|
|
|
STRUCTURA GUVERNAMANTULUI
Studierea structurilor guvernamentale trebuie desfasurata cu mare atentie, deoarece sisteme politice avand acelasi fel de aranjamente legale si folosindu-se de acelasi model de aparat guvernamental functioneaza adesea diferit. Un parlament, spre exemplu, poate fi o piesa importanta si efectiva a sistemului politic sau poate fi nu mai mult decat o institutie de fatada lipsita de importanta. O constitutie poate furniza cadrul legal in care viata politica a statului este desfasurata sau poate fi o simpla bucata de hartie, postulatele sale neavand nici o legatura cu realitatea vietii politice. Sistemele politice nu trebuie clasificate niciodata doar in termenii structurilor legale: faptul ca doua state au constitutii similare cu stipulari institutionale similare si cerinte legale identice conduce la corolarul ca acestea sunt doua sisteme politice de acelasi tip.
Pentru a fi eficient, studiul structurilor guvernamentale trebuie intotdeauna sa apeleze la investigarea faptelor proceselor politice: analistul politic trebuie sa manifeste o mare grija in a deosebi intre ideal si real, intre prescriptiv si practica. Astfel abordata, examinarea aranjamentelor organizationale utilizate de guvernamant pentru luarea deciziilor si exercitarea puterii poate fi un pretios instrument al analizei politice.
FORME CONTEMPORANE DE GUVERNAMANT
Putine state din lumea moderna dispun de aranjamente constitutionale mai vechi de un secol. Marea majoritate a statelor contemporane au constitutii scrise in secolul XX. Este cazul Germaniei, Italiei, Japoniei infrante in al doilea Razboi Mondial si al altor state, cum ar fi cele desprinse din blocul sovietic, apoi Spania si China care s-au confruntat cu razboiul civil si revolutii in decursul secolului. Marea Britanie si SUA sunt aproape singurele state mari contemporane care detin o Constitutie mai veche de un secol.
Chiar si-n aceste tari secolul XX a adus mari schimbari in sistemul guvernamental. In SUA, spre exemplu, legatura dintre legislativ si executiv atat la nivel national cat si statal a fost slabita semnificativ de progresul birocratiilor si de extinderea puterilor bugetare executive. In Marea Britanie schimbari si mai profunde au aparut la nivelul relatiilor dintre primul-ministru si Parlament si rolul Parlamentului de-a conduce institutiile executivului. In ambele tari, aparitia statului bunastarii, impactul tehnologiei moderne in economie si crizele internationale au condus la mari modificari la nivelulfunctionarii si interactiunii institutiilor guvernamentale.
Studentul modern preocupat de formele constitutionale si aranjamentele institutionale se confrunta cu o lume in perpetua schimbare. In multe regiuni ale lumii, in tari diferite ca Franta, Pakistan, Argentina si Tanzania, au existat diferite experimente cu noi constitutii. Adoptarea unor noi constitutii este de asemenea un aspect major al schimbarii politice in aproape toate statele Europei de Est si in statele desprinse din fosta Uniune Sovietica. Toate sitemele politice, chiar si cele fara schimbari la nivel constitutional, desfasoara un proces continuu de adaptare si metamorfoza, institutiile acestora raspunzand la si reflectand schimbarile din cadrul ordinii sociale, precum si echilibrul fortelor politice.
MONARHIA
Vechea distinctie intre monarhie, tiranie, oligarhie si guvernamant constitutional, ca si alte clasificari traditionale ale sistemelor politice nu mai este prea descriptiva la nivelul vietii politice. Un rege poate fi un demnitar al ceremoniilor intr-una din democratiile parlamentare din Europa de Vest, sau poate fi conducatorul absolut intr-unul din statele Nord Africane, Orientului Mijlociu sau Asiei. In primul caz sarcinile lui pot fi usor diferite de cele ale unui presedinte ales in multe regimuri parlamentare republicane. In cazul al doilea, rolul sau poate fi foarte apropiat de cel al dictatorilor sau sefilor de stat din regimurile autocratice din zonele slab-dezvoltate ale lumii.
Se poate spune ca dinastiile regale ale Europei moderne au supravietuit doar pentru ca au esuat in a acumula putere efectiva de guvernare. Linia regala a fost conservata doar in acele tari ale Europei in care conducerea regala a fost sever limitata inainte de secolul XX sau in care absolutismul regal nu s-a instalat niciodata definitiv. Alte dinastii de rasunet, ca Hohenzollernii nemti, Habsburgii austro-ungari aau Romanovii rusi, care au continuat sa conduca la inceputul secolului XX au platit cu pierderea tronului. Astazi, in tari ca Marea Britanie, Olanda sau Danemarca monarhul detine o functie ceremoniala in varful statului, este o figura indispensabila a marilor evenimente oficiale si un simbol al unitatii nationale si al autoritatii statului, dar dispune de putere minimala. Monarhiile din cadrul democratiilor parlamentare ale Europei moderne au fost reduse la statusul de instituitii de fatada in spatele carora mecanismele guvernamentale in functiune (cabinet, parlament, ministrii si partide) preiau sarcinile conducerii.
