|
|
|
Partidul politic ca forma institutionalizata a activitatii politice ca expresie organizationala, in plan practic, a nevoii de asociere si activism, ca mediator privilegiat al vietii politice reprezinta, in pofida tuturor criticilor si dezamagirilor pe care le suscita, un rau necesar in societatea moderna.
Termenul de partid este destul de vechi si el desemna in Evul Mediu o mica formatiune militara aflata in campanie, devenind ulterior sinonim celui de tendinta, factiune, clica. Abia incepand cu a doua jumatate a secolului al XX-lea aceasta notiune discutabila sugereaza o organizatie politica structurata.
Politologii americani Joseph Lapalombara si Myron Weiner au avansat in 1966 o definitie a partidului politic care se structureaza in jurul a patru discriminanti:
a) Continuitatea organizatiei. Este vorba de ceea ce s-ar numi "o organizatie durabila", respectiv o organizatie a carei speranta de viata politica sa o depaseasca pe cea a conducatorilor sai in exercitiu. Acest criteriu permite departajarea partidelor politice in adevaratul sens al cuvantului de clicile sau factiunile personale care nu supravietuiesc de regula fondatorilor lor, dar si de "organismele ad-hoc" a caror existenta inceteaza o data cu atingerea scopului fixat. Este conditia primordiala a transformarii unei organizatii in partid.
b) Caracterul national al organizatiei. Este vorba de "o organizatie" bine stabilita si aparent durabila care sa aiba raporturi regulate si variate cu esalonul national. Nu este de conceput un partid fara ramificatii pe intreg teritoriul unei tari, care sa nu se adreseze intregii comunitati nationale si care sa nu aiba o ambitie colectiva. Aceasta nu inseamna ca nu exista si formatiuni ce nu dispun ori au putine ramificatii locale sau regionale si a caror perceptie publica este data de prezenta regulata si activa a unui grup parlamentar sau de aparitiile in mass media ale unor lideri ai acestuia. Criteriul pare sa excluda radical formatiunile ce agita slogane "nationaliste" sau "regionaliste" sprijinindu-se pe o baza teritoriala limitata.
c) Dorinta de a exercita puterea. Partidul este o organizatie ai carei conducatori, nationali si locali doresc sa ia si sa exercite puterea, nu numai sa o influenteze. Acest criteriu este decisiv si permite distinctia intre partidul politic ce are ca obiectiv fie sa participe la putere (partide legislative), fie sa o distruga (partide revolutionare) pe de o parte, si grupul de presiune, ce are drept scop a-i influenta pe detinatorii puterii in sensul satisfacerii unor interese particulare proprii.
d) Cautarea unei sustineri populare. Cel de-al patrulea discriminant al activitatii de partid este angajarea in competitii electorale, in vederea masurarii influentei reale a respectivei formatiuni politice la nivelul masei de cetateni si a cuceririi suportului popular cuantificabil pentru ca aceasta sa se poata situa pe pozitiile puterii. Acest criteriu permite sa deosebim partidul de cluburi, societati de reflexie, laboratoare intelectuale, de secte de toate formele de asociere ce accentueaza particularismul.
Potrivit acestei definitii partidul este un fenomen de data relativ recenta (secolul al XIX-lea).
M. Duverger distinge doua categorii de partide:
a) partidele cu origine electorala si parlamentara - acestea au aparut si au evoluat in conditiile afirmarii democratiei reprezentative si extinderii sufragiului popular. Un astfel de partid permitea stabilirea unei legaturi intre grupul parlamentar ce reunea alesii prin afinitati politice si comitetele electorale ce incadreaza, la primul nivel, alegatorii.
b) partidele indirecte - care nu pornesc de la mecanismul votului ci de la grupuri preexistente: partidele socialiste provenite din sindicalismul muncitoresc, partidele "agrariene" provenite din puternice asociatii taranesti, partide "confesionale" provenite din grupuri religioase, Biserici oficiale, partidele comuniste provenite din Komintern etc. Partidele "indirecte" sunt in genere formatiuni politice centralizate, disciplinate, distante si chiar reticente fata de institutiile democratiei reprezentative.
