|
|
|
Disparitia unitatii romane, fragmentarea administratiei, regionalizarea dreptului, decaderea oraselor, diminuarea procentului celor alfabetizati, clericalizarea culturii caracterizau civilizatia occidentala incepind din secolul al V-lea. Readucerea la viata a Imperiului in vremea lui Carol cel Mare impunea masuri de consolidare a unitatii printr-un aparat administrativ bine pus la punct si prin raspindirea unei ideologii comune tuturor, care nu putea fi reprezentata decit de crestinism. Carol a inteles ca administrarea eficienta a unui teritoriu atit de vast presupune apelul la actul scris, ceea ce facea necesara dezvoltarea scolilor. De asemenea, crestinarea zonelor ramase pagine si consolidarea unui crestinism oficial in celelalte erau considerate mijloace de omogenizare a populatiilor atit de diferite ale Imperiului si necesitau un cler educat, in stare sa se ridice la nivelul misiunii sale. La indemina functionarilor, care acum incep sa se recruteze masiv din rindul clericilor, si oamenilor bisericii trebuia sa fie puse o serie de instrumente.
Mai intii limba, care trebuia sa fie inteleasa de catre toti, indiferent de locul de origine. Aceasta limba universala nu putea fi decit latina, dar ea evoluase deja intr-o anumita masura catre limbile romanice. Desi existau diferente intre latina simplificata vorbita de clerici si graiurile populare ce aveau sa dea nastere limbilor romanice de mai tirziu, cele doua nivele ale limbii inca mai comunicau. Astfel, un simplu taran din Francia putea inca sa inteleaga predica pe care i-o tinea un preot in latina. Carol a considerat insa ca este nevoie de o revenire la normele clasice ale latinei, care sa fie respectate in intregul sau Imperiu. De aceea el a facut apel la cei mai de seama oameni de cultura ai timpului, pe care i-a invitat sa vina in Galia din regiuni in care traditia antica se pastrase mai bine. Alcuin din York, calugar anglo-saxon, a fost cel mai apropiat colaborator al sau, care a directionat si impulsionat reforma culturala. Tocmai pentru ca in insulele britanice latina nu mai era o limba vie, nemaiexistind vorbitori nativi, ea se pastrase mai bine, fiind invatata doar pe baza cartilor. Din Hispania vine la curtea sa vizigotul Theodulf, aducind cu sine cunostinte despre cultura antica facute posibile de renasterea culturala promovata in secolul al VII-lea de catre Isidor din Sevilla. Din Italia il invita pe Petru din Pisa, gramatic vestit, care ii invata pe cei din anturajul imparatului latina de buna calitate ce se mai vorbea in orasele din spatiul care fusese leaganul acestei limbi. Tot din Italia poposeste o vreme la curte si istoricul Paul Diaconul.
Eginhard, Vita Caroli - Atentia acordata de Carol cel Mare culturii
Vorbea elocvent si curgator, putind exprima cu claritate orice ar fi vrut sa spuna. Nefiindu-i de ajuns limba stramoseasca, s-a straduit sa invete si limbi straine; a invatat atit de bine latineste, incit putea vorbi in aceasta limba la fel ca in limba sa materna. Greceste insa, putea mai degraba sa inteleaga decit sa vorbeasca. (.)
A studiat cu mare pasiune artele liberale, si, cinstindu-i pe cei ce le predau, ii coplesea cu onoruri. L-a avut ca profesor de gramatica pe Petru Pisanul, deja batrin pe atunci ; pentru celelalte discipline i-a fost profesor Alcuin, zis si Albin, de asemenea diacon, de neam saxon si originar din Britania, barbat cum nu se gasea in lume mai invatat ; si-a inchinat foarte mult timp si osteneala ca sa invete de la el retorica, dialectica si mai cu seama astronomia. Studia calculul si dedica o atentie ascutita observarii curioase a cursului astrelor. Incerca sa si scrie, scop in care obisnuia sa-si puna sub perna tablite si foi de pergament, pentru ca in timpul liber sa-si obisnuiasca mina cu trasarea literelor; dar lucrul, inceput tirziu, n-a avut decit un rezultat slab. (.)
Transcrise de asemenea, ca sa nu se piarda amintirea, foarte vechile poeme barbare unde erau cintate istoria si razboaiele batrinilor regi. Schita intre altele si o gramatica a limbii nationale. Tuturor lunilor le-a dat nume in limba sa materna, in vreme ce pina atunci francii le desemnau pe unele prin numele lor latin, pe altele prin numele lor barbar; a facut acelasi lucru pentru fiecare dintre cele douasprezece vinturi, dintre care pina la el cel mult patru puteau fi desemnate in limba sa.