DICTATURA
In timp ce monarhia, legitimata prin ereditate, aproape a disparut ca principiu efectiv de guvernare in lumea moderna, MONOCRATIA - un termen ce desemneaza conducerea regilor absoluti ai lumii non-Occidentale, a generalilor si sefilor de stat totalitar ai Americii Latine si Asia, a liderilor mesianici ai Africii postcolonialiste sau a dictatorilor statelor comuniste - inca rezista ca forma de guvernare. Secolul XX, martor al carierelor politice ale unui Ataturk, Mussolini, Hitler, Stalin, Franco, Mao Tze-Tung, Peron, Tito, Nasser, Sukarno, Nkrumah sau de Gaulle poate fi catalogat drept era dictaturilor.
In multe state ale Africii si Asiei multi dictatori se instaleaza pe ruinele aranjamentelor constitutionale mostenite de la puterile coloniale occidentale. In unele din aceste tari , presedintii si primii ministrii anihileaza opozitia preluand astfel puterea si construiesc replici primitive ale sistemelor monopartidice ale lumii comuniste. In alte tari, armatele cuceresc puterea si apar dictaturile militare. Indiferent ca sunt dictaturi militare sau prezidentiale regimurile nou aparute par a avea aceleasi radacini comune in cazul problemelor sociale si economice ale statului nou aparut. Sistemele constitutionale mostenite de la puterile coloniale se dovedesc nefunctionale in lipsa unei clase de mijloc puternic; traditiile locale ale pterii autocrate dezvolta o influenta puternica; armata, una dintre putinele forte sociale organizate, a fost adesea singura forta capabila sa mentina ordinea; iar o minuscula clasa de intelectuali contempla dezamagita regresul economic, era frustrata din pricina lipsei de oportunitati si puternic influentata de autoritarismul din alte tari. Dictaturile rezulatate s-au dovedit extrem de instabile, putini dintre dictatorii individuali dovedindu-se capabili sa satisfaca pe termen lung interesele diferitelor grupuri ce le prezervau puterea.
Desi similar in unele aspecte cu dictaturile noilor natiuni, regimurile caudillos ale secolelor XIX si XX aparute in America Latina reprezinta un model diferit de guvernare monocratica. In forma sa de secol XIX, caudillisimo a fost rezultatul dezintegarii autoritatii centrale. Dupa o scurta perioada de guvernare constitutionala, fiecare din fostele colonii spaniole din Americi s-a confruntat cu colapsul guvernului national. Un auto-proclamamt lider, de obicei un general de armata, ce conducea o armata proprie formata din tarani sustinuti de detinatori de pamanturi provinciali, isi impunea forta asupra uneia sau mai multor provincii marsaluind apoi inspre capitala. Faimosii caudillos ai secolului XIX Antonio Lopez de Santa Anna din Mexic sau Juan Manuel de Rosas din Argentina - au fost conducatori provinciali ce-au preluat puterea guvernamantului national in scopul mentinerii puterii sociale si economice ale grupurilor din provinciile lor. Dictatorii din secolul XX ai tarilor latino-americane au avut alte teluri. Caudillo modern este mai degraba un lider national decat provincial. Regimul Peron, a fost stabilit de membrii ai armatei nationale hotarati sa declanseze un program de reforma la nivel national precum si sa atinga anumite obiective ideologice. Adesea, recentii dictatori ai Americii Latine s-au aliat cu anumite clase sociale, incercand fie sa mentina interesele grupurilor economice in voga, fie sa preseze reforma sociala.
Dictaturile specifice regimurilor totalitare cu tehnologie avansata sunt diferite de regimurile autoritate atat din America Latina cat si din statele africane sau asiatice. Germania nazista sau URSS sunt exemplele cele mai relevante de dictaturi totalitare moderne. In cazul ambelor, statul s-a identificat cu partidul masa sau partidul unic cu al sau lider harismatic la catul superior, utilizarea unei ideologii oficiale pentru legitimarea si conservarea regimului, infiintarea unei politii de stat si controlul presei precum si aplicarea tuturor mijloacelor moderne din stiinta si tehnologie pentru controlul economiei si al comportamentelor individuale. Cele doua sisteme pot fi insa deosebite. Fascismul, in forma sa National Socialista incipienta a fost initial o miscare contrarevolutionara care a mobilizat clasele mijlocii si submijlocii in vederea atingerii unor obiective la nivel national si militar si al carui singur principiu de oranizare era supunerea neconditionata fata de seful statului. Prin contrast , comunismul sovietic s-a dezvoltat pe o teorie revolutionara despre societate, a urmarit obiectivul rasturnarii revolutinare a sistemului capitalist international li a dezvoltat structuri birocratice complexe ale Partidului Comunist ca mecanisme de organizare guvernamentala.
