STRATEGII DE SUPRAVIETUIRE CULTURALA IN COMUNISM

STRATEGII DE SUPRAVIETUIRE CULTURALA IN COMUNISM
(CONSTANTIN NOICA, ALEXANDRU DRAGOMIR)

Romulus Rusan: Il voi prezenta pe dl Gabriel Liiceanu, personalitate proeminenta a gandirii romanesti, intelectual de marca, editor, director al celei mai importante edituri romanesti - Humanitas. Apoi pe dl ambasador al Germaniei, Wilfried Gruber, proaspat venit in Romania, care stie romaneste foarte bine, dar va vorbi in germana. Si dupa fiecare dintre acesti vorbitori, ca de obicei, veti pune intrebari si veti primi raspunsuri. Dl Liiceanu va va vorbi despre doi dintre marii filosofii al caror destin a fost frant de comunism si despre felul cum scrierile lor au supravietuit. Este vorba de Constantin Noica si despre Alexandru Dragomir, un filosof care nu s-a manifestat public, dar pe care d-l Liiceanu si inca doi colaboratori ai sai il publica pe rand, dupa manuscrise, dupa inregistrari. Ii dau cuvantul d-lui Liiceanu.

Gabriel Liiceanu: Multumesc, Romulus Rusan. Acum sa stiti ca nu-i nimic mai teribil decat o prezentare pe care ti-o face cineva. Ati auzit despre mine ca sunt cel mai important nu stiu ce va dati seama ca in clipa aceasta deja spaima mea este intacta si ca trebuie sa va demonstrez ca sunt cel mai nu stiu ce.
Despre ce vorbim, de fapt? Vorbim de strategii de supravietuire culturala in perioada pe care dumneavoastra o cunoasteti sub numele de comunism, iar pe care noi cei care am avut sansa sa ne nastem putin mai devreme o cunoastem direct. Ceea ce pentru noi a fost biografie, pentru dumneavoastra este istorie. Acesta este sensul intalnirilor noastre cred. Noi venim cu o marturie, dumneavoastra veniti cu dorinta de a afla. Alt lucru pe care vreau sa vi-l spun de la bun inceput: este vorba strict de experienta mea. Daca aceasta conferinta ar fi tinuta de d-na Ana Blandiana sau ar fi tinuta de dl Romulus Rusan ati afla pesemne altceva, o alta taietura, a experientei lor. Eu am avut un drum al meu, un drum care a inceput cu o formatie filosofica intr-o facultate de filosofie comunista si am intalnit pe drumul asta anumiti oameni. Despre aceasta poveste va fi vorba.

Eu nu va pot vorbi despre cum se supravietuia cultural in comunism in general pentru ca e un subiect mult prea vast. Haideti sa ne gandim impreuna la titlu: Strategii de supravietuire. Cand auziti cuvantul supravietuire va ganditi la ceva teribil, un om e aruncat in jungla si trebuie sa supravietuiasca. A supravietui inseamna ca de abia faci fata intr-un context mutilant, oribil, care-ti pune viata in pericol si ca tu trebuie cumva sa te descurci, sa ajungi la liman. Insa aici e vorba de o supravietuire culturala. Ce inseamna asta? Asta insemna ca in contextul acela in care am trait noi pana in 1990 si care se numeste comunism sau socialism cum se numea a existat o amenintare a vietii pe liniacui? a culturii, a spiritului. Ce anume poate sa mutileze lumea mintii, ce anume poate sa mutileze spiritul in istorie? Cum se poate mutila spiritul la nivelul unei populatii intregi, in asa fel incat in raport cu aceasta amenintare, cu aceasta mutilare tu trebuie sa spui ca supravietuiesti? Lucrul asta a mutilat spiritul in cei patruzeci si cinci de ani pe care i-am trait, tara noastra sub comunism si cei saptezeci si ceva traiti de rusi in Uniunea Sovietica. Mutilarea asta s-a petrecut printr-un cuvant simplu-simplu de tot. Si el se numeste ideologie. De ce mutileaza ideologia spiritul? Si de ce, in momentul cand da ideologia peste tine se pune problema sa supravietuiesti? Cu alte cuvinte de ce ideologia este anormalitatea vietii, de ce provoaca ea jungla in lumea spiritului si de ce este cazul ca sa gasesti tehnici de supravietuire in raport cu aceasta anormalitate?

Care este atunci normalitatea vietii? Care este normalitatea vietii pe care ideologia o suprima? Si care este anormalitatea pe care ea o pune in loc? Normalitatea spiritului in lumea asta in care am trait noi si in care traiti, traim cu totii acuma este normalitatea unei istorii a spiritului care se numeste Europa. Aceasta normalitate s-a nascut la conjunctia dintre cateva culturi. Stiti prea bine ca aceasta cultura europeana se numeste o cultura iudeo-crestina, elino- crestina, este un conglomerat de credinte religioase si de cultura laica care a creat un chip, o forma de viata spirituala unica in lume. Daca o sa va duceti in America in anii urmatori si o sa intrati in diferite universitati de acolo o sa aflati ca nu este corect sa gandesti asa, ca trebuie sa spui ca nu cultura europeana este un chip privilegiat al culturii lumii si ca nu ea neaparat a configurat spiritul intr-o forma superioara altor forme. Corect este sa spui acolo: mai exista si culturi africane, mai exista si culturi asiatice, exista si culturi extrem orientale, toate au dreptul lor. Evident, toate au dreptul lor, dar asta nu inseamna ca printr-o conjunctie istorica cu totul si cu totul speciala nu s-a putut naste un chip al spiritului care sa fi dat lumii mai mult decat alte culturi si care a dat pana la urma chipul de astazi al lumii civilizate. Ei bine, cultura asta numita europeana a dat masura normalitatii spiritului in Europa si inclusiv in tara noastra inainte de venirea comnismului. In ce consta aceasta normalitate? Normalitatea asta insemna, dragii mei, un singur lucru: ca oamenii nascuti in acest perimetru aveau acces la o forma de educatie prin care se cultiva, iarasi un cuvintel pe care l-ati auzit de o gramada de ori, un lucru pe care oamenii l-au numit "libertatea spiritului". Libertatea spiritului nu este un cuvant simplu, este maretia totala pe care poate sa o atinga specia umana in existenta ei pe pamant.
Principala problema pentru mintile noastre este cum sa ajunga sa gandeasca cu forte proprii. Cum pot sa ajung eu la o gandire pe cont propriu. Spiritul are aceasta particularitate. Este o incidenta, este o verticalitate a lumii, este un mod de a gandi neorizontal, ne in turma, este un mod, repet, de a gandi pe cont propriu. Spiritul nu gandeste colectiv, nu se gandeste decat prin capsorul fiecaruia dintre noi. Dar ca sa ajungi sa gandesti in felul asta trebuie sa primesti o anumita educatie. Educatia pe care am primit-o noi cu totii pe linia aceasta a libertatii spiritului isi are originea intr-un secol numit secolul V clasic la Atena, in vremea grecilor antici, acum 2500 de ani. Acolo s-a nascut un popor care a elaborat toate variantele si exercitiile prin care spiritul uman poate sa-si gaseasca hrana in care sa-si atinga libertatea deplina. Aceasta hrana se numea dialogul. Aceasta metoda de a pune spiritul in conditia libertatii lui a fost elaborata si practicata de o seama de oameni, care mai tarziu au constituit ceea ce s-a numit miracolul grec. Au scris, au gasit legile fundamentale ale gandirii, au descoperit logica, au creat filosofia ca mod de infruntare a doua constiinte capabile sa se depaseasca in subiectivitatea lor pentru a atinge un spatiu impersonal al unui logos personal, unde adevarul se naste adevarul dincolo de subiectivitatea ta si a mea. Tot acolo s-a nascut infruntarea sentimentelor, a pornirilor, a pasiunilor pe o scena numita teatru, acolo oamenii s-au intalnit pentru prima oara pentru a face contracte spirituale fara ca personalitatea unui individ sa fie distrusa si asa mai departe. Pe aceasta matrice initiala a spiritului a functionat pe urma toata istoria culturala a Europei. Ei i s-a adaugat, pe ea a crescut tot ceea ce a insemnat pe urma contributie a diferitelor culturi si popoare ale Europei la acest sambure initial. Au venit romanii care au adus pe lume regulile de convietuire intr-o societate in mod normal si au dat nastere dreptului roman, au venit mai tarziu englezii care au gandit conceptul de libertate intr-o forma riguroasa, gandita ca urmare a contradictiei intre individ si societate, unde se termina in mod fatal libertatea unui ins si unde trebuie sa tii cont de ceea ce iti dau ceilalti sau de ceea ce cer ceilalti de la tine. In Europa s-au nascut marile filosofii moderne in care s-a gandit pana la capat esenta libertatii spiritului si asa mai departe. Cu alte cuvinte, de-a lungul a douazeci si ceva de secole, mintea umana in varianta europeana si-a gandit propria ei esenta. Cum poate spiritul sa functioneze liber? Cum poate un individ sa ajunga sa functioneze plenar la nivelul gandirii lui? Ei bine, cand peste acest dat deopotriva natural si cultivat al mintilor umane napadeste, invadeaza o ideologie atunci spiritul moare. De ce moare? Pentru ca, asa cum v-am spus mai inainte, spiritul e facut sa se miste si sa-si caute regulile pe cont propriu. Mai mult, este facut sa se puna la indoiala in orice clipa, in fiecare demers al lui. Deci, in libertatea spiritului intra ca un moment esential capacitatea fiecaruia dintre noi de a pune la indoiala felul in care am gandit, am reactionat, lucrul asta mergand pana la capacitatea de a te obiectiva chiar atunci cand in cauza esti tu, cu toata fiinta ta, incepand de la felul cum conduci o masina si gresesti in circulatie si dai sau nu vina pe celalalt si terminand pana la felul in care te raportezi in viata la altcineva decat la tine. Numai oamenii care sunt liberi spiritual pot sa admita ca au gresit, numai oamenii care sunt capabili de indoiala pot sa ajunga in punctul acesta de critica a spiritului si sa poata iesi din impasul in care spiritul care l-ar cantona intr-o dreptate eterna. Or, ideologia este opusul acestui demers. Ea este o teorie, ea este o teorie care apare in mintea unui om si care este propusa celorlalti ca adevar absolut. In clipa in care aceasta ideologie, aceasta teorie este impusa celorlalti si este sprijinita ca atare de un aparat politic urias, de o forta politieneasca enorma, capabila sa induca aceasta ideologie in mintea tuturor membrilor unei societati, spiritul asa cum vi l-am descris mai inainte, moare si se intra intr-o anormalitate crasa a istoriei.

In asemenea perioade se pune problema supravietuirii, se pune problema unor strategii de supravietuire a spiritului amenintat in fiinta lui ultima. Doua proiecte ideologice mari a cunoscut secolul XX, este o banalitate, stiti cu totii: mai intai comunismul in varianta marxisto-lenininsto-stalinista si apoi nazismul. Noi vorbim despre propria noastra experienta, despre proiectul ideologic totalitar al comunismului. Trebuie sa stiti ca Romania se afla, in clipa in care comunismul a invadat aceasta tara sub forma unei inductii politice, intr-un context istoric pe care-l cunoasteti foarte bine si in care ea si tarile din estul Europei, tarile din jur, au fost invadate de trupele sovietice. In clipa aceea modelul ideologic comunist a fost exportat si impus, cum va spuneam, cu forta. Ce se intampla in asemenea conditii? Cum poti sa-ti pastrezi normalitatea in conditiile unui proiect ideologic, pleonastic spus, totalitar. Cum poti pastra viata spiritului? Cum poti trece pe celalalt mal al istoriei si cum mai poti spera ca mai exista celalalt mal al istoriei de vreme ce comunismul si orice alt totalitarism traieste proiectul eternitatii lui. Ceea ce este cumplit, ceea ce este cumplit si negativ fascinant in aceste monstruozitati ale istoriei este ca ele se instaleaza in istorie sub semnul eternului. Ele insele cred ca sunt eterne, ca-si instituie puterea odata pentru totdeauna, ca istoria de pana atunci nu a facut decat sa le pregateasca si ca in clipa in care ele ajung la lumina se instaleaza drept in fata fireasca a societatii umane. Acest lucru cu care ele vin, credinta eternitatii lor este treptat inoculat in mintea tuturor membrilor societatii. Trece un an, trec doi, trec zece, trec douazeci, trec saptezeci, auzim in fiecare zi ca aceasta varianta istorica este eterna. La o suta de zile dupa Revolutia bolsevica din octombrie 1917, Lenin si cu acolitii lui, cand au atins a o suta zi, s-au imbatat si au dansat nevenindu-le sa creada ca lucrul dureaza deja de o suta de zile, pentru ca era de-a dreptul neverosimil ca o asemenea enormitate poate sa prinda corp si sa devina viata reala. Dupa care s-au obisnuit cu gandul ca ei sunt chipul etern al istoriei. Din ideologia aceasta comunista face parte, in scenariul ei intra si acest moment al eternului. Atunci cum sa supravietuiesti si ce strategii de supravietuire sa ai cand tie ti se spune ca ai intrat intr-o matca a istoriei din care nu vei mai iesi niciodata si ca regula spiritului de acum inainte este ideologia, adica minciuna? Dar de ce este ideologia intotdeauna o minciuna? In primul rand pentru ca este un adevar care ti-e indus din afara si pe care nu l-ai accepta pe cont propriu si, in al doilea rand, pentru ca este in raport cu cea ce va spuneam despre viata spiritului, un adevar care nu se pune niciodata in cauza. Este un proiect inghetat, toata lumea intra in acest proiect inghetat. Toata lumea intra in aceasta incremenire. Incremenirea este echivalenta la nivelul spiritului cu moartea lui. Ideologii sunt si credintele, sunt si fanatismele religioase si, cand ele devin fundamentaliste, deci neiertatoare, atotcuceritoare se termina cu crime. "Splendoarea" acestor ideologii este ca in numele lor se ucide. Acestea nu sunt adevaruri de salon pe care cei care le reprezinta ti le propun, daca vrei sau nu vrei. Daca dai semne ca nu vrei sa le accepti esti eliminat fizic, esti constrans pana la urma sa declari, macar formal, ca le-ai acceptat. Asadar, asa stau lucurile. Inca o data, va intreb cum se poate supravietui in aceste conditii? Cine sunt nebunii care vin cu fiinta lor firava - in contextul in care tancurile sovietice stau in spatele poporului respectiv - si incearca sa iasa din matca acestei ideologii, deci a acestei uriase mutilari a spiritului. Cine sunt cei care s-au nascut pe calapoadele istoriei si culturii europene? Cine sunt cei care continua sa invete alfabetul culturii europene pentru ei insisi si pentru ceilalti cu credinta, bazata pe nimic ferm, ca intr-o buna zi, nu se stie cand si daca in timpul vietii lor, ceva se va intampla si micul lor efort, mica lor lectie de norma-litate va avea, va juca atunci un rol decisiv? Despre aceasta poveste vorbim noi acum. Cum au aratat in domeniul filosofiei acei oameni care au incercat o strategie de supravietuire: adica pastrarea limitelor normalitatii intr-un moment de mutilare istorica?

Acum trecem la un mic detaliu. Cand vorbim despre supravietuirea asta culturala in comunism avem nevoie sa ne gandim la o perioada foarte clara: 1948, am ales eu. De ce 1948? Pentru ca atunci este taietura clara, cand, prin Constitutie, prin plecarea regelui, prin reforme fundamentale, prin confiscarea marilor mosii, prin confiscarea proprietatii private semnificative se declanseaza debutul comunismului in Romania. Si el tine pana in decembrie 1989, patruzeci si unu de ani, daca e pana in 1990, patruzeci si doi de ani. Aceasta perioada de totalitarism politic, in speta pentru noi de totalitarism cultural, nu a fost omogena. Omogen a fost proiectul si cand spun proiect ma gandesc mereu la cadrul mare ideologic care cuprinde acest timp istoric. Omogen a fost proiectul comunist. Adica omogen a fost totalitarismul ca atare. Ce insemna asta? Ca in lume intra o doctrina, o ideologie care vrea sa-i convinga pe oameni ca e bine sa evacuezi toata istoria de pana atunci si ca e bine sa suprimi tot ceea ce este indice social al individualitatii. In primul si in primul rand, proprietatea privata. Dragii mei, tineti minte un lucru, nu exista totalitarism adevarat in lume fara suprimarea proprietatii private. Cand, la inceputul anului 1990, am avut discutii cu istorici francezi, care au cochetat masiv cu ideologiile comuniste de dupa razboi, ei au adus justificari istorice destul de clare: au fost eliberati de nazism de catre armate combinate, aliate, din care faceau parte si URSS-ul. E greu sa le explici unor asemenea oameni, fiind vorba aici de mici fineturi teoretice, ca nazismul a fost o dictatura feroce, dar nu a atins nivelul totalitarimului ferm din acest motiv simplu: proprietatea privata nu a fost suprimata. Ca o societate sa se bucure de totalitarism in toata "splendoarea" lui trebuie ca celula societatii, exact cum e celula corpului, celula proprietatii care este proprietatea privata sa fie arsa de la radacina. Atunci incepi sa ai garantia ca acest proiect este ireversibil. Asta era visul lui Lenin: sa cream o societate de la care nu mai exista intoarcere. Totalitarismul este perioada istorica in care toate capitolele vietii unui individ sunt luate in proprietate de stat. Proprietatea e pe locul intai. Relatia juridica a societatii intra in structura ideologica cu pricina. Se judeca intr-un fel un dusman de clasa si altfel se judeca unul care este membru de partid: se creeaza doua masuri pentru aceiasi justitie. Viata culturala intra si ea intr-un proiect totalitar, ti se spune ce ai voie sa citesti, ce filme ai voie sa vezi, ce poezii ai voie sa reciti, ce cursuri sa faci la facultate si in scoli, ce tip de cultura ai voie sa predai, care este structura invatamantului, cum trebuie sa arate magazinele pe strada. Totul este grilat. Totul intra intr-o grila prestabilita. Societatea totalitara este o societate in care toate capitolele vietii unui individ sunt prevazute, sunt gandite dinainte, pana si viata sexuala. Pana si viata intima devine o problema a statului. Asadar ne aflam in acest proiect al unui totalitarim de tip comunist: 1948-1989. A fost el omogen? Evident din punct de vedere al comunismului, el a fost omogen. Ideea ca exista dictatorul Ceausescu si dictatorul Franco este o prostie. Franco putea sa faca o dictatura pentru ca nu avea o ideologie universala, el putea sa-si impuna un proiect politic doar atata vreme cat dura viata lui. Deosebirea dintre un dictator si un exponent al totalitarismului este ca dictatura dispare o data cu dictatorul, pe cand totalitarismul nu dispare o data cu agentul care conduce in momentul acela, el este doar expresia, excrecenta din interiorul sistemului, o persoana care, intamplator, o vreme, o perioada, era varf. El este inlocuit de altul care reproduce structurile. Exponentul unui regim totalitar isi pune amprenta pe sistemul acela in limitele unui cadru care este neschimbat si caruia el ii da o amprenta personala, dar, repet in limitele a ceva care-l depaseste ca marime. Si atunci cand noi vorbim despre perioada Gheorghiu-Dej din 1948, zic eu acum, pentru ca de acolo imi convine sa iau inceputul si pana in 1965, avem un comunism care are o anumita amprenta legata de un context istoric si de ceea ce trebuia sa faca Gheorghiu-Dej in acel context istoric. Avem acelasi comunism din 1965 pana in 1989 amprentat de Ceausescu, care e acelasi comunism cu indicele lui de personalitate, dat de contextul istoric nou si de personalitatea acestui exponent al comunismului care a fost Ceausescu. Prin ce s-ar deosebi aceste doua perioade de totalitarim cultural, de proiect ideologic nu uitati, unic? Perioada prima a lui Dej, ´48-´65, se caracterizeaza prin trei lucruri: exista cultul ideologiei, trebuia sa existe un cult al ideologiei pentru ca altfel nu se poate instala. E vorba de cultul ideologiei comunist internationaliste in care se apara puritatea liniei marxist-stalinist-leniniste si, in fapt, este vorba despre varianta ideologica amprentata de la Moscova, deci de un comunism sovietic exportat. Acesta este cultul ideologiei comuniste care se numeste internationalista ca sa dea senzatia ca ea este gandita la scara planetara, dar structura ei este de tip national-sovietic. A doua caracteristica este o cenzura cu criterii ferme in numele acestei ideologii, cenzura cu criterii ferme insemnand ca, odata acest cadru ideologic format, se stabileste ce anume citesti, ce anume spui in public, ce program de radio exista si de televiziune exista, ce ai voie sa vorbesti dimineata, la pranz si seara, ce ai voie sa vorbesti la scoala, ce tipuri de materii faci la scoala si asa mai departe, cum arata discursurile publice, toate cad sub o cenzura extrem de clara. Se urmareste la tot pasul abaterea de la aceasta linie clara si pura, cu jaloane ferme. Au loc campanii permanente ca forma de vigilenta ideologica, de demascare a celor care s-au abatut, sub forma unor procese care au loc in sala de uzina, in amfiteatrul mare a unei facultati, in sala unui teatru in care cel care s-a abatut de la regula este infierat si, in final, inchis, trimis la inchisoare dupa ce a fost demascat sau, in orice caz, eliminat din contextul profesional public in care traia pana atunci. Este denuntat ca un dusman ideologic de clasa. A treia caracteristica, am anticipat deja, este caderea in penal, deci acest cult ideologic cu cenzura ferma sfarseste indeobste penal, cu o punitie penala. In Romania lui Gheorghiu-Dej aceste perioade au fost doua foarte clare: anii 1949-1953 in care au fost atinse toate elitele societatii de la politicieni pana la tarani si al doilea val serios a fost incepand cu sfarsitul lui 1958 si pana in 1960 cand s-au umplut din nou inchisorile in Romania in urma revolutiei ratate din Ungaria din 1956 si a asigurarilor pe care Gheorghiu-Dej le-a dat lui Hrusciov ca nu are nevoie de interventia trupelor sovietice pentru a tine liniste in tara, ca Romania nu se va molipsi de exemplul maghiar, ca el este in stare sa-si asigure singur linistea in tara. Atunci au fost arestate toate grupurile formate din mai mult de doua persoane, deci toti jucatorii de bridge au fost arestati, toti oamenii care se intalneau mai multi decat doi si citeau impreuna un text. Au fost arestati toti intelectualii care nu fusesera incadrati in mod ferm intr-o structura profesional-ideologica si care flotau in regiunile neclare ale unei societati care nu se totalitarizase perfect. Cea de-a doua perioada, poate ca vom reveni prin exemple, cand vom ajunge la Noica - perioada lui Ceausescu - 1965-1989, este caracterizata printr-un cult al ideologiei comunist-nationaliste. Deci, accentul este mutat de la international spre national si prin cultul conducatorului care reprezinta in acel moment sistemul si cultul, in speta al lui Ceausescu insusi. Cenzura incepe sa se faca fara criterii ferme, gradul ei de arbitrar este mai mare, zonele de laxitate cresc, complicitatile intre redactori, autori, uneori chiar si cenzori, apar, dar sistemul devine virulent si violent ori de cate ori este pusa in cauza ideologia national comunista si cultul conducatorului. Drept care punitia in cazul acestei a doua perioade, imbraca forme ceva mai variate: de la pierderea serviciului la pierderea dreptului de semnatura (Ana Blandiana stie sa va spuna mai multe despre asta) si la expulzarea din tara. Apare un fenomen nou: in loc sa iei drumul inchisorii sau al spitalului psihiatric erai pus in avion sau in tren si dat afara peste granita. Este cazul lui Goma la noi, al lui Soljenitin, Bukovski in Rusia. Expulzarea si, in situatiile in care era cazul, moartea, crima, uciderea celui incomod, erau posibile. Este cazul lui Gheorghe Ursu, caruia i s-a gasit un jurnal in care vorbea liber si batjocoritor despre grotesca farsa pe care a instaurat-o Ceusescu si a fost ucis in bataie in inchisoare.

