|
|
|
Eseul de fata este centrat asupra raporturilor dintre interculturalitate si interconfesionalitate, intelese ca sfere distincte dar complementare ale vietii sociale. Interculturalitatea corespunde vietii laice, seculare desfasurate in contextul societatii contemporane, in timp ce interconfesionalitatea corespunde vietii religioase, sacre, desfasurate in acelasi context. Analiza acestor raporturi, de a caror intelegere depinde calitatea - pozitiva sau negativa - a relatiilor intre comunitati cu identitati diferite, se desfasoara in proximitatea unui fapt a carui unicitate surprinde o anumita specificitate tipica Banatului: retrocedarea lacasurilor de cult comunitatii greco-catolice intreprinsa de catre mitropolitul Nicolae Corneanu. Dincolo de aspectele polemice ale acestui fapt, semnificatiile sale interconfensionale si interculturale releveaza modul pozitiv de intelegere a raporturilor dintre comunitati diferite din punct de vedere identitar.
Atunci cand se iau in discutie concepte cum ar fi cele de "interculturalitate" sau de "interconfesionalitate", o problema extrem de dificila se ascunde in spatele randurilor scrise de cei care indraznesc sa se avante in teritorii atat de ambigue. Totul se datoreaza semantismului termenilor in cauza, care, la o simpla analiza, dezvaluie una dintre capcanele conceptelor in discutie. Atasata fie substantivului "cultura", fie celui de "confesiune", particula "inter-", a carei origine latina este evidenta, are urmatoarele sensuri principale: "intre", "printre", "in mijlocul". Toate aceste semnificatii trimit la un inteles unificator, anume acela de "mijlocire", sau, inca si mai bine spus, de "intermediere". Cu alte cuvinte, atunci cand vorbim despre "interculturalitate" sau despre "interconfesionalitate" ne vom referi, de voie sau de nevoie, la ceea ce se afla intre culturi, respectiv intre confesiuni diferite. Invocand o frumoasa metafora utilizata candva de profesorul Virgil Ciomos, acel ceva care se afla "intre" (lat. "inter-") poate fi gardul situat mediator la intersectia a doua gospodarii. Pastrand aceasta imagine in minte, putem deslusi problema implicata de conceptele noastre: gardul poate fi elementul unificator a doua vecinatati, dar, la fel de bine, el poate fi tocmai elementul care le desparte. Care anume este perspectiva ce hotaraste atributele sale? Aceasta-i intrebarea.
Una dintre lectiile memorabile ale lui Mircea Eliade, - valabila pentru orice savant "recent" - , se refera tocmai la perspectiva in care ne situam atunci cand dorim sa studiem un fenomen oarecare in mod "obiectiv". Lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l cunoastem cand avem asemenea nazuinte a fost sintetizat de Eliade intr-o sententa pe cat de lapidara pe atat de profunda: "perspectiva creeaza fenomenul (subl. M. E.)" (cf. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, traducere de Mariana Noica, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992, p. 15). Daca interferenta subiectului este inevitabila, care trebuie sa fie atunci perspectiva optima pentru studiul "interculturalitatii" si al "interconfesionalitatii"? Fara a ne lansa intr-o apologie - dificil de sustinut astazi - a eminentei "stiintei sacre", teologia, asupra celorlalte discipline umaniste, in cele ce urmeaza vom incerca sa demonstram valoarea hermeneutica a acesteia, vadita nu atat in teorii subtile cat mai ales in atitudini existentiale concrete. Exemplul care ne va folosi in acest sens este reprezentativ atat pentru o anumita perspectiva aplicata interculturalitatii si interconfesionalitatii, cat si pentru regiunea unde a fost inregistrat: Banatul romanesc. Pe cititorii cu un pronuntat simt critic, ne grabim sa-i asiguram ca este departe de noi orice gand triumfalist, cristalizat in formule gen "Banatul e fruntea". Trebuie insa sa recunoastem ca, deocamdata, aceasta pare a fi unica regiune a Romaniei unde interconfesionalitatea se afla in postura ei unificatoare. Exemplul la care ne vom referi e cel al retrocedarii lacasurilor de cult greco-catolice catre proprietarii lor de drept, fapt posibil datorita activitatii mitropolitului Nicolae Corneanu. Analizandu-l, vom vedea cum o intelegere justa a raporturilor dintre confesiuni si culturi diferite, dar si a raportului dintre interconfesionalitate si interculturalitate poate avea efecte faste, ce merita sa fie scontate si de catre alti actori sociali.
