediul intrebarilor si a discutiei purtate.

Tehnica interviului. G. Allport, considera ca elementele comune oricarei convorbiri psihologice sunt:

1. varsta;

2. gradul de pregatire;

3. traumatisme si accidente;

4. cariera in activitatea respectiva si planurile de viitor;

5. activitatea in afara muncii;

6. preocupari culturale si starea sociala;

7. perspective pentru urmatorii doi ani;

8. legaturi sentimentale;

9. stari de visare;

10. temeri si griji;

11. umilinte si esecuri;

12. antipatii si impulsuri;

13. atitudinea fata de activitatea sexuala;

14. dificultati in adaptarea la noua situatie;

15. conceptii despre religie;

16. conceptia despre viata.(18)

Discutia cu sportivii are, in plus, elemente specifice.

Dupa Chiari (citat de M. Epuran) normele de desfasurare concreta a discutiei psihologice constau din:

- a se asigura documentatia necesara inainte de realizarea convorbirilor (adica a avea la dispozitie datele obtinute cu ajutorul testelor);

- a fi constient de limitele dintre aprecierea intuitiva si cauzele posibile ale greselilor;

- a te situa pe pozitia subiectului prin excluderea propriilor prejudecati;

- a stabili relatii pozitive cu subiectul, castigandu-i increderea;

- a nu te limita numai la ce vrea sa spuna subiectul, ci a te stradui sa afli ceea ce nu vrea sa spuna, sau nu poate spune fara a fi ajutat;

- a pune intrebari care sa nu necesite mult timp de gandire; intrebarile sa fie inteligibile, fara a sugera raspunsul;

- a lasa subiectul sa vorbeasca si a-l asculta cu rabdare si pricepere;

- a evita discutiile si tonul de povatuire;

- a nu actiona sub influenta unei simpatii sau antipatii instinctive;

- a nu da sfaturi moralizatoare sau avertismente;

- a nu interveni decat atunci cand se impune (in scopul risipirii indoielilor si temerilor, pentru a aproba subiectul pentru maniera sa de a reda faptele);

- a nu pune intrebari care sa provoace ezitare in raspuns;

- a fi capabil de a interpreta tacerea subiectului, de a interveni direct in scopul cunoasterii unor lucruri foarte personale;

- a observa asociatiile de idei ale subiectului;

- a evita intrebarile sugestive;

- a observa schimbarea rapida a argumentelor;

- a observa frazele initiale si concluzia exprimate de subiect;

- a retine temele care revin;

- a retine contradictiile si lacunele cu semnificatie ascunsa;

- a observa comportarea subiectului (mimica, gestica, s.a.);

- a nu face insemnari in prezenta subiectului.

Ancheta sociometrica

Prin definitie, omul este un 'sistem bio-psiho-social'. Din cea mai frageda varsta dezvoltarea copilului se realizeaza intr-un context social, caci asa cum arata E.E. Berlew (citat de I. Neacsu, 1978), procesul socializarii si al invatarii experientelor sociale este primar determinat de relatiile sociale care se creeaza intre familie si copil.

Demonstrandu-se rolul grupului ca mijloc de influentare a comportamentului uman, in ultimele decenii s-au extins si aprofundat cercetarile sociometrice. Prin intermediul lor sunt dezvaluite aspecte psiho-sociale importante ca:

- structura grupului;

- gradul de coeziune al grupului;

- ierarhizarea membrilor in cadrul sau;

- relatiile de atragere sau respingere.

Relatiile dintre membrii grupului sunt directe 'face to face' (fata in fata). Astfel, grupul apare ca un sistem de interactiune sociala, o reuniune integrata de personalitati, care comunica intre ele.

Relatiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie, intrajutorare etc.), la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenta.

Metoda sociometrica permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum si definirea statutului social al fiecarui membru, in relatie cu ceilalti.

Chestionarul sociometric reprezinta o succesiune logica si psihologica de intrebari scrise cu functie de stimuli, in raport cu ipotezele cercetarii, care, prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea celui anchetat un comportament verbal, ce urmeaza a fi inregistrat in scris [25].

