Spatiul expandat si spatiul constrans - despre intimidate

Spatiul expandat si spatiul constrans

-despre intimidate

An III, Arhitectura

In experienta personala cotidiana, spatiul trece nedefinit la nivelul constientului, fiind un determinant fundamental al existentei, jucand astfel rolul de fond, uneori de forma pe un fond. Inca din antichitate marii clasici s-au oprit asupra definitiei spatiului punandu-si problema naturii spatiului, daca el exista ca o entitate de sine statatoare sau doar ca si concept, ca o relatie intre obiecte.

Spatiul este pentru Platon un "nimic", existand doar ca un "ceva" in lumea exterioara la fel ca obiectele ce le putea mentine. In absenta unor asemenea obiecte, spatiul ar continua sa existe, sub forma unui continator gol si nelimitat. De asemenea el il asociaza cu "mama si receptacolul a tot ceea ce este creat si vizibil si sub orice forma a lucrurilor sensibile."

Se defineste de asemenea si spatiul absolut - spatiul privit ca o entitate in care sa afla cuprinse corpurile si care are ea insasi proprietati reale, precum forma si intinderea. Aceasta conceptie a fost sustinuta de Newton, dar respinsa de Leibniz si de majoritatea filozofilor de mai tarziu

Rudolf Arnheim prezinta doua teorii asupra definirii spatiului:

-spatiul ca un continator (entitate autocontinua, finita sau infinita) referindu-se la existenta si independenta acestuia de lucrurile fizice ce isi gasesc locul in el;

-spatiul creat de lucruri , relatia dintre obiecte persistand in experienta perceptiva. Exista mai multe aspecte ale experientei de care noi nu suntem explicit constienti care in schimb ne afecteaza constientizarea in feluri extrem de relevante. Relatiile dintre obiecte sunt de acest fel. Spatiul dintre obiecte tinde sa nu mai para atat de gol. 

Notiunea de spatiu vazut ca un continator ce ar putea exista chiar de ar fi complet gol se regaseste in presupunerea lui Newton conform careia exista o baza de referinta universala, unde toate distantele, vitezele sau marimile au masuri absolute.

              Dintr-o perspectiva a arhitectului spatiul lasa de-o parte abordarile metafizice, nefiind generat de el insusi existand doar in relatie cu obiectele ce-l definesc, "fruct" al operatiilor naturale sau intreprinse de architect. Faptul ca spatiul are o prezenta perceptiva proprie este un fapt paradoxal, cu toate ca nu este in mod explicit realizat de constructor, si nu apare printre obiectele repertoriului imaginii vizuale. De exemplu, o configuratie de patru puncte pe o foaie poate fi vazuta ca un patrat, desi nu este trasata nici o legatura intre puncte. Prin extrapolare doi pereti pot crea un spatiu prin proximitate. In sens invers, arhitectul nu construieste ci creeaza spatiul prin acelasi procedeu.

              Spatiul nu exista doar in relatie cu elementele ce-l definesc sau ca o entitate de sine statatoare, el face obiectul perceptiei subiective fiecarui individ. Perceptia depinde de modul in care observatorul isi structureaza locul in care se afla, de capacitatea individului de a-si imagina spatiul. De aici conotatiile psihologice ale perceptiilor indivizilor asupra spatiului. Totusi, spatiul geometric este prima acceptiune a termenului, aceasta perspectiva geometrica a spatiului este determinata de prezenta si natura limitei.

"Limita nu-i locul in care inceteaza un lucru, ci asa cum au observat grecii, limita este locul din care un lucru isi incepe esenta.Spatiul este prin esenta sa ceea ce este randuit, ceea ce este introdus in limita sa."

Martin Heidegger- Originea operei de arta, Humanitas

              Pornind de la caracterul general al limitei, ea este intr-o stransa legatura cu notiunea de libertate - ca lipsa a limitei. In sensul acesta Gabriel Liiceanu in studiul sau: "Despre limita", spunea:

"Asa cum zborul nu e cu putinta in afara gravitatiei, libertatea nu are sens decit in conditiile existentei limitei. Libertatea reala este libertate gravitationala si ea trebuie distinsa de libertatea idealizata si "pura". Intr‑un spatiu al libertatii non‑gravitationale se poate intimpla orice. Dar tocmai pentru ca se poate intimpla orice, intr‑un asemenea spatiu nu se intimpla nimic. Nimicul este spatiul libertatii non‑gravitationale, este 'spatiul' in care totul e cu putinta si in care nu se intimpla de fapt nimic. Spatiul libertatii non‑gravitationale este spatiul pre‑fiintei.

Prima limita care face cu putinta existenta libertatii este insusi faptul de a fi. O data cu faptul ca ceva este, in loc sa nu fie, apare limita ca o conditie de manifestare a libertatii gravitationale, a libertatii care trebuie, ca sa se poata manifesta, sa depinda, sa atirne de ceva. Fiinta creeaza cadrul de referinta al libertatii, ea este insasi conditia ei gravitationala. Ceva ajunge sa fie inseamna: ceva a iesit din indeterminarea absoluta a nimicului, din nelimitarea lui, si a primit limita fiintei. Drumul care deschide catre libertatea gravitationala incepe astfel cu insusi faptul de a fi.