Situatia Bisericii Greco-Catolice din Romania, in general cunoscuta, poate fi rezumata astfel: "Desfiintata de catre statul comunist, prin decretul nr. 358/1948, a fost din nou recunoscuta oficial prin decretul-lege nr. 9/31 decembrie 1989 si repusa in drepturi prin decretul-lege nr. 126/24 aprilie 1990, care prevede restituirea catre Biserica Unita cu Roma (Greco-Catolica) a bunurilor confiscate in 1948. (.) Biserica Unita cu Roma (Greco-Catolica) este foarte bine reprezentata in Transilvania si in Banat, unde functioneaza si singurele cinci episcopii din tara, infiintate de catre Papa Ioan Paul al II-lea la 14 martie 1990" (cf. Constantin Jinga, "Situatia confesionala din Romania", in Coeziune sociala si diversitate culturala. Proiect pilot finantat de Programul Masuri de Increder al Consiliului Europei, coordonat de Centrul European de Educatie pentru Democratie in colaborare cu Institutul Intercultural Timisoara. Raport, Timisoara, 1999, p. 9). In ciuda decretului-lege din 24 aprilie 1990, Biserica Greco-Catolica nu si-a recapatat nici astazi bunurile confiscate in 1948. In ceea ce priveste lacasurile de cult, aflate in folosinta Bisericii Ortodoxe Romane, lucrurile sunt inca si mai complicate, autoritatile statului afirmand ca ele trebuie restituite numai pe baza dialogului purtat intre greco-catolici si ortodocsi, si nu prin interventia autoritatii politice. Fara a intra in detaliile unei dispute de proportii, ne vom concentra atentia in continuare asupra a doua aspecte legate strict de tema eseului nostru: 1) intelegerea interconfesionalitatii de catre opozantii restituirii comunitatii greco-catolice a bunurilor confiscate de regimul comunist; 2) intelegerea aceluiasi termen conform atitudinii mitropolitului Nicolae al Banatului.
Numeroase marturii ne arata ca adversitatea oficialilor ortodocsi fata de Biserica Greco-Catolica este, cu foarte rare exceptii, pe cat de virulenta pe atat de raspandita. Teologii si ierarhii romani se intrec in a infiera uniatismul, sub pretexte mai mult sau mai putin verosimile. Formularea - cu adevarat memorabila - dintr-un text publicat in revista Biserica Ortodoxa Romana din 1894 (Nr. 11, Anul XVIII, 1894-1895, p. 1008), indica deja motivul acestor atitudini adverse: "Ne place sa ramanem in libertatea Bisericii Ortodoxe nationale". Accentul apasat pus pe ireductibilitatea nationala a ortodoxiei indica unul dintre punctele esentiale ale discordiei. Din nefericire, aceasta opozitie fata de principiul universalitatii crestinismului a pregatit solidarizarea ierarhiei romaniste cu regimul comunist in vederea desfiintarii Bisericii Greco-Catolice. In 12 seprembrie 1948, cand patriarhul Iustinian - aflat in vizita la Caransebes - se adresa credinciosilor catolici de rit bizantin, soarta lor era deja pecetluita. Cuvintele patriarhului sunt ne-echivoce:
"Cu ocazia investirii mele, am adresat un cuvant catre fratii romani din Ardeal - din strana stanga (e vorba de credinciosii greco-catolici - n.n.) - care se lasa amagiti de cativa conducatori care ii indeamna sa asculte de conducatorii de afara si nu de cei firesti. Am facut apel atunci la patriotismul de romani, ca sa lase oile pe care ni le-au rapit acum 250 de ani ca sa poata veni iarasi la staul. Ei au zambit si au facut ironii, cand elogiam luptele Bisericii ortodoxe si jertfele de la taran pana la vladica, atunci cand in Ardeal se dadea foc manastirilor, cand se schingiuiau si omorau preoti si calugari prin inchisorile de la Kufstein, Vat, Seghedin etc. numai pentru faptul ca erau buni ortodocsi si periculosi pentru asupritori.
Daca s-a anulat Concordatul, alte acte vor urma (subl. noastra). Noi nu cerem decat egalitate. Cand spuneam, la Moscova (subl. noastra), ca nu cerem decat drepturi egale, nimeni nu voia sa creada, ca in tara noastra, noi ortodocsii eram in urma.