Democratiile constitutionale occidentale au furnizat exemple de noi modele de dictatura contemporana. La anumite momente din secolul XX, in timpul nor perioade de crize interne sau externe, majoritatea regimurilor constitutionale au facut posibila creseterea puterii executivului, suspendarea garantiilor constitutionale ale drepturilor si libertatilor individuale sau declararea vreunei forme de lege martiala. Intr-adevar, constitutiile unor democratii occidentale furnizeaza cresetrea puterii executivului in timpurile de criza pentru s proteja ordinea constitutinala. In multe cazuri, desigur, aceste instrumente au fost mijloace prin care dictatorii au reusit sa inlocuiasca regimul. Astfel, proclamarea legii cresterii puterii executive a fost debutul dictaturii lui Musollini in Italia, a lui Ataturk in Turcia, a lui Piesudski in Polonia, a lui Oliveira Salazar in Portugalia, von Papen sau Hitler in Germania sau Dollfuss sau Kurt Schuschnig in Austria. In alte democratii , aranjamentele constitutionale au supravietuit destul de mult timp perioadelor de criza guvernamentala. Dupa al doilea Razboi Mondial, spre exemplu, atat in SUA cat si-n Marea Britanie folosirea puterilor sporite ale executivului au incetat odata cu starea de alerta specifica razboiului.
Multe forte in desfasurare in secolul XX par a fi fost promotoare ale aparitiei guvernamantului monocratic. In cadrul multor sisteme politice puterea executivului a crescut ca raspuns la crizele economice, sociale si militare ale epocii. Decizile complexe cerute guvernului intr-o era tehnologica, impulsurile perfectioniste ale marilor structuri birocratice dezvoltate in cadrul societatilor industrializate si imperativul supravietuirii nationale intr-o lume a fortelor nucleare continua sa se alature procesului de intarire a executivului. Intrebarea pentru multe regumuri constitutionale este daca limitarea sau echilibrul puterilor ca esenta a guvernarii constitutionale pot supravietui puterii crescande a executivului.
OLIGARHIA
Schema aristotelica de clasificare a formelor de guvernamant cuprindea doua forme de guvernare a celor putini: aristocratia si oligarhia. Desi termenul OLIGARHIE este rar utilizat pentru a desemna vreo forma de guvernare in lumea contemporana, totusi fenomenul guvernarii iresponsabile a celor putini nu a disparut nici astazi.
Multe din conditiile clasice de guvernare oligarhica se gaseau pana recent in acele parti ale Asiei in care elite guvernamentale erau recrutate din cadrul unor caste conducatoare - un grup ereditar deosebit de restul societatii prin trasaturi religioase, legaturi de rudenie, status economic, prestigiu, chiar si limba. In lumea contemporana, in unele tari care nu s-au confruntat cu impactul major al industrializarii, elitele guvernamentale sunt inca recrutate din cadrul unei clase conducatoare - un strat al asocietatii care monopolizeaza principalele functii sociale si economice ale sistemului. Aceste elite au exercitat puterea tipic pentru a prezerva un anumit status quo.
Formele simple de oligarhie asociate societatilor pre-industriale au disparut, bineinteles, rapid. Industrializarea produce noi, diferentiate elite care inlocuiesc grupurile conducatoare mici care odata se aflau la putere in societate. Cererile societatii industrializate favorizeaza mai degraba meritocratia decat vechiul model oligarhic bazat pe status social si avere. Noi forme de oligarhie au aparut in societatile avansate industrializate. Desi elitele care conduc nu mai sunt recrutate din cadrul unei singure clase, adesea ele nu sunt supuse unui control efectiv al puterii. In unele circumstante, noile elite pot utiliza puterea de care dispun pentru a se transforma intr-o clasa guvernamentala ale carei interese sunt protejate de fiecare institutie a statului.
Tendinte oligarhice de-o intensitate redusa au fost detectate in adrul tuturor marilor birocratii ale sistemelor politice avansate. Progresul complex al societatii moderne si al guvernamantului acesteia doteaza administratorii si comisiile de experti cu puteri din ce in ce mai sporite. Chiar si-n regimurile constitutionale, nu s-a dat inca un raspuns satisfacator problemei limitarii puterii celor ce iau deciziile in sistemul birocratic, smentinandu-se in acelasi timp rationalitatea si eficienta activitatilor politice.