Acum sa intelegem ce s-a intamplat atunci si din punct de vedere cultural si de ce vom vorbi noi. V-am vorbit tot timpul despre totalitarim si v-am spus ca totalitarimul este capacitatea unei societati ca, printr-un proiect ideologic de tip comunist, sa ti se puna ochelari de cal si sa ti se spuna ce trebuie sa gandesti si ce trebuie sa faci de dimineata pana seara. Acest totalitarim are forme ideale, exista si in cerul platonician o idée pura a totalitarismului perfect. Din fericire, pentru ca noi traim pe pamant, perfectiunea nu e atinsa in aceasta conditie sublunara. Si atunci norocul nostru este ca nici un totalitarism nu este etans, impecabil si ca exista o relativitate a totalitarismului si ca strategiile de supravietuire culturala despre care vorbim impreuna sau vom vorbi in curand, n-au fost cu putinta decat in masura in care totalitarismul n-a functionat in perfectiunea lui absoluta, pentru ca atunci societatea ar fi murit cu desavarsire si ar fi fost prizonierul proiectului totalitar ideologic pour toujours. Exista, mi-am pus intrebarea, pe lume un caz unde a functionat perfect totalitarismul? O vreme da, a existat in revolutia culturala chineza din vremea lui Mao. Acolo s-a reusit o experienta de eprubeta cumplita in care miliarde de oameni, va dati seama era si mai greu, nu era vorba de 22 de milioane de oameni, au fost prinsi in puritatea unui proiect cultural totalitar de tipul acesta. Se stabileste ce ai voie sa asculti: se ascultau doua cantece imnul national al Chinei si inca o compozitie despre faptele eroice ale lui Mao. Orchestra filarmonica din Pekin canta timp de sase ore, facand exercitii pentru concertul de seara cu aceste doua piese. Exersau intai imnul vreo trei ore si dupa aia exersau inca vreo trei ore imnul pentru Mao. Seara dadeau concert cu aceste doua piese. Seara de seara opera era plina, opera sau filarmonica. Aceste miliarde de oameni ascultau seara de seara cele doua piese pe care proiectul totalitar cultural chinezesc le daduse voie sa le asculte. Se citeau doua carti, "Cartea Rosie a lui Mao" si inca o carte care permitea cateva notiuni elementare, pragmatice, de viata agricola. Atat se putea citi pe teritoriul Chinei. Imaginati-va cum arata viata fiecaruia dintre dumneavoastra cand picati intr-un asemenea cosmar. Te trezesti dimineata si iti spui: totusi cosmarul asta exista. Ei bine, nici macar in conditiile astea nu se obtine sistemul etans, fara fisura. Am citit in urma cu cativa ani ceva, si-mi cer scuze fata de autori ca vand nume exotice din punctul meu de vedere, asa cum numele meu este exotic pentru el, desi al meu ar putea sa vireze nitel catre Lii-Ceanu, dar al lui nu-mi rezoneaza si nu-l mai tin minte. Atata tin minte ca la Gallimard a aparut o carte a unui autor chinez care la un moment dat a scapat din China si a povestit perioada acesta a revolutiei chineze. Cartea se numea "Balzac si Micuta Croitoreasa". Si acolo se povesteste cum niste copii de varsta voastra sunt trimisi, scuzati niste tineri de varsta voastra, nu am fost politicaly correct, niste tineri de varsta dumneavostra sunt luati de langa mama lor, de langa tatal lor, care erau medici, profesori, niste meserii din acestea 'murdar-burgheze', si trimisi in satele chinezesti. Imaginati-va un sat la trei mii de km., in munti. Atmosfera cartii este halucinanta, traiau in niste bordeie mizerabile pline de paduchi in care mancau un cartof, ploua tot timpul, era pustiu, desertul pur al unei fiinte umane si al spiritului. Si la un moment dat intr-una din casutele astea sub un pat, sub o urma de dulap unul din copii scoate o valiza, iar in valiza sunt carti de Balzac, ramase acolo dintr-o preistorie, nimeni nu le putuse stabili venirea pe lume sau cum ajunsesera acolo. Si aceste zece romane ale lui Balzac le schimba viata acestor copii. E ca si cum uzi o floare. Spiritul are nevoie de hrana, de dieta si Balzac explodeaza in acest univers al unui pustiu spiritual fara margini. Asta e insa o intamplare.

Li Min Cean a fost un pianist faimos care a venit si la noi in tara. La sfarsitul anilor ´60 exista un festival, Festivalul Enescu, stiti, continua si acum. Si la Festivalul Enescu a fost invitat un tanar pianist chinez care a castigat concursul de pian. Era formidabil. S-a intors in tara a mai dat cateva concerte, si a inceput revolutia culturala chineza. In Romania ajunsese vorba ca i s-au taiat degetele si a fost trimis undeva in fundul Chinei. Un prieten de-al meu l-a intalnit anul trecut si trecusera patruzeci si ceva de ani peste acest tanar de 22-23 de ani care era una din marile sperante pianistice ale momentului si a aflat mai multe de la el, erau la Hong Kong, prietenul asta al meu dirija un concert la Hong Kong si a stat la masa cu Li Min Cean. Prietenul meu traise si el momentul de la concursul Enescu si Li Min Cean i-a spus ca fusese luat asa cum fusesera si acei copii inainte, trimis intr-un sat undeva si ca vreme de doi ani a exersat pe o scandura. Pian nu mai avea, i se luase, fusese trimis la munca campului, la orez, si vreme de doi ani a exersat pe o scandura pe care isi marcase clapele, crezand ca-si va putea tine abilitatea degetelor vie pentru nu se stie cand, din nou. El nu a supravietuit cultural, a avut o alta traictorie. Ce vreau sa va spun cu asta: cu exceptia acestor cazuri limita cand totalitarimul poate sa capete o figura teribila si fara fisura, sansa noastra in aceasta parte a Europei este ca am trait acest totalitarism cultural intr-o forma relativa, nu compacta. Este foarte usor sa institui un totalitarism economic, sa confisti, sa distrugi proprietatea privata, dar pana si acolo ai limite. Regiunea in care ne aflam noi acum nu s-a putut colectiviza pentru ca nu are teren plat, nu se poate colectiviza o regiune de dealuri sau de munti, pana si acolo exista o relativitate a totalitarismului economic, daramite in lumea culturii. Acolo este foarte greu, pentru ca este foarte greu sa incadrezi explozia de varietate care e viata spirituala. Poti s-o faci in varianta chineza, ea nu a durat din fericire foarte mult, dar la noi lucrul asta de la inceput a intrat pe un spatiu de joc.

Acuma vreau sa va spun in doua trei vorbe cum arata relativitatea totalitarismului cultural din spatiul de joc care se creaza in realitatea care se vrea revolutionata total. Care era spatiul de joc in care puteai sa te inscrii pentra a evita grozavia? Norocul a fost ca Marx era un personaj cultural, era un intelectual, ideologia lui era rezultatul unor lecturi vaste, era un om de cultura, cu formatie solida, istorica si literara deopotriva. Nesansa este ca tatucul ideologiei avea gusturi literare si uneori nu proaste. Automat tot ceea Marx citise si ce-i ajutase la formarea proprie se mostenea, trecea in proiectul ideologic de aici. El citea filosofi, filosofii pe care-i citea Marx intrau in proiectul totalitar. Cu alte cuvinte, ruptura pe care ideologia comunista o presupune fata de tot ceea ce a precedat-o nu este nici ea absoluta, lucreaza cu elemente imprumutate. In al doilea rand, trecut prin varianta ruseasca, leninista, proiectul ideologic totalitar de tip communist se bucura si de coloratura culturii ruse iar acolo, din fericire, s-a nascut cea mai mare literatura a lumii in secolul XIX. Existau Tolstoi, Dostoievski, Gogol si asa mai departe. Toata acesta literatura a intrat pe usa laterala in acest proiect. Nu era interzis sa citesti traduceri din literatura rusa. In anii ´50 s-a infiintat Editura Cartea Rusa si acolo puteai sa citesti ce va spuneam inainte, marea literatura rusa, la inceput doar Tolstoi, pe urma a intrat,cu vreamea, si Dostoievski, care ridica probleme ideologice cu psihologismul lui. Existau traduceri din clasicii literaturii universale, existau cand eu aveam 12-13 ani, deci prin anii ´60, la inceputul lor. La sfarsitul anilor ´50 exista colectia "Clasicii literaturii universale" si faceam concurs cu un coleg de-al meu cine are mai multe volume din Balzac, Maupassant, Flaubert, Shakespeare si asa mai departe. Deci, dintr-o data o biblioteca era cu putinta. Traducerile din filosofi, filosofia oficiala marxist-leninista admitea filosofii materialisti. Din fericire Aristotel fusese repartizat acolo. Hegel, pentru ca ii daduse lui Marx metoda dialectica, era si el binevazut. Deci dintr-o data chiar intr-o facultate de filosofie marxista asa cum am facut eu in deceniul al saptelea se putea studia Aritotel si Hegel, alaturi de autorii sovietici care trebuia consultati in reviste ca Vaprosi Filazofii si alte reviste de specialitate venite din Rusia. Deci, traduceri, erau si din Decartes, pentru ca era rationalist, era o piesa admisa in contextul acesta al ideologiei. Chiar pe urma cand am trecut in perioada a doua a lui Ceausescu, cu creterii ideologice mai relaxate in raport cu un marxism ferm si cand gandirea conducatorului era cea importanta si nu a celorlati straini, atunci a aparut o dezinhibitie in fata traducerii unor mari filosofi ai lumii. S-au putut traduce presocraticii, integral Platon, integral filosofie engleza, s-a putut traduce Kant, s-a putut traduce, spre stupoarea mea, Heidegger. Sunt cel are a propus traducerea lui Heidegger intr-o doara si m-am pomenit cu voia de la stapanire sa apara Heidegger. Atentie, sa stiti ca in ideologiile acestea intra foarte usor un autor pe linie neutra. Nu te duceai si spuneai "vreau sa traduc Introducere in Metafizica" a lui Heidegger, te duceai si spuneai " As vrea sa traduc Scrieri de literatura si arta sau Scrieri de estetica. Astea erau neutre, nepericuloase ideologic. Si asa isi facea intrarea pe teren Heidegger. Sau Freud, care, iarasi, era o oroare pentru ideologia oficiala marxista, aparea cu scrieri despre arte. Existau, de asemenea, domenii neutre in stiintele umaniste: exista lingvistica, lingvistica structurala, structuralismul, logica, se putea face filosofie in varianta logicii, exista critica literara care era o forma de respiratie in spatiu dialectic si asa mai departe.Exista istoria artei si dupa anii ´70 a aparut si eseul filosofic.

Acum ne apropiem de miezul si finalul trebii noastre. V-am spus care au fost perioadele cand s-a petrecut asta. Aceste perioade va dau cadrul cronologic, dar mai exista si un cadru tinand de persoane. Cine erau cei care puteau sa-si puna problema supravietuirii culturale? Haideti sa facem un efort impreuna Sa ne gandim cum arata un guvern care a infiintat exact structurile de activisti, ideologice, de formare si de represiune importate tale quale de la Moscova. Nucleul de comunisti din Romania nu depasea o suta, o suta douazeci de persoane. Problema a fost pentru invadator si pentru partidul care nu insemnase nimic pana atunci, si care dintr-o data devenea partidul cel mai important al tarii, cum sa-si creeze aparatul de activisti, deci cei care sunt in stare sa implanteze proiectul ideologic totalitar. Deci, acestia erau pe de o parte, activistii. Puterea reprezentata la nivelul functiilor de varf reprezentative si reateaua de activisti, cei care urmaresc punerea in practica a liniei partidului si intruparea ideologica. Ce aveau ei in fata? Aveau in fata doua generatii: o generatie venea de dinainte, va rog sa-i spunem "generatia de dinainte" si o alta generatie formata dupa. Ce inseamna cei veniti dinainte? Dl Djuvara care este aici de fata, dl profesor Djuvara era venit de dinainte. Ce insemana ca era venit de dinainte? Inseamna ca-si facuse formatia liceala si studiile superioare intr-o vreme a normalitatii, care functiona pe pattern-ul alfabetului cultural european traditional de doua mii si ceva de ani. Din fericire pentru dansul, a plecat, ceilalti - care au ramas in tara sau care au fost prinsi in tara - venind dinainte, si-au pus problema unei optiuni istorice. Ce vor face? Nu aveau decat doua variante: ori se aliniaza, fac targul si intra in jocul propus de putere, se vand, isi vand constiinta, isi vand scrisul, pictura, muzica, teatrul sau refuza lucrul asta si incearca sa funtioneze subteran la nivelul formelor traditionale culturale, sa supravietuiasca. Virgil Ierunca, (stiti cine e Virgil Ierunca, se putea la Scoala de la Sighet sa nu se stie cine e Virgil Ieunca !) are o propozitie formidabila intr-una din cartile sale " In anii aceia, in 1948, intelectualii s-au impartit in doua: unii au luat drumul fotoliilor Academiei si altii au luat drumul puscariilor". Asa s-a facut atunci departajarea la nivelul intelectualilor care fusesera formati inainte si care acuma aveau de ales: Sadovreanu, Arghezi, Calinescu, Tudor Vianu, au luat drumul fotoliilor Academiei. Asta inseamna ca au acceptat targul, punandu-se in slujba noii puteri laudand-o, ridicand-o in slavi, dandu-i girul personalitatii lor. Erau toti intelectuali celebri, au primit in loc privilegii: au devenit profesori universitari, academicieni, ambasadori, oameni cu bani si asa mai departe. Pentru acesti oameni care si-au dat adeziunea vanzandu-si constiinta, prostituandu-se, intrand in spatiul minciunii, problema supravietuirii nu s-a mai pus. Nu s-a mai pus pentru ca ei nu au mai supravietuit, ci au demisionat si au murit. Ei au murit in momentul in care au facut aceasta optiune. Discutia este mai lunga. Daca ar fi in sala acum Nicolae Manolescu sau Mircea Martin sau altii mi-ar spune: "Bine dar oamenii astia au functionat la universitate si ne-au propus noua, tinerilor de atunci, o varianta de cultura care se inscrie in ce spuneam mai inainte cu relativismul totalitarisului. Ei ne vorbeau despre Dante, despre Torquatto Tasso, despre filosofii greci, despre literatura mare a lumii, cu pretul acelei vanzari ei ne-au trecut mai departe alfabetul culturii de care vorbeai. Ei s-au inscris in Ketman, e o alta discutie ce este Ketmanul, este o structura de viclesuguri bine pusa la punct prin care iti aiuresti, iti zapacesti adversarul, il faci sa creada ca tu crezi ce crede el si ca te inchini si ca te supui, dar in fapt subminezi modelul pe care el il slujeste, pe cai laterale, obscure si care pana la urma vor iesi la lumina cu rezultatele lor. Sigur ca s-a intamplat si asa, sigur ca un curs de al lui George Calinescu in anii ´50 la Facultatea de Filologie, cand gemeau studentii pe coridoare, era o continuitate culturala. Dar aceasi studenti invatau de la modelul Calinescu ca este firesc sa-ti vinzi constiinta si ca este bine ca atunci cand iti termini facultatea sa faci ce face si marele Calinescu, sa te inscrii intr-un partid criminal care avea mainile pline de sange, ca poti sa scrii altceva decat crezi, ca poti sa-ti prostituiezi cuvintele si ca privilegiile materiale merita platite cu acest pret. Cu alte cuvinte substanta morala a societatii a fost extrem de grav lezata de acesti oameni. Arghezi a scris "Cantarea omului", Sadoveanu a scris "Mitrea Cocor", "Lumina vine de la Rasarit" si asa mai departe. Deci nu despre ei vorbim cand e vorba despre supravietuire, vorbim de cei care au luat celalalt drum, drumul inchisorilor, drumul tacerii sau drumul mizeriei. Nu toata lumea care nu a acceptat pactul a ajuns la inchisoare, dar multi au ajuns.