Am suferit din partea romano-catolicilor ca unii care eram considerati ca o cenusareasa, ca unii care am pierdut clasa culta. Acum a venit vremea ca sa fie egalitate asa cum propovaduieste crestinismul.
Pot sa anunt deci, ca daca acei pastori mincinosi si romani tradatori de neam, mai cauta sa tina sub amagire oile, ne vom duce noi sa ne adunam oile.
Daca primul patriarh al tarii Miron a legiferat si a facut unirea politica si nationala; Al treilea patriarh va avea rolul de a face unificarea bisericii cu o singura turma (sublinierea indica accentuarea cuvintelor de catre Patriarhul Iustinian - n.n.).
Va asigur ca toate angajamentele care le-am luat vor fi respectate. Caci nu suntem preocupati decat de propasirea, ridicarea si intarirea Bisericii Ortodoxe Romane" (fragment din cuvantarea patriarhului Iustinian sustinuta la Caransebes, sustinuta in data de 12 septembrie 1948, publicata in Foaia Diecezana. Organul oficial al eparhiei ortodoxe romane a Caransebesului, Nr. 38-39, 19 septembrie 1948, anul LXIII, p. 3).
Fara a necesita vreo analiza speciala, cuvantarea patriarhului Iustinian evidentiaza politica tipic comunista de a dezbina si invrajbi confesiunile crestine intre ele. Oferindu-le ierarhilor ortodocsi posibilitatea "de a face unificarea bisericii cu o singura turma" (sic!), ideologii de la Moscova au amorsat o bomba cu efect intarziat. Nici astazi efectele ei nu s-au consumat. Trebuie insa sa spunem ca totul a fost posibil datorita conceptiilor nationaliste specifice majoritatii covarsitoare a ierarhilor si teologilor ortodocsi romani, conceptii care legitimau implicit desfiintarea Bisericii Greco-Catolice. Consecinte de acest gen rezulta din afirmatii ca cele ale unui alt ierarh ortodox interbelic notoriu, mitropolitul Nicolae Balan:
"Sub raport religios, natiunile se talmacesc ca tot atatea idei ale lui Dumnezeu, realizate in evolutia creatoare a istoriei. Prin urmare, natiunea, pentru noi, nu este un accident trecator, nu este ceva ce astazi exista, iar maine poate sa dispara ca o umbra, ci este o realitate care se incadreaza in planurile vesnice ale ratiunii dumnezeiesti. In factorul national noi vedem elementul individual si elementul general omenesc impreunate intr-o sinteza creatoare" (Nicolae Balan, Ortodoxia in mijlocul framantarilor de azi - Orientari programatice pentru "Fratia Ortodoxa Romana", Sibiu, 1933, p. 12). Transmitand vagi ecouri din filosofia hegeliana a istoriei, dublate de teoriile nationaliste de sorginte herderiana, teza natiunii concepute ca "idee a lui Dumnezeu" este doar primul pas catre o viziune asupra lumii cuantificata, scurt si cuprinzator, in urmatoarea propozitie: "Rasa si ortodoxia sunt componentele originare ale substantei romanesti" (mitropolit Nicolae Balan, op. cit., p. 14). Pe cale de consecinta logica, daca componenta religioasa - in cazul nostru ortodoxia - este "componenta originara" a romanismului, evident, orice "element" care nu este ortodox nu poate fi roman. Rezulta deci ca un catolic (fie el grec sau latin) nu poate fi roman, la fel cum membrii oricaror altor comunitati religioase sunt delegitimati a priori de orice drepturi subsumate conditiei de cetatean roman. Pe cat de categorica pe atat de nefasta, aceasta idee a contribuit din plin la pregatirea conditiilor de derulare a tragediei Bisericii Greco-Catolice. Revenind insa la perspectiva specifica analizei noastre, trebuie sa remarcam, totodata, excluderea oricarei posibilitati de existenta a inter-confesionalitatii. De vreme ce ortodoxia, asa cum este ea conceputa de Nicolae Balan, se suprapune perfect cu substanta nationala romaneasca, tot ceea ce nu este ortodox e pur si simplu o deviatie, o iluzie daca vreti, care, mai devreme sau mai tarziu va disparea. Neexistand loc pentru un "altul", pentru "celalalt", spatiul dialogului, al interculturalitatii si interconfesionalitatii este inlocuit de monologul perpetuu al celor care apartin monolitului national-ortodox.
