EVENIMENTELE POLITICE ALE SFARSITULUI SECOLULUI AL XVIII - LEA SI PRIMA JUMATATE A SECOLULUI AL XIX - LEA. FORME DE GUVERNAMANT

EVENIMENTELE POLITICE ALE SFARSITULUI SECOLULUI AL XVIII - LEA SI PRIMA JUMATATE A SECOLULUI AL XIX - LEA. FORME DE GUVERNAMANT

1. Principalele evenimente politice

Sub influenta razboaielor austro-turce si ruso-turce, se constata o slabire a dominatiei otomane in Principatele romane, in conditiile in care stapanirea austriaca este nevoita sa faca fata avantului nationalitatilor din care era compus imperiul. Suveranii luminati, care au incercat sa salveze feudalismul prin reforme, nu au reusit sa creeze decat o atmosfera de lupta mai mare din partea popoarelor[1]. Decretul de toleranta religioasa al imparatesei Maria Tereza, acordat romanilor transilvaneni in 1759, a fost un rezultat al luptei de 20 de ani a mitropolitului Ardealului, Inochentie Micu. Infiintarea regimentelor graniceresti, doua romanesti si trei secuiesti, completate cu alte doua mixte in Banat au produs efecte necalculate de habsburgi, si anume tulburari in randul populatiei, care s-a vazut inselata in asteptarile ei, datorita nerespectarii promisiunilor facute.

In anul 1784, in luna noiembrie, izbucneste in Muntii Apuseni rascoala condusa de Horea, Closca si Crisan, o adevarata revolutie populara ce se extinde cu repeziciune in Banat, Maramures, Sibiu si Fagaras. Programul din 11 noiembrie, adresat nobilimii din Deva, cerea desfiintarea iobagiei, impartirea pamanturilor, nobilii sa nu mai fie platiti decat pentru dregatorii, iar plata darilor catre stat sa fie impusa tuturor locuitorilor, indiferent de pozitia sociala. Succesele rasculatilor, concretizate in alungarea nobililor si instaurarea unor organe proprii ale puterii, au obligat autoritatile la tratative si la patru armistitii. In decembrie, rascoala a fost infranta si reprimata cu deosebita cruzime. Rezultatele rascoalei s-au concretizat in Patenta din 22 august 1785, care desfiinta dependenta personala, legarea de glie, conferea taranilor dreptul de a dispune de bunuri si de a avea o meserie, dadea libertatea pasunatului turmelor romanilor pe terenurile de pe care se ridicase recolta, precum si in alte locuri de utilitate comuna, reducea obligatiile de carausie.

In anul 1790, Dieta Clujeana respinge aceste masuri innoitoare, determinand populatia romana sa continue lupta de emancipare. Romanii se adreseaza in anul 1791 Curtii din Viena, prin 'Suplex-ul' definit ca un program 'iacobin'.

In anul 1821, In Tara Romaneasca masele populare se ridica, in frunte cu Tudor Vladimirescu, care, impreuna cu mosnenii si pandurii, intocmeste un program - Proclamatia adresata in 23 ianuarie 1821 din Pades, catre 'tot norodul omenesc'. In 21 martie rasculatii ocupa Bucurestiul, si timp de doua luni guverneaza tara cu ajutorul 'Adunarii norodului' - organ reprezentativ cu caracter popular. Un plan de reforme mai larg este cuprins in 'Cererile norodului romanesc', in care se prevedea chiar dorinta de unire cu populatia moldoveneasca, ceea ce nu s-a putut concretiza din cauza neintelegerii cu eteristii, precum si ca urmare a interventiei trupelor turcesti in tara. Asasinarea lui Tudor Vladimirescu, la 21 mai, a dus la infrangerea miscarii, pe care revolutionarul si istoricul Nicolae Balcescu a numit-o 'revolutie democratica'. Delegatia celor sapte boieri munteni si delegatia formata din sase boieri moldoveni se prezinta la Istambul in 17 aprilie 1822 si reusesc sa negocieze un rezultat relativ pozitiv, si anume revenirea la conducerea Principatelor a domniilor pamantene, recunoasterea unor drepturi si privilegii pentru aristocratia autohtona. Tronul Munteniei este ocupat de domnitorul Grigore al VI-lea Ghica (1822-1828), iar cel al Moldovei de domnitorul Ioan Sandu Sturza (1822- 182).