Cealalta categorie, erau cei care s-au format, va spuneam, in perioada aceea, nu veneau dinainte, ci au venit dupa instaurarea comunismului, deci toti cei care ca mine au ridicat ochii la lumina intr-un comunism instalat, intr-un sistem de educatie de tipul celui de care v-am vorbit inainte. Am sa vorbesc despre trei cazuri. Acum am ajuns propriu-zis la povestea noastra. Si povestea noastra o sa v-o spun prin experienta mea. Voi incepe, impudic, cu mine, apoi, firesc, pe parcusrsul vietii mele intra in scena Noica si va fi al doilea caz de supravietuire prin cultura, in forma lui vom vedea care a fost. Si in sfarsit, ultima incidenta biografica a vietii mele, Alexandru Dragomir si cu asta povestea se inchide. Cazul meu: mama mea era profesoara de matematica, tatal meu era inspector financiar in Ministerul Finantelor, in clipa in care in 1948-1949 apare o defectiune in Ministerul de Finante si o linie deviationista Vasile Luca si Ana Pauker, pe de alta parte, la Externe. In comunism se cauta intotdeauna deviatiuni pentru ca luptele intre fractiuni se dau sub o mantie totdeauna colorata politic si invinge o fractiune sau alta si cealalta dispare. In cazul asta ies din scena blamati, desi pana atunci le purtam tablourile prin pietele Bucurestiului. Deodata se afla din ziarul Scanteia ca cei doi sunt deviationisti. In clipa aia toate ministerele cu toti angajatii lor erau epurate. Deci tatal meu, care a lucrat ca inspector general in Ministerul de Finante si care era un formidabil specialist de finante, dispare pentru ca varful ministerului a picat si atunci se presupunea ca totii cei care lucrau sub el erau oamenii lui si tradatori. Intrarea mea in viata s-a facut cu aceasta imagine, cu tatal meu stand pe marginea patului zile intregi, dimineata, cu capul in maini si gandindu-se daca urmeaza o arestare sau nu. In orice caz, intrucat erau oameni care se formasera inainte si intrucat aveau profesiunile pe care vi le-am spus, eram incadrat la burghezie sau la micii burghezi. Traiam in Cotroceni, atentie, cartier de elita in Bucuresti, dar in timpul acela nu era decat un cartier deosebit de frumos in care rezidau asemenea mici burghezi - avocati, medici, profesori, finantisti etc. Apartamentul nostru nu a fost nationalizat, din fericire, si viata noastra a inceput in acel cartier linistit cu copii de extractie sociala identica cu a mea, cu Scoala Efelterie, 'Sf. Elefterie', la doi pasi, cea primara, liceul 'Gheorghe Lazar' la doi km. mai incolo. Toata copilaria mea s-a petrecut in jurul acestui cartier, din strada Dr. Lister pana la statuia lui Kogalniceanu. Colegii mei de liceu de la 'Gheorghe Lazar' erau fete si baieti - era prima generatie mixta. Tin minte ca atunci cand am intrat in clasa opta aveam niste emotii ingrozitoare pentru ca era prima oara cand stiam ca voi sta alaturi de aceste animale stranii care sunt fetele. Si eram ingrozitor de emotionat de acesta intalnire existentiala a vietii mele. Si acolo a inceput o viata paradisiaca: toti copii astia aveau acelasi tip de formatie. Veneau toti din familii de acest gen, toti aveau in casa o biblioteca de tip umanist care venea de dinainte de razboi, toti citisera. Cam pe la 16 ani incepuseram sa citim Kant in franceza si aveam acelasi sistem de valori, credeam in prietenie, credeam in fidelitate, in cinste. Nu am simtit foarte tare pana la 18 ani in ce lume traiesc. Odata, de doua ori pe an, e drept, ne strangeau in curtea interioara a scolii si ne puneau sa facem repetitii pentru manifestatia de 1 Mai, 23 August sau 7 Noiembrie. Dadeam din maini, agitam steaguri, ne amuzam, in fine nu ne dadeam seama. Dar a fost frumos. Profesorii pe care-i aveam erau profesori de dinainte de razboi, profesorul de istorie absolvise Sorbona, profesoara de limbi clasice isi facuse, de asemenea, studiile la Paris. Majoritatea acestor profesori veneau de dinainte si in mod fatal ne treceau o continuitate. Si acum, in mod fatal, am spus cuvantul sub care am pus toata intalnirea noastra. Lucrurile s-au rupt brutal in clipa in care am ales facultatea. Facultatea a fost nici mai mult nici mai putin, asa vroiam eu, Facultatea de Filosofie. Tatal meu m-a luat si mi-a spus "Gabriel, fii foarte atent, intri intr-o lume unde nu mai e gluma, intri in lumea ideologiei pure, cum poate sa-ti treaca prin cap sa intri in miezul ororii? Ai cumva de gand sa revolutionezi filosofia marxista?". Si eu am spus: "Da. Am de gand." Si m-am dus acolo si am picat intr-adevar in ceva straniu. Am intrat, in primul rand, cu un dosar, intrucat originea mea era nesanatoasa, era de mic burghez, nu aveam voie sa beneficiez de dosarul de sanatate sociala. Si tin minte si acuma: in 1960 cand am intrat la Facultatea de Filosofie din Bucuresti, 97 de dosare erau cu origine sanatoasa si acolo erau recrutati fii de tarani fara avere, muncitori si trei locuri erau pentru persoane cu origine nesanatoasa. Deci eu am dat examenul la 16 pe un loc, iar colegii mei la doi sau unu jumate pe un loc. Am intrat printre cei trei fericiti care beneficiau de locurile la liber si am intrat intr-o cu totul alta lume. Activistii din facultate sau colegii cu UTC-ul mergeau pe teren, in sate, la originea fiecarui candidat si verificau daca spusele din dosar corespundeau in realitate. Dupa primele doua luni am asistat la prima sedinta din viata mea in care a fost dat afara primul student, din anul intai, pentru ca descoperisera ca parintii lui avusesera 3 ha de pamant, nu doua pogoane, cum marturisise. A fost o sedinta de infierare publica. Toti ceilalti trebuiau sa ridice mana sa-l dea afara. In cazul in care te ridicai si spuneai "Ce sens are treaba asta? Suntem intre noi.", nu stiu, naivitati de genul asta "invata bine, tovarasul chiar daca a mintit, a mintit pentru ca a fost constrans sa minta pentru ca altfel nu putea sa intre la facultate", te dadea si pe tine afara. Si am intrat intr-o lume a delatiunii, a neincrederii, adica exact opusa tuturor lucrurilor cu care venisem pana atunci in viata si care acum se pierdeau. Si am intrat intr-o lume numerus clausus in care se studia ideologie cap coada, in care interpretarea tuturor ganditorilor era facuta printr-o grila anumita, dar in care, din fericire era recunoscuta nota. Deci, daca la sfarsitul facultatii terminai cu o nota mare aveai dreptul sa-ti alegi postul in ordinea mediilor. Si asa, si sunt foarte mandru din cauza asta, am terminat ca sef de promotie pe tara, am aparut primul la catedra sa aleg locul. Si am zis Facultatea de Filosofie, catedra de Istorie a filosofiei. Niet. La facultate nu se putea pentru ca trebuia sa fii membru de partid. Drept care mi s-a permis locul urmator, intr-un institut de cercetare, Institutul de Filosofie. Si acolo experienta mea in viata cultural-totalitara a tarii a luat amploare. Acolo mi s-a spus ca trebuie sa scriu lucrari nu cum vreau eu si cum trebuie si cum citesc, ci interpretate intr-un anumit fel. Ca nu am voie sa vorbesc despre Nietszche la nivelul unei simple hermeneutici, ci trebuie sa explic cum Nietzsche a fost predecesorul nazismului, prin teoria asupra omului si alte gogorite de acest gen. Incet, incet am inceput sa simt ce inseamna grila ideologica, care te constrange, care te pune in fata optiunii: te supui sau incerci sa supravietuiesti pe linia unei normalitati. Care era normalitatea asta? O mai aveam eu, de vreme ce trecusem printr-o facultate de formatie ideologica marxista? O aveam, asa cum v-am spus, prin formarea din liceu, prin biblioteca de acasa, prin mintea mea, prin cateva contacte colegiale, dar eram departe de a fi un om care stia ce inseamna reperul normalitatii spiritului si ce trebuie sa faca un om in viata cu mintea lui.

Si atunci, in acest moment de visare abstracta in care asteptam ca un indragostit sa-mi vina iubita in spatiul spiritului, imi asteptam, fara sa stiu, maestrul. A aparut Noica in 1967, la doi ani dupa absolvirea facultatii. Si atunci in viata mea s-a petrecut acest miracol: m-am pomenit in fata cu un om care-mi dadea ceea ce nimeni in lumea aia nu mi-ar fi putut da. Si pe care, daca nu l-as fi intalnit, as fi intrat intr-o inregimentare pesemne ca putin mai snoaba, dar oricum intr-o uniforma a spiritului pe care sociatatea se pregatise sa mi-o croiasca si mi-o oferea s-o imbrac. Intalnirea cu Noica s-a petrecut laolalta cu inca alti doi prieteni pe care el i-a ales, i-a gandit ca prieteni. El a gindit formula noastra laolalta. M-a imprietenit cu forta cu Andrei Plesu, noi nu ne cunosteam, iar atat cat ne cunosteam, nu ne placeam deloc. Apoi cu Sorin Vieru, cu care eram coleg la Institutul de Filozofie. Mai tarziu a venit alt prieten de-al nostru de la Istoria Artei, Victor Stoichita, care acum e profesor de istoria artei la Friebourg, in Elevetia. Acesti patru oameni ne-am trezit in preajma unuia care ne-a spus un singur lucru ca vrea sa faca cu noi: o scoala aparte care nu exista niciunde pe harta Romaniei, care nu are un nume si in care nu se invata nimic special decat cum se invata, cum se citeste, ce trebuie sa afli cand citesti un text, ce trebuie sa urmaresti, cum se gandeste la nivelul unei idei proprii, de ce trebuie sa ai o idee cand te ocupi de filosofie si, mai ales, la ce bun alfabetul culturii europene. Si cum poti sa ramai nespalat in ordinea spiritului, daca nu ai uneltele adecvate pentru curatarea mintii tale. Iar aceste unelte adecvate pentru curatarea mintii tale insemnau, pentru filozofie, limba greaca veche, latina, germana, lectura la sursa a unor ganditori faimosi ai Europei, lectura catorva literaturi ale lumii. Pe scurt, un ideal cultural care te reconecta la normalitatea spiritului construita timp de 2500 de ani. Astazi, cand se vorbeste de Scoala de la Paltinis, eu am o strangere de inima: toata lumea asteapta sa auda in ce consta doctrina acestei scoli. Nu consta in nimic, o scoala de gandire nu poate sa aibe o doctrina daca este autentica. Gandirea nu se face in grup si in scoli, gandirea se face pe cont propriu. Noica ne invata un singur lucru: ca sa poti sa gandesti ai nevoie de - va spun a treia, a patra oara - de deprinderea alfabetului culturii europene. Adica de exact ceea ce distrusese ideologia in functie.

Cum ajunsese Noica sa supravietuisca cultural? Noica facea parte din cei care se formasera inainte. S-a nascut in 1909. In 1932 termina facultatea de Filosofie si Litere din Bucuresti, incepe sa scrie imediat. Este coleg de generatie cu Cioran si cu Eliade. Intra intr-o lume, aceea a elevilor lui Nae Ionescu. Devine un tanar rasfatat cultural. Este un tanar bogat, dintr-o familie de seama a tarii. Are toate inlesnirile vietii, trece prin lume cu eleganta, cu stiinta de carte, cu success. Scrie carti, traduce din Decartes, traduce din Kant, traduce din Augustin, se joaca in patru cinci limbi straine ale lumii si citeste cativa dintre marii autori ai gandirii universale. Este unul dintre autorii care, alaturi de Ionesco si Cioran, primeste premiul de debut in 1934 pentru Mathesis, asa cum Ionescu il primise pentru Nu si Cioran pentru Pe culmile disperarii. Face parte din generatia de rasfatati ai interbelicilor, cei care urmau sa vina. Bineinteles, ei nu aveau atunci, ca tineri, notorietatea pe care o au azi. Dupa care, in 1948 acest om se scufunda in subterana istoriei. E fiu de mosier. I se confisca mosiile si este trimis cu domiciliu fortat la Campulung, la 120 de km de Bucuresti. In 1949, in martie, este pur si simplu condus cu politia, cu militia. Nu isi ia asupra lui nimic decat hainele de pe el. Ajunge la Campulung, este plasat in gazda intr-o mahala la Coana Veta si incepe sa predea franceza, engleza, matematica, fizica, chimie, saritura la lungime pentru o fata care se pregateste sa dea la Institutul de Sport si primeste in schimb un litru de lapte, ulei, o paine, o bucata de branza. E platit in natura. Uneori. Si ce face acolo? Nimic, scria. Copii, va puteti imagina un om caruia viata i-a luat tot, l-a despuiat, i-a luat iluzia si speranta ca el va mai exista? Comunismul, cand se instaureaza, se instaureaza, v-am spus, pe vecie. Orice om se gandeste in situatia asta cum sa se strecoare prin viata, sa ajunga la un liman minim de placere. Or, Noica avea un proiect cultural. Drept pentru care, cand s-a pomenit la Campulung intr-o camaruta mizerabila, unde apa ingheta in lighean dimineata, da, el citea Augustin, traducea, isi scria tratatul de ontologie. In 1950 Noica isi scrie prima schita a ontologiei sale. In 1954 scrie prima carte, prima varianta la "Povestirile despre Hegel", pe marginea unei carti a lui Hegel, "Fenomenologia spiritului". Scrie un volum enorm, de 1000 de pagini, despre Goethe. Timp de 10 ani face lucrul asta fara un ban, mancand cum apuca. Sotia lui se ducea si dadea sange la dispensar ca sa primeasca o friptura si o aducea acasa sa o manance. Asa a aratat viata lui Noica timp de zece ani. Era un om fericit. Chema din Bucuresti, nu avea voie sa plece de acolo, desi uneori mai chiulea, chema oameni carora le citea un text al lui. Asa a citit "Povestirile" cartea despre Hegel, asa a citit cartea despre Goethe in lecturi colective. Acolo s-au dus oameni care s-au format. Isi facuse o mica lume in aceea mizerie fara margini. Dar nu mai exista la suprafata. In 1958, la sfarsitul anului, este arestat tocmai pentru ca se intalnise cu mai multi si citise. A citit o scrisoare catre Cioran, asta era crima pura. Este arestat, se formeaza lotul Noica, 29 de persoane care participasera, de-a lungul a 2-3 ani, la aceste lecturi sunt arestati si aruncati in inchisoare. Noica este condamnat la 25 de ani pentru aceste lecturi. Scapa dupa 6 ani si incepe cea de-a treia perioada in care se pune problema cu adevarat a altei supravietuiri. Deci, prima suprevietuire s-a facut in conditii de mizerie si in continuarea exercitiului. Daca ar fi fost Li Min Cean si i s-ar fi luat pianul, nu ar fi avut nici o sansa. Fericirea este ca o cultura umanista se face cu cateva carti, un creion si o hartie. Cand Ceausescu apare pe scena si pune, in locul ideologiei marxist leniniste internationaliste, comunismul de sorginte nationalista, Noica se poate inscrie in acest proiect ideologic si poate patrunde pe un teren pe care, atentie, incepe sa stie sa jongleze conform unor strategii de vulpoi care stie exact ce trebuie sa faca. Mai tarziu a fost acuzat ca astea au fost forme de colaborare. Nu avem timp acum, mi-ar placea sa ma intalnesc cu dumneavoastra alta data, sa va povestesc care este raportul dintre scrutarea hermeneutica-interpretativa a unei limbi si potenta ontologica-metafizica a unei culturi. Toate filosofiile mari s-au facut in masura in care limba in care s-a facut filosofia aia are o incarcatura metafizica. Noica a incercat sa demonstreze cativa ani buni ca limba romana este apta pentru filosofie. Asa cum greaca fusese apta, asa cum germana fusese apta. Si, intr-un fel, fiecare limba a lumii, daca are ganditori autentici, este obligata sa faca demonstratia potentelor filosofice pe care ea le ascunde. Noica a lucrat pe aceasta linie a specificului limbii romanesti ca sa poata ajunge la un proiect ontologic. Si mai ales in acesta perioada ne-a descoperit pe noi, cei cativa, si asa s-a nascut aceasta confrerie care se intalnea, in varful unui munte, de vreo cateva zeci de ori pe an si care a nascut ceva miraculos, in masura in care, spre deosebire de spatiul miraculos de joc, de care v-am vorbit mai inainte, a reusit sa inventeze un alt spatiu, care nu exista nicaieri in aceea lume. Datorita lui si datorita acestui joc nebunesc de-a cultura, noi am putut trai fericiti intr-o lume a mizeriei pur si simplu, pentru ca am inventat un paradis al culturii. Ne-am jucat de-a sursele culturii europene vreme de peste zece ani. Lucrul asta poate fi privit vinovat. Poate fi privit vinovat pentru ca s-a spus ca "e o varianta de a intoarce spatele istoriei". Cand Noica era hartuit de noi pe linia asta si cand era intrebat de ce Soljenitin face asa si noi facem asa si noi stam asa si traducem Platon si Heidegger raspundea: "Pentru ca, cu tancurile sovietice in spate, nu se poate face ceva". El credea, nu se pune problema daca avea sau nu dreptate, asta e o alta discutie, el credea ca lucurul cel mai important pe lume este sa asiguri trecerea spiritului, ca flacara spiritului nu are voie sa se stinga in nici o generatie. Si ca daca ea se stinge, atunci cultura aceea e in pericol de moarte si tara aceea o data cu ea. Proiectul lui fanatic culturalist a fost acesta: sa puna pe lume niste carti care sa trimita la normalitatea modelelor interbelice si europene si sa puna pe lume niste oameni care la momentul potrivit vor putea prelua stefeta. Si uneori sunt inclinat sa cred ca a reusit. In clipa in care aventura aceasta a lui Noica s-a incheiat, in clipa in care am publicat "Jurnalul de la Paltinis" si in care am divulgat amorul nostru alpin, ea automat a trebuit sa inceteze.

Dar, intr-un mod absolut miraculos, doi ani mai tarziu, a aparut in scena al doilea personaj, care se numea Alexandru Dragomir, prieten cu Noica si care, in joaca, i-a cerut voie lui Noica sa-i imprumute discipolii. Si Noica ne-a dat. Si ne-a imprumutat, pentru prelegeri private, acestui alt personaj. Alexandru Dragomir, ca si Noica, se formase inainte de razboi, dar, spre deosebire de el, nu apucase nici o clipa sa se afirme cultural public. Cazul lui este un caz limita nu numai in Romania, ci peste tot pe glob. De ce? Pentru ca omul asta a intrat intr-o istorie peste care cazuse cortina de fier intr-un moment in care optiunea lui era asa: ori ma vand si imi incep viata culturala sub auspiciile unei ideologii in care nu cred, ori ma ascund pentru totdeauna cu pasiunile si cu proiectele mele culturale, imi pun o alta masca, apar in lume ca merceolog la Hidrocentrala de la Bicaz, daca va puteti imagina asta, sau ca merceolog la un minister sau la un institut de vanzarea lemnului. Fac orice altceva, dar nimeni nu trebuie sa stie ca am facut filosofia la Freiburg doi ani cu cel mai mare ganditor al lumii in viata, Heidegger, ca eram la doi pasi sa ma intorc cu doctoratul de acolo, dar ca istoria a fost inclementa cu mine si ca a trebuit sa fac ceva fara pereche. In speta, acest om s-a hotarat sa-si foloseasca pasiunea, vocatia filosofica plus instrumentarul pe care-l primise de la Heidegger, o tehnica de gandire numita fenomenologica, pe care a aplicat-o, a utilizat-o ca pe un instrument miraculos, asemenea unui nebun care intra in atelierul lui, coboara undeva in pivnitele casei lui, se inchide in fiecare zi acolo jucandu-se cu acele instrumente miraculoase ca intr-un laborator de foto, nestiut de nimeni. Timp de patruzeci de ani acest om s-a jucat de-a filosofia pe cont propriu. Spre deosebire de cazul lui Noica si spre deosebire de orice caz de pe lumea asta, caci eu nu cunosc altul, acest om nu a facut cultura in sensul pe care il stim noi cu totii: adica scriu, public, apar, lansez, exist in spatiul public. Pentru el cultura a fost suprema forma a intimitatii. Iar cand cultura devine suprema forma a intimitatii, ea nu mai este cultu-ra, adica ea nu mai este o marfa care se plimba la lumina prin piata unui oras. Nu ia forma nici a conferintelor, nici a lansarilor de carte, nici a emisiunilor de televiziune, nici a agentiilor literare, nici a editurilor, nici a ziarelor. Atunci "cultura" devine un act de o autenticitate fara pereche si care presupune un act original de intelegere a lumii pe cont propriu. Alexandru Dragomir este singurul om pe care l-am cunoscut, si singurul care cred ca a existat, care a dorit sa inteleaga lumea in masura in care a intelege lumea in care traiesti este supremul pariu al unei fiinte umane cu aruncarea ei in lume. Daca noi ne-am nascut aici cu o minte si daca ne-am educat-o pana acolo incat ea sa poata sa devina, sa faca interpretarea corecta, omeneste posibil, a situatiei in care ne aflam, aruncati in aceasta lume, atunci singura mea datorie pe lumea asta este sa inteleg lumea in care m-am nascut. Dragomir a facut acest efort de intelegere, asa cum a facut Van Gogh, pictand ca un nebun toata viata fara sa expuna nicaieri, asa cum l-a facut Socrate umbland printr-o cetate ca sa afle ce e in capul celorlati oameni si daca ei chiar stiu ceea ce cred ca stiu. Nu-l interesa sa apara in manualul de etica si nici sa pozeze la televizor si nici sa tina conferinte elevilor, tinerilor in agora sau in palestra. Dragomir a fost un personaj care a inteles ca functia spiritului pe lume este o fundamentare originara a unei intelegeri si ca ea poate lua pe urma forma culturii cand asta este pusa in circulatie de catre ceilalti.