Testul sociometric ne releva:

- atragerea (alegerea) sportiva si

- respingerea (preferinta negativa).

Principalii indicatori ai testului sociometric sunt:

a) indicele statutului social

unde

n = numarul alegerilor primite de un subiect;

N = numarul subiectilor grupului.

De exemplu: Indicele statutului social al lui A

Nr. subiectilor care il aleg pe A

I.S.S.A. = -------- ----- ------ -------------

Nr. total al subiectilor

b) Indicele expansiunii afective

Nr. subiectilor alesi de subiect (A)

I.E.Af. = -------- ----- ------ ----- ----- --------------

N - 1

c) Indicele statutului preferential al lui (A)

Nr. alegerilor - Nr. respingerilor lui (A)

I.S.P. = -------- ----- ------ ----- ----- -------------

N - 1

d) Indicele de coeziune a grupului

Nr. perechilor de alegeri

I.C.G. = -------- ----- ------ ----

N(N - 1)

2

e) Indicele de expansivitate a grupului

Nr. alegerilor exprimate de grup

I.E.G. = -------- ----- ------ ----- ----- -------

N

f) Indicele de integrare sociala

Pe baza analizei acestor indici se stabilesc cu precizie caracteristicile preferentiale ale fiecarui membru al grupului, cat si structura grupului.

Prelucrarea raspunsurilor la chestionarul sociometric se face prin intermediul matricei sociometrice, iar, pe baza datelor din matrice, se fac reprezentari grafice - sociograme.

Un exemplu de prelucrare a testului sociometric, dupa Rioux si Chappiux, este dat de M. Epuran (18, pag. 292).

Sociograma se alcatuieste in functie de valoarea indicelui statutului social. Astfel, subiectul care intruneste cel mai ridicat indice este plasat in centrul unor cercuri concentrice, ceilalti membri fiind plasati, in ordinea punctajului, pe circumferintele cercurilor.

17. definitia testului

Ca instrumente de masura, testele au fost elaborate si dezvoltate de psihologia aplicata, incepand cu sfarsitul secolului al XIX-lea.

Testul este definit (Asociatia Internationala de Psihologie): "Testul este definit o proba determinata, ce implica o sarcina de indeplinit, identica pentru toti subiectii examinati pe baza unei tehnici precise, in scopul aprecierii succesului sau esecului sau notarii numerice a reusitei . Sarcina poate fi relativa fie la cunostintele dobandite , fie la functii senzori-motrice sau mentale" (H. Pieron, 1968)

18. care sunt conditiile ca o proba sa fie test

Testul consta dintr-o proba, mai frecvent, dintr-o serie de probe constituite in scopul stabilirii prezentei (sau absentei) unui aspect, a particularitatilor de manifestare sau a gradului dezvoltarii lui.

Conditiile in care o proba este un test sunt:

1. Standardizarea

a) stimulilor prezenti pentru a provoca reactiile ce vor fi inregistrate cat mai exact si cat mai complet;

b) instructiei date in legatura cu sarcina ce trebuie executata;

c) al modului de cotare a reactiilor.

2. Etalonarea

consta in faptul ca rezultatele individuale sunt apreciate (masurate) prin raportarea lor la cele obtinute de o populatie cat mai reprezentativa, atat din punct de vedere numeric, cat si al compozitiei sale.

19. metoda studiului de caz

Este un instrument de cercetare descriptiva a unui caz, folosind tehnicile observatiei, culegerii datelor pe teren, interviului, studiului documentelor.

Aceasta metoda este folosita frecvent in medicina, psihologie, pedagogie, criminologie.