In ciuda modificarilor istorice survenite dupa evenimentele din decembrie 1989, majoritatea teologilor ortodocsi de azi se mentin pe aceleasi pozitii reductioniste, dupa cum putem vedea intr-un important Dictionar de teologie ortodoxa publicat in ultimii ani:
"Dupa 250 de ani de <separatie formala>, la 21 octombrie 1948, Adunarea de la Alba Iulia, formata din clerici si credinciosi greco-catolici, a decis desfiintarea actului unirii din 1968 si revenirea la Biserica Ortodoxa Romana. Aceasta biserica <unita> care a fost desfiintata in 1948 si-a reluat activitatea in 1989.
In Romania <uniatismul> nu mai are baza istorica deoarece actul uniatiei a fost desfiintat in 1948. Aceasta nu inseamna ca Biserica <oficiala> unita nu are baza legala si sociologica sa existe si sa functioneze liber. Uniatismul n-are nici baza ecumenica si ecleziologica, deoarece se stie ca refacerea unitatii vizibile a crestinilor prin <trecerea la Roma> a ortodocsilor este o metoda inacceptabila" (cf. Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxa. A-Z, Bucuresti, Editura Institutului Biblic si de Misiune a Bisericii Ortodoxe Romane, 1994, pp. 414-415).
Incercand sa se adapteze unei societati pluraliste, interconfesionale, discursul ortodox asupra uniatismului a deprins noi strategii de deligitimare a uniatismului. Daca in 1948 sprijinul comunist permitea lichidarea institutionala a Bisericii Greco-Catolice, acum ea este considerata doar o simpla formatiune sociologica, lipsita de insasi esenta ecleziala care i-ar conferi, intr-o perspectiva religioasa, credibilitate. Ceea ce ni se pare interesant este faptul ca in textul parintelui Bria se accepta existenta unei alte sfere decat cea a confesionalitatii. Numita "baza sociologica", aceasta sfera a realitatilor sociale este insa inferioara celei confesionale, astfel ca orice tip de interculturalitate nu poate fi decat un fenomen incomplet in raport cu confesionalitatea de tip ortodox. Desi i se recunoaste existenta institutionala, sociologica, eventual chiar culturala, Bisericii greco-catolice i se contesta legitimitatea ecleziologica, lucru echivalent cu o des-fiintare ideologica, care, atunci cand ar gasi conditii similare celor din 1948, ar trece, probabil, din nou la fapte.
Animat de o alta viziune asupra "chestiunii uniate", mitropolitul Nicolae Corneanu s-a remarcat printr-un gest unic in randul ierarhilor ortodocsi: a retrocedat credinciosilor greco-catolici atat lacasurile de cult cat si bunurile ce le-au fost confiscate de catre regimul comunist in 1948. Adept al ipotezei pentarhiei, conform careia conducerea Bisericii universale ar fi revenit, in primele secole ale crestinismului, unui numar de cinci patriarhate principale (Roma ar fi fost doar una dintre aceste cinci patriarhii egale ca autoritate spirituala), ipoteza care, la o analiza atenta, se dovedeste a camufla o critica de fond indreptata impotriva dogmei infailibilitatii papale promulgate de catre Papa Leon al XIII-lea prin celebra Constitutio Dogmatica Prima de Ecclesia Christi, mitropolitul Nicolae al Banatului insista pana in momentul de fata asupra necesitatii restituirii bunurilor Bisericii greco-catolice. In contextul lucrarilor mesei rotunde cu participare internationala Democratie si religie - experienta romaneasca, desfasurata la Timisoara intre 31 mai si 1 iunie 2002, Inalt Prea Sfintia Sa a luat din nou pozitie in favoarea retrocedarii bunurilor comunitatii greco-catolice, dupa cum putem vedea in fragmentele urmatoare (preluate din ziarul Romania libera de marti, 11 iunie 2002):
"De ce totusi s-a ajuns aicea unde s-a ajuns? Eu n-as vrea sa invinovatesc numai Biserica mea! Desi va marturisesc: nu mi-o scuz cu nimic! Dar mi-aduc aminte exact ce s-a intamplat in 1990, in primele luni ale lui 1990, cand s-a spus: bisericile se vor da in functie de numarul credinciosilor! Daca intr-o localitate sunt mai multi ortodocsi, ei pastreaza si bisericile greco-catolice! Pentru ca au intrat in patrimoniul lor! Asa a hotarat Puterea in octombrie 1948! Dar poti asa sa rezolvi problema, cum a rezolvat-o statul nostru in decembrie 1989 si in ianuarie 1990?