In anul 1828, Principatele sunt ocupate de Rusia, care a pus capat acestor domnii, introducand o conducere pe baze 'regulamentare'. Noii domnitori, Alexandru Ghica (1834-1842) in Tara Romaneasca si Mihail Sturza (1834-1849) in Moldova, au aplicat masurile de modernizare a vietii politice si juridice a celor doua tari.

In ansamblul lor, evenimentele revolutionare ale anului 1848 din Europa au constituit, pentru elementele progresiste, un prilej favorabil de a initia si dezvolta revolutii burghezo-democratice in cele trei tari romane. Revolutia de la 1848 s-a dezvoltat aproape simultan in toate tarile romane, fiind condusa de burghezie, care si-a asumat rolul de conducator, antrenand la aceasta lupta si masele taranesti interesate de desfiintarea oranduirii feudale.

In general, burghezia a avut doua orientari: o orientare liberal-democratica, cu tendinte de desfiintare a feudalismului si instaurarea relatiilor capitaliste, precum si o orientare liberala, ce-si propunea initierea unor reforme care sa duca treptat la transformarea societatii.

In Moldova, la 27 martie 1848, are loc la Iasi o adunare in hotelul Petersburg, unde elementele burgheze si boierimea liberala au elaborat un program moderat, acceptat formal de Mihail Sturza, care peste doua zile ordona reprimarea miscarii. Fugiti peste hotare, revolutionarii incearca sa redacteze programe, dar fara rezultate.

Revolutia din martie 1848, din Viena, nu aduce transilvanenilor o imbunatatire a situatiei lor. Mai mult, revolutionarii de la Pesta hotarasc anexarea Transilvaniei si unirea cu Ungaria, ceea ce a indepartat pe romani de la idealurile comune si i-a transformat in oponenti ai revolutiei maghiare. In adunarile de la Blaj din 3/15 - 5/17 mai 1848 au fost formulate principii si dorinte de independenta si libertate. In perioada 4/16 - 15/27 iunie, au avut loc la Lugoj adunari romanesti care au cerut drepturi nationale, introducerea limbii romane in administratie si formarea unei armate nationale.

Preluarea puterii politice in Muntii Apuseni de catre Avram Iancu a permis organizarea acestei regiuni ca 'tara romaneasca' si conducerea acesteia de catre tribuni si prefecti romani. Neintelegerile cu ungurii au dus la infrangerea miscarii si interventia masiva a trupelor habsburgice si rusesti.

In Tara Romaneasca, unde activa din anul 1843 societatea secreta 'Fratia', au avut loc in luna mai 1848 intruniri secrete ale 'Comitetului revolutionar', care a intocmit un Program al revolutiei burghezo - democratice. In 9/21 iunie s-a prezentat acest program poporului adunat si s-a constituit un Guvern provizoriu. In 11/23 iunie, guvernul astfel alcatuit, avand sprijinul maselor, a obligat pe domnitorul Gheorghe Bibescu sa recunoasca 'Constitutia' si sa abdice de la tronul tarii. Dupa preluarea puterii, liberalii radicali au luat masuri de desfiintare a rangurilor boieresti, a robiei, cenzurii, de reorganizare a armatei. S-a convocat Adunarea constituanta si s-a trecut la rezolvarea 'chestiunii sociale', respectiv la improprietarirea taranilor cu pamant, dar amanarea succesiva a rezolvarii problemei, datorata elementelor conservatoare, a dus la indepartarea maselor de revolutie. In acelasi timp, fortele armate ale imperiilor vecine au intervenit si au reusit sa inabuse miscarea.

Desi infranta, revolutia de la 1848 din tarile romane a reprezentat momentul istoric de declansare a marilor schimbari burghezo-democratice, a infaptuirii nazuintelor de secole a poporului roman de a trai liber si unit[2].

