|
|
|
O tipologie a culturii medievale
1. Cultura orala, cultura scrisa
In evul mediu, numarul stiutorilor de carte este foarte mic, si dupa epoca migratiilor, pentru citeva sute de ani, acestia se recruteaza aproape exclusiv din rindul clericilor. Acestia stiu sa scrie, sa citeasca, sa vorbeasca in latina si detin prin aceasta monopolul asupra culturii scrise, care pina prin secolul XII are un caracter savant. Numarul lor este foarte mic, citeva procente din totalul populatiei, ei reprezentind o foarte subtire elita intelectuala.
Majoritatea populatiei are acces la cultura prin intermediul transmiterii orale, fie a operelor de expresie latina si cu continut esential religios, fie a lucrarilor in limbile vernaculare (din secolele XI-XII). De aceea, este gresit a pune semnul egalitatii intre nestiutor de carte si necultivat. Intr-o lume in care lectura se face prioritar cu voce tare si are un caracter public (aceste caracteristici vor fi pastrate pina cel putin in secolele XVII-XVIII) multi oameni iau contact prin intermediul altora cu o serie de productii culturale. De exemplu, esentialul invataturii crestine este transmis oral, prin predicile preotilor si ale calugarilor, ceea ce ingaduie oamenilor medievali sa fie foarte bine familiarizati cu continutul Bibliei fara a o fi citit ei insisi vreodata. De asemenea, cintecele epice sau romanele cavaleresti, ca si poezia curteneasca au beneficiat in primul rind de o transmitere orala, care se adresa atit aristocratiei cit si celor de rind, uniti cu totii prin nestiinta de carte.
Trebuie de asemenea precizat ca se poate vorbi de o cultura savanta, in general a clericilor, care foloseste ca vehicol limba latina (in Occident) si face apel la scris, in opozitie cu o cultura populara, a marii majoritati a populatiei, care nu stie sa scrie si sa citeasca si/sau nu intelege limbile de cultura. O astfel de cultura populara caracterizeaza nu doar paturile de jos, ci si aristocratia, atita vreme cit membrii ei nu se mai indeletnicesc cu studiul literelor. Cultura savanta a devenit din secolele VI-VIII apanajul oamenilor bisericii, excluzindu-i aproape cu desavirsire pe laici, astfel incit in latina laicus era sinonim cu illiteratus, nestiutorul de carte.
Cultura populara poate fi influentata de cultura savanta, mai ales prin intermediul predicilor care ajung sa marcheze puternic spiritualitatea oamenilor meidevali. Pe de alta parte, aceasta cultura populara se dezvolta si independent, hranindu-se din traditiile orale, folclorice. Acestea, precum legendele celtice sau germanice, pot fi prelucrate intr-o literatura specifica elitei (epopeile, romanele cavaleresti), transpusa in scris, dar care isi pastreaza si dupa aceea caracterul popular, care este dat mai degraba de destinatar decit de caracterul mai mult sau mai putin elaborat. De aceea, opere cu caracter « popular » se pot remarca printr-o virtuozitate stilistica evidenta.
3. Cultura rurala
Cultura din mediul rural este una orala, folclorica. Mediul rural este unul al basmelor si legendelor transmise din generatie in generatie, cu riscul modificarilor sau chiar al disparitiei daca nu sunt fixate in scris si daca la un moment dat ies din 'moda'; o lume a cintecelor si a dansurilor populare care initial erau comune atit taranilor cit si aristocratilor. Treptat, elita, care in primele secole medievale rezideaza tot in mediul rural, isi reconstituie o cultura proprie, prin care sa se diferentieze de neprivilegiati, ale carei componente sunt fixate in scris si urmeaza deci un drum de acum diferit de cea folclorica. Elementele folclorice continua sa influenteze insa aceasta cultura scrisa, mai ales la nivelul literaturii si muzicii, si la rindul ei, cultura paturilor de sus constituie model si sursa de inspiratie pentru cea a maselor neprivilegiate.
Un exemplu al acestei intrepatrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei Rotunde, cu larga circulatie in spatiul celtic din Anglia si Bretania franceza, care au inspirat numeroase romane cavaleresti, dar dintre care unele se pare ca au fost la rindul lor inspirate fie de aceste romane, fie de o pretinsa istorie a regilor Britaniei compusa in secolul al XI-lea.
Cultura orala ramasa predominanta contribuie la mentinerea vreme indelungata a unor conceptii mitologice despre timp si spatiu, ca si a unor idei particulare despre lumea supranaturala si raporturile ei cu cea reala. Lumea satului ramine mult timp una a credintelor in balauri, diavoli, strigoi si vrajitoare, si doar interventia conjugata a bisericii si scolii a eliminat aceste reziduuri ale mentalitatilor arhaice. In Europa rasariteana, unde biserica n-a procedat cu aceeasi insistenta la vinatoarea de vrajitoare ca in Occident, lumea satului a mai pastrat si in secolele XX-XXI structuri de gindire care au caracterizat in alte spatii evul mediu.
4. Cultura urbana
Ocupatiile caracteristice, mentalitatea aparte dezvoltata la adapostul zidurilor si in peisajul urban atit de deosebit s-au oglindit si intr-o cultura urbana specifica. La nivelul arhitecturii si al artelor plastice, expresia ei cea mai desavirsita este catedrala, opera comunitara care subliniaza cel mai bine identitatea orasului. In planul educatiei, trebuie amintita o relativa laicizare a invatamintului, gazduit acum de scoli urbane care nu mai sunt patronate neaparat de biserica si care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetateni activi si priceputi intr-ale mestesugurilor, negotului si schimbului de bani (scris, citit, cunostiinte matematice necesare contabilitatii,etc.). Literatura depaseste stadiul oralitatii, fixind in scris productii tipice, precum cronicile si istoriile urbane, destinate glorificarii orasului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind ale lucrarilor lui Machiavelli sau opera lui Villani). Fabliaux, povestirile comice cu tenta moralizatoare sunt un alt produs specific orasului, dupa cum tot in acest spatiu se afirma literatura de moravuri, de tipul Romanului vulpii sau Decameronului lui Boccacio. Aceasta cultura ofera bazele dezvoltarii ulterioare a umanismului si Renasterii, fenomene urbane prin excelenta, care proslavesc demnitatea si libertatea omului, care in interpretarea lor apare insa aproape exclusiv ca un locuitor al orasului.