Sa adunam credinciosii dupa numar: daca voi, ortodocsii, sunteti mai multi, pastrati bisericile! Adica si bisericile care au fost greco-catolice! Sunt greco-catolici mai putini? (Nici nu puteau fi decat mai putini!) N-aveti nici un drept! Asa a zis statul nostru romanesc! Atunci, in ianuarie 1990! Eu nu acuz statul roman, dar nu cred ca a fost o atitudine cinstita si crestineasca: cei din conducerea statului, dupa revolutie, ziceau ca sunt crestini! (.) Am gasit o carte a unuia dintre cei mai mari canonisti ortodocsi: Iorgu Ivan. Acolo se arata foarte clar: o biserica, o constructie, un lacas de cult, nu mai apartine credinciosilor, o data ce a fost sfintita si a fost data in uzul cultic. Apartine Bisericii, ca institutie. Cum putem spune acum ca un lacas apartine numarului de credinciosi? (.) in 1948, Statul a fost cel care a impus transcrierea proprietatii unei biserici de la Cultul Greco-Catolic la Cultul Ortodox. Si noi, ortodocsii, am primit toate acele biserici. Poate ca ar fi trebuit sa nu le primim. Dar le-am primit. Si asta e vina noastra!
Am si eu in eparhie o localitate unde sunt doua biserici: cea veche, ortodoxa, si una mai noua, greco-catolica. Si un singur preot! I-am spus preotului: <Parinte, dumneata de ce nu restitui biserica greco-catolicilor?>. S-a format o comunitate greco-catolica, s-au dus la primarie, si-au dat lista cu numele. Sigur, imediat dupa asta, au inceput presiunile: fratii mei, coreligionarii mei, au vorbit cu cei care au iscalit lista ca vor sa fie greco-catolici. Le-au spus: <Mai, voi ce sunteti aici? Voi nu sunteti romani? Daca sunteti romani, ce vreti, sa ne impartim iarasi?`>. Si, astfel, unii dintre oameni si-au retras semnaturile. Dar sunt doua biserici si un singur preot. Nu poate face un singur preot serviciul religios in ambele biserici, deodata! Dar nici nu vrea s-o dea pe cea greco-catolica! Si asa se intampla in Ardeal. La Ocna Mures si in alte localitati. Asa s-a intamplat acolo si in multe alte parti (.)
Si Statul, si Bisericile ar trebui sa faca dreptate! Statul, in primul rand, zic eu, nu pentru a ne scuza careva dintre noi, dar Statul a fost cel care a luat bisericile greco-catolicilor si le-a aruncat in bratele ortodocsilor. Statul ar avea o anumita datorie. Dar Statul se considera, acum, nevinovat, neimplicat, n-are nici un fel de obligatie. El zice, acum: <Numara!>. Dar nu e corect acest lucru. Am publicat pe tema asta un articol, care a aparut in revista Vatra, de la Targu Mures. Aratam cu texte din canoanele ortodoxe ca proprietatea asupra unei biserici, o data ce a fost sfintita, nu mai apartine credinciosilor. (.) Apartine Bisericii!".