Dupa inabusirea revolutiei, prin Conventia de la Balta Liman din anul 1849, s-a stabilit numirea unor domnitori pe timp de sapte ani, respectiv Barbu Stirbei in Tara Romaneasca si Grigore Ghica in Moldova, ambii avand un rol deosebit in modernizarea vietii sociale si publice. Problema cea mai importanta ramasese unirea celor doua principate, unire ce era intrezarita ca o posibilitate dupa razboiul Crimeii din anul 1853, incheiat cu Congresul de pace de la Paris, din 13/25februarie - 18/3 martie 1856.

Ca urmare a Tratatului de pace incheiat cu aceasta ocazie, in Principatele dunarene urma sa aiba loc o consultare a poporului cu privire la viitorul lor statut, in cadrul unor adunari ad-hoc.  

In anul 1857, aceste adunari si-au inceput activitatea, inca din luna septembrie, adoptand rezolutii privind 'Unirea' celor doua principate. Cu toata opozitia interna si externa, aceasta unire s-a realizat prin alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sub forma unei uniuni personale, apoi intr-o uniune reala la 24 ianuarie 1859.

Actul unirii a marcat intrarea tarii noastre pe treapta superioara a dezvoltarii sale economice si sociale.

In Imperiul Habsburgic, dupa infrangerea revolutiei de la 1848, s-a instaurat absolutismul centralizat excesiv. In tarile coroanei, deci si in Transilvania, s-au desfiintat Dietele, au fost inlocuite comitatele cu sistemul districtelor si cercurilor, in fruntea carora au fost numite persoane straine de Transilvania, dar loiale imparatului. Cele 25 de provincii ale imperiului, locuite de zece natiuni, insumand peste 39 de milioane de locuitori, au fost conduse direct de la Viena prin decrete imperiale si ordonante ministeriale. In anul 1851 a fost infiintat un Consiliu Imperial compus din noua membri, care prezenta diverse propuneri imparatului.

La 31 decembrie 1851, imparatul si-a facut cunoscute unele dintre principiile guvernarii, cum sunt indivizibilitatea monarhiei, impartirea teritoriului in districte si cercuri, numirea unor guvernatori in provinciile coroanei direct de imparat. De asemenea, au fost numite de imparat si organele de conducere ale oraselor si satelor, precum si magistratii. Au fost anulate dietele provinciale, in administratie s-a introdus limba germana, la fel si in armata si scoli.

La data de 19 ianuarie 1853 au fost dictate pentru Ungaria, Transilvania, Banat, Voivodina si Croatia ordonante privind functionarea guvernatorilor si oficiilor locale administrative. Guvernatorul Transilvaniei rezolva atat problemele civile, cat si pe cele militare, avand posibilitatea sa actioneze pe proprie raspundere. Mai mult, guvernatorul Ludwig Wohlgemuth (1849- 1851) a primit o instructiune speciala secreta pentru ca 'Transilvania sa fie incadrata cu totul in monarhia austriaca, asa incat situatiunea exceptionala, cat si drepturile ei speciale sa nu mai fie luate in seama'. In timpul guvernatorului Carol Schwartzenberg (1851-1858) s-a urmarit si mai mult limitarea actiunilor revolutionare ale romanilor, care priveau cu cel mai mare interes si speranta spre unirea cu romanii din principate.

2. Forme de guvernare. Monarhia absoluta

Monarhia absoluta a aparut in perioada de tranzitie de la feudalism la capitalism, cand relatiile feudale au decazut, ca urmare a luptei maselor pentru libertate si egalitate, dar si ca urmare a imposibilitatii preluarii tuturor noilor principii si idei de burghezia in formare. In aceste conditii, monarhii, sprijiniti pe armate puternice, pe venituri obtinute prin impozite regulate, ajung sa concentreze intreaga putere, avand posibilitatea de a 'conduce dupa cum cred de cuviinta, de a da legi si de a numi personal pe slujitorii care aplica aceste legi '[3]. Viata politica se desfasoara in preajma curtii, nobilii feudali devin inalti functionari si nobili de curte, fiind platiti din vistieria statului si nu din veniturile obtinute pe propriile domenii.