Daca eu am facut ceva in viata mea si daca am reusit sa supravietuiesc intr-un fel in acei ani, am facut-o in masura in care am avut aceste doua intalniri esentiale in marginea carora mi-am trait destinul meu de divulgator. Cu alte cuvinte, daca altii traiesc intimitatea spiritului, trebuie sa vina altii care sa dea in vileag. Vileag e un cuvant maghiar, inseamna lume, adica sa arunce pe piata lumii ceea ce altii au gandit pe cont propriu, dar este valabil pentru toti. Si splendoarea supravietuirii noastre in acea perioada a fost acest joc intre intimul spiritului si divulgarea lui. "Jurnalul de la Paltinis", care s-a scris dincolo de mine, a fost o asemenea divulgare fericita a unui intim pe care l-am trait. Iar "crasele banalitati metafizice" care au aparut acum doua trei luni, au fost a doua divulgare fericita a unui suprem intim spiritual pe care l-am trait. Multumesc.


Discutii

Romulus Rusan: Deci, intrebari.

Cristina Boboc (Chisinau): Cu tot respectul, am sa-mi permit sa nu fiu chiar de acord cu dl Liiceanu si sa consider ca a fost cam dur cand a acuzat acesti scriitori care, chiar daca au semnat pactul cu diavolul, erau oameni care au supravietuit prin si in cultura. Nu aveau o alta sansa, adica nu cred, nu vad o alta solutie, nu ar mai fi fost publicati. Eu cred ca - chiar daca au facut acest pact cu diavolul - ei totusi au lasat in urma o opera. Adica ii mai putem studia si acum, daca nu ar fi facut-o nu stiu daca numele lor ar mai fi ramas. Zic asta gandindu-ma si la Stanescu, si alte mari nume ale literaturii. Si as mai avea si o intrebare. E un lucru pe care nu pot sa-l inteleg. Sunt scriitori care chiar daca au o parte de opera compromitatoare, acest pact cu diavolul le este ascuns, le este dosit pentru ca, ma rog, sunt nume in literatura. In timp ce alte nume care, la fel, au si ei o opera, au si ei un nume, se incearca sa li se dea in vileag opera compromitatoare. De ce aceasta nedreptate, aceasta inegalitate? Aceasta opozitie.

Gabriel Liiceanu: Da.

Cristina Boboc: Daca este sa dau un exemplu, din prima categorie ar fi Nichita Stanescu cel mai elocvent model si din a doua chiar si Adrian Paunescu, iarasi un model elocvent.

Gabriel Liiceanu: Ati spus, la un moment dat, "nu ar mai fi fost publicati". De unde rezulta ca publicarea trebuie sa se faca cu orice pret. Din ce v-am povestit eu adineauri v-am dat doua exemple de oameni, am discutat doua tipuri in care publicarea pica in pasul doi, nu era un element obligatoriu al scenariului lor de implinire, nici al unuia de supravietuire culturala. Nu-si publicau cartile. Noica timp de zece ani a scris si a publicat treizeci de ani mai tarziu. In schimb, asigurau o anumita stare morala a societatii. Eu am incercat sa va spun, pe scurt, in vorbirea mea, de ce este atat de grav ca un om care devine un model cultural sa devina un contraexemplu moral. Ati rostit al doilea lucru. Au lasat in urma o opera, care nu ar mai fi fost citita. E total fals. Sadoveanu avea o opera care era minunata, Arghezi avea o opera, Calinescu avea o opera. Calinescu avea o opera absolut magnifica si care se numea in afara de "Istoria literaturii.", "Viata lui Eminescu". O stiti. Da. In editia de dinainte de razboi "Viata lui Eminescu" a lui Calinescu aparea cu afirmatia "Nici un poet autentic nu poate trai in consonanta cu epoca, cu epoca sa, el traieste intotdeuna refugiat intr-un trecut care este automat critic in raport cu prezentul lui.' In editia care se publica dupa 1950 apare contextul acesta asa. "Orice poet autentic traieste in concordonata cu epoca sa". Daca dumneavostra vi se pare normal ca poti sa te joci cu gandurile tale si cu constiinta ta in felul acesta si ca poti sa-ti mutilezi opera fara sa tragi nici o consecinta, sa-mi spuneti.
Nu uitati, apropo de asta, cititi, a fost publicata acum, anul trecut in Romania Literara, stenograma discutiei lui George Calinescu cu Gheorghiu-Dej in care Gheorghiu-Dej ii spune: "Tov. Calinescu am aflat ca nu vreti sa va refaceti romanul potrivit indicatiilor partidului" ("Bietul Ioanide" sau "Scrinul Negru"). La care Calinescu raspunde: "Tov. Prim-Secretar, astept cu nerabdare sa-mi rescriu romanele in functie de ce are sa-mi spuna tovarasul Leonte Rautu", care era seful ideologiei in clipa aia. "Dimpotriva, am lasat romanul in urma cu un an si nu mi-au venit observatiile"; "Tov. Rautu e adevarat ca nu i-ai facut observatiile tov. Calinescu?". "Da, tov. Prim-Secretar, imi iau angajamentul ca in scurta vreme am sa-i transmit observatiile". Observatiile au venit. Calinescu si-a rescris cartea potrivit observatiilor in speta: poporul era nu stiu cum, trebuia sa accentueze ca aristocratia furase, chinuise, etc. Mai rau, la un moment dat in aceasta discutie Calinescu spune "Stiti, tov. Prim-Secretar, exista colegi ai mei - atentie delatiune de cel mai grav tip - care scriu pentru sertar". "Scriu pentru sertar! Adica isi inchipuie ca va mai exista un moment cand sa poata publica altceva decat ce vrea clasa municitoare?" Si asa mai departe. Va dati seama ca discutia asta inocenta pusa asa in stenograma se termina cu "Cine scrie pentru sertar? La cine v-ati referit ca scrie pentru sertar?" Ce vreau sa spun cu asta? Ca toti acesti oameni aveau o personalitate culturala formata, extraordinar de puternica. Ceea ce au facut ei dupa ´48, in principal pentru pozitii sociale si privilegii materiale, s-a facut cu pretul mutilarii operei proprii. Daca d-voastra credeti ca un autor poate sa-si mutileze opera si sa defileze cu cartile astea in ochii nostri, ai generatiilor urmatoare, fara sa aiba nici macar o strangere de inima si ca asta este normal, e in regula. Mi-ati dat cazul cel mai grav, Adrian Paunescu. Adrian Paunescu a facut rau, dupa stiinta mea, poporului roman, spuneam la un moment dat, cat jumatate din Securitate. Faptul ca el are nerusinarea sa existe astazi ca lider de opinie in Romania, sa apara la televiziune si sa ne explice cum stau lucrurile in diferite domenii, si ce trebuie gandit si facut, si cum tremura si nu doarme de grija Romaniei, mi se pare o blasfemie pura la adresa tuturor categoriilor morale. Haideti sa ne gandim ce facea acest domn? Avea un cenaclu, intr-o vreme cand un cenaclu nu se putea tine decat cu voie de la stapanire, in care amesteca muzica cu versurile lui. Inauntru, pe marginea acestui spectacol care se muta in diferite orase din tara, sfarsitul spectacolului se termina cu o glorificare, cu urlete pe stadion: "Ceusescu- PCR". Daca d-voastra va imaginati ca opera unui poet poate sa fie anexata cultului unui om care a distrus istoria acelei tari, care a omorat oamenii din tara aia, copiii care se nasteau, bisericile care s-au construit de-a lungul secolelor, care a daramat monumente inestimabile si pe care tu-l glorifici Adica pe cel mai mare criminal al istoriei tale il punea pe un soclu si d-voatra imi spuneti ca bietul Adrian Paunescu trebuie inteles. Pe ce linie sa-l intelegi? Va dati seama, in primul rand, de ambiguitatea pe care o propune: eu fac cu ochiul catre public cand scriu o poezie si fac cu toti ochii catre putere cand apar in cenacluri. Credeti ca asta e o stare sanatoasa, morala a unei societati? Se poate functiona asa? Pai devenim schizofreni cu totii. Va spun sincer ca intrebarile d-voastra ma cutremura putin.

Cristina Boboc: Nu am spus-o pentru ca sunt o admiratoare a lui Paunescu, dar chiar nu intelegeam de ce, pentru ca vazusem si citisem si la Nichita Stanesu poezii compomitatoare si vazusem si la Adrian Paunescu. Si asta nu o intelegeam, de-asta v-am si intrebat.
Gabriel Liiceanu: Va mai pot da nu raspuns. Nicolae Manolescu, care s-a nascut cu doi ani inaintea mea mi-a dat un raspuns minunat la un moment dat. Cu totii am debutat si am debutat intr-un moment in care amprenta ideologiei pusa pe viata culturala a tarii era totala. A debuta in anii saizeci la inceput nu se putea decat printr-o poezie, o proza angajata. Si cum, la un moment dat, am publicat o carte in care Manolescu avea doua studii de acest gen, doua cronici servile, l-am intrebat "Ce fac? Public sau nu? N-am cum sa nu public"- pentru ca era un volum facut de un critic literar. Si Manolescu mi-a dat un raspuns extraordinar. Mi-a zis "Gabriel, sunt cateva lucuri aici de spus. Primul: eu le-am scris, doi: le-am scris pentru ca eram atat de tanar incat, a intra in publicistica nu se putea face pe alta cale decat pe asta; in al treilea rand, daca te nasteai cu doi ani mai devreme ai fi facut si tu la fel. Ai avut noroc ca ai intrat pe perioada ´64-´65. In 1962 incepeai si tu cu critica filosofiei burgheze, nu avea nici o grija." Si avea dreptate. Problema e cu totul alta. Oamenii astia au avut nu redresari pe urma, ci s-au inscris cu toata fiinta lor intr-o lupta anti-proiect ideologic comunist. Au devenit oameni cu o opera semnificativa, dizidenta si cu functii culturale profunde si pozitive. Nu comparati asemenea alunecari de picior pe care putea sa le aiba un om intr-un asemenea moment sau altul al destinului lui sau intr-un inceput necopt cu indidivizi care au cultivat ambiguitatea ca metoda de functionare culturala toata viata.

Stefan Paduraru (Roman): As dori sa va intreb daca, dupa parerea dumneavoatra, in cei patruzeci de ani de comunism i s-a asigurat culturii romane o anumita continuitate sau daca a fost ea fracturata in aceea perioada, in mod decisiv?

Gabriel Liiceanu: Daca a fost fracturata atunci?

Stefan Paduraru: Da, sau daca a existat o continuitate, daca valorile pe care le gasim acum urmau sa fie in mod natural.

Gabriel Liiceanu: Da, am inteles. Eu v-am vorbit, repet, din perspectiva experientei mele, care se limiteaza la filosofie. Evident ca pe linia literaturii a existat o continuitate. Poezie mare s-a facut in acei ani. Proza in mai mica masura, in masura in care proza era mult mai supusa cenzurii si unor anumite grile ideolgice, dar exista pagini de proza din perioada aia care sunt valabile si azi, cu "Morometii" in frunte. Cartarescu, la sfarsitul perioadei, prin '80, a reusit sa scrie "Visul" sau "Nostalgia" care, dupa mintea mea sau dupa gustul meu este una din paginile semnificative ale culturii romane si, nu intamplator, tradusa in zece limbi. Pe linia filosofiei a existat, din, o continuitate sper eu, pe linia a ceea ce v-am povestit aici.
Problema astazi este alta. Ca dumneavoastra sa diversificati acele modele. Atunci, ceea ce nu s-a putut obtine a fost varietatea. Lucrurile astea au fost destul de singulare si nu au asigurat ceea ce asigura maturitatea unei culturi. Varietatea, toata lumea s-a repezit in doua trei directii. Noica a devenit un fel de personaj reper. Era bine sa existe si alta taietura a spiritului, si alta, si alta. Spiritul e varietate, trebuie sa ai de unde alege. Nimeni nu va impiedica in clipa de fata ca, pornind de la mostenirea pe care o aveti din toata istoria culturii romane, in interbelic (eu pun accentul pe interbelic tocmai pentru ca atunci s-au creat niste valori culturale valabile, care au izbucnit si in alte tari ale Europei), nimeni nu va impiedica sa diversificati mostenirea, in deplina libertate mentala pe care o aveti azi si cu toate sursele de informatie la dispozitie, cu burse inimaginabile, doar cine nu vrea nu pleaca cu burse. Majoritatea doctoranzilor mei la filosofie sunt tipi trecuti prin America, Freibourg, Heidelberg, Paris, Londra si asa mai departe. Deci nu depinde decat de dumneavostra ca sa speculati aceste atuuri. Pentru ca, ce-am trait noi atunci era recrearea in eprubeta si in penumbra a ceea ce d-voastra faceti acum batand lumea in lung si-n lat. Deci noi ne construiam, asa, intr-un spatiu mic si artificial ceea ce in Occident nu trebuia sa se construiasca pentru ca exista la lumina sub forma marilor universitati, unde nu era o problema sa faci hermeneutica unui dialog din Platon, in timp ce la facultatea din Bucuresti in 1958, pe un student care a fost prins citind 'Critica ratiunii pure' l-au dat afara din facultate. Asta e deosebirea, dar toate portile va sunt deschise, absolut toate. Eu va invidiez. Ganditi-va ca eu la 23 de ani as fi putut sa-mi fac doctoratele acolo unde am facut mai tarziu studii care nu au venit la vremea lor. Nimeni nu va impiedica sa faceti doctorate la Freibourg sau sa studiati filosofia analitica in Anglia.

Olga Cojocaru (Chisinau): Pentru a dobandi intelegerea deplina a lumii inconjuratoare, pentru a ne intelege pe noi si pentru a pastra intacta ideea, este neaparat nevoie sa ne refuzam social, sa ne izolam, sa ducem o viata de ascet?

Gabriel Liiceanu: Nu. In nici un caz. Eu am vorbit de varianta asta care a fost impusa intr-un context istoric vitreg, cand va spuneam ca in anii ´58 oamenii au fost ridicati, dusi la inchisoare pentru ca se intalneau in grupuri de patru. Ce viata e asta? Viata culturii se face in intimitate pe de o parte, in spatiul public pe de alta. Orice creator mare lucreaza in intimitatea lui. Atunci, daca ma intrebati, creatia autentica, originara si fondatoare nu se face decat in singuratatea a patru pereti. Acolo e dialogul tau cu lumea si actul tau de intelegere fundamentala a lumii, pe cont propriu. Dar pe urma apare intreprinderea culturii care presupune viata solara a societatii, difuzarea culturii, risipirea sufletului, a spiritului in mase. Cultura, creatia se face solitar, intim, dar distributia ei se face in mod maxim. De ce? Pentru ca un lucru minunat nu-l poti pastra doar pentru tine. Un om care scrie o poezie si o publica, o publica pentru ca are ceva de impartit cuiva. In clipa in care eu am trait o aventura de exceptie la Paltinis am divulgat-o ca un mizerabil, mi s-a reprosat in prima clipa cum am putut sa am indrazneala, impudoarea, indiscretia sa fac asta. Pai, din iubire pentru ceilalti am facut-o. De ce sa traiesc numai eu ceva unic, sa traiasca multi. Si eu cred ca acest "sa traiasca multi" a ajutat. Raspunsul la intrebarea d-voatra este: cultura este facuta pe structuri si articulatii publice. Totul e public din clipa in care actul de creatie e terminat. Doar la Dragomir nu vroia sa devina public. A avut imprudenta sa caute cinci insi carora sa le vorbeasca. Si atunci a incurcat-o! A devenit publica!

Olga Cojocaru: A doua intrebare. Au existat oameni si ,in special intelectuali, care au crezul cu adevarat in utopia comunista?

Gabriel Liiceanu: Da, da.

Olga Cojocaru: Si atunci cum putem sa justificam opera lor de proslavire?

Gabriel Liiceanu: E foarte buna intrebarea d-voastra. Au existat doua categorii de oameni. Unii care au crezut in utopia comunsta si pe urma nu au mai crezut in ea pentru ca s-au lamurit, trebuia sa fii tampit sa nu te lamuresti. Cum sa nu te lamuresti cand in jurul tau se omoara o suta de milioane de oameni. Asta ar fi fost imposibil. L-am intrebat pe profesorul meu de logica, care fusese ilegalist, l-am intrebat "bine, d-voatra va suparati ca intelectualii din Germania nu au stiut ca existau lagarele de concentrare, iar dumneavoastra nu stiati ca exista Canalul Dunare-Marea Neagra unde au murit oameni?." Si mi-a spus: " Nu, nu stiam". Deci el nu stia, dar nu accepta ca intelectualii nemti nu ar fi stiu de asta. Erau vinovati toti. Inclusiv de faptul ca nu stiau. Nu cred ca nu stia. Asta nu se putea. Toata lumea stia ce se intampla in Romania atunci si ce inseamna Canalul. Deci exista oameni care au crezut si care in scurta vreme s-au edificat. In clipa in care te edifici ai doua alegeri: ori persisti pentru ca, unu, ti-e frica sa spui lucrul acela ca o incurci, ori, doi, nu-ti convine sa-ti pierzi privilegiile. Dragii mei, nu e nimic mai greu decat sa atingi o treapta in viata pe urma sa trebuiasca sa te prabusesti de pe ea. Sa ti se ia masina, casa de la Sosea, sa ti se ia intrarea la cantina speciala unde gasesti piept de pui in timp ce ceilalti mananca ghiare de pui. Nu e usor lucru. Sa spui "de maine iau hotararea sa intru in categoria celor care mananca tacamuri". Ca asa se numeau. Pai, cum sa-si piarda masina, casa, cantina speciala de aprovizionare. Drept care, singura solutie e sa stea in minciuna pana la sfarsitul vietii lor. Aicea ma supara pe mine povestea asta. Astazi exista oameni care-l judeca pe Heidegger pentru ca a avut zece luni rectorat in 1933 la urcarea lui Hitler la putere. Acei oameni care-l critica si-au pastrat carnetul de membru de partid comunist patruzeci de ani in buzunar. Dar exista cealalta categorie, care a crezut, s-a edificat si a tipat pe urma in gura mare ca o minciuna mai mare nu a trait in vecie, ca o inselaciune mai mare nu a existat niciodata, ca o orbire mai mare nu a cunoscut niciodata si ca din clipa asta el marturiseste. Cei mai mari marturisitori ai erorii comuniste au fost comunistii insisi: Orwell, Kösler. Yves Montand a venit si a facut la un moment dat o spectaculoasa profesiune de credinta negativa catre sfarsitul vietii lui, si multi altii. Acum e mai usor sa marturisesti aberatia comunista. Cel putin in tarile occidentale, cand apari la rampa si spui "Stiti, eu am fost comunist", toata lumea te bate pe umar si spune "Bravo, in ce ideal generos ati crezut"! Nu spune nimeni "Nu ti-e domnule rusine sa fi trait in spatiul crimei ani de zile"? A, daca ai curajul sa spui "Stiti, eu am avut o alunecare legionara in anii 1938". "Cum? Nu mai ai voie la universitate, sa zbori de aicea!" I se reproseaza lui Eliade ca nu a venit sa faca mari marturisiri de credinta in privinta episodului lui legionar. Pai va imaginati in America anilor ´70, "stiti eu am avut o ratacire legionara timp de doi ani de zile". Pai zbura din universitate de nu se vedea. Deja la Paris nu a putut sa ocupe un post din cauza asta. Pe cand, daca faceai marturia asta despre comunism in Occident nu riscai nimic. In Romania ca sa spui "am gresit, nu cred in comunism, este o oroare", asta presupunea sa faci disidenta din afara partidului si asta nu era putin lucru. Si nu stiu cati au avut curajul sa o faca.

Madalina Serban (Ploiesti): Care este, in contextul spiritual romanesc, relatia dintre desavarsire, savarsire si sfarsire?