(Eginhard, Vita Karoli Magni, Bucuresti, 2001, p. 123-125 ; 133)
Rezultatul actiunii desfasurate in domeniul lingvistic este intoarcerea la normele clasice ale latinei, 'purificata' de alterarile din ultima vreme. Rezultatul este o limba unica, pe care o inteleg toti intelectualii de pe cuprinsul imperiului, dar numai ei. Vorbitorii nativi nu mai inteleg aceasta limba savanta in care li se predica in biserica si in care sint redactate actele oficiale. De acum inainte latina culta si vorbirea populara evolueaza separat, aceasta din urma conducind la conturarea deplina a noilor limbi romanice. Acestea sint de altfel consemnate in scris in secolele IX-X (Juramintele de la Strasbourg pentru limba franceza, etc.).
O alta directie in care se manifesta atentia lui Carol cel Mare este scoala. Prin capitulariile sale incearca sa impuna infiintarea pe intregul imperiu a unor scoli care sa-i instruiasca pe tineri in studiul latinei si al altor domenii care sa le fie folositoare mai ales pentru o cariera preoteasca. Aceste scoli, destinate mai ales viitorilor clerici, erau infiintate pe linga biserici si manastiri, ceea ce arata ca disparuse deja conceptia despre un invatamint laic. Manastiri precum Fulda, Saint-Gall, Reichenau si altele devin astfel importante centre culturale. Si la curtea sa functioneaza o Scoala palatina, destinata copiilor din familia imperiala si din familiile apropiatilor sai, unde s-au format intelectuali de sorginte locala, din Francia, precum Ludovic cel Pios, urmasul sau la tron, Eginhard, biograful sau, Hrabanus Maurus, Lupus din Ferrières si altii, care au constituit o a doua generatie a efervescentei culturale. Tot aici exista o Academie Palatina, care nu era de fapt decit un fel de cenaclu, in care Carol si apropiatii sai purtau discutii pe diferite teme sau ascultau lecturi din lucrari antice sau contemporane.
Reinnoirea interesului pentru studiul latinei, ca si necesitatile unei administratii care face apel la actul scris au impus si o reforma a scrierii. Se raspindeste acum o scriere clara, usor de citit, asa numita 'minuscula carolingiana', in care sint redactate documentele oficiale sau sint copiate manuscrisele antice. Foarte aspectuoasa, era insa o scriere inceata, care arata ca totusi scrisul nu era o indeletnicire la indemina prea multora. (Spre comparatie, cursiva merovingiana era o scriere mai greu lizibila, asemanatoare scrisului nostru de mina, dar care arata ca in acea societate inca se scria foarte mult).
Unificarea imensului teritoriu intrat in componenta imperiului carolingian presupunea si o uniformizare a ritualului bisericesc, intrucit existau diferente de la o regiune la alta. Luind ca model practica de la Roma, Carol impune pretutindeni acelasi mod de desfasurare a slujbei religioase si apelul la aceleasi carti sfinte. Aceasta presupunea insa copierea manuscriselor continind lucrarile considerate de referinta. Ia astfel avint activitatea de copiere a manuscriselor vechi, in primul rind a celor religioase, dar si a unora laice. Interesul pentru latina clasica presupunea si copierea autorilor pagini considerati modele din acest punct de vedere, ca si a unor opere practice (lucrari de gramatica, istorii, tratate stiintifice). Perioada carolingiana este deci momentul decisiv in transmiterea catre noi a mostenirii clasice greco-romane. Majoritatea operelor pagine care ni s-au pastrat au supravietuit in manuscrise din perioada carolingiana. Este valabil insa si reversul: cele care nu ni s-au pastrat fie ca disparusera mai demult, fie ca nu au fost considerate interesante de catre cei ce stabileau ce sa se copieze, si ca atare nu au mai fost salvate.
Importanta renasterii carolingiene nu consta deci in opere originale, care au fost destul de putine si de o valoare discutabila, ci in imensul efort de sistematizare si de salvare a mostenirii antice. Momentul acesta este decisiv si in mentinerea institutiei scolii, care insa se clericalizeaza din ce in ce mai mult (fiul lui Carol, Ludovic cel Pios, interzice chiar primirea in scolile episcopale si manastiresti a celor ce nu doreau sa devina clerici) contribuind astfel la finalizarea procesului de clericalizare a culturii.
