|
|
|
MONUMENTELE DREPTULUI ROMANESC MODERN. CODURILE CIVIL, PENAL SI DE PROCEDURA CIVILA SI PENALA
Din ordinul si initiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a trecut pe timpul domniei sale la elaborarea codului civil, codului penal, codului de procedura civila si de procedura penala.
Institutiile introduse prin aceste coduri in viata social-economica a Romaniei s-au aliniat exigentelor institutiilor burgheze europene, au consfintit relatiile de productie capitaliste si au reusit sa devanseze cu mult epoca in care ele au fost intocmite, fiind din acest punct de vedere promotoarele unor relatii ce urmau sa apara.
De la aparitia lor, in cateva decenii, aceste importante izvoare de drept au determinat schimbari deosebite in relatiile dintre persoane, dintre institutiile statului si cetateni, au dus la modificari in mentalitatea si moravurile poporului. Toate acestea au insemnat o adevarata revolutionare a sistemului juridic, crearea unui sistem judiciar nou, a unei stiinte a dreptului, promovand gandirea romaneasca in materie de drept si practica juridica, ceea ce a dus la o mai buna activitate a instantelor judecatoresti.
1. Codul civil
Domnitorul A.I. Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focsani sa elaboreze acest document, care a fost intocmit in faza de proiect pana in anul 1864. Comisia a trebuit sa tina seama de faptul ca normele de drept civil existente pana atunci erau perimate, depasite mai ales in continut si forma de exprimare juridica, erau dispersate intr-un noian de reglementari care nu tineau seama de legaturile naturale dintre diferite institutii.
Pentru aceasta, Comisia Centrala de la Focsani avea nevoie de modele, iar acestea au fost gasite in codurile civile italian si francez. Codul italian al juristului Pisanelli a fost studiat mai ales din perspectiva situatiei similare a Italiei si a Principatelor, care erau in perioada de consolidare a statelor nationale si de faurire a unificarii politice, adminstrative si legislative. De aceea, Comisia a folosit acest model pana in anul 1863, dupa care s-a orientat spre codul civil a lui Napoleon, din anul 1804, care avea deja o jumatate de secol de aplicare si care isi aratase viabilitatea, fiind model si altor coduri burgheze.
Codul civil a fost dezbatut in Adunarea electiva si Senat si adoptat in anul 1864, iar in vigoare a intrat la 1 decembrie 1865[1]. Codul civil s-a numit 'Codul civil A.I. Cuza', iar dupa abdicarea acestuia a fost republicat pe timpul domnitorului Carol I, desigur cu unele modificari de forma, primind numele acestuia sau acela de 'Cod civil roman', sub care este cunoscut.
Dispozitiile codului civil nu sunt o copiere dupa o traducere in limba romana a codului civil francez, ci o prelucrare si o adaptare a textului la nevoile noastre, folosindu-se si codul italian si cel belgian[2]. Unele texte au fost eliminate, altele modificate, iar cele ramase au fost sistematizate, codul roman avand cu aproape trei sute de articole mai putin decat cel francez. Dintre reglementarile diferite de codul francez, codul roman stabileste regimul comun pentru copiii naturali, regimul egal de tratament al sotilor in invocarea motivelor de divort, precum si unele precizari privind durata contractelor de emfiteoza, care mai existau. Din codul Pisanelli (proiect) s-au folosit unele reglementari mai noi cu privire la regimul bunurilor si la reglementarea obligatiilor, iar din legislatia belgiana s-au folosit, fiind mai moderne, reglementarile privind unele privilegii si ipotecile.
Ca structura, codul civil este deosebit de sistematizat, cuprinzand un preambul din cinci articole, ce se refera la activitatea legii civile in timp si spatiu. Urmeaza apoi trei 'Carti' ce se refera la persoane, bunuri si modurile de dobandire si transmitere a proprietatii, precum si dispozitiile finale.
Partea cea mai consistent reglementata este aceea a Cartii a doua, ce trateaza problema proprietatii bunurilor, precum si a Cartii a treia, ce reglementeaza modul de dobandire si transfer al proprietatii, din care cauza codul civil este denumit si 'Codul patronilor si al proprietarilor'.