Gabriel Liiceanu: Desavarsire, savarsire si sfarsire. Savarsirea si sfarsirea nu sunt acelasi lucru? Cand se spune s-a savarsit din viata nu inseamna ca a sfarsit? Sau va ganditi la savarsire ca la punerea in act, in practica?
Recunosc ca mi-ati pus o intrebare ca Sfinxului si o sa incerc sa o lamuresc. Ma ajutati putin? Ce ati avut in minte, ca nu stiu pe ce carare sa o iau?

Madalina Serban: Constantin Noica spunea sa nici o desavarsire nu este posibila fara savarsire, iar savarsirea este imposibila fara sfarsire.

Gabriel Liiceanu: Pot sa va cer citatul ca sa discutam pe text? Lui Noica ii placeau aceste cuvinte in masura in care, va dati seama, ca se miscau in acelasi perimetru, fonetic cel putin, si ca presupun niste nunate extrem de frumoase. Raportul intre a desavarsi un lucru, adica a-l aduce in starea lui de perfectiune, caci asta e desavarsirea, se face in raport cu un mod de a te savarsi din viata. La asta va ganditi? In orice caz ideea lui era sa nu poti sa faci ceva pe lumea asta daca nu-ti dai sufletul. Asta era cuvantul care-l fascina. A-ti da sufletul trebuie inteles nu in modul figurat in care intelegeti Dvs. a muri, ci a-ti darui sufletul integral in lucrul pe care-l faci. Orice om care face un lucru cu investitie totala, il face dandu-si sufletul, deci murind in el, punandu-si fiinta lui in el. Cand tu dai fiinta ta la ceva, atunci lucrul acela devine desavarsit, isi capata fiinta, tu mori inviindu-l pe el.

Tudor Tucudean (Cluj): Au fost Noica, Eliade, Cioran membri ai Miscarii Legionare? Si daca da, in ce masura sunt ei de condamnat la fel ca si scriitorii care au colaborat cu regimul comunist? Merita tratati la fel?

Gabriel Liiceanu: E foarte buna intrebarea Dvs. Este un lucru sa gresesti, sa faci o optiune eronata. Este un lucru sa te inseli, plecand la drum cu buna credinta, si alt lucru este sa faci ceva necrezand in el. Mai clar: una este sa faci o optiune politica, crezand ca ai ales binele, nu urmarind un privilegiu, si sa constati, la un moment al vietii tale, ca optiunea ta a fost gresita si ca a dus la crime politice, sa regreti lucrul asta. Heidegger spunea: "Cine gandeste pe picior mare, greseste pe picior mare". E de discutat. Altceva este sa faci o optiune politica din calcul, din privilegiu si din ticalosie morala. Intr-un caz e vorba de eroare si, eventual, de regret; in celalalt caz este vorba de cinism. Omul acela, in al doilea caz, stie sa distinga intre bine si rau si alege raul, cu buna stiinta. Pentru binele lui. Accepta sa faca rau celorlalti, ca sa-i fie lui bine.

Tudor Tucudean: Toti, inclusiv Noica, Eliade si Cioran, au colaborat cu legionarii?

Gabriel Liiceanu: Sigur ca da, a avut fiecare episodul sau legionar. Dar nici unul n-a facut-o pentru a deveni ministru, a capata o friptura mai mare, pentru putere, nimic din toate astea. Ei au crezut, din fundul fiintei lor, ca Romania trebuia renovata in esenta ei si curatata de politicianismul burghez, ca trebuie sa se faca o revolutie morala in fiinta poporului roman. Ei credeau ca romanii sunt pervertiti de un model democratic care permite furtul, coruptia etc. Deci, cand ei spuneau: "Deschidem lupta impotriva coruptiei" sau "Poporul asta trebuie reformulat la nivelul substantei morale", ei nu glumeau. Si totusi, mai bine cu corupti si fara crime, decat cu exigente moral-politice, care termina proiecte criminale! Niciodata lucrurile nu se vor face decat intr-un sistem democratic care functioneaza OK. Alte proiecte de ameliorare a societatii se termina criminal. In momentul acela, insa, in Europa, erau multe tari care credeau ca solutia extrema este cea care poate da rezultate in ameliorarea unei societati.

Eleva: Ati vorbit azi despre oamenii care s-au sacrificat din cauza ideilor si demnitatii lor. De exemplu, Socrate. El a ales moartea in loc sa fuga din cetate, cu toate ca i s-a propus acest lucru, prietenii lui i-au propus acest lucru. Eu, insa, il condamn pentru asta. Ideile sale, minunatele sale idei in mintea lui minunata, aveau o alta urmare. Ele aveau sa traiasca intr-un asemenea fel incat nimeni sa nu le poata intrece. Eu cred ca mai bine fugea de acolo, ca sa poata, mai pe urma, sa impuna oamenilor ideile sale, pentru ca ele sunt corecte.

Gabriel Liiceanu: Exista o carte a lui Czeslaw Milosz, "Gandirea captiva" - va rog frumos sa va notati si s-o cititi - cartea a fost scrisa prin 1951-1953, intr-un moment cand democratiile populare, adica proiectul totalitar ideologic de-abia incepuse. Omul este un clarvazator cum putini au existat. El teoretizeaza starea intelectualului in comunism. Cum e cu putinta un asemenea joc de teatru, de dimineata pana seara, in care actorul care greseste isi pierde viata sau libertatea? Aveti acolo un capitol care se numeste "Ketman". "Ketman-ul" este un sistem de proceduri de inselare a adversarului, printr-o prealabila tehnica de incredintare a lui ca esti de acord cu el, pentru ca, in final, adevarul tau sa triumfe, cand el nici nu mai asteapta, nu-si imagineaza ca poti lovi. Teoria "Ketman-ului" este o teorie dezvoltata in Persia, in sanul religiilor mahomedane, de catre ganditori liberi, care dadeau lovituri islamismului din chiar inauntrul sau. Ce spune domnisoara este de ce Socrate n-a functionat ketmanic, spunand: "Daca e in regula, ma mut ceva mai incolo, fug - pentru ca, intr-adevar, prietenii lui i-au oferit varianta evadarii - si, din alta cetate, continui sa-mi spun ideile mele". Pentru un motiv simplu: Socrate a facut parte dintr-o mana de oameni de pe lumea asta care au crezut ca intre ceea ce gandesti si ceea ce faci trebuie sa existe o coerenta, intotdeauna. Si, cum el a promovat increderea in lege, in legea cetatii, daca s-ar fi sustras legii pentru care pledase, ar fi compromis tot ce spunea.

In ce ma priveste, n-am aflat nimic nou din documentele publicate de curind in "Adevarul Literar si Artistic" cu privire la "contactele" cu Securitatea ale lui Constantin Noica.

Auzisem, din chiar gura lui, argumentele pe care le punea in joc pentru a relansa, in tara si in afara tarii, cultura romaneasca, stiam, direct de la sursa (vezi, intre altele, jurnalul Monicai Lovinescu), cu ce tip de discurs ii perplexa pe interlocutorii sai din exil, cind avea prilejul sa-i intilneasca. Nu spunea securistilor altceva decit ne spunea noua, celor apropiati, sau, in strainatate, lui Cioran, lui Ierunca si celorlalti. Nu actiona niciodata in beneficiu propriu. Dimpotriva, risca sa-si socheze prietenii si, la limita, sa se compromita in ochii lor, urmarindu-si, neabatut, cu o incapatinare care friza obnubilarea, proiectele si strategiile sale de "politica culturala". Faptele si declaratiile lui porneau a. dintr-o anumita viziune privind perspectivele si metabolismul regimului comunist si b. dintr-un candid calcul tactic.

Nu credea in sansele insurgentei interne

a. Constantin Noica credea, ca noi toti, ca nu vom iesi din comunism intr-un interval de timp previzibil. Trebuia, deci, sa ne acomodam, in chip productiv, la situatia data, asa incit sa ne realizam maximal in planul creativitatii si sa slujim eficace cultura romana. Trebuia sa profitam de fiecare "deschidere" a regimului, sa ne strecuram in toate fisurile lui, sa-i convingem pe activisti, adoptind, la nevoie, stereotipiile lor, ca performanta culturala e mai la indemina si mai durabila decit cea economica si ca o colaborare - nestingherita de blocaje ideologice - cu diaspora romaneasca si mai ales cu marile valori ale acestei diaspore n-ar aduce decit beneficii. Noica nu credea in sansele insurgentei interne si socotea ca exercitiul critic practicat de emigratia anticomunista nu duce la nimic. Acesta era "silogismul" pe care el il opunea "judecatii" celor din afara, exasperindu-i, inevitabil, prin tot ceea ce facea. Concret, voia sa-l aduca in tara pe Mircea Eliade, sa provoace infiintarea unui Institut de Orientalistica la Bucuresti, sa stimuleze traducerea romaneasca a operei stiintifice eliadesti, sa contribuie la o mai buna formare a tinerilor intelectuali romani, prin burse, achizitie de carte si profesori de anvergura din strainatate (Stefan Lupascu, George Uscatescu, Eliade insusi). Ii certa pe conationalii din afara tarii (pe Ion Ratiu, de pilda) pentru usurinta cu care investeau in nenumarate comitete si comitii anticomuniste, in loc sa finanteze traducerea unor autori romani sau sa ofere burse unor tineri de calitate.

Politica externa buna, politici culturale retardate

b. In scopul indeplinirii proiectelor sale, Noica intelegea sa accepte dialogul cu autoritatile momentului, inclusiv cu oamenii Securitatii, practicind toate formele de captatio care i se pareau utile: lauda politicii externe a lui Ceausescu, dar cu sublinierea, prin contrast, a politicii culturale retardatare, definirea operei lui Eliade ca nefiind legata de "religii", ci de culturile "traditionale" (arhaice), relativizarea pedagogica a limitelor exterioare, pentru a muta accentul pe limitele noastre interioare si pe depasirea lor, sau listarea, consimtitoare, a lucrurilor "bune" facute de regimul comunist (e induiosator, dupa mine, sa-l vezi pe Noica multumind pentru locuinta, slujba si pensie), dar cu sugestia ca lista trebuie amplificata si ca, desi s-au facut o seama de lucruri, s-au si "desfacut" multe.

Adesea eram contrariati de discursurile lui

Se poate discuta, fireste, in ce masura strategia nicasiana a fost inteleapta si functionala. E limpede ca rezultatele ei n-au fost nici pe departe cele scontate si ca, pentru aparatul represiv, Noica a ramas pina la capat "filosoful pensionar N.C.", care trebuie "influentat pozitiv" si "convins ca se afla permanent sub controlul organelor noastre", asa incit sa-si reduca "influenta asupra tinerilor intelectuali" din jur si sa aiba "cit mai putine legaturi cu emigratia". Noica incerca si el sa "influenteze pozitiv" regimul. Dar a reusit? Cei care am avut norocul sa-i fim in preajma stim cit il costau toate aceste eforturi si cit de disperat putea fi, uneori, vazind ca totul se izbeste de obtuzitati inexpugnabile. Adesea, eram si noi contrariati de discursul sau. Ne enerva sa auzim ca "pentru viata spiritului conditiile bune sint proaste" sau ca tara ideala pentru cultura e Germania de Est, pentru ca ofera (in mai mare masura decit Romania) strictul necesar subzistentei, in vreme ce Germania de Vest iti distrage atentia cu o abundenta inutila si smintitoare. Numai ca, vestejind "Germania untului", Noica ne prevenea ca, fara limba si cultura germana, prestatia noastra intelectuala va fi precara.

Noica putea sa bata cimpii in chip euforic

Tot astfel, dezamagit de o anumita Europa, el avea sa-si incheie viata cu o carte "despre demnitatea Europei". O spun cu luciditate si cu afectiune: Noica putea sa bata cimpii in chip euforic. O facuse si in anii '40, cind crezuse intr-o reforma de factura legionara a tarii si intr-o gesticulatie patriotica funesta. Dar una e derapajul ideatic, caracteristica inadecvare la imprejurari a unui anumit tip de intelectual, inocenta periculoasa si, in fond, sinucigasa a spiritului utopic si alta e colaborarea cinica, turnatoria lucrativa, caderea morala. A face din Noica "un guru al comunismului", a-l califica drept informator sau "consilier" al vechiului regim e o proba de rea-credinta crasa, o magarie de speta inferioara. De altfel, cele doua cercetatoare care publica documentele in discutie stiu foarte bine ce publica si o spun: e vorba de a "exemplifica faptul ca unii oameni au rezistat in fata presiunilor" si de "pozitia de fiecare data categorica" a lui Constantin Noica.

Palmuit in inchisoare pentru refuzul de a colabora

Cine citeste tot ce a tiparit "Adevarul Literar si Artistic" (si nu doar citeva pasaje care sa alimenteze surescitarile antipaltinisene) afla lucruri tulburatoare. Noica le spune in fata securistilor ca, daca i se cer servicii de turnator, e gata sa se intoarca la puscaria Jilava, le aminteste ca a fost palmuit in inchisoare pentru refuzul de a colabora si le explica, necomplezent, ca o lege care interzice romanilor sa stea de vorba, fara sa raporteze, cu cetateni straini e o lege "ofensatoare", "de proasta calitate". In 1971 refuza sa participe la un Congres International de Logica tocmai ca sa nu i se ceara sa relateze eventualele convorbiri cu strainii. Admonestat ca nu face publicistica "de actualitate", Noica raspunde: "Eu nu fac filosofie ieftina". "Eu va caut pe dvs. sa ma ajutati sa facem ceva in cultura. Alt tip de informatii n-am dat niciodata si nici nu voi da."

Toate acestea vin din partea cuiva care a stat zece ani in domiciliu obligatoriu si sase in puscarie. Din partea cuiva care stie ca "regimul, cind pune mina pe un om, il sfisie". Trebuie sa ai un urias balast de nerusinare ca sa vorbesti de "compromisurile" unui asemenea om, mai cu seama daca experienta ta concentrationara e nula, iar curajul si spiritul tau de subversiune n-au avut nici ocazia, dar nici forta de a se manifesta.

"Desfatarea" din puscarie

O ultima observatie privind nuanta "derapajelor" nicasiene. Intr-una dintre convorbirile cu ofiterii de Securitate, citim, uimiti, o declaratie ca aceasta: "Inchisoarea, va spun sincer, a fost o desfatare". E vorba, aflam in continuare, despre sansa - valorificata la Jilava - de a vorbi, vreme de un an, despre Goethe si Hegel. Cit de prost trebuie sa fii ca sa-ti imaginezi ca penitenciarul era, la propriu, pentru Noica, un paradis, o enclava academica, in care se traia ca-n sinul lui Avraam? Tot atit de prost ca atunci cind vezi in "filosoful pensionar" un fan al comunismului. Noica vorbea despre "binecuvintatul ceas" al istoriei ceausiste ca despre "desfatarea" penitenciarului. Spera sa putem, sa fim lasati, sa citim Goethe si Platon. I-am auzit vorbind despre inchisoare in termeni asemanatori pe Alexandru Paleologu si pe Nicu Steinhardt (ale carui insemnari din detentie au titlul "Jurnalul fericirii"). Ca si ei, ca atitia altii, Noica se straduia sa asume, transfigurator, infernul: sa-l faca suportabil si, eventual, fecund. Pentru aceasta incercare disperata, nebuneasca, oamenii de o asemenea croiala merita mai mult decit micile noastre bombaneli moralizatoare.

• Personaj primejdios

Din documentarul pe care il comentam rezulta ca, in 1978, s-a propus inchiderea dosarului de urmarire al lui Constantin Noica, pe motiv ca cel urmarit s-a dat pe brazda, s-a cumintit, face bune servicii patriei si poporului. Cind se va publica integral arhiva Noica (ceea ce sper sa se intimple cit mai curind), se va vedea ca propunerii din 1978 nu i s-a dat curs: Noica a fost urmarit in continuare, pina la moarte. Urmarit nu oricum, nu rutinier, ci ca un obiectiv militar, ca un personaj important si primejdios. Securitatea il cunostea mai bine decit adunatura de latratori vigilenti din presa noastra contemporana. 

Paginile - C4-5

Din arhivele CNSAS

CAdevarul literar si artistic , nr. 829 / 29 iulie 2006

Carmen Chivu

Raluca Vasilescu

Contactarea in mediul literar (II)

Contactarea presupune o convorbire pe care o poarta un ofiter de securitate cu o persoana vizata.

Aceasta intalnire poate avea ca scop fie recrutarea persoanei respective, in cazul in care se decide ca este pretabila la recrutare, fie monitorizarea acesteia, in cazul persoanelor urmarite, pentru a se verifica eficienta masurilor de supraveghere intreprinse. Nu este exclusa posibilitatea ca persoana sa refuze recrutarea, dar sa accepte aceste "contacte" periodice sau ocazionale cu ofiterul, in scopul oferirii unor (pe parcursul carora se transmiteau, unidirectional) informatii verbale. Faptul ca nu se semna nimic, nu se consemnau personal aceste informatii, creau persoanei in cauza un sentiment de normalitate, o constiinta mai putin incarcata, ajungand chiar sa stabileasca relatii de amicitie cu ofiterul de contact. Insa, aceste dialoguri erau redate de ofiter ulterior intalnirii sau erau transcrise de pe benzile de interceptare a convorbirilor telefonice, in cazul in care contactarea era telefonica. Aceasta metoda a Securitatii, mult mai insinuanta si, uneori, mai eficienta decat o recrutare sau o urmarire, isi releva abia acum importanta. Rolul, pe care l-a jucat in munca de culegere de informatii, este unul major deoarece pe parcursul acestor contactari, se obtineau adesea informatii importante prin care se puteau schimba destinele unor oameni, se produceau delatiuni grave sau, in cele mai fericite cazuri, persoana contactata era constienta de pozitia sa si incerca sa ajute alti oameni, folosinduse de  aceste discutii. Pe de alta parte, persoanele aflate in contact, care, de cele mai multe ori, aveau un anumit statut social, erau folosite de catre Securitate pentru a exercita o influentare pozitiva asupra altor persoane urmarite de Securitate.

"NICA"

Nota sinteza in DUI NICA:1

"/./ vor fi intreprinse urmatoarele masuri: Intensificarea urmaririi numitului N. si concomitent contactarea sa periodica in scopul influentarii pozitive si pentru a-i crea convingerile ca se afla permanent sub controlul organelor noastre si astfel vom contribui intr-o oarecare masura la reducerea exercitarii influentei asupra tinerilor intelectuali si de asemenea mai putine legaturi si schimburi de materiale cu reprezentanti ai emigratiei reactionare."

Nota cu reproducerea discutiei purtata de conducerea ministerului cu N.C. in ziua de 08.07.1972 la Tunari, intocmita la data de 24.07.1972 :

Dupa cateva discutii introductive N.C. spune ca va sta la dispozitie, avand in acest sens carnetul sau in care a notat zi de zi ce a facut pe timpul sederii in Anglia si Franta. /./ N.C.: Poate va intereseaza intalnirile mele cu romanii acolo, dupa cum vedeti eu sunt vorbaret si va rog sa canalizati aceste discutii dvs.

Ofiterul: Da, o sa ne straduim.

N.C. Doriti sa relatez ceea ce am facut in fiecare zi sau sa arat romanii cu care m-am intalnit ?

O.: Sa aratati cu cine v-ati intalnit si pe urma sa-i luam la rand pe fiecare, dar sa urmarim doua lucruri: care a fost reactia lor la intalnirea cu dvs; care este pozitia lor fata de tara. Ce ati constatat la ei fata de patrie?

N.C.: In primul rand celor cu care m-am intalnit leam pus problema direct. Eu vin aici din Romania, dintr-o cultura care inca este vie. Voi aveti aici o imagine inghetata a Romaniei, pe undeva credeti ca detineti cheile unei Romanii eterne, dar Romania este vie, acolo se intampla ceva, nu spun ca in probleme de politica, dar cultural, acolo cresc oameni, sunt tineri care trebuie favorizati, este o cultura in curs.

O.: Da, despre culturalii acestia sa ne spuneti

N.C. /./ Pe data de 19.05.1972 am plecat cu avionul, iar cand am ajuns la Londra, ma astepta fosta mea sotie, cu un tanar cu masina. Foarte interesant acest tanar, unul M., care a fost inginer aici si a ramas in Franta, de care s-a indragostit o femeie, jumatate frantuzoaica, jumatate romanca M.S., pe care a scos-o din tara. /./

O.: Dar despre Romania v-a spus ceva acesta ?