Existenta monarhiei absolute este bine definita in Transilvania, ca si in Tara Romaneasca si Moldova, dar aici prezinta particularitati determinate de dependenta fata de Poarta Otomana. Tendinte de tip absolutist se consemneaza la domnitorul Serban Cantacuzino, precum si la Dimitrie Cantemir, dar cel mai pregnant la domnitorii fanarioti. Nicolae Mavrocordat si Mihail Racovita sunt domnitori care reduc puterea boierilor de neam, incurajeaza unele plangeri ale taranilor impotriva boierilor, ajung pana acolo incat introduc pedepse corporale impotriva acestora, tocmai pentru a le slabi autoritatea si pozitia, in scopul intaririi propriilor autoritati.

Reformele domnitorului Constantin Mavrocordat au dus in primul rand la intarirea bazei materiale a absolutismului monarhic[4]. Abolirea servajului a creat posibilitatea acapararii rentei feudale prin impozite, iar sistemul scutelnicilor i-a facut pe boieri dependenti de domnitor. Aparatul birocratic creat se bucura de avantaje materiale deosebite, fiind definitiv in opozitie cu marea boierime.

In timp ce in Moldova si Tara Romaneasca monarhia de tip absolutist exista in cadrul regimului fanariot, in Transilvania ea s-a concretizat prin regimul habsburgic. O varianta a formei de guvernare absolutiste a fost 'absolutismul luminat', cu caracter reformist, de dezvoltare social economica pe linie capitalista, perioada de formare a noii clase burgheze. Argumente in favoarea reformatorilor luminati, fie ei chiar fanarioti, au formulat cronicari ca N. Muste, Enache Kogalniceanu, pitarul Hristache si Zilot Romanul.

Lupta impotriva regimului absolutist a fost conceputa de marii boieri ca o varianta de inlocuire a acestuia cu guvernarea reprezentativa pe stari, sub forma regimului nobiliar. Aceasta lupta, dusa prin delegatii si memorii la curtea din Petersburg, Viena sau la Poarta Otomana, a preconizat schimbarea regimului fanariot si absolutist, in scopul de a dispune de puterea politica, intr-o forma de republica 'aristo-democraticeasca', conceputa de logofatul D. Sturdza.

Regulamentele organice au insemnat, de fapt, o revenire la regimul nobiliar, dar intr-o forma noua. Aceste regulamente, intocmite de boierime, aprobate de Poarta Otomana, reflectau dorintele vechii boierimi de neam, revenirea la marea Adunare a tarii, la un organ reprezentativ pe stari, dar de data aceasta incluzand si starea a treia. Functionarea acestei Adunari avea o periodicitate prestabilita, ca si in statele europene. Regulamentele organice nu au reusit decat in parte sa diminueze puterea domnului, avand un caracter de ' contract normativ'. Instaurand un regim oligarhic, aceste regulamente concentreaza puterea in mainile marii boierimi, care devine stapana pe Adunarea obsteasca si intreaga administratie.

In Transilvania, dupa perioada imparatului Iosif al II-lea, sub Leopold al II-lea marea nobilime incearca sa recapete vechile privilegii dinainte de anul 1784, dar pe baza unor precepte si idei noi. Printre acestea sunt amintite principii constitutionale, cum ar fi: contractul social, drepturile omului si ale cetateanului, egalitatea si suveranitatea poporului. Neexistand o burghezie bine dezvoltata ca clasa, nobilimea si-a aservit aceste principii, confundand poporul suveran doar cu clasa nobilimii, iar egalitatea in drepturi limitand-o la egalitatea dintre rangurile nobiliare.

Monarhia absoluta si absolutismul luminat au existat in toate cele trei tari romane, in secolul al XVIII-lea si pana in prima jumatate a secolului al XIX-lea, manifestandu-se in forme variate, in raport de particularitatile fiecarei tari. In toate aceste tari, caracteristica principala este aceea ca nobilimea feudala s-a transformat in functionarime de stat. De asemenea, s-au luat masuri pentru dezvoltarea sistemului juridic, desfiintarea barierelor vamale, crearea unei armate permanente, iar impozitele au devenit o sursa importanta si sigura de venituri ale domnitorilor, care nu au precupetit nimic pentru a concentra intreaga putere la curtea lor. In Tara Romaneasca si Moldova, Poarta Otomana a impus guvernari autoritare, fanariote, care au aplicat un despotism asiatic, combinat cu unele principii avansate pentru acea epoca.