GUVERNAMANTUL CONSTITUTIONAL
Aceasta forma este definita prin existenta unei constitutii - care poate lua forma unui instrument legal sau a unui set de norme fixate sau principii general acceptate ca legi fundamentale ale societatii politizate - care controleaza efectiv exercitarea puterii politice. Esenta constitutionalismului este controlarea puterii prin distribuirea ei intre mai multe organe statale sau institutii in asa fel incat fiecare dintre acestea sa fie supusa controlului de catre cealalta si obligate sa coopereze pentru formularea vointei statului. Desi guvernamantul constitutional in aceasta acceptiune a aparut in Anglia sau in cadrul altor sisteme politice de-a lungul unei perioade de timp considerabile, doar recent acest model a fost asociat cu unul de participare in masa la treburile politice. In Anglia, spre exemplu, guvernarea constitutionala n-a fost protejata de forma democratica de guvernare aana dupa Actul de Reforma din 1832 si extensii ale votului in secolul XIX. In lumea contemporana, guvernarea constitutionala este una democratica, si-n majoritatea cazurilor se numeste democratie constitutionala sau sistem democratic constitutional.
Sistemele politice contemporane care combina constitutionalismul cu democratia impart o baza comuna care exprima faptul ca promoveaza vointa majoritatii ca expresie a alegerilor libere. In toate aceste sisteme, partidele politice sunt institutii cheie, deoarece prin ele opinia majoritatii poate fi exprimata si mobilizata in lumea moderna. Intr-adevar, istoria partidelor politice in forma lor moderna coincide cu istoria dezvoltarii democratiilor constitutionale contemporane. In fiecare caz, trecerea de la formele vechi de constitutionalism la democratia constitutionala a fost acompaniata de institutionalizarea partidelor si dezvoltarea modelelor de competitie politica intre partide. Functiile esentiale ale partidelor politice intr-o democratie constitutionala este integrarea unei multitudini de interese, credinte, valori intr-unul sau mai multe programe sau propuneri de schimbare si nominalizarea membrilor de partid candidati pentru functii in stat. Prin ambele functii, partidul serveste ca legatura intre guvernanti si guvernati: in primul caz prin permiterea electoratului sa-si faca cunoscuta opinia prin politica iar in cazul al doilea prin oferirea sansei indivizilor de a-si alege singuri reprezentantii.
Cele doua modele majore de democratie constitutionala in lumea moderna sunt date de exemplele SUA si al Marii Britanii. SUA este un exemplu relevant de sistem prezidential al democratiei constitutionale. Marea Britanie, desi este adesea catalogata ca sistem-cabinet ca recunoastere a rolului Cabinetului in guvernare, este exemplul clasic de sistem politic parlamentar. Sistemul prezidential din SUA se fundamenteaza pe doctrina separarii puterilor in stat si distinge clar puterea legislativa de cea judecatoreasca. Sistemul parlamentar britanic favorizeaza integrarea si fuziunea legislativului cu executivul. In sistemul SUA separarea legislativului de executiv este intarita de sistemul separat de alegeri si de doctrina "cheks and balances" care faavorizeaza suportul constitutional al unor neintelegeri de rutina intre cele doua puteri. In sistemul britanic, fuziunea executivului cu legislativul este intarita de necesitatea permanentului acord intre cele doua puteri, daca procesul normal de guvernare se vrea a fi conservat. In sistemul SUA controlul reciproc este favorizat de felurite mecansime, ca dreptul prezidential de veto la adresa legislatiei, rolul Senatului in ratificarea tratatelor sau confirmarea numirilor din cadrul executivului, aproprierea de fonduri sau dreptul executivului de a declara razboi sau reanalizarea juridica a legislatiei. In sistemul britanic, mevanismul major de control este votul de "neincredere" sau respingerea legislatiei considerata vitala.
Prestigiul democratiei constitutionale a fost odata atat de mare incat multi au postulat ca toate tarile lumii vor accede in final la exemplele SUA si al Marii Britanii, stabilindu-si aranjamente similare. Totusi, colapsul Constitutiei Weimar in Germania anilor '30 si periodicele crize ale celei de-a patra Republici Franceze dupa al doilea Razboi Mondial au sugerat ca democratia constitutionala nu ofera garantii de stabilitate. Esecul atat al sistemului prezidential cat si a celui parlamentar de-a functiona in tari mai putin avansate decat SUA sau Marea Britanie ce si-au modelat constitutia dupa cea a acestora a dus la diminuarea ulterioara a prestigiului ambelor modele. Exemple care functioneaza pot fi localizate pe planeta, desi acestea sunt sarac institutionalizate in afara acelor tari cu legaturi istorice directe cu Europa Occidentala. Japonia este o exceptie de la aceasta generalizare, ca si Costa Rica, India sau alte tari intr-un grad mai mic.