Scopul acestei metode este de a usura intelegerea situatiilor asemanatoare si, in baza analizei unui numar suficient de cazuri, sa formuleze generalizari, pe baza unor ipoteze verificate in practic

20. organizarea cercetarii

Organizarea cercetarii

Conditii metodologice ale cercetarii

Cel ce cerceteaza o tema, un aspect al realitatii, trebuie sa cunoasca si sa respecte regulile cercetarii. Imbinarea permanenta dintre teorie si practica, trecerea de la general la particular si de la particular la mai putin general permite cercetatorului sa extraga, in final, ceea ce este cu adevarat semnificativ, ceea ce are caracter de adevar , contribuind in acest fel la imbogatirea teoriei si practicii domeniului.

Cercetatorul trebuie sa parcurga anumite secvente metodologice, reusind, in acest fel, sa rezolve problema pusa.

Pentru inceput el va proceda la fundamentarea teoretica referitoare la continutul filozofic al domeniului, la realitatile sociale, economice si de valoare a tezelor fundamentale ale activitatilor corporale.

Documentarea permite cercetatorului sa se informeze temeinic si sa fie la curent cu toate noutatile din domeniu; il ajuta sa prevada directiile de interes si necesitate ale evolutiei cercetarii. Datele rezultate din analiza critica a literaturii, ideile cele mai semnificative vor fi retinute prin inregistrarea lor pe fise, acestea fiind intocmite pentru fiecare sursa de informare.

O alta problema este cunoasterea semnificatiei diferitelor tipuri de activitati corporale cu inregistrarea si evaluarea aspectelor acestora.

Colaborarea cu alti specialisti si din stiintele particulare, este o conditie de baza pentru realizarea unei cercetari pluri si interdisciplinare.

Un ultim aspect este stabilirea unui sector preferential de cercetare.

21. etapele cercetarii

Orice cercetare presupune o finalizare care se concretizeaza intr-o lucrare, prin care se face cunoscut rezultatul cercetarii, etapele parcurse, subiectii, metodele folosite. In general, planul de cercetare a unei teme include urmatoarele probleme:

1.Denumirea temei care urmeaza a fi cercetate:

-caracteristica gradului ei de actualitate, ipoteza delucru, scop;

2.Formularea judicioasa a ipotezei care urmeaza a fi verificata

3. Stabilirea metodelor de cercetare ce vor fi utilizate;

4. Indicarea grupelor (sau subiectilor) cuprinse in cercetare;

5. Stabilirea etapelor de munca a cercetarii;

6.Efectuarea experimentului; anchetei;

7. Strangerea materialului faptic si organizarea evidentei lui (protocoale, inregistrari, etc);

8. Interpretarea si prelucrarea materialului, formularea concluziilor;

9. Verificarea concluziilor prin organizarea unor experimente de control;

10. Redactarea lucrarii.

Rezulta ca orice forma de cercetare presupune mai multe momente, care pe parcursul muncii concrete pot sa se intersecteze si sa se intercaleze.

Punerea problemei (formularea ei) este primul act cu care incepe demersul cunoasterii. Ipoteza va fi puntea de legatura dintre problema pusa si rezolvarea ei.

In procesul de elaborare a ipotezei se impune intotdeauna sa pornim de la practica, sa desprindem acele aspecte care nu sunt explicate sau suficient rezolvate.

Dupa delimitarea domeniului investigat si punerea problemei, o alta sarcina importanta, in perioada pregatitoare o constituie precizarea scopului cercetarii.

Treptat se precizeaza sursele de informatie, si metodele prin care se rezolva problema pusa.

Una din activitatile preliminare ale cercetarii o reprezinta documentarea. Prin aceasta se intelege studierea literaturii de specialitate (interna si internationala), care ofera informatii referitoare la tema studiata si, totodata, poate sugera o serie de solutii, posibilitati de prelucrare a datelor, etc. Pe de alta parte, studierea literaturii este necesara si pentru a se evita repetarea studiului unei probleme deja rezolvate.

22. redactarea lucrarii

Valorificarea cercetarii stiintifice incepe cu operatia de redactare a lucrarii ce va fi comunicata si publicata. Pozitia critica a autorului este absolut necesara pentru selectarea materialelor demne de a fi aduse la cunostinta celorlalti, conditie esentiala care decide continutul real de idei.