Analizand expunerea atat de expresiva a mitropolitului Nicolae Corneanu, mai intai vom identifica atitudinea specifica celor care se opun retrocedarii: greco-catolicii nu sunt ortodocsi, afirma acestia, dar cum ortodoxia este identica in substanta ei cu romanismul atunci ei nu pot fi adevarati romani, introducand astfel dezbinarea in sanul "neamului". Apoi, la o lectura atenta, putem identifica acele puncte pe care se intemeiaza pozitia mitropolitului Nicolae. Mai intai, un argument infra-confesional, extras din dreptul canonic: conform canoanelor bisericesti, lacasurile de cult nu apartin credinciosilor, ci Bisericii ca institutie. Din acest punct de vedere este nelegitim procedeul "numararii credinciosilor". Indiferent daca au sau nu credinciosi, lacasurile de cult nu pot apartine decat Bisericilor care le-au construit si sfintit, de aceea lacasurile de cult greco-catolice au apartinut si pot apartine doar Bisericii unite cu Roma. Ajungem apoi la o alta teza, care, desi mai putin vizibila, reprezinta punctul unde putem distinge o perspectiva deschisa fata de problematica interconfesionalitatii si interculturalitatii: distinct de puterea spirituala (intrupata de Biserica), Statul, care in perioada dictatului comunist a desfiintat institutia Bisericii greco-catolice, este dator acum sa repare greseala comisa in 1948. Teza care subintinde acest gen de afirmatii, repetate cu tarie de dr. Nicolae Corneanu, e aceea a distinctiei dintre sfera puterii temporale si sfera puterii spirituale, a autonomiei lor una fata de cealalta. Iata o teza pe care detractorii uniatismului au negat-o constant, incercand permanent sa instrumenteze puterea politica in favoarea propriilor interese, chiar si cu pretul unor compromisuri dezonorante. Dupa cum diagnostica cu exactitate unul dintre cei mai valorosi specialisti in istoria teologiei politice bizantine, Petre Guran, avem de-a face in asemenea situatii cu "un nationalisme qui s'attacha la religion" (cf. Petre Guran, "Le légitimation du pouvoir princier dans les hagiographies slavo-byzantines. XIe-XIVe siècles", in Archaeus. Études d'histoire des religions, Bucarest, Tome IV, 2000, fasc. 1-2, p. 249). Acceptand aceasta importanta distinctie, particula "-inter" (rom. "intre", "printre", "in mijlocul") capata valoare, atat inter-confesionalitatea cat si inter-culturalitatea avand numai de castigat.
Rezumativ, cele doua perspective polemice asupra raporturilor dintre Biserica ortodoxa si Biserica greco-catolica se despart in punctul nodal al istoriei moderne: raporturile dintre "sacru" si "profan", dintre puterea spirituala si cea temporala. Perspectiva fundamentalista nu admite, de fapt, existenta acestei distinctii. Totul - institutii publice, cetatenii unei tari etc. - trebuie sa se identifice cu ortodoxia. (Cazul Greciei, tara ortodoxa unde s-a obtinut inscrierea pe buletinele de identitate a confesiunii, este elocvent.) Mai mult, aceasta identificare este un dat iar nu un scop. Oricine pune in discutie apartenenta sa la acest dat isi falsifica identitatea, devenind un element heterogen care, atunci cand este posibil, poate si trebuie sa fie indepartat. Imaginea propusa de profesorul Virgil Ciomos nu-si are rostul, intrucat nu exista nici un gard intre doua (sau mai multe) gospodarii, ci doar o singura, o imensa gospodarie colectiva. Interculturalitatea si interconfesionalitatea nu pot avea nici un loc intr-o asemenea perspectiva monocroma. Spre deosebire de aceasta, viziunea mitropolitului Nicolae Corneanu accepta existenta pluralitatii reale a bisericilor si comunitatilor religioase, intre acestea situandu-se si Biserica ortodoxa respectiv Biserica greco-catolica. Acceptand totodata si distinctia dintre sfera spirituala (confesionala) si sfera temporala (culturala) specifica lumii moderne, Inalt Prea Sfintia Sa restituie interconfesionalitatii virtutile dialogice atat de necesare intr-o societate framantata deseori de fundamentalism, nationalism si integrism. In perspectiva sa metafora limitei se transforma in imaginea unei benefice vecinatati unificatoare, "gardul" ce separa cele doua biserici capatand virtuti unificatoare. Dar totul, absolut totul depinde de perspectiva in care ne situam atunci cand scrutam relitatile obiective, oricare ar fi ele. Avea dreptate Eliade: perspectiva creeaza fenomenul.
Constatand tensiunile existente intre ierarhii si teologii comunitatii ortodoxe cu privire la raporturile fata de fratii greco-catolici, suntem datori sa incercam a propune o alta perspectiva asupra interconfesionalitatii, care, dupa cum vom vedea, poate fi intemeiata teologic. Cheia de bolta e constructiei noastre teoretice este conceptul de "natura" (gr. physis) asa cum a fost el inteles si definit de teologia crestina inspirata de opera filosofica a lui Aristotel. In aceasta perspectiva, "natura" reprezinta substratul atat al cosmosului cat si al omului, temelia, matricea din care sunt configurate toate realitatile create.