Daca reglementarea privind interzicerea incheierii contractelor de munca pe timp nedeterminat era progresista, ingradind posibilitatea incheierii unor contracte pe viata, proprii relatiilor de munca feudale, reglementarea litigiilor de munca, in care patronii erau crezuti pe cuvant, defavoriza pe muncitori, dovedindu-se caracterul de privilegiere a clasei burgheze.
In Cartea I-a, unde se reglementeaza conditia juridica a persoanei fizice, este subliniat un principiu deosebit de modern, acela a egalitatii tuturor in fata legii. Se prevede existenta capacitatii de folosinta separat de capacitatea de exercitiu, care incepe din momentul nasterii copilului viu, fata de codul francez, care prevede si conditia ca nascutul sa fie viabil. Majoratul este prevazut la 21 ani, dar unele acte de drept civil pot fi incheiate si inainte de implinirea acestei varste, cand persoana are un statut de 'emancipat'.
Cu privire la rudenie, exista multiple reglementari preluate din legislatia noastra anterioara. Se consacra egalitatea sotilor la incheierea si desfacerea casatoriei, se interzice cercetarea paternitatii, pentru temeinica aparare a familiei legitime, efectele unei recunoasteri din partea tatalui se rasfrang doar asupra starii civile a fiului natural, fara a-i crea celui din urma drepturi de alta natura. Drepturi si obligatii au fost stabilite doar intre mama si copilul natural.
Privitor la bunurile cu care vin sotii in casatorie s-au stabilit trei regimuri diferite: separatia bunurilor, comunitatea de bunuri si regimul dotal. Principiul ce se aplica in toate situatiile cand nu se specifica la incheierea casatoriei ce fel de regim urmeaza sa aiba bunurile din casatorie, era acela al separatiei de bunuri, fiecare dintre soti administrandu-si averea, creand bunuri personale, care erau sau puteau fi dovedite ca sursa de provenienta. Actul dotal sau Lista dotala cuprindea totalitatea bunurilor care erau aduse in casatorie de sotie, ce urmau a fi administrate de sot, intr-o maniera de a nu putea fi instrainate decat in cazul in care s-ar cumpara bunuri echivalente, care deveneau componente ale Listei dotale.
Cu privire la persoanele juridice, ele se impart in doua categorii: cu scop lucrativ, ce urmau sa fie reglementate prin codul comercial, si cele fara scop lucrativ, de tipul asociatiilor culturale, sportive, de binefacere si partide politice, ce urmau sa se infiinteze prin decret domnesc, fiind considerate o fictiune a legii.
In Cartea a II-a, codul se refera la clasificarea bunurilor in 'mobile si imobile'. Ocrotirea bunurilor imobile, cu reglementari adecvate, s-a realizat in ideea ca acestea ar avea o valoare mai mare. Dreptul de proprietate este deosebit de bine reglementat, facandu-se deosebiri intre nuda proprietate, posesie si detentie, reglementandu-se si altele unele drepturi reale, cum sunt servitutile si uzufructul.
In Cartea a III-a, un loc central il ocupa modul de transmitere si dobandire a proprietatii. Este reglementat in mod deosebit contractul, precum si raspunderea civila contractuala si delictuala. Este reglementata amanuntit raspunderea pentru neindeplinirea obligatiilor asumate prin contract, precum si raspunderea pentru fapte ilicite prin care se aduce un prejudiciu unei persoane. Prejudiciul, in ambele situatii, trebuia sa fie acoperit in mod integral, pentru a repune pe contractanti in situatia anterioara.
Raspunderea a fost consacrata prin principiul fapta proprie - raspundere proprie. Raspunderea pentru altul functioneaza doar in cazul parintilor pentru copiii lor minori, sau a proprietarului pentru daunele cauzate de animalele sau lucrurile sale. Si in acest caz, raspunderea se considera a fi tot personala, ca urmare a neindeplinirii sarcinii proprii de supraveghere.