N.C.: Am discutat cu el, dar nu prea multe, intrucat el este mult mai tanar decat mine, dar l-am intrebat cum de face aceasta munca, dumneata esti inginer, ai studii frumoase. Nu a dat curs discutiei././ M-am intors apoi la Londra pentru a vedea ce mai era de vazut. Am vazut si lucruri bune, si proaste. La Londra am vazut doi romani interesanti. Unul despre care poate stiti, unul M., mai putin interesant, dar semnificativ dupa felul cum judeca tara si altul R., care are o situatie materiala foarte buna si care a fost omul lui Maniu. Acesta are bani, suprafata, iar in timpul cat am fost eu detinut, a scris despre mine ca om de stiinta. Am luat o masa impreuna cu el, timp in care i-am reprosat ca nu trebuia sa faca din mine un erou si sa scrie despre persoana mea. Mi-a povestit despre situatia lui, despre interesul care-l manifesta pentru a cunoaste ceea ce se intampla in tara. In termeni foarte generali s-a situat pe pozitia unui refugiat si in ultima instanta m-a intrebat : «Domnule, iti este jena sa ramai aici?» Eu i-am raspuns ca o justificare personala ca nu, apoi am alunecat discutia spre alte probleme referitoare la preocuparile mele, la scrierile care mi-au aparut in publicatiile din tara etc. /./

O.: Atitudinea lui S.G. fata de tara este schimbata, colectiva etc ?

N.C.: Sigur, atitudinea lui este schimbata, are o atitudine colectiva, este consultat de catre tara, a avut intalniri nu stiu cu ce ministru din Romania. /./

O.: Da, credem ca este bine sa prezentati in detaliu cazul M.L.

N.C.: Ideea lui M.E. este ca Europa este un continent foarte reusit din punct de vedere tehnico-stiintific si cultural, dar pentru o afirmare necesita o conlucrare cu continentul asiatic cu vechi traditii de cultura, ar fi necesar crearea unui institut de cercetari orientale. De asemenea, punctul de vedere al lui M.E. este ca Romania se afla la interferenta dintre cele doua continente ca marea noastra politica externa ar fi intregita si cu cea culturala. Pe M.E. il intereseaza viitorul culturii romanesti mai mult decat al culturii europene. De aceea trebuie realizata aceasta mediere dintre oamenii de cultura de peste granita cu tara, ca M.E. are vocatia acestei medieri. Dar sa revin la capitolul M.L. si V.I. Le-am spus ca avem nevoie de C., de B., de A.C., de M.E. si E.T. /./ Tot atat de necesar acestui scop este si M.E. de aceea am insistat la M.L. si V.I. sa-i lase pe acestia sa colaboreze cu tara, sa nu-i critice pentru ca trimit lucrari in tara, sa nu-i tuteleze si sa nu-i considere ca pe niste sclavi dependenti de ei. /./

M.L. zice : Tu crezi ca ai vreo activitate in tara. Crezi ca poti face ceva in tara? Poti sa publici. Nu vezi ca abia publici cate o carte? Dar daca ai sta aici, ai vorbi o data pe saptamana intregii natiuni romane. Eu le-am spus ca nu-i mai asculta lumea. Ca eu nu-i mai ascult de ani de zile, si stiti de ce, nu pentru ca imi este greu. Nu va asculta lumea asa cum credeti. Din cand in cand mai deschide omul radio, ia sa vedem ce spun aia, dar nu sunteti chiar asa de. Adica ea asa credea ca de acolo as putea face treaba mai multa decat de aici. Eu le-am spus insa ca chiar daca nu mi se publica cartile, suntem oameni de cultura, tendinta noastra este sa creem o obligatie, ca intrarea mea in cultura a creat in specialitatea mea anumite obligatii.

O.: Ne-ar interesa sa ne spuneti ceva despre intalnirea cu M.E. ?

N.C.: /./ Lui E. ii plac foarte mult scriitori din acestia tineri mai ales S., I.A., B.; M.E. apreciaza ca acesti tineri se gandesc la marea cultura romaneasca, este impresionat. /./ Dar E. este nemultumit ca este tradus in Polonia, in Cehoslovacia si nu este tradus in Romania, in tara sa. M.E. mi-a cerut sa-l traducem aici si sa aratam ca, chit ca (aici sunt - nota redac!iei) unele probleme cu religia, la el nu este o problema de mistica, de religie. /./ Daca ar fi sa ia el un mare premiu tot asupra tarii noastre s-ar rasfrange, el fiind roman. Ca inima, ca sentimente, este roman.2

RAPORT - CU PRINCIPALELE PROBLEME REZULTATE DIN DISCUTIILE CU N.C.

"In cadrul discutiilor purtate recent cu filozoful pensionar N.C., reintors dupa o calatorie de trei luni in mai multe tari din Occident, au rezultat urmatoarele probleme mai deosebite. Inainte de a pleca din tara a solicitat o audienta la tovarasul Cornel Burtica pentru a stabili modul cum sa actioneze spre a-l determina pe M.E. sa vina in Romania. Nu a reusit sa-l intilneasca in Franta, E.M. aflinduse in acea perioada la Chicago si in consecinta nu a putut aborda aceasta chestiune. Mentionind ca de aproximativ doi ani M.E. si-a luat cetatenia americana, N.C. si-a exprimat parerea ca acesta ar fi venit demult in tara daca alti emigranti romani nu l-ar fi influentat sa nu se intoarca si sa adopte atitudine ostila guvernului roman, asa cum au procedat si cu G.E., cu B.C. si altii.

La Madrid, N., a fost invitat de Fundatia Pasteur sa tina o conferinta la universitate, la care au participat oameni de cultura, profesori universitari, studenti, intre care si unii de origine romana. In cele patru zile petrecute in capitala Spaniei, a cautat sa evite un anumit grup de romani temindu-se de implicatiile pe care le-ar fi putut avea in urma unor contacte cu lumea veche, cu emigrantii romani stabiliti acolo. Ulterior a aflat ca V.H. nu a vrut sa vina la conferinta sa deoarece se afla in relatii proaste cu G.U. - initiatorul acestei manifestari culturale, caruia ii reproseaza faptul ca a reluat legaturile si vine in tara in timp ce el - V. - continua sa faca pe intransigentul acolo, ca multi altii.

In R.F. Germania l-a reintilnit pe O.B., profesor de limba romana la Universitatea din Dortmund care dupa 30-35 ani de exil, acum la virsta de 60, spre uluirea celorlalti emigranti romani, doreste sa se stabileasca in tara. Si-a crescut cei doi copii in spiritul dragostei fata de patrie, sotia sa, cetateana vest-germana este gata sa-l urmeze, si acum incearca prin intermediul lui V.C. si a unui alt tovaras P. de la externe, sa obtina aprobarea pentru a reveni in tara si sa i se asigure un post de cercetator stiintific in materie de etnografie si folclor la un institut din centrele universitare mai mari: Bucuresti, Iasi, Cluj».

"Aratand ca desi nu cunoaste conditiile in care B. a parasit tara in urma cu 30-35 ani si nici trecutul pe care il are, doar faptul ca se afla in cercul celor care faceau rezistenta la Paris - cu V.I., I.C., P.M. si altii - N. si-a exprimat parerea ca B.O. merita sa fie sprijinit deoarece, in afara certei sale valori intelectuale, fiind unul din primii 30-40 oameni de elita care conteaza pe plan cultural, convingandu-se de realitatile actuale din Romania, prin hotarirea sa aduce un omagiu tarii si guvernului in sensul ca, dupa ce a fost in rezerva, daca nu chiar in ostilitate, vine si recunoaste ca regimul a creat conditii de viata, de munca care obliga pe un refugiat cinstit sa se intoarca si sa lucreze in tara".

In cadrul discutiilor, N. a dezaprobat actiunile unor intelectuali de tinuta discutabila cum este G.P. ori B.G. care pretind ca in tara nu se poate face cultura si indeamna sa se lupte «impotriva intunericului» ignorand faptul, asa cum este cazul lui B.G., ca nu in strainatate, ci in tara si-au facut un renume, iar acum au ajuns sa o denigreze la postul de radio «Europa libera». In continuare a aratat ca si in prezent ca si in urma cu cativa ani cei din emigratie, cum au fost P. din S.U.A. si altii, i-au reprosat ca a uitat perioada grea prin care a trecut si ca a inceput sa laude regimul, insa efectiv el trebuie sa recunoasca si sa aprecieze faptul ca in scurt timp de la iesirea din detentie a fost ajutat sa se reintegreze in societate, sa-si faca un rost, sa aiba o locuinta, o slujba. La un moment dat el si cei din clasa lui s-au speriat de faptul ca in noile conditii nu vor mai fi niciodata folositi decit in posturi secundare si nu pe masura pregatirii lor, insa lucrurile s-au schimbat in bine; toti cei care au o pregatire sunt valorificati fara discriminari astfel incat, in mod sincer, este fericit pentru el personal, dar si pentru societatea in care traieste, pentru regimul pe care trebuie sa-l aprecieze pentru obiectivitatea si patriotismul sau, pentru faptul ca "nu lasa sa se usuce ori sa i se taie crengi inca rodi toare, acestei paduri romanesti». Este multumit ca i s-a permis sa publice, i s-a marit substantial pensia, iar in prezent, constient de faptul ca mai are la dispozitie un an-doi in care mai poate da ceva pentru cultura romaneasca, nu doreste sa se preocupe de alte lucruri in afara scrierilor sale. Lucrurile sunt de asa natura astfel incat un om ca el poate sa-si aduca cinstit omagiul regimului.

La intrebarea daca a intilnit si alti emigranti romani care nu privesc cu ochi buni actuala politica a tarii noastre, N.C. a afirmat ca regimul le da prea multa importanta, in fond acestia trebuind sa fie compatimiti. Este adevarat ca probabil uneori lumea ii asculta, asa ca n-au ce face, stiut fiind ca oamenilor in general le place critica, barfa, sa vada ca unul musca. Spre exemplu, un anume P., unul din ultimii elevi ai lui N.I., daca ramanea in tara putea realiza ceva deosebit in domeniul istoriei, ori el si-a irosit 20 ani la sectia romana a B.B.C. pe vremea cand acesta critica regimul din Romania, ca pana la urma sa se convinga ca a luptat pentru o himera, "si-a ratat viata pentru ca a crezut intr-o himera". In aceeasi situatie sunt si ceilalti, V.I., M., C., care sint victimele propriei lor incapatinari. C.N., personal, i-a reprosat lui M. ca prefera sa iroseasca bani pe diverse publicatii in loc sa traduca si sa publice carti bune care au aparut in ultimii ani in tara, daca doreste cu adevarat sa valorifice cultura romaneasca. Ori ei, prefera sa publice pentru gheto-ul romanesc de la Paris, literatura, poezie in exil, unele ostile regimului din Romania. Tot astfel le-a reprosat si celor de genul lui V.I. faptul ca de dimineata pina seara studiaza "Scinteia", "Era socialista" si alte publicatii romanesti pentru a putea gasi ceva sa critice ori sa barfeasca. Le-a facut cunoscut ca in prezent intelectualii din Romania se ocupa de Goethe, de Hegel, de matematici, de fizica atomica si nu-si pierd timpul pentru a citi printre randuri ce, si pe cine pot critica, daca prind pe cineva cu contradictii, ori daca un marxist scrie astazi altfel decat acum zece ani".

A marturisit ca este deprimat de ceea ce a vazut in Apus; faptul ca nemtii au slabit, se americanizeaza in cultura, admira tot ce este strain, nu mai au personalitate si nici dorinta de afirmare, se considera blazati, neinsemnati. El este convins ca fara Germania, Europa este lipsita de «coloana vertebrala», Franta este o tara marginala, Anglia nu priveste catre Europa iar restul sint statulete; Europa trebuie sa se refaca, sa-si reia intiietatea pe glob, de aceasta, numai cu o Germanie constienta de raspunderea ei, nu politica, fiindca nu mai merita sa faca politica dupa ce a speriat omenirea in doua rinduri fiind pe drept cuvint divizati - si este de dorit ca sa ramina asa - ci pe plan cultural, spiritual, pe plan de idei, de inovatii».

In acest sens, in cadrul contactelor pe care le-a avut cu oameni de cultura din R.F. Germania, i-a indemnat sa sustina in mai mare masura viata culturala in Europa, sa nu faca economie de cultura si sa trimita in Romania carti, burse in numar cit mai mare. In conditiile actualelor framintari politice din lume, fara o Europa care sa reziste - apreciaza N. - sint primejduite si tarile mai mici - Romania, Polonia, Cehoslovacia, care nu au o consistenta de natura sa supravietuiasca unui impact sovietic, american sau chinez si tocmai in acest sens pleda in problema M.E., Romania fiind singura tara europeana deschisa catre Rasarit, catre Belgia, catre India, catre lumea araba; de aceea este necesar sa avem un institut de studii orientale, nu pentru a studia limbi si culturi moarte, ci un institut viu in care sa se studieze economia, viata politica, istoria tarilor rasaritene, noi fiind singurii care am putea mijloci intre Europa, asiatici si ceilalti". Asa cum Europa trebuie sa fie o realitate, si Romania, inlauntrul acestei mai vaste realitati europene, despartita fiind de ceilalti prin alianta cu sovieticii, este pusa in situatia de a avea tot mai multe contacte, asa cum in prezent ne facem o cinste din aceasta politica planetara pe care o face tara noastra. De aceea, este de parere sa se faca ceva deosebit si in cultura,» «afirmari prin care sa ne facem cunoscuti, sa demonstram ca existam, sa nu fim trecuti usor in umbra asa cum s-a intimplat in urma Dictatului de la Viena, sa nu-si mai permita nimeni sa ne puna in discutie identitatea si afirmarea istorica. Suntem datori sa secondam ceea ce se petrece in politica noastra externa, ceea ce face presedintele tarii noastre in aceasta politica planetara, sa incercam sa ne planetizam putin si in cultura, sa ne afirmam mai mult. In judecata lumii conteaza ce afirmari mari avem, ce identitate spirituala, nu numai ce putere economica posedam». C.N. recunoaste ca s-a facut ceva in aceasta directie, dar s-au si desfacut multe. Exemplu: desfiintarea unor institute cum e cel de logica, de matematici, faptul ca cercetarea este orientata exclusiv catre productie, reducerea posibilitatilor de achizitionare a unor carti din strainatate, de aceea va trebui sa favorizam cultura, daca nu mai ales cultura».

Continuind aceasta idee, C.N. este de parere ca «tara noastra se gaseste in situatia de a nu putea avea intrutotul o autonomie economica desavirsita, nici o independenta asigurata prin fortele noastre proprii si nici forme puternice de afirmare astfel incit sa poata fi exclusa intr-un fel asistenta altora. Afirmarea se realizeaza sigur printr-o personalitate exceptionala cum este presedintele tarii noastre; oamenii sint trecatori, dar valorile, creatiile lor vor ramine». C.N. este intru totul de acord ca nu trebuie sa se renunte la efortul economic urias pe care il face tara noastra in aceasta etapa, poporul intelegind cum se cuvine situatia, convinsi ca in acest fel aparam o independenta romaneasca, asa cum nu pot sa si-o apere nici ungurii, nici polonezii, nici cehii, dar considera ca «nu este cazul ca prin aceasta sa fie vitregit sectorul cultural, care in final poate juca un rol mult mai insemnat pe linia afirmarii noastre».

Intre altele, C.N. a abordat problema lipsei de preocupare care se manifesta din partea factorilor responsabili din cultura pentru multiplicarea si conservarea in mod corespunzator a fotocopiilor unor documente de valoare inestimabila pentru cultura romaneasca cum sint spre exemplu manuscrisele lui Eminescu.»

24.10.1973, convorbirea fiind inregistrata fara stirea lui "NICA"3: "// N. a afirmat urmatoarele: A venit G.U. din Spania //. In septembrie am luat concediu de odihna si am mers /./ impreuna cu M.P. si nepoata mea S. // Am fost intristat ca nu se rezolva nimic cu M.E. Apoi, atunci, imediat dupa ce am venit in tara, in iulie 1972, sotia mea a observat si mi-a spus ca a simtit ca 3 zile s-a tinut o masina dupa mine. Nu stiu daca era adevarat, dar m-am simtit mahnit // ma intrebam pentru ce nu ne crediteaza regimul pe noi astia batrani. Noi ne dam bine seama ce s-a intamplat in tara // ce dezastru ar fi daca ar fi o schimbare in tara, cum Ardealul ar fi imediat pus in discutie, ne dam seama ce s-a realizat, ce se poate realiza // deci nu aveti o rezistenta. De aceea vreau, tin sa va vad prieteneste din cand in cand, sa va spun si sa transmiteti ca vrem sa facem treaba si vrem sa ajutam regimul // Nu avem nimic cu regimul, noi fostii reactionari, noi oamenii care ne-am speriat de rusi, noi care am crezut ca o sa se tractorizeze tara si o sa fie numai omul cu sapca si numai omul cu lozinci, vedem acum ce este // Cum sa nu binecuvantam ceasul istoric in care se afla acum Romania, ca sa nu mai spun de politica noastra externa, de mandria de a fi roman // M-a mai nemultumit o chestiune, cand mi s-a spus de ce nu scriu despre probleme actuale, angajate in contemporaneitate. Eu il laud pe conducator, dar nu ca filozof. Eu nu ma apuc sa fac filozofie ieftina // am ramas cu sentimentul ca oamenii pe care i-am aruncat eu in inchisoare, inca mai poarta povara asta in dosarul lor si figureaza numele meu si inca din cauza mea ei sunt traumatizati. Si eu sunt traumatizat de chestiunea aceasta, ca am aruncat oameni in inchisoare, cu toate ca pentru mine, inchisoarea, va spun sincer, a fost o desfatare. // Am vorbit la un an de zile la Jilava de Goethe, de Hegel, de ce am vrut, era o universitate acolo. A fost o placere in faza aceasta (n.n. - dupa 1958). // La mine la Campulung Muscel // faceam un fel de atmosfera culturala si sigur ca eram suspect, si am inteles, pentru ca procesul meu, in continutul lui nu are seriozitate, insa indaratul lui era rezerva asta, eram un dusman posibil al regimului // Deci noi am inteles pana si arestarile astea // regimul cand pune mana pe un om il sfasie. Cu oamenii de cultura trebuie sa fiti mai ingaduitori, sa-i lasati sa-si pastreze specialitatea. Dar ii folositi pana la epuizare // Eu va consider pe dumneavoastra (n.n. - mr. PATRULESCU) ca un reprezentant al securitatii, securitate care este absolut necesara intr-un regim ca acesta, care nu trebuie sa se mai ascunda cum facea in faza represiva pentru ca nu mai are ce reprima, ca nu mai are adversari. // dvs. informati conducerea dumneavoastra cu ce v-am spus eu Eu le spuneam in inchisoare ca nenorocirea noastra a fost ca nu au existat informatori de calitate. Daca existau informatori de calitate n-ar fi fost atatia arestati, nu ar fi fost arestata lumea asa pentru prostii, si nu s-ar fi intamplat ce s-a intamplat in multe cazuri. Toti am cazut arestati cu cate un denunt //".

Dupa eliberarea din inchisoare, organele de securitate au tinut cu N. un contact operativ, atragandu-l sa scrie in ziarul "Glasul Patriei", in care a publicat o serie de articole cu ecou pozitiv in emigratia romana din strainatate" 4. Despre respectivele articole N. Afirma ca: "// am cunoscut imediat dupa iesirea din inchisoare un tovaras colonel Florescu. Timp de 6 luni de zile, atunci, acest colonel care era si vicepresedinte la ziarul "Glasul Patriei" s-a tinut de mine sa scriu la acest ziar. Eu am spus atunci, am declarat ca "Glasul Patriei" nu va face servicii si ca nu scriu ca nu are sens. Abia dupa 6 luni, dupa moartea lui Gh. Gh.Dej, chiar in ziua aceea, in martie 1965, am spus acelui colonel: «uite fac ca ascetii care pun o picatura pentru ca sa nu cada in pacatul orgoliului. /./ I-am zis atunci ca dau un articol pentru "Glasul Patriei" pentru a-mi reteza orice pretentie politica, ca eu vreau sa fac cultura». Din pacate, dl. colonel Florescu, dupa ce am dat acel articol, // a zis ca vrea alt articol, ca primul nu merge. Nici al doilea zicea ca nu merge si a mers al treilea. Cand a vazut ce ecou a avut articolul meu in strainatate, le-a publicat si pe celelalte doua refuzate. Eu am fost insa mahnit si ca mi-a schimbat ultima fraza la primul articol, si a schimbat-o magarul de Crainic, care era in redactie si era slugarnic /./. Eu nu doream sa apara sub numele meu sub forma aceasta. Eu am si eu condeiul meu, am si eu felul meu de a scrie. Eu nu ling mana care m-a lovit Ori asta era un fel de a linge mana care ma lovise si nu servea regimului cu nimic ca dl. ofiter Florescu sa ceara oamenilor sa linga mana cu care fusesera loviti //.5 M-a mai suparat un alt ofiter de securitate, care a venit la mine dupa inchisoare, dupa intamplarea cu colonelul Florescu, care la o intrevedere m-a intrebat ce am facut eu pentru // Ministerul de Interne..//, la care mie mi-a sarit tandara si am raspuns ca voi face ceva pentru cultura romaneasca si i-am zis ca daca nu ma apreciaza pe linia aceasta ma poate duce din nou la puscarie la Jilava. Daca securitatea imi cere sa fac servicii de nivelul securitatii si nu-mi cere sa fac servicii de nivelul varstei si a prestigiului pe care-l am pe langa cei din strainatate in cultura atunci sigur ca nu ma simt bine Eu am fost palmuit in inchisoare cand anchetatorul m-a intrebat ceva, iar eu am raspuns ca nu sunt informatorul Securitatii// Si tot din inchisoare, intr-o convorbire inregistrata, N. relateaza interlocutorilor sai, A.P. ?i G.L, ca: "Aveam dreptul sa iesim la raport. Odata am iesit la raport si am cerut hartie si creion sa fac filozofie. Atunci m-au dat afara si au spus: «ce ba, tu te-ai gasit sa faci filozofie, noi avem academicieni care fac asta».