Redactarea unei lucrari are o importanta valoare euristica pentru autorul respectiv. Activitatea rationala de cunoastere nu poate fi definita decat odata cu redactarea textului, avand in vedere relatia organica dintre gandire si scris.

In ceea ce priveste tehnologia lucrarii, pentru incepatori este necesar ca redactarea propriu-zisa sa fie precedata de o etapa pregatitoare, care consta in sistematizarea datelor obtinute si prelucrarea lor statistica si grafica. Concomitent cu analiza materialului original si cu meditarea asupra problemelor pe care le ridica, informatia bibliografica este completata in asa fel, incat achizitiile proprii sa poata fi integrate teoriei stiintei respective (in cazul nostru stiintei activitatilor corporale).

Comentariile proprii, facute pe marginea datelor culese si din informatiile bibliografice sunt revazute in ansamblul lor. Cu acest prilej se impune verificarea atenta a oricaror referinte care urmeaza a fi prelucrate. Dupa aceasta urmeaza intocmirea unui plan general, structurat logic. Materialul cules este usor manevrabil, daca s-au folosit fise documentare volante, care sunt grupate acum, conform ordinii pe care o impune planul. Redactarea incepe cu o varianta care se concentreaza asupra fondului, lasand libera asociativitatea si necenzurand formularile cele mai indraznete. Important este ca dezvoltarea ideilor sa fie axata pe o schita oricat de sumara. Intrucat ulterior se impun adaugiri, se prevede pentru acestea fie pagina pe verso, fie o margine a paginii. Suplimentarile se vor face pe hartii anexe, marcate prin simboluri sau coduri. In a doua etapa se trece la analiza formala a textului realizat, cu grija preponderenta asupra coerentei logice si asupra stilului. In revizuirea textului se urmareste nu numai completarea si corectarea lui, ci si excluderea ideilor care apar in plus, fara legatura, pana la atingerea unui bun nivel de claritate si conciziune.

Titlul este, alaturi de rezumat, una din partile cele mai importante, deoarece el exprima tema lucrarii. Titlul trebuie sa fie cat mai informativ.

Inscrierea autorilor respecta in mod obiectiv contributia adusa de fiecare, conform normelor etice uzuale.

Punerea problemei se face in partea introductiva a lucrarii. Aici se enunta si se formuleaza ipoteza de lucru, precizandu-se scopul si obiectivele cercetarii.

Materialul si metoda de lucru pot fi expuse intr-un singur capitol, sau in capitole separate.

Expunerea rezultatelor ocupa ce mai mare intindere a lucrarii si reprezinta, de altfel, partea care-i confera originalitatea.

Materialul brut va fi expus in forma prelucrata.

Discutiile asupra rezultatelor asigura integrarea contributiilor personale in sistemul de cunostinte anterioare.

Trebuie enuntate si problemele care au ramas nerezolvate.

Astfel, planul lucrarii de cercetare va cuprinde capitolele:

1. Introducere, in care se precizeaza importanta teoretica si practica a temei cercetate, motivele alegerii ei, istoricul temei, delimitarile in cadrul domeniului, ipoteza de lucru, scopul urmarit si cadrul general de desfasurare a cercetarii.

Cand tema studiata necesita o clarificare teoretica sau o discutie teoretica pentru justificarea formularii ipotezei, in planul lucrarii se poate afecta un capitol destinat discutarii datelor din literatura, incadrarea temei cercetate in contextul domeniului, aportul cercetarii la clarificarea, precizarea unor aspecte, etc.

Un astfel de capitol este obligatoriu in lucrarile de diploma a studentilor. Prin modul de prezentare si de sinteza a datelor literaturii, candidatul dovedeste cunoasterea bazei teoretice si metodologice a temei studiate.