Cu privire la manifestarea de vointa la incheierea contractelor, acestea trebuie sa fie de natura a valida un consimtamant liber si neviciat prin eroare, dol sau violenta.
Codul civil prevede si modalitati de transmitere a proprietatii prin acte pentru cauza de moarte. Sunt reglementate succesiunile cu si fara testament, modul de deschidere a succesiunii, categoriile de succesori, ordinea si cota dobandirii bunurilor, optiunea succesorala si modul de lichidare a succesiunii.
In cazul succesiunii fara testament, sunt reglementate ordinea relatiilor de rudenie susceptibile de a avea drepturi succesorale din punct de vedere legal: descendenti, ascendenti, colaterali, succesorii naturali si sotul supravietuitor.
Succesiunea testamentara este reglementata prin diferite tipuri de testamente: olograf, scris, semnat si datat de catre testator; autentic, semnat de autorul testamentului si remis judecatorului pentru a fi citit in sedinta publica, prin aceasta conferindu-i caracter de autenticitate; mistic sau secret, intocmit din timp, sigilat in asa fel incat nimeni nu cunoaste continutul, iar caracterul de autenticitate se stabileste printr-un proces verbal.
Unele aspecte colaterale privind respingerea mostenirii sau plata datoriilor succesorale sunt cuprinse in Partea finala a acestei Carti.
2. Codul penal
Codul penal s-a adoptat tot in anul 1865, fiind valabil si aplicandu-se pana in anul 1937. A avut ca surse de inspiratie Codul penal prusian din anul 1851 si Codul penal francez din anul 1810. A existat de la inceput conceptia vremii, potrivit careia individul savarseste o fapta antisociala rupt de contextul social; persoana infractorului si personalitatea sa nu contau prea mult in aprecierea si pedepsirea faptelor, considerandu-se ca infractorul a fost pe deplin constient si responsabil pentru faptele sale, iar ca urmare trebuia ca infractorii sa fie exclusi din societate, izolati pe diferite perioade de timp sau exterminati.
Pedepsele, ca urmare a acestei conceptii, sunt aplicate in scopul intimidarii persoanelor care sunt predispuse la astfel de fapte, precum si pentru excluderea din societate a celor care au comis fapte infractionale. Pe parcursul dezvoltarii conceptiei privitoare la factorii sociali de determinare a caracterului infractional, precum si cu privire la rolul mediului, ca factor criminogen, s-au modificat si unele prevederi ale codului penal, in legatura cu necesitatea reeducarii infractorilor si integrarea lor in viata sociala.
Codul penal era sistematizat si structurat in trei 'Carti'.
Cartea I cuprinde dispozitii de clasificare a pedepselor in trei tipuri: criminale, corectionale si politienesti. In raport de pedepsele ce se aplica, infractiunile sunt crime, delicte si contraventii.
Cartea II-a asambleaza normele cu privire la crime si delicte, grupandu-le dupa gravitate si pericolul social ce-l prezentau. In sistematizarea grupelor de infractiuni, pe primul loc se gasesc crimele si delictele impotriva statului, cum sunt tradarea si rasturnarea ordinei de stat, apoi urmeaza crimele si delictele impotriva Constitutiei, infractiuni impotriva sistemului parlamentar si sistemului electoral, iar in continuare urmeaza crimele si delictele impotriva intereselor publice, cum sunt de exemplu: abuzul de putere, delapidarea, ultrajul, opunerea fata de ordinele autoritatilor. In sfarsit, sunt enumerate crimele si delictele indreptate impotriva intereselor personale, cum sunt cele impotriva vietii, a integritatii corporale, a onoarei si a patrimoniului.
In continuare, in Cartea a III-a sunt reglementate unele institutii de drept penal, cum sunt: participatia, tentativa, cauzele care exonereaza de raspundere penala, minoritatea etc.
3. Codul de procedura civila
Codul de procedura civila a fost elaborat in acelasi timp cu codul civil si a intrat in vigoare concomitent cu acesta. Ca modele si izvoare pentru intocmirea textului s-au folosit dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedura civila francez, unele dispozitii procedurale belgiene, dar si unele prevederi ale legiuirilor noastre mai vechi.