Dupa un timp mi-au dat un sul de hartie si creion si am facut tratatul de logica". Acel ofiter, Dl. Popescu, in anii aceia, era inca la mentalitatea veche, cand se cereau oamenilor care aveau contact cu securitatea un anumit tip de informatii Acel tip de informatii nu l-am dat niciodata si nici nu-l voi da Sper sa nu mi se ceara acest lucru Eu va caut pe dvs. sa ma ajutati sa faceti ceva in cultura. Eu nu concep sa raportez despre legaturile cu strainii // - desi nimanui nu ar trebui sa i se ceara asta, fiind o masura ridicola. Este o masura ofensatoare la adresa demnitatii tarii sa interzici unui roman sa stea de vorba cu un strain sau sa raporteze ce discuta, cand discuta. // eu nici nu ma sinchisesc ca este lege, ca e obligatie sa spun la Academie despre legaturile mele cu strainii // dar aceasta este o lege de proasta calitate si nu ma simt legat de o lege de proasta calitate si pe care eu o repudiez // Vreau sa spun ca din cauza securitatii in 1971 nu am vrut sa particip la Congresul de Logica pentru ca pe urma as fi fost intrebat ce am vorbit cu strainii."

RAPORT CU PROPUNERE DE INCHIDERE DUI, 23.07.1978:

"Incepand din anul 1974 in atitudinea lui N. s-au inregistrat schimbari pozitive la care au contribuit atat facilitarea editarii unor scrieri personale cum a fost «Despartirea de Goethe», «Sentimentul romanesc al fiintei» /./. Spre exemplu, referindu-se la anumite actiuni ostile cu caracter protestatar initiate in prima parte a anului 1977 de unii scriitori - G.P., T.D., N.I. Si altii, N. si-a exprimat parerea ca: «asemenea atitudini nu se sprijina pe o baza reala in actuala societate romaneasca, ele nefiind decat un ecou al modei, al atitudinii protestatare din alte tari; el personal desi are copii si fosta sotie stabiliti de mult timp in strainatate, nu si-ar parasi tara deoarece simte ca nu poate trai si lucra eficient decat aici, acasa».

Aceeasi atitudine realista a avut-o si in discutiile purtate in cadrul unor intalniri - controlate de noi - cu o serie de publicisti, cercetatori din domeniul filozofiei cu care se afla in relatii apropiate /./ De asemenea sunt edificatoare aprecierile unor cetateni vest-germani de origine romana referitoare la atitudinea pe care N. a luat-o cu prilejul unor conferinte tinute la München: «D.N. a fost la o inaltime intelectuala, spirituala, morala si nationala neinchipuita. Cred ca toti cei din sala au simtit cum le crapa obrazul de rusine ca si-au parasit tara /./ erau multi romani, intre care si N.B.; tuturor putea sa le crape obrazul de rusine ca pentru un blid de linte au venit aici, cand si in tara, daca ai ceva in suflet, in cap sau in inima, poti face ceva. N. a fost de o violenta, de o agresivitate unica, neasteptata in discutiile de dupa conferinta.»" Aceste atitudini au starnit reactii in randurile emigratiei romane din Franta, cum este cazul lui E.I. care ii reproseaza faptul ca in loc sa-si mentina ura impotriva regimului de pe urma caruia a suferit, acesta isi manifesta recunostinta "ca o femela imblanzita".6

Note

1 A (Arhivele) CNSAS, Dosar FI 15156, vol. 1, f. 6-13.

2 ACNSAS, Dosar FI 15156, vol. 2, f. 89-103.

3 ACNSAS, Dosar FI 15156, vol. 2, f. 48-67.

4 ACNSAS, Dosar FI 15156, vol. 2, f. 154.

5 Idem, f. 58, 59.

6 ACNSAS, Dosar FI 15156, v. 1, f. 286-287.

ONTACAdevarul (adevarulonline.ro) , 22 iulie 2006

Din arhivele CNSAS

Carmen Chivu
Raluca Vasilescu

Contactarea in mediul literar (I)

Discursurile asupra trecutului sunt realizate de oameni aflati in anumite contexte istorice sau politice, altfel spus, nu exista o singura lectura 'obiectiva' a trecutului, actul de interpretare fiind produs in prezent. Tocmai de aceea autorii acestui material nu-si propun sa judece, ci doar sa prezinte o categorie aparte contactarea - care a trecut neobservata in contextul dezbaterilor legate de dezvaluirile din dosarele existente in arhiva CNSAS, dezbateri care au fost  centrate, in principal, pe notiunea de colaborare si, implicit, s-au analizat materialele furnizate de informatorii Securitatii (- note informative sau rapoarte intocmite de ofiterii de securitate). Contactarea presupune o convorbire pe care o poarta un ofiter de securitate cu o persoana vizata. Aceasta intalnire poate avea ca scop fie recrutarea persoanei respective, in cazul in care se decide ca este pretabila la recrutare, fie monitorizarea acesteia, in cazul persoanelor urmarite, pentru a se verifica eficienta masurilor de supraveghere intreprinse. Nu este exclusa posibilitatea ca persoana sa refuze recrutarea, dar sa accepte aceste 'contacte' periodice sau ocazionale cu ofiterul, in scopul oferirii unor (pe parcursul carora se transmiteau, unidirectional) informatii verbale. Faptul ca nu se semna nimic, nu se consemnau personal aceste informatii, creau persoanei in cauza un sentiment de normalitate, o constiinta mai putin incarcata, ajungand chiar sa stabileasca relatii de amicitie cu ofiterul de contact. Insa aceste dialoguri erau redate de ofiter ulterior intalnirii sau erau transcrise de pe benzile de interceptare a convorbirilor telefonice, in cazul in care contactarea era telefonica. Aceasta metoda a Securitatii, mult mai insinuanta si, uneori, mai eficienta decat o recrutare sau o urmarire, isi releva abia acum importanta. Rolul pe care l-a jucat in munca de culegere de informatii, este unul major deoarece pe parcursul acestor contactari se obtineau adesea informatii importante prin care se puteau schimba destinele unor oameni, se produceau delatiuni grave sau, in cele mai fericite cazuri, persoana contactata era constienta de pozitia sa si incerca sa ajute alti oameni, folosindu-se de aceste discutii. Pe de alta parte, persoanele aflate in contact, care, de cele mai multe ori, aveau un anumit statut social, erau folosite de catre Securitate pentru a exercita o influentare pozitiva asupra altor persoane urmarite de Securitate. Ceea ce trebuie sa retinem din aceasta expunere este faptul ca, indiferent daca informatiile au fost date scris sau verbal, acestea au avut importanta in munca Securitatii. Poate tocmai din acest motiv, contactarea reprezinta o categorie aparte. Orice decizie trebuie argumentata si sustinuta de probe scrise, dar viata de zi cu zi nu este intotdeauna alcatuite din alb si negru, exista multe nuante de gri care pot fi interpretabile. In cele ce urmeaza vom prezenta cateva cazuri pentru a ilustra situatiile descrise mai sus. Toate aceste cazuri sunt extrase din dosare de urmarire informativa, adica persoanele respective au fost urmarite de Securitate o perioada mare de timp, dovada volumele numeroase care alcatuiesc aceste dosare.

D.U.I. - dosar de urmarire informativa - 'OSANU'
De obicei, de problema 'Arta-cultura', in care erau urmariti scriitorii si oamenii de cultura, in general, se ocupau ofiterii care aveau o anumita pregatire culturala, si nu numai. Discutiile erau prea importante pentru a fi lasate in grija unor novici. Ofiterul era un fin psiholog, care stia cand trebuie sa forteze nota si cand sa se opreasca, cand poate sa faca anumite insinuari fara ca acestea sa para amenintari.
De exemplu, in DUI 'OSANU', ofiterul asculta 'cu interes' problemele si nemultumirile scriitorului pe care il are in contact. De fapt, sunt frustrarile generale ale membrilor Uniunii Scriitorilor, iar recomandarile care sunt facute, daca ar fi puse in practica, ar servi ambelor parti. Pe de o parte, scriitorii ar beneficia de conditii materiale mai bune si astfel nu si-ar mai exprima public neajunsurile, iar pe de alta parte, imaginea regimului nu ar mai fi improscata cu noroi nici in tara, nici in strainatate. Dar ofiterul nu negociaza. Il 'sfatuieste' pe scriitor sa nu ia cuvantul in public, deoarece traverseaza o perioada destul de agitata si nu ar putea fi obiectiv in discurs. Totusi, dandu-si seama de potentialul pe care il are respectivul scriitor in mediul sau, ofiterul incearca sa-i obtina o parte din favorurile cerute, mentinandu-l astfel in contact.

Raport informativ, 20.04.1983, col. Merce Ilie:
'La intalnirea pe care am avut-o cu numitul A.B. acesta mi-a relatat urmatoarele:
A venit in Bucuresti pentru a participa la sedinta plenara a Consiliului de conducere a Uniunii Scriitorilor. N-a avut posibilitatea sa se intalneasca decat intamplator cu cativa scriitori ca D.C. si E.S. De la acestia a aflat ca sedinta urmeaza sa se desfasoare cu participare largita si posibil in alt sediu decat cel obisnuit de la Uniunea Scriitorilor. Nu i se parea o formula potrivita, ci mai mult o masura de incorsetare, de intaratare a scriitorilor, care s-ar putea sa aiba efecte contrarii celor asteptate. Se pare, spunea el, ca nu se cunoaste bine psihologia scriitorilor, a oamenilor de litere in general, care trebuie lasati in mediul lor pentru ca acolo sunt obisnuiti, acolo isi spun parerile, acolo isi consuma gloantele si trebuie lasati sa si le consume pentru ca apoi, daca se procedeaza cu tact si intelegere, cu inteligenta, ei isi vad mai departe de-ale scrisului si nu sunt periculosi, mai bine zis nu devin periculosi. Masurile impuse, forta nu-i apropie, din contra, ii agita. Daca au o baza materiala asigurata, s-ar dialoga cu intelepciune si permanent cu ei si nu pe pozitie de forta - lucruri absolut posibile - fara eforturi, dar mai multa bunavointa, n-ar exista niciun fel de probleme. Mai multa atentie ar trebui, spunea A.B., liderilor de opinie, scriitorilor consacrati, cu platforma, recunoscuti ca atare, cu prestigiu si influenta care periodic ar trebui chemati, consultati cu privire la modul de rezolvare a problemelor lor si chiar pe un plan mai larg, de catre factori de conducere de partid si de stat, sa vada ca nu sunt neglijati. Dupa parerea lui s-ar castiga enorm si nu e deloc mare lucru. /./

Revenind la sedinta de la Uniunea Scriitorilor la care urma sa participe, a spus ca a venit hotarat sa ia cuvantul de aceasta data. Un cuvant traznet, cum il caracteriza el, fulminant. /./

I-am recomandat, totusi, sa mai analizeze daca e oportun sau nu sa ia parte la discutii, avand in vedere si starea psihica in care se afla si maniera de abordare a problemelor pe care vrea sa le ridice. I-am spus ca, personal, i-as recomanda sa se abtina daca nu-si poate impune un autocontrol atent si limitele necesare pentru a nu se pune intr-o alta situatie decat cea pe care o doreste. /./

In final, vizibil satisfacut, mi-a spus ca a tinut cont de sugestia de a nu lua cuvantul la sedinta, urmand ca sa faca acest lucru cu alt prilej si, poate, sub auspicii mai bune, desi a cam inceput sa-si piarda increderea, speranta ca in situatia sa vor interveni schimbari in bine nutrite de atata timp de el.
Am inteles ca traverseaza o perioada mai critica, ca e obsedat de neputinta de a-si rezolva niste probleme personale reale, dar ca nu trebuie sa dezarmeze pentru ca sunt sanse ca in perspectiva lucrurile sa capete un curs mai favorabil pentru el.

Nota Serviciului. - A.B. este lucrat prin DUI (n.n. - dosar de urmarire informativa) de Sec. jud. CLUJ, fiind luat in control de catre noi. Este in contactul nostru pentru temperare, influentare si, treptat, atragere la colaborare, avand multiple relatii si posibilitati in mediul scriitorilor din Bucuresti. Am facut demersuri la C.C.E.S. pentru a se gasi o posibilitate de transferare a lui A.B. la Bucuresti, lucru la care tine foarte mult si de care ar putea depinde in mare masura atitudinea lui in continuare, inclusiv in raporturile cu noi.'1
Raport informativ, 25.11.1982, col. Merce Ilie:
'La data de 25.11.1982 am avut o intalnire cu scriitorul A.B. din Cluj, venit la Bucuresti pentru a realiza un montaj la Televiziune /./.

Cu privire la N.M. a spus ca efectiv il admira pentru ca este o valoare. N-ar putea afirma ca este de partea sa si nu garanteaza ca nu ar avea ceva negativ in el, dar e un om cu prestigiu consolidat si daca, vorba lui Makarenko, un om are 5% bun in el, merita orice efort pentru a fi recuperat. Nu se stie cand oameni de talia lui pot fi utili tarii si merita sa fie conservati. Personal nu concepe ca un om inteligent de talia lui NM sa fie ostil tarii. Daca s-ar discuta deschis cu el nu crede ca ar avea reticente si s-ar putea inchega un dialog cu el. /./

S-a intrebat si el de ce unii dialogheaza cu cei de la Europa Libera, de ce bat la usa lor, dar n-a aprofundat aceasta problema si n-a gasit un raspuns. El este de buna credinta si nu poate crede ca o mare valoare, un mare talent poate sa fie dusman al tarii, al societatii. In ceea ce-l priveste, daca ar fi sa opteze si azi, cu ochii inchisi ar opta tot pentru socialism, pentru ca nu exista o alta oranduire mai buna. Nu se poate ca marii scriitori de azi sa gandeasca altfel. Cu toate necazurile care mai exista, nu-si schimba crezul, constiinta politica.

Au fost si vor fi exagerari in viata literara, insotita de diverse tendinte. Nu vede nimic rau in asta atata timp cat nu se cade in extreme periculoase, ori la noi nu e cazul.
Despre unele rele din viata literara, mai ales la cele judetene nu sunt oameni de valoare in conducerea acestora. Este o problema fundamentala si locurile sunt putine si e foarte grav daca nu sunt ocupate de cine trebuie.

La unele reviste oamenii stau cu o jumatate de norma si totul pleaca de la mancare. Redactorii traiesc cu amenintarea ca iar vor fi reduceri de schema, cresc si scad paginile toata ziua. Adica nu exista o orientare de perspectiva care sa dea stabilitate vietii literare. In clipa in care scriitorii ar avea asigurata painea, nimeni nu s-ar plange, stabilitatea materiala fiind absolut necesara. Ori aceasta nu exista si el daca scrie despre ceea ce se intampla in jurul sau, despre necazurile pe care le vede si le simte, il doare pentru tara, nu pentru permanenta sa. Cartile sunt scumpe, mancarea e foarte scumpa vizavi de salarii. Sunt unii care nu stiu unde sa mai plaseze un articol sa mai castige ceva pentru ca mai au copii care nu accepta ca e criza mondiala si ca trebuie sa sufere.

Daca scriitorul are o minima baza materiala, nu-i pasa si e mare lucru. /./ Baza materiala trebuie sa-i asigure si informatiile necesare pentru a crea, pentru a putea combate ideologia burgheza. Nu tine la ea, dar cum sa o combata daca nu o cunoaste, daca nu primeste materialele necesare, carti, reviste, publicatii de specialitate. Sunt probleme care pot si trebuie rezolvate dupa parerea sa.

Nota Serviciului. /./ Este in controlul nostru pentru influentare si exploatare informativa. Prin conducerea C.C.E.S. vom cauta sa-l sprijinim in realizarea dorintei sale de a se stabili in Bucuresti, scontand ca astfel reusim sa-l atragem de partea noastra si, treptat, sa-l folosim in realizarea unor sarcini de securitate.'2

Nota, 16.12.1982, col. Merce Ilie:
'Cu prilejul intalnirii pe care am avut-o cu A.B., acesta, mi-a relatat urmatoarele: Este obsedat de ideea de a pleca din Cluj, unde se considera neglijat complet de autoritati, care apeleaza la el doar cand acolo vin straini si diplomati in fata carora trebuie sa sustina politica culturala a partidului. In rest e uitat. N-a fost sprijinit in obtinerea unei locuinte corespunzatoare, desi a solicitat de mai multe ori acest lucru. Nu are un serviciu pe masura lui pentru a se putea desfasura dupa posibilitatile sale. /./
Faptul ca a abordat in mod critic unele aspecte sociale nu contravine politicii actuale, ci din contra arata ca in Romania se poate scrie ce gandesti, ce crezi si asta e o dovada de tarie a regimului, de loialitate. Nu s-a gandit niciodata sa scrie, sa publice decat in Romania, sa arate altfel decat ceea ce a gandit si simtit, nu concepe altfel. Nu prin lozinci se face propaganda politicii partidului, ci prin contributia pe care si-o aduce la indreptarea unor rele care se mai manifesta. /./

Este convins ca nu a fost niciodata rau intentionat si nu-si explica de ce este interpretat si judecat gresit, simtindu-se intr-o stare totala de izolare in Cluj, fapt pentru care doreste sa-l paraseasca'.

La data de 24.11.1984 este intocmit Raportul de inchidere a dosarului 'considerand ca obiectivele pentru care a fost lucrat au fost rezolvate'. Cu toate acestea, se propune 'mentinerea sa in contact in vederea consolidarii influentei pozitive asupra sa si prin el si asupra altor legaturi ale sale cu manifestari ostile.'3

Raport informativ, col. Merce Ilie, 11.01.1985:
'In ziua de 07.01.1985 am avut un nou contact cu scriitorul A.B., venit in Bucuresti la invitatia revistei Flacara, care i-a acordat premiul pentru proza pe anul 1984././

Referitor la regizorul L.P. care in ultimii ani si-a facut o mare popularitate in strainatate, a mentionat ca este mahnit deoarece nu este valorificat in tara in suficienta masura, desi se simte in deplina forta creatoare si doreste sa i se dea mai mult de lucru aici in viitor, sa nu fie obligat sa-si ia angajament in alta parte. De asemenea, s-a plans ca nu este inteles, ca nu discuta deschis cu el si ca i se resping in mod nejustificat filmele si scenariile. A invocat si filmul 'D'ale carnavalului' dupa I.L. Caragiale, care a fost blocat, fara sa inteleaga ce i se imputa in mod real. /./

Personal a vizionat acest film, il apreciaza ca pe o realizare de exceptie si e surprins ca nu i se da drumul, ceea ce, dupa parerea sa, este o mare greseala. In acest context a invocat mari scriitori ca Shakespeare, Moliere, Balzac, Tolstoi si altii, dupa operele carora s-au facut filme, chiar daca ele contin si referiri nu intotdeauna agreabile la adresa epocii si a unor moravuri ale popoarelor lor, dar care indeosebi prin ei, au devenit cunoscute si respectate in lume.

I-am spus ca nu am vazut filmul lui L.P. si nu ma pot pronunta in ceea ce priveste continutul si valoarea lui artistica si regizorala.