Conceputa ca o abstractie lipsita de forma, natura reprezinta o pura virtualitate, ea fiind "materialul, continutul din care consta o realitate" (Dumitru Staniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, Editura Omniscop, 1993, p. 110). Urmand exemplul propus de parintele Staniloae, natura poate fi "lemnul din care consta o masa, sangele din care consta trupul viu, spiritualitatea din care consta omul interior" (Dumitru Staniloae, op. cit., p. 110). Exemplul clasic aristotelician este cel al blocului de piatra din care sculptorul "extrage" statuia: natura este exact acel bloc de piatra inform, aflat inaintea prelucrarii creatoare. Interventia gandului, a ideii antreneaza configurarea, in-formarea naturii, care da nastere lucrurilor din lumea creata. Astfel, noi ne situam intr-o lume situata la interferenta naturalului si a supranaturalului, cele doua planuri pastrandu-si distinctia in ciuda conclucrarii lor. Ca orice alta faptura creata, persoana umana, sau, in termeni teologici, "ipostasul" uman "este acel ceva din care consta o realitate, rotunjit ca un intreg ce-si are suportul in sine insusi. Ipostasul nu e decat felul de-a fi ca intreg de sine statator, rotunjit in sine, cu suport propriu (gr. hypostasis), al substantei sau naturii" (Dumitru Staniloae, op. cit., p. 111).
Pornind de la aceste succinte consideratii teologice, am putea identifica planul naturalului cu planul general (universal) uman, acel plan deci care cunoaste pluralitatea persoanelor ce se manifesta cu toata bogatia diferentelor lor specifice: culturale, confesionale, sociale, politice, etnice etc. Pentru aceasta trebuie insa sa recunoastem libertatea planului natural, creat, "actorii" care evolueaza pe aceasta uriasa scena avand posibilitatea sa se manifeste diferit, in functie de optiunile personale si nu in functie de dictatul vreunei ideologii oarecare, fie ea si aparent benefice. In schimb, imediat ce planul natural, social, va fi identificat in ansamblul sau cu un anumit ipostas, o bomba cu ceas incepe sa ticaie. Nici membrii comunitatii ortodoxe, nici cei ai oricarei alte comunitati nu au dreptul sa reduca, sa identifice acest plan al pluralitatii cu propria sa identitate. De altfel, o astfel de reactie ar contrazice pur si simplu realitatea Europei si a lumii din ultimele secole, descrisa de Pierre Dubosq astfel: "Natiuni, state, popoare nu mai reprezinta puncte fixe in cadrul unui sistem identitar relativ simplu, rigid si prea putin capabil sa evolueze, fiind un conglomerat de blocuri omogene. Structura e sfaramata, barierele cedeaza, circulatia iese invingatoare. Referentialul identitar este astfel complet modificat. Ideea stergerii treptate a identitatilor in favoarea noilor reprezentari, elaborate la scara continentala, nu este atat de simpla si ni se deschide astfel perspectiva unui imens santier in spatiul caruia sunt constituite, verificate, contestate toate formele de reprezentare identitara" (apud Antonio Perotti, Pledoarie pentru intercultural, Timisoara, Institutul Intercultural, 1998, p. 69).
In contextul unei realitati cu un dinamism nemaintalnit in istorie, nu reactiile fundamentaliste sunt solutia benefica, la fel cum nici relativismul total nu poate aduce roadele scontate. Recunoasterea insa a existentei "celuilalt", fie el ortodox, greco-catolic, musulman sau ateu, deschiderea unui dialog prudent, purtat cu bunavointa, poate constitui o cale mai valoroasa decat orice alta alternativa. Considerand sfera naturalului ca spatiu deschis al inter-culturalitatii, apoi sfera supranaturalului, a sacrului manifestat in diferite forme religioase, drept planul unei inter-confesionalitati capabile sa initieze un dialog constructiv, situatii tensionate ca cea survenita intre Biserica ortodoxa si Biserica greco-catolica pot fi solutionate tinand cont de acele baze teologice pe care membrii acestora le respecta in mod deosebit. Atitudinea mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului, precum si invataturile pe care le putem desprinde din aceasta, ne pot permite sa speram ca acea "solidaritate actuala a neamului omenesc" despre care vornbeste constitutia pastorala Gaudium et Spes promulgata in cursul celebrului Conciliu Vatican II (vezi Conciliul Vatican II. Constitutii, decrete, declaratii, traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti, Nyiregyhaza, 1990. p. 385) nu va ramane un vis indepartat, ci chiar obiectul unei inter-confesionalitati tot mai constiente de propriile sale exigente.