Acest capitol este de regula intitulat:

2. 'Fundamentarea teoretica a temei' sau 'Date din literatura de specialitate referitoare la tema cercetata'

3. Subiecti si metode este capitolul care mai poate fi intitulat si 'Organizarea cercetarii', deoarece aici sunt trecute de fapt conditiile metodologice ce decurg din ipoteza de cercetare. Se arata modul de organizare a cercetarii (adica: cercetare de constatare; de verificare experimentala; ancheta, etc), locul unde s-a efectuat cercetarea, durata si periodicitatea efectuarii masuratorilor (experimente, observatii, etc.), in fond toate datele care pot oferi o imagine compacta si reala a organizarii cercetarii.

Referitor la subiecti se va arata varsta, sexul, nivelul de pregatire, conditiile solicitarii pentru cercetare, modul de organizare al grupelor in planul factorial experimental etc. De regula, aceste date sunt cuprinse intr-un tabel centralizator.

Metodele de cercetare folosite vor fi prezentate pe scurt, daca circumstantele aplicarii lor nu prezinta particularitati deosebite. Daca autorul realizeaza tehnici si procedee proprii (specifice temei), le va descrie detaliat, incat rezultatele recoltate sa poata fi intelese de catre cititor.

In cazul aplicarii chestionarelor, acestea vor fi anexate, in text precizandu-se conditiile administrarii. Pentru tehnicile observatiei se poate, de asemenea, anexa, protocolul utilizat.

Aceste 'anexe' pot fi incluse in text, in locul in care au fost amintite, sau intr-un capitol special 'Anexe', aflat la sfarsitul lucrarii.

4. Analiza rezultatelor si interpretarea lor este capitolul de baza al lucrarii. Rezultatele vor fi interpretate pentru fiecare obiectiv al cercetarii, in parte (acordandu-se pentru fiecare obiectiv un subcapitol). De modul in care sunt interpretate datele, depinde veridicitatea concluziilor, aplicativitatea lor practica si insemnatatea lor teoretica.

Rezultatele sunt cuprinse in tabele, unele din date in forma bruta, iar altele in forma prelucrata. Astfel, pot fi prezentate tabele cumulative, comparative, statistice etc. Pentru o privire rapida si sintetica asupra materialului faptic se vor prezenta grafice si materiale ilustrative (fotografii, schite, scheme, chinograme).

Pentru fiecare problema analizata se vor prezenta concluziile ce decurg din materialul faptic coroborat cu datele teoriei si sutinute de datele prelucrarii statistice prin care se confera semnificatie (increderea) cercetarii.

5. Concluziile lucrarii au aspect general si decurg din sinteza datelor fiecarui subcapitol: unele concluzii au caracter teoretic, iar altele teoretico-practic.

Prezentarea concluziilor cercetarii va fi realizata sintetic si sistematic, scotandu-se in evidenta caracterul lor teoretic sau de aplicabilitate practica.

Cand se impune, cercetatorul va face si propuneri privitoare la metodologia aplicarii rezultatelor cercetarii.

6. Bibliografia este capitolul in care sunt notate lucrarile consultate. Indicarea surselor de informare se face fie prin trimitere la numarul sursei din lista bibliografica de la sfarsitul lucrarii, fie in subsolul paginii in care se face referirea. In cazul citatelor, acestea se trec in ghilimele si imediat se indica numarul sursei si pagina (paginile). De exemplu: 'In educatia fizica si in activitatea sportiva sunt solicitate particularitatile din domeniul activitatii motrice, a intelectului si afectivitatii si insusirilor personalitatii' (12, p.156). Numarul 12 corespunzand in acest caz sursei: Epuran, M. Harghidan, Valentina, Psihologia educatiei fizice. I.E.F.S., Bucuresti, 1979.

Limbajul lucrarii stiintifice trebuie sa fie clar, fraza simpla si la obiect, fara exagerari lingvistice.

Rezumatul lucrarii este partea care informeaza cititorii asupra esentei continutului si asupra contributiei autorului.

Formularea unei concluzii este necesara pentru a scoate in evidenta contributia proprie si pentru a-i evalua semnificatia.