Din punct de vedere geometric, arhitectural, limita este elementul definitoriu spatial, modeland si controland perceptia subiectiva, psihologica. Astfel putem vorbi de doua aspecte ale limitei, unul calitativ si celalalt cantitativ.

O prima limita este limita inferioara, gravitationala, suprafata terestra sau orice alt plan de calcare. Imbunatatirea calitatii spatiului sau intimizarea lui creste o data cu aparitia unor noi limite posibile, ce  cresc gradual pana la definirea completa, franca a spatiului. Aceasta variatie, de la minimal definit  pana la folosirea limitei fara cenzura (spatiul total inchis) uzeaza de cantitatea limitei.

Un alt parametru generator al limitei este calitatea limitei, natura ei intrinseca. Prezenta limitei tine si de materialitatea ei, astfel doua spatii definite cantitativ de aceleasi limite sunt categoric diferentiate de calitatea ei. Un spatiu complet vitrat tinde sa expandeze spre exterior, in timp ce un spatiu opac, inchis capata un caracter introvertit.

In abordarea si explicarea limitei, scara umana este un alt element important, ea fiind strans legata de proximitaea respectivei limite. Aceasta apropiere sau indepartare de limita realizeaza diferite tipuri de perceptii spatiale fiind cea mai apropiata de discursul psihologic.

Profunzimea limitei sau "grosimea cojii", licenta proprie arhitecturii, influenteaza subiectul, creand perceptii sau scenarii spatiale, fiind un alt atribut semnificativ al limitei.

Astfel notiunea de constrangere sau de expandare a unui spatiu, fie el o locuinta sau spatiul de tip interstitial al unei strazi, intra intr-un raport imediat cu atributele limitei discutate mai sus.

Notiunea de expandare pornestele de la premisa unui dat initial, spatiul in cazul nostru, asupra caruia se exercita actiunea de a expanda. Legatura cu limita este evidenta, spatiul definit cu ajutorul limitei, trebuind sa expandeze spre sau in ceva, acest ceva nefiind la fel de conturat, de  fapt jucand rolul de fond pentru spatiul protagonist. Aceasta expandare are in vedere cantitatea limitei, natura ei, proximitatea si profunzimea ei.

Spatiul constrans si spatiul expandat este spatiul creat de constructor (interior prin modul de tratare al limitei) si creat de cladiri prin densitatea interspatiilor dintre acestea. Distanta dintre obiecte determina prezenta si natura spatiului (expandat, constrans). Spatiul constrans interior devine mai intim, in comparatie cu interspatiile dintre cladiri, fiind posesorul limitei, a propriei suprafete, oferind si sentimentul de protectie datorita proximitatii limitei, datorita faptului ca spatiul poate fi perceput de jur-imprejur.

Spatiul constrans e determinat de raportul dintre inaltimea spatiului si deschiderea sa in plan, de gradul de inchidere laterala, de matreial, de goluri si grosime, de cat anume dintr-un zid exterior este deschis si cat este inchis.

Spre exemplu, inaltimea cladirilor care formeaza o strada determina efectul de canion. Inaltimea unei strazi depinde de latimea acesteia, care contribuie si ea la formarea caracterului unei strazi. Daca strada este prea ingusta cladirile care sunt fata in fata vor intra intr-un raport conflictual si vor strange neplacut spatiul intre ele. In sens invers, atunci cand o strada e prea larga campurile vizuale create vor fi locuri goale, perceptia fiind una de spatiu parasit si gol. Problema unei strazi prea largi este ca limitele ei exista, din punct de vedere vizual, dar din punct de verdere perceptual ele sunt prea departe pentru a deveni repere. Raportul cu spatiul universal, de tip mama (atotcontinatoare) este implicit si in cazul spatiului contractat, intimizat,  raportare fara de care spatiul este idealizat, decontextualizat, dezbracat de relatiile reale stabilite intre cele doua "entitati".

finite intime.'Asadar, aceasta filozofie a intimitatii este inteleasa deseori in acceptiunea primara a termenului, relationata cu valentele introvertite ale unui spatiu si analog lipsa intimitatii ne duce cu gandul spre spatiile ce expandeaza, spre notiunile de afara, de mare. Atunci cand spunem interior ne gandim in primul rand la adapostul ce protejaza omul impotriva fortelor externe nedorite, care in loc sa lase ocupantul intr-o lume fara hotare, un interior il invaluie ca intr-un uter. Lumea interiorului poate fi masurata si supravegheata tot timpul, poate fi raportata mai bine la dimensiunile umane astfel putand fi dominata de elementul uman. Interiorul este o lume inchisa si completa. Chiar daca din interior se vede doar o frantura dintr-un peisaj nu ne este usor sa recunoastem prezenta unui spatiu in afara de cel in care suntem, si astfel il alipim vizual. Practic si perceptual interiorul si exteriorul se exclud reciproc. Un obiect nu poate sa apartina si interiorului si exteriorului in acelasi timp. Si totusi ele au o granita care este comuna, peretele care stabileste o separatie intre cele doua lumi, intre interior si exterior. In functie de gradul de deschidere interiorul negociaza cu exteriorul.