Aceasta distinctie propusa de Duverger este valabila mai curand pentru tarile occidentale unde s-au constituit institutii reprezentative moderne. In tarile in curs de dezvoltare (ex. in Africa) partidele s-au format practic intr-un vid institutional fara o gestatie si maturizare democratica corespunzatoare, odata cu statul decolonizat. Particularitatile acestor partide: refuzul pluralismului, cultul exagerat al personalitatii liderului, asocierea cu armata, reflectarea unor interese si conflicte tribale etc.
a) Structurarea alegerilor opiniei publice. Partidele permit clarificarea conditiilor desfasurarii competitiei politice prin informarea electoratului. Partidul are o sigla, insemne, sloganuri ce-i garanteaza recunoasterea si notorietatea. El elaboreaza programe pe baza unei doctrini asumate, propune solutii la problemele vietii politice si ofera proiecte, valori si obiective de atins prin votul cetatenilor.
b) Selectia personalului politic. Partidul este o scoala politica, o instanta de initiere si verificare pentru indivizii ce aspira sa se implice in lupta politica, in viata publica. Partidul indeplineste o functie de recrutare a membrilor, liderilor, alesilor sai si o alta de incadrare (prin disciplina de actiune).
c) Integrarea sociala. Partidul ofera indivizilor si grupurilor sociale structuri de alegere si socializare. Militantismul intr-un partid poate aduce recompense, promovari, acces la posturi in institutii publice, satisfacerea unor interese etc.
Partidul se constituie adesea intr-o a doua familie, intr-o comunitate si chiar intr-o veritabila "contra-societate" (vezi partidele ecologiste).
Unele partide se transforma in porta voce a unor grupuri defavorizate pe care le mobilizeaza si le controleaza canalizand nemultumirile lor. Ele reusesc sa legitimeze paradoxal sistemul contestat, oferindu-i acestuia semnale asupra pericolelor datorate unor politici gresite sau impopulare.
a) Partidele de cadre - aparute odata cu instaurarea democratiei reprezentative. Acestea au fost partide ce au reunit notabilitati, avand ca scop mai putin recrutarea unui numar ridicat de aderenta, cat mai ales convertirea unui capital de notorietate in sustinerea electorala si politica. Unitatea de baza a organizarii este comitetul de circumscriptie iar legatura dintre comitetele locale si alesii parlamentari este slaba si sporadica. Grupul parlamentar are prioritate fata de aparatul de partid. Aceste partide sunt hotarat programatice si slab indoctrinate. Sunt alergice la elaborari conceptuale si se orienteaza cu prioritate spre "intriga sufragiilor" manifestand o grija deosebita fata de dobandirea si extinderea capitalului electoral.
b) Partidele de mase sunt fructul sufragiului universal si aparitiei maselor muncitoare in viata politica. Intre cele trei variante principale - partide social-democrate, partide comuniste si partide fasciste - sunt multe asemanari dar si deosebiri frapante. Se caracterizeaza prin structuri centralizate si ierarhizate, printr-un aparat permanent, de cadre de partid printr-un mare numar de militanti, printr-o incadrare stricta si o educatie politica continua. Sentimentul apartenentei la partid este foarte puternic, pana la identificarea totala a individului cu obiectivele partidului.
O astfel de finalitate presupune o organizare riguroasa, rigida, ierarhizata, continand in sine germenii aparitiei unei oligarhii de partid (R. Michels), o birocratie inamovibila, o minoritate care se consolideaza la varf, detine puterea in partid si nu mai este dispusa sa respecte regulile democratiei interne.
Evolutia societatilor democratice conduce la depasirea acestei situatii considerandu-se ca partidele de cadre si cele de masa ar trebui sa dea nastere unui partid "indirect", de alegatori, ce colecteaza sufragii si se transforma in masinarii puternice, eficiente in masura sa devina partide de guvernamant sau sa exercite controlul asupra puterii politice.