In virtutea relatiilor pe care le are cu L.P. i-am sugerat lui A.B. sa-l determine sa realizeze filme cerute pe comanda sociala si sa mai renunte la orgoliul si viziunea sa prea personala uneori, care pot genera confuzii in ceea ce priveste intelegerea corecta a mesajului pe care vrea sa-l transmita.
A.B. este in contact pentru influentare pozitiva.'4

D.U.I. 'BALTAG'
In cazul urmator, interesul era mult mai mare, deoarece 'B.' pleca deseori in strainatate, unde se intalnea frecvent cu scriitori plecati, fie legal, fie ilegal din tara. Astfel, daca ramanea in contactul Securitatii, putea oferi informatii despre pozitia celor din strainatate, dar la fel de bine o putea chiar si influenta. De aceasta data, scriitorul este convins ca prin aceste discutii, de fapt este vorba de o influentare pozitiva, aduce un serviciu culturii. Mai mult, isi ia munca in serios, pana la a sugera ofiterului ca ar trebui sa solicite inregistrarea unui interviu care avusese loc la postul de radio 'Europa Libera', pentru a lua masurile care 'se cuvin'. Cateva concluzii reies de aici: scriitorul nu se ferea sa recunoasca faptul ca asculta posturi de radio interzise, ceea ce inseamna ca se bucura de un statut privilegiat; cunostea destul de bine metodele Securitatii si nu in ultimul rand stia ca poate sa profite de pe urma acestor contactari.

Cu prilejul contactarii lui B.N. (13.10.1982), cpt. Florea Lucian mentioneaza: 'Avand in vedere pozitia pe care s-a situat, apreciem utila continuarea contactelor cu cel in cauza in scopul realizarii unor sarcini de dezinformare pe linia discreditarii unor elemente ostile virulente ('Tudorache', 'Dandu', 'Dalton'), cat si stabilirii anumitor probleme de interes operativ, privind emigratia intelectuala reactionara. Paralel vom urmari prin mijloace complexe de munca reactia sa si eficienta masurii luate.'5

Nota , 13.10.1982:
'Recent, a fost contactat scriitorul N.B., care, in curand, va efectua o noua deplasare la PARIS, unde i se va publica un roman la editura Flammarion, rezultand urmatoarele:
Elementele active din cadrul emigratiei reactionare, precum M.L., V.I. si E.I. incearca sa-l influenteze pentru a-si exprima public dezacordul fata de politica promovata pe plan intern de statul roman si sa recurga la actiuni de scandal politic. // Pretinde ca a respins toate incercarile de racolare, intrucat doreste sa ramana in continuare un scriitor loial tarii. //

Cu prilejul ultimei deplasari efectuate in strainatate a participat la unele sedinte ale cenaclului lui L.M., unde a conversat si cu M.L. Dupa opinia lui, aceasta este marcata de un anticomunism primitiv, dar paradoxal, tocmai datorita extremismului ei e vulnerabila si n-ar prezenta un pericol real pentru noi. //
Crede ca opiniile unor persoane de asemenea factura nu pot fi modificate; e dificil sau imposibil de gasit cai de conciliere cu ei. A purtat discutii interminabile cu M. L., V. I. si E. I., incercand argumentat, dar fara succes, sa le combata ideile ostile.'6

Nota TO, 18.02.1977:
'Ora 14.00 chemat:
Tov. Plesita: Dar despre tampenia asta la care spuneai ca te-a invitat si pe d-ta sa semnezi
Dl. B.: Da, mi-a povestit de cateva cazuri, a spus ca au primit niste oameni pasaport rapid, si ca pleaca si
Tov. P.: Si ca a realizat ceva! Pentru aia!
Dl. B.: Daa ma rog! Aspectul asta m-a interesat mai putin.
Tov. P.: Deci, discutia ati axat-o pe treaba asta
Dl. B.: Da, pe problema lui si pe rezolvarea problemei lui.
Tov. P.: Dar ai incercat sa-l temperezi
Dl. B.: Pai, acuma eu cred ca daca am avut discutia asta si daca o sa mergem saptamana viitoare la tovarasul secretar, eu cred ca //
Tov. P.: Da, sa vedem, ca poate ca G. il trage si pe T.
Dl. B.: Da. Nu stiu, nu v-am spus ca tovarasul secretar mi-a spus ca si in problema T. s-ar putea gasi o rezolvare.
Tov. P.: Ei, probabil ca s-a gandit la ceva. Mie nu mi-a spus. Probabil ca au ei niste proiecte, pe la propaganda, pe acolo. E o treaba buna, ai facut o treaba buna! //'7

Nota TO, 22.02.1977:
'Ora 14.00 cheama:
B.: Uitati, acuma m-am intors de la partid.
Tov. Plesita: Aha!
B.: Si eu cred ca a decurs in conditii satisfacatoare, foarte bune. Adica i s-a spus ca P.G. greselile care a facut, ca se invecineaza cu tradarea si asa mai departe. Si el a fost profund emotionat. Profund emotionat, a avut unele obiectii, a spus ca mai sunt 3 oameni arestati //.
Tov. P.: Daca ar fi fost vorba de arestat, in primul rand trebuia el arestat ca-i instigator.
B.: Da, da, i s-a spus. Ca s-a plans de anumite presiuni, i-a spus: Nu, nu. Daca era vorba sa fii arestat, ai fi fost arestat. //
B.: // Ati auzit ce-a spus ieri E.I.? Ati auzit ieri? N-ati auzit. E.I., la Europa Libera a avut un interviu cu M.L., de 10 minute, sa-l cereti ca este
Tov. P.: Interesant
B.: Interesant. In ce sens? Chiar si P.G. a spus ca batranul s-a scrantit, s-a // Si-a permis sa ia un ton, fata de tovarasul Ceausescu, inadmisibil pentru sa discuti asa cu un sef de stat!
Tov. P.: Da, un tampit! Da, am sa-l cer, multumesc. //
B.: // Pe undeva, intentia a fost chiar sa iau atitudine dar nu are rost, in cazul meu, stiti
Tov. P.: Ei, da. Nici nu merita sa intram in polemici.
B.: Si mai ales ca eu v-am spus: eu pot face unele servicii in strainatate.
Tov. P.: Da, sigur.
B.: Pe plan cultural.'8

Nota TO, 02.04.1977:
'R. de la cabinetul tov. Plesita il intreaba pe B. daca are ceva pentru tov. Plesita. B. ii spune ca deocamdata nu are nimic.'9

Raport, 29.08.1983, cpt. Florea Lucian: 'Fata de cele raportate, consider oportuna totusi continuarea contactelor cu obiectivul in scopul exploatarii informative.'10

Raport de inchidere, 09.05.1987, lt. col. Achim V., mr. Malureanu, col. Ratiu: 'Ulterior (anului 1977 - n.n.) a fost mentinut in contact pentru influentarea pozitiva si exploatarea informativa.'11

D.U.I. 'NICA DAN'

Ultimul caz pe care am dorit sa-l prezentam este ilustrativ pentru a exemplifica faptul ca unii oameni au rezistat in fata presiunilor, sub diverse forme, pe care Securitatea le-a exercitat asupra lor. Desi a fost inchis mai multi ani, nu a acceptat colaborarea cu Securitatea. Eliberat din inchisoare, a continuat sa militeze in favoarea recunoasterii valorilor romanesti, a aprecierii scriitorilor si filosofilor romani, care reprezinta Romania in strainatate cu demnitate. Toate aceste idei erau expuse cu ocazia fiecarei contactari. Pozitia sa a fost categorica de fiecare data. Desi avea ocazia sa ramana in strainatate, deci sa aleaga calea usoara, a preferat Romania, cu toate conditiile modeste (din toate punctele de vedere; ne referim aici la posibilitatea de a publica lucrari, la libertatea de exprimare, nu doar la conditiile materiale) pe care aceasta i le oferea.

Raportez ca dupa data de 8.07.1972 cand N.C. a fost contactat de organele noastre, acesta avut o discutie cu tov. Dulea in problema lui M.E., mr. Patrulescu.12

'In ziua de 29.05.1973 a fost contactat si predat echipei de filaj de la Dir. IX, numitul N.C. Discutiile cu N.C. au fost purtate in problemele pentru care permanent manifesta interes, printre care despre M.E., S.L. si S.D., despre care N. anterior a facut relatari si in cadrul contactarilor sale de catre conducerea ministerului nostru.

In legatura cu M.E., N. a afirmat: M.E. este omul care crede in viitorul culturii romanesti mai mult decat in viitorul culturii europene. El vede ceva deosebit in cultura tarii noastre. M. considera ca Romania este tara in care se intalnesc toate marile curente spirituale ale lumii si numai cultura romaneasca poate mijloci legaturi trainice intre cultura europeana si cea orientala. Am discutat anul trecut cu E. la Paris si el este convins ca noi, romanii, suntem chemati sa pregatim dialogul Apusului cu Rasaritul indepartat. M.E. este necesar culturii noastre romanesti. Regret ca desi am facut memoriu anul trecut la organele dvs. si am mers si la un tovaras la Comitetul Central al PCR, recomandat fiind de P.A., pana in prezent nu s-a rezolvat nimic in problema lui M.E. Inca nu este publicat si operele lui E. de istorie a culturii traditionale nu sunt recunoscute la noi. Eu, ca si M.E., continuu sa cred ca tara noastra ar avea nevoie de colaborarea lui M.E., dar se constata inca rezerve din partea unor cercuri culturale din Romania. Eu am propus si aratat ca dorinta lui E. este sa se faca in Romania un mare Institut de Studii Orientale, la care sa se invete limbile vii, s-ar forma specialisti care sa poata fi folositi pentru dialogul dintre Apus si Rasarit. Se poate si trebuie sa se faca asa ceva in Romania. Peste 10 ani se va simti nevoia pentru acest institut dar va fi prea tarziu. Vor disparea posibilitatile existente in prezent. Mi-a scris M.E. ca in iunie si iulie vine la Paris, unde va putea fi gasit de un reprezentant al culturii romanesti si unde se pot rezolva anumite probleme. Mi-a spus M.E. ca a fost vizitat de tot felul de oameni din tara, dar in ultimul timp i-a placut mai mult de M.C., M.Z. din Cluj, C.B., si P.A. La M.E. ar putea fi trimis ca reprezentant oficial al culturii romanesti, P., conducatorul Societatii de Orientalistica din tara noastra. Ar mai putea merge Z.D.B., ar face si ea o treaba buna, dar nu-i prea reusesc actiunile, nu este operativa. Dar tot mai bun este P., il cunoaste bine pe M.E. In vara aceasta, la sfarsitul lunii iunie, inceputul lunii iulie, are loc in strainatate Congresul de Orientalistica la care cred ca va pleca si dr. S.A.G., medic ORL, dar specializat in filozofia orientala /./ Si S.A.G. ar putea discuta cu M.E. Va precizez ca sunt hotarat ca sa nu mai am nici o legatura si sa nu mai discut nimic cu dr. S.A.G. pana la inapoierea din strainatate. Nu vreau sa fiu acuzat ca ar fi numai un interes al meu in problema lui M.E././

Raportez ca N.C. a discutat mai multe probleme cu privire la M.E. si a rugat sa transmit tovarasilor din conducerea noastra, pe care i-a cunoscut anul trecut sa se analizeze toate propunerile. /./
Mai precizez ca, in a doua parte a discutiei, N.C. a mai afirmat si urmatoarele:
Ma bucur mult de valoarea culturala si prezenta unor romani in strainatate asa cum este filozoful S.L. si G.U. Trebuie sa ne mandrim cu ei. In 'Romania Literara' din ultimul numar a aparut si un interviu al lui G.U. Este insa si el suparat ca trebuia sa i se publice ceva aici si i se amana, asa cum si eu am suparari in aceasta privinta. Nu mi se mai publica caietele (extrasele) lui Eminescu. Voi face un memoriu la conducerea superioara. /./13
(va urma)

Note
1 ACNSAS, Dosar FI 927, vol. 4, f. 105-107.
2 ACNSAS, Dosar FI 927, vol. 4, f. 108-111.
3 Idem, f. 112-113.
4 ACNSAS, Dosar FI 927, vol. 4, f. 139.
5 ACNSAS, FI 6625, vol. 5, f. 275v.
6 ACNSAS, FI 6625, vol. 5, f. 276-278.
7 Idem, vol. 10, f. 10-12v.
8 ACNSAS, FI 6625, vol. 10, f. 13-15.
9 Idem, f. 129v.
10 Idem, vol. 5, f. 295v.
11 Idem, f. 350v.
12 Idem, vol. 2, f. 88.
13 ACNSAS, Dosar FI 15156, vol. 2, f. 85-87.

Nica Dan - Nota despre M.E.
'Cred in viitorul culturii romanesti mai mult decit in cel al culturii europene'.
(M.Eliade in 'Contemporanul'1972).

Omul de cultura roman - renumitul profesor universitar de la Chicago - care declara acest lucru este, de la Dimitrie Cantemir incoace, romanul cu cele mai multe relatii culturale in lume. Cunoaste toate culturile ei, de la cea indiana si japoneza pina la cele africane si sud-americane. La rindul sau, e cunoscut pretutindeni.Daca a putut face o afirmatie ca aceea de mai sus despre o cultura ca a noastra, ce n-are inca audienta in lumea larga si nu poseda inca (la fel ca Bulgaria si Albania) un Premiu Nobel - inseamna ca vede ceva deosebit in cultura noastra, trecuta si mai ales viitoare. El considera intr-adevar ca Romania e o tara-pivot, in care se intilnesc toate marile curente spirituale ale lumii si care poate avea functia de a mijloci intre cultura european-americana si cele orientale.Ceea ce a obtinut tara noastra, prin marii ei conducatori, in politica externa, M.E. vrea sa definitivam in cultura noastra. El crede ca in primul rind noi, romanii, suntem chemati sa pregatim dialogul rodnic al Apusului cu Rasaritul indepartat. Acest demers - slujit de M.E. prin toata opera sa, ce arata europenilor ca nu sint pregatiti sa intre in dialog cu urmarile civilizatiei rasaritene - este o necesitate istorica.

De aceea, dupa cite sintem informati din Apus, M.E. urmeaza sa fie propus pentru premiul Nobel, in anii ce vin. Asa cum el insusi a recunoscut deschis ca presedintele Ceausescu ar trebui sa capete Premiul Nobel pentru pace, unii dintre noi, cei de aci, nu ar trebui sa-i puna piedici (ba dimpotriva) cind va fi propus pentru Premiul Nobel. Va fi o cinste pentru noi, iar unele adversitati personale de aci (absolut neintemeiate si legate de probleme minore, cum ar fi cazul, de mult perimat, al lui N.I. al carui elev M.E. a fost) sunt, ca si in cazul lui B., lipsite de rost, daca nu de-a dreptul nevinovate.

Daca sint in strainatate citiva mari oameni de cultura romani ce ar trebui folositi, direct sau indirect, pentru pregatirea de specialitate a tineretului nostru, doi dintre ei sint exceptionali: S.L. si M.E. Despre primul cerem ingaduinta de a face un raport separat. Despre cel de-al doilea vom spune ca e neaparat necesar culturii noastre de astazi pentru doua motive (in afara reusitei lui culturale fara echivalent): pentru ca, prin sensul de actualitate al operei lui de istorie a culturilor traditionale (si nu 'religioase', cum se spune gresit), favorizeaza tocmai apropierea Europei de marile civilizatii asiatice, africane si sud-americane ce vin sa schimbe echilibrul istoric al lumii; pentru ca, prin felul cum prezinta culturile traditionale (taranesti si folclorice), este singurul care sa scoata cultura veche romaneasca din folclorism si minorat, adica de sub dispretul culturilor 'mari' ce nu vad intr-o cultura ca a noastra decit pitorescul si originalitatea regionala, la nivelul culturilor 'primitive'.

Cu opera sa, M.E., care reintegreaza in cultura mare toate manifestarile de viata spirituala autentica materializate in opere, mituri, practici si folclor, face astfel incit cultura noastra sa nu aiba doar 3oo de ani, ci sa se implinte - asa cum vroiau un Eminescu si un Pirvan - in protoistoria spatiului acesteia traco-latino-roman, care a fost in acelasi timp un spatiu binecuvantat si unul nefericit istoriceste.
Cum poate fi folosit M.E.:

In anii din urma s-a incercat punerea in circulatie a citorva din scrierile lui M. E. care a publicat in limba romana lucrarile sale de tinerete si astazi inca scrie literatura in limba romana. S-a facut insa o nedreptate: i s-au publicat doar scrierile literare (si acelea partial), dar nici o scriere de istorie a culturii, tocmai cele care il intereseaza si ne intereseaza. Apoi a fost solicitat sa devina membru al Academiei Romane si invitat sa-si viziteze tara.In iunie a.c. l-am vazut indelung la Paris pe M.E. El ne-a spus ca i se pare fara sens sa devina membru al Academiei in tara lui atata vreme cit nu i s-a publicat inca nici o opera semnificativa. Mi-a dat lista lucrarilor lui traduse in alte tari socialiste si care inca nu sint traduse la noi. Pe de alta parte, ne-a declarat ca o simpla vizita in tara i se pare prea putin. A spus deschis ca Romania de astazi, prin realizarile ei recunoscute pe plan international, nu are nevoie de aprecierile lui facute eventual prin declaratii de presa, in schimb poate are nevoie de colaborarea lui, pe care si-ar da-o cu drag daca nu ar vedea atitea rezerve in unele cercuri, ce pot sa nu fie de nivel inalt dar influenteaza viata noastra publica (de exemplu Directia Presei, care in anumite perioade interzice simpla citare stiintifica a lui M.E.).
Reamintim M.E. are 65 ani si ca a avut un acces de pericardita. Daca dorim a-l folosi nu incape asanare.

Ce se poate face?
Un lucru deosebit, la care M.E. poate participa din plin, chiar si de la distanta, deocamdata. Se poate si trebuie sa se faca un mare Institut de Studii Orientale, cum avem un Institut de Fizica Atomica de pilda. Ba mai mult chiar decat acesta, unde nu putem intrece inca tarile avansate, cu un institut de studii orientale (care exista la Praga si la Budapesta, dar nu la noi!) am putea-o lua, cu ajutorul lui M.E., inaintea tuturor. La un asemenea institut, care s-ar putea intemeia pe scheletul anemicei 'Societati de Studii Orientale' conduse de prof. C.P., s-ar invata nu numai marile limbi moarte ale Orientului (sanscrita, tibetana etc.), dar si limbile vii hindu, chineza, japoneza, persana, araba; s-ar putea pregati echipa care sa cunoasca Orientul trecut si prezent.

M.E. - care a dat doctorate la zeci de tineri din diverse tari, dar regreta sa nu fi dat inca unor romani de valoare- indrumeaza pe studentii sai catre o orientalistica vie, cu accentul pus pe economie si sociologie. Din si in jurul acestui mare institut s-ar forma specialistii care sa fie consultati si folositi pentru dialogul dintre Apus si Rasarit.

La acest institut M.E. ar trimite nu numai toate cartile si publicatiile necesare, dar si specialisti din lumea larga, vizitatori si colaboratori de tot felul. Pe de alta parte, ar putea sprijini o mare revista de cultura - pe linia colaborarii cu Rasaritul - care, prin colaborarile trimise de el, ne-ar situa dintr-odata in fruntea tarilor de cultura europene ce se deschid catre istoria zilelor de miine. In sfirsit, in masura in care acel institut ar fi croit pe masura tocmai a viziunii lui M.E., despre rolul Romaniei in apropierea marilor spatii de cultura ale lumii, nu incape indoiala ca el insusi, atras de o asemenea ctitorie, ar veni s-o viziteze si sa-i dea, prin prezenta lui, fie si temporara, un plus de autoritate. Propunem deci concret: profesorul C.P., care e un invatat de seama si in acelasi timp un reprezentant autorizat al Regimului nostru (a fost pana recent ministru adjunct si prorector al Universitatii din Bucuresti), sa viziteze pe M.E. la Chicago. In urma convorbirilor ce am avut recent cu marele nostru compatriot, asiguram ca M.E. va fi fericit sa dea toate sugestiile si tot sprijinul pentru creearea unui Institut de Studii Orientale, care, cu cit va fi mai aproape de gindul sau, cu atit va sluji mai mult cauza romaneasca in lume. Intre timp, traducerea si editarea in limba noastra cel putin a operelor editate in alte tari socialiste va crea - alaturi de Institutul de Studii Orientale - climatul necesar pentru ca un om ca M.E., comparabil de pe acum cu un Cantemir sau un Hasdeu in istoria culturii noastre sa nu ramina nefolosit in ultimii sai ani, care sint si anii marii afirmari romanesti in lume.

TAREA

IN MEDIUL