Codul de procedura civila a fost sistematizat si structurat in sapte 'Carti': Procedura inaintea judecatorului de plasa, Tribunalele de judet, Curtile de apel, Arbitrii, Executarea silita, Procedurile speciale si Dispozitiile generale.
Desi prevederile procedurale erau moderne, ele nu se puteau aplica din cauza masurilor organizatorice ce nu s-au intreprins la timp. Astfel, procedura inaintea judecatorului de plasa nu s-a putut aplica, neexistand suficient personal specializat, atributiunile fiind incredintate subprefectilor, iar dupa anul 1879 procedura s-a schimbat, aceste atributiuni fiind trecute judecatoriilor comunale si de ocoale. Tribunalele aveau competente generale, functionand in toate judetele, dar fiind limitate de cauzele cu un anumit plafon valoric, care schimbau aceste competente inspre instanta superioara. Existau patru curti de apel la: Bucuresti, Iasi, Craiova si Focsani (care ulterior s-a mutat la Galati).
Procedura civila respecta principiile privitoare la cunoasterea adevarului juridic, oralitatea, publicitatea si contradictorialitatea proceselor.
S-a continuat cu administrarea unor probe folosite si in trecut in procedura civila romana, cum au fost actele scrise, martorii, expertii, cercetatorii, juramantul judiciar si prezumtiile.
Procesul se desfasura in doua activitati de judecata de fond, la prima instanta si la curtea de apel, dupa care urmau caile de atac, care erau apelul (o noua judecata de fond), opozitia (impotriva hotararilor pronuntate in lipsa), contestatia si recursul, prin care se repuneau pe rol interpretarea corecta a legii si aplicarea sa. Procesele se judecau dupa achitarea unor taxe judiciare si a unor taxe de timbru.
4. Codul de procedura penala
Codul de procedura penala a fost adoptat concomitent cu Codul penal, avand ca izvor si model Codul de instructie criminala francez din anul 18o8.
Codul de procedura a imbinat vechea experienta in materia cercetarii penale si noua procedura in faza de judecata.
Pentru faza de cercetare, s-a mentinut urmarirea politieneasca, combinata cu acte procedurale scrise, fara dezbateri contradictorii ale probelor.
In faza de judecata penala s-au adoptat unele principii moderne privitoare la publicitatea dezbaterilor, oralitatea si contradictorialitatea partilor in proces.
Codul de procedura penala cuprinde doua 'Carti'. In Cartea I se reglementeaza descoperirea, urmarirea si instructia infractiunilor si este partea ce se ocupa de activitatea ofiterilor de politie judiciara, de strangerea probelor si descoperirea autorilor infractiunilor pana la inaintarea dosarului catre procuratura, care avea atributiunea de incepere a urmaririi penale. In unele cazuri, procurorul inainta dosarul cauzei unui judecator de instructie, dupa care se derula o ancheta. In concluzie, in Cartea I se reglementa activitatea premergatoare judecatii. In Cartea II-a, regasim reglementari privind activitatea procedurala a organelor de judecata. Ca instante de judecata existau: judecatoriile de plasa, tribunalele de judet, curtile cu juri si Inalta Curte de Casatie si Justitie. Delictele erau judecate la tribunale, iar crimele erau de competenta materiala a Curtilor cu juri. Juriul era format din cetateni fara o pregatire juridica speciala, dar care erau chemati la proces pentru a se pronunta prin 'da' sau 'nu' asupra vinovatiei persoanei inculpate, precum si asupra beneficiului circumstantelor atenuante.
Ca urmare a intereselor statului, s-au reglementat prin legi speciale unele modificari ale legislatiei penale, astfel incat sa se scoata din competenta Curtilor cu juri infractiunile impotriva statului. Aceste infractiuni urmau sa fie judecate de Tribunale, unde functionau judecatori de cariera, care aplicau legea cu severitate si in litera ei. Aceasta a dus la schimbarea unor pedepse criminale in pedepse corectionale, dar, in acelasi timp, la schimbarea nivelului minim al acestor pedepse, prin cresterea semnificativa a acestui plafon.