Intr-un regim pluralist, intre partide se statornicesc relatii de opozitie sau alianta. Sistemele de partide cele mai des intalnite sunt:
a) Bipartitismul - un sistem de partide fondat pe alternanta la guvernare, mai mult sau mai putin regulata, a doua partide cu vocatie majoritara. Acest sistem functioneaza in SUA, in Marea Britanie. El garanteaza stabilitatea guvernamentala dand o majoritate solida partidului aflat la putere. Sistemul permite clarificarea alegerilor, marcand net raportul majoritate-opozitie. In acelasi timp principiul alternantei la guvernare este respectat cu o periodicitate de un mandat sau mai multe. Expectatia rotatiei la guvernare ramane deci perfect credibila. Uneori, bipartitismul poate lua forma unui sistem cu "doua partide si jumatate", aparitia unei formatiuni mai mici ce poate bascula de o parte sau alta favorizand constituirea unei majoritati functionale.
b) Multipartitismul - un sistem in care cel putin trei partide exercita o influenta reala asupra vietii politice prin stabilirea de aliante mai mult sau mai putin solide. Doar arareori unul dintre ele poate obtine majoritatea absoluta in Parlament.
Asociat de multe ori unui tip de scrutin proportional, multipartitismul poate genera o instabilitate guvernamentala cronica (ex. Italia si Franta in perioada postbelica). Multipartitismul favorizeaza disiparea revendicarilor si a presiunilor demagogice si populiste.
c) Sistemul partidului dominant - sistemul multipartitist in care un partid se detaseaza de celelalte prin capacitatea sa de a aduna un procent suficient de voturi (peste 30%) pentru a depasi formatiunile rivale pe o perioada mai lunga, precum si prin profunda sa identificare cu regimul politic caruia ii serveste ca sprijin (PSD dupa alegerile din 2000). Acest sistem permite o relativa stabilitate guvernamentala cu riscul sclerozarii puterii confiscate de partidul dominant, impiedicandu-se astfel orice alternanta autentica.
D. Grupurile de interes (grupurile de presiune)
In viata politica exista si alte tipuri de organizatii decat partidele. Acestea sunt grupurile de interes sau grupurile de presiune - organizatii constituite in vederea apararii unor interese, a unor cauze, prin influentarea puterilor publice.
Criteriile ce definesc grupurile de interese: a) organizarea durabila, structurala, prezenta in fruntea lor a unor lideri apti sa elaboreze si sa aplice anumite strategii de actiune; b) apararea intereselor unui grup social sau segment de populatie (ex. asociatiile de aparare a mediului, de protectia animalelor); c) exercitarea unei presiuni asupra autoritatilor publice in masura sa ia anumite decizii.
a) grupuri de interese cu vocatie globala - isi asuma interesele unei categorii de populatie cu relevanta sociologica (muncitori, femei, tineri etc.); se disting grupuri socio-economice (sindicate, asociatii de protectia consumatorilor) si grupuri socio-culturale (cluburi, asociatii religioase, ale veteranilor etc.).
b) grupuri de interes cu vocatie specializata - isi asuma o cauza la care se aliniaza in mod liber simpatizanti de diferite proveniente sociale si orizonturi culturale (ex. Amnesty International, Green Peace, Medici fara frontiere).
Presiunea exercitata de aceste grupuri vizeaza direct puterile publice sau/si indirect opinia publica, susceptibila sa actioneze asupra guvernantilor si autoritatilor.
a) presiuni indirecte - asupra alesilor locali, nationali, ministrilor si administratiei prin informatii (petitii, documentatii), consultatii (dialog cu puterile in legatura cu un proiect), coruptie (finantari secrete ale partidelor, sustinerea unor lideri politici, santaj etc.).
b) presiuni indirecte - vizeaza opinia publica, mass-media care sa exercite, ulterior, ele presiuni asupra puterii, prin constrangere (mobilizare la greva, campanii de captare a simpatiei pentru o cauza, demonstratii de strada) sau convingere (prin publicitate intensiva in presa sau TV, cauza sustinuta fiind prezentata ca interes general).