Lista bibliografica trebuie intocmita cu discernamant, ea trebuie sa cuprinda lucrarile consultate care au avut legatura cu problemele cercetate si au oferit informatiile la tema.

Gruparea lucrarilor se face in ordinea alfabetica a autorilor sau, in lipsa acestora, a lucrarilor.

Structura planului, prezentat, este un ghid orientativ in finalizarea si redactarea lucrarii. Aceasta nu inseamna ca este obligatorie desfasurarea lucrarii dupa acest plan. In functie de tema cercetata, planul poate suferi modificari referitoare atat la titlul capitolelor, cat si a ordinii lor in structura lucrarii.

In general, cand cercetarea are caracter experimental se poate folosi structura prezentata, dar si in acest caz pot surveni oarecari modificari, dupa modelul din exemplul urmator:

Exemplu:

Tema:"Tratarea diferentiata in educatia fizica"

Planul lucrarii

1.     Introducere

1.1.Rolul educatiei fizice in dezvoltarea personalitatii

2.     Abordarea diferentiata-modalitate de sporire a

eficientei educatiei fizice

2.1.Implicatii psihice ale motricitatii

2.2.Particularitatile invatarii la educatia fizica

3.     Referiri cu privire la folosirea tratarii diferentiate in

invatamant

3.1.Tratarea diferentiata in procesul educatiei fizice

4.Criterii de diferentiere a activitatii la educatia fizica

4.1.Educatia fizica - obiect al cercetarii

4.2.Cunoasterea particularitatilor individuale ale elevilor-

conditie pentru o aplicare a tratarii diferentiate la

educatia fizica.

4.2.Indici de dezvoltare morfofunctionala

4.2.2.Capacitatea motrica a subiectilor

4.2.3.Examinarea psihologica a subiectilor

5.     Probleme ale cercetarii experimentale

6.     Aspecte specifice ale educatiei fizice si modalitati de

tratare diferentiata

7.     Stabilirea unor repere privind aplicarea tratarii

diferentiate la educatia fizica

8.     Prin analiza rezultatelor la argumente in favoarea

tratarii diferentiate

8.1.Formularea unor indicatii metodologice cu o valabilitate

mai generala, in munca de proiectare, organizare si

desfasurare a activitatii de educatie fizica scolara.

9.     Concluzii finale

Bibliografie

A se retine faptul, ca cea mai mare parte din intinderea lucrarii o ocupa experimentul, care incepe cu capitolul al patrulea. Fara sa apara un capitol sau un subcapitol intitulat "Ipoteze si obiective", acestea apar in subcapitolul 4.1"Educatia fizica-obiect al cercetarii".

23. sustinerea comunicarii stiintifice

Valorificarea lucrarii se face prin comunicarea stiintifica in cadrul sesiunilor, simpozioanelor etc, sau publicarea in reviste de specialitate.

Comunicarea se poate face liber, sau prin citirea rezumatului. Este indicat sa se faca pregatirea comunicarii, incat sa fie cat mai libera si degajata. Tabelele si graficele din lucrare sunt prezentate in diapozitive sau planse.

Este foarte important sa se respecte cu strictete timpul afectat sustinerii comunicarii, timp care este stabilit de organizatori.

Tipurile de lucrari stiintifice

Literatura stiintifica este exprimata prin diferite forme : de la scurte note preliminarii la monografii si tratate; de la memorii la studii, la sinteze interdisciplinare; de la lucrari individuale, la cele colective, uneori cu colaborare internationala.

In functie de felul in care se face cunoscuta cercetarea, depinde, de multe ori, modalitatea de redactare sau de publicare.

Principalele forme sub care se publica rezultatele cercetarilor stiintifice sunt: articolul, studiul si monografia.

Articolul stiintific (publicat intr-o revista de specialitate) cuprinde intr-un tot unitar toate datele investigatiei, incepand cu punerea problemei si terminand cu concluziile si aplicatiile acestora.

Studiul cuprinde o mai larga categorie de probleme, dar se poate limita si la un singur fenomen, cercetat din punct de vedere fundamental.