Ca urmare a decadentei acestor sisteme, spre sfarsitul perioadei apar idei de organizare a unor republici burghezo-democratice la ganditori cum au fost: I.B. Deleanu, revolutionarii de la 1848, marii patrioti romani participanti la miscarile lui Horia sau Tudor Vladimirescu.

3. Functiile statului

In principal, functia interna a statului si-a evidentiat intaietatea datorita necesitatii reprimarii rezistentei acerbe a taranimii impotriva exploatarii si fiscalitatii. Reprimarea rascoalelor, dintre care celebra ramane, pentru cruzimea ei, cea a lui Horea, Closca si Crisan, de catre trupele austriece, a constituit o latura a mecanismului statului, in care forta armata este completata cu inchisori si agenti informatori

Aparatul central si local al statului avea ca o caracteristica principala birocratia si fiscalitatea. Aparatul fiscal era deosebit de abuziv si spoliator, iar justitia era partinitoare in realizarea dreptatii, egalitatea in fata justitiei ramanand doar la nivel de deziderat[5].

Biserica ortodoxa isi pierde rolul ce-l detinea in cadrul mecanismului statului, desi marii clerici aveau inca pozitii privilegiate. Biserica ortodoxa transilvaneana si-a sporit rolul de exponent politic in lupta de eliberare nationala si sociala, sprijinind populatia romaneasca majoritara.

Functia externa a statului este diminuata, ca urmare a dominatiei otomane si a amestecului marilor puteri in chestiunile interne ale tarilor romane. Cu toate conditiile externe nefavorabile, statele romanesti si-au continuat existenta proprie, creandu-se un statut de 'nebeligeranta' cu Imperiul Otoman, in schimbul platii tributului.

In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, odata cu infiintarea consulatelor, s-au introdus si in tarile romane regimul capitulatiilor, iar odata cu acestea jurisdictia consulara[6].

In perioada anilor 1774-1856, asupra Principatelor romane s-a exercitat un drept de protectorat din partea Rusiei, care la inceput a avut un caracter diplomatic, s-a continuat cu un drept de supraveghere si garantie, sfarsind cu un adevarat protectorat[7].

Protectoratul, ca forma de conducere a Tarilor Romane, a fost expresia unui abuz al marilor puteri asupra teritoriilor romanesti, care mergea pana la schimbarea inclusiv al legislatiei tarii, mai mult decat si-au permis chiar turcii pe timpul regimului fanariot. Regimul introdus de Rusia a fost nepopular inca de la inceput, dar Regulamentele organice au fost introduse cu acordul Portii Otomane.

Cu toate ca la Congresul de la Liubliana, din anul 1821, marile puteri au stabilit un 'drept de interventie' in tarile romane pentru restabilirea echilibrului european, drept exercitat in anul 1821, precum si in 1848, statele romane au ramas suverane si subiecte de drept in relatiile internationale.

Comunitatea de limba, constiinta de sine si miscarile ample de masa au trezit in poporul roman dorinta de unificare intr-un stat national. Ideea nationala a fost exprimata cu deosebita pregnanta in documentul 'Supplex Libellus Valachorum', intocmit in anul 1791 si trimis imparatului Leopold al II-lea, prin care romanii transilvaneni au cerut o recunoastere egala a natiunii lor cu celelalte natiuni.

Regulamentele organice au avut si un rol pozitiv prin aceea ca au creat premisele unificarii institutionale a tarilor romane, prin organizarea de stat identica, dezvoltarea legaturilor comerciale, formarea unei piete unice si realizarea unei vieti economice comune.

Revolutionarii de la 1848 au cerut, in toate programele lor de actiune, unirea celor trei tari romane, ce era prezentata ca o necesitate istorica de prima marime.