Monografia cuprinde expunerea unei teme, atat teoretic cat si experimental, privind realizarile pe plan mondial cat si contributia experimentala sau de sinteza a autorului. (In categoria monografiilor pot fi incluse si unele lucrari de diploma ale studentilor sau de grad ale profesorilor).

Cand autorul doreste sa informeze repede pe cei interesati publica un preprint (print = tiparitura) sau publica intr-o revista de specialitate o nota preliminara asupra principalelor rezultate.

Comunicarea publica a rezultatelor unei cercetari se face prin expunere, fie in cadrul unor manifestari stiintifice care pot fi: grup de lucru (laborator sau catedra), simpozion stiintific, congres, consfatuire stiintifica, discutie 'panel'. Simpozionul este o dezvoltare in legatura cu una sau mai multe teme. Discutia 'panel' este un gen de conferinta, in care publicul pune intrebari unui grup de specialisti, care raspund, pe rand la intrebari. In acest caz se realizeaza un util schimb de opinii.

24. etica comunicarii stiintifice

Omului de stiinta nu-i revine numai o responsabilitate profesionala. Lui ii revine obligatia de a lupta pentru conditiile optime, dezvoltarii stiintei si pentru punerea acesteia in serviciul dezvoltarii societatii.

Indiferent daca este vorba de vocatie sau profesiune, cercetarea trebuie invatata, la fel cum trebuie invatata si stimulata creativitatea si dialogul cu realitatea.

Tinerilor pe care curiozitatea ii indeamna spre a afla tot mai mult si mai mult, V. Sahleanu (citat de M.Epuran, 1992) le ofera urmatoarele sfaturi:

- sa invete cum sa invete;

- sa invete sa se documenteze;

- sa invete ce este, de fapt, ramura de stiinta pe care o studiaza;

- sa invete sa priveasca la realitate (si sa invete din cele observate).

Oamenii de stiinta de orice categorie, trebuie sa fie oameni 'de elita', deoarece lor li se cer: calitati intelectuale, respectarea unor valori morale, calitati morale deosebite. Activitatea stiintifica cere tarie morala, omul de stiinta trebuie sa aiba cavalerismul recunoasterii succeselor altora; trebuie sa lupte adeseori cu neincrederea sau cu tendinta unora de a trece cu vederea contributia sa proprie.

Deontologia muncii de cercetare (doctrina a moralei profesionale, cuprinzand ansamblul normelor si obligatiilor etice specifice activitatii respective) se refera la respectarea cu strictete de catre omul de stiinta a normelor etice pe care le impune activitatea sa - activitate care sa fie pusa in slujba si pentru binele omului. Cautarea adevarului, respectul adevarului, evitarea si condamnarea minciunii sunt printre primele norme de acest gen.

Informatica documentara pretinde cercetatorului sa indice sursele folosite in redactarea ideilor sale, adica autorul/autorii, titlul lucrarii, locul si anul aparitiei si numarul paginii de unde se face, aceasta cu atat mai accentuat cu cat se reproduc, insotite de ghilimele "..", pasagii din aceste surse. Este incorecta practica de a trece in lista bibliografica autori si titluri de lucrari pe care cercetatorul nu le-a consultat.

In campul stiintei, onestitatea absoluta este ceruta, in primul rand, prin necesitate si in al doilea rand prin moralitate. Cercetatorul nu trebuie sa se gandeasca, in primul rand la avantajele de ordin personal, ci trebuie sa se gandeasca la binele omenirii. Dorinta de a ajunge cat mai repede la rezultate spectaculoase duce la fragmentare si superficialitate in munca de cercetare. Excesiva incredere in fortele proprii, intoleranta pentru ideile altora, se opun difuzarii noului. Ca in orice activitate umana si in cea de cercetare este obligatorie o dubla apreciere morala; una se refera la relatiile interumane din campul respectiv de activitate si cealalta, la consecintele indepartate ale rezultatelor ei.