RELIGIA ROMANILOR

RELIGIA ROMANILOR

Toti istoricii sunt de acord ca notiunile de baza ale credintei crestine au fost redate in limba romana prin cuvinte latine, de unde se vad clar modalitatile de patrundere la noi in perioada stapanirii daco-romane si in perioada urmatoare, cand elementele de organizare bisericeasca au fost imprumutate de la slavi.

Terminologia crestina de origine latina din limba romana arata ca aproape toate denumirile de baza ale credintei si unele forme ale culturii au fost create pana in secolul al IV-lea. In rugaciunea "Tatal Nostru" peste 90% din cuvinte au origine latina, cu exceptia cuvintelor gresala, mantuieste, ispita. La fel putem vorbi despre "Simbolul Credintei", formulat in primele Sinoade ecumenice din anii 325 si 381[1].

Raspandirea crestinismului in vechile teritorii daco-romane are loc mai ales in timpul persecutiei imparatului Diocletian, intre anii 284-305, cand o mare parte din crestini se retrag in afara granitelor imperiului, deci si in fosta provincie romana Dacia. Imparatul Diocletian a promulgat patru edicte impotriva crestinilor. Primul edict, din 24 februarie 303, a dus la daramarea lacasurilor de cult, prinderea si pedepsirea crestinilor, arderea cartilor, interzicerea adunarilor. In anul 304, se da un edict pentru uciderea tuturor crestinilor, preoti si laici, care nu vroiau sa se inchine zeilor.

In timpul lui Diocletian sunt cunoscuti o seama de martiri daco-romani, care au fost inscrisi in "Breviarul" sau "Martirologul Siriac" din 370-380. Acest Martirolog sta la baza Sinaxarului bisericii din Constantinopol, ce cuprindea numele sfintilor ortodocsi de azi. Printre martiri se numarau multi slujitori ai altarului - episcopi, diaconi, citeti - multi soldati din armata romana, functionari, negustori, barbati sau femei. Au fost sacrificati pe altarul credintei in provinciile Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moesia Inferior, Stytia Minor, dar si in alte provincii, unde au fost dusi pentru a fi dati la fiarele circurilor. Ecoul acestor sacrificii a dus la mai marea raspandire a crestinismului si la o mai buna organizare a bisericii stramosesti in comunitatile "romanitatii orientale"[2].

Primul preot daco-roman crestin cunoscut a fost Montanus, care a fost martirizat in 26 martie 304, impreuna cu sotia sa Maxima. Episcopul Irineu a murit ca un martir in acel an, urmat de diaconul Dimitrie. Viata lui Dimitrie a devenit cunoscuta in toata zona Daco-romana, devenind Sfantul Dimitrie, sarbatorit de noi in 26 octombrie, ziua mortii sale. Au urmat zeci si sute, mii de crestini care s-au sacrificat pentru Hristos si crestinism, transmitand prin moartea lor un puternic imbold tuturor locuitorilor Daciei de a se crestina. Existenta unui numar asa de mare de martiri este dovada existentei vietii crestine cu mult inainte de secolul IV. Persecutiile au incetat dupa anul 305. In anul 311, la 30 aprilie, Constantin cel Mare enunta un edict care constata zadarnicia persecutiilor. Crestinilor li se acorda libertate de cult, cu conditia sa se roage si pentru el si sa nu tulbure ordinea publica. In anul 313, Constantin cel Mare transmite un nou edict (de la Milano) prin care se proclama libertatea cultului crestin si restituirea bunurilor confiscate de la biserici. Astfel, religia crestina devine o religie licita, chiar favorizata.

Urmeaza o perioada de inflorire intre anii 3l9-324, pana cand imparatul Licinus a inceput o noua persecutie, ca urmare a conflictelor sale cu Constantin cel Mare.

Imparatul Iulian Apostatul a incercat, intre anii 361-363, o noua prigoana impotriva crestinilor, imprejurare in care moare ars pe rug ultimul nostru martir daco-roman, sanctificat cu numele de Emilian, fiul prefectului Sabbatian din Durostorum.

In perioada secolelor IV-X, exista in nordul Dunarii o viata crestina intensa, fiind aici biserici, preoti, cantareti si credinciosi care praznuiau anumite sarbatori religioase, ca Invierea Domnului si Craciunul. Invatatura crestina era atat de raspandita la sate, incat ea a stat la baza formarii regulilor morale si juridice (monocanoanele) ale societatii.

Chiar si paganii ii priveau cu toleranta si simpatie pe crestini pe care cautau sa-i apere de prigonitori. Convietuirea barbarilor cu daco-romanii a fost posibila si ca urmare a crestinizarii acestora.

Crestinii din nordul Dunarii, desi au trait printre popoarele migratoare, tineau randuielile ortodoxe conform hotararilor Sinodului I ecumenic de la Niceea (anul 325). Populatia daco-romana a rezistat sub valurile trecatoare ale migratorilor, pastrand, pe langa legaturile cu lumea romanica bizantina, si invatatura crestina. Din aceasta populatie s-au ridicat corifei martirizati, cum sunt: Ulfila, Eutihie, Vasile cel mare (373-374), cei 23 de martiri ucisi, Athanasie, sfantul Nichita, sfantul Sava (373)[3].

In secolele IV si V au fost si pe teritoriile daco-romane erezii, impotriva carora s-au ridicat sfinti ca Atanasie cel Mare sau unii episcopi dunareni, cum sunt: Dominius din Sirmium, Protogenes din Sardica, Dacus din Scupi si Pistus din Marcionapolis. Ei au participat si la elaborarea si propovaduirea primelor texte ale Simbolului Credintei din anul 325. Alte tulburari au avut loc in anii 344, 350-351, 357, cand arierismul a incercat fara succes sa invinga ortodoxismul. Erezia nestoriana din anul 427, sau cea monofizita din anul 448 nu au cuprins marea masa a crestinilor nord dunareni, desi unii dintre episcopi s-au aratat favorabili nestorianismului [4].

Viata crestina s-a continuat in intreg secolul al V-lea in jurul episcopiei Tomisului, cea care a luat fiinta din hirotonisirea episcopului chiar de sfantul apostol Andrei. Episcopia Tomisului, cea mai veche institutie bisericeasca de la noi, a indeplinit un rol insemnat in pastrarea unitatii si dreptei credinte ortodoxe. Ea a avut legaturi cu figurile reprezentative ale Bisericii vremii, ca Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur si, mai tarziu, cu papa Virgilius al Romei. In acelasi timp, trebuie remarcat ca ierarhii Tomisului au fost carturari de seama, lasand opere scrise. Printre acestia, mai reprezentativi au fost: Teofim Filozoful, Ioan, Sfantul Ioan Casian, Dionisie Exigul si altii, denumiti "calugarii sciti".

In secolul al VI-lea, o mare influenta asupra crestinilor daco-romani si slavi a avut-o Arhiepiscopia Justiniana, prima care se intindea in Dacia Mediteraneea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia, Panonia Inferior. Moesia Inferior si Scytia Minor ramaneau dependente de patriarhul de la Constantinopol.

Secolul al VI-lea duce la intarirea vietii bisericesti pe teritoriul tarii noastre, existand episcopi, preoti, calugari si credinciosi, unii dintre ei contribuind la dezvoltarea limbii si culturii. Desi se gaseau sub jurisdictia Patriarhiei de Constantinopol, bisericile din provinciile dunarene foloseau in cult limba latina, cu exceptia unora din Moesia Inferior si Scytia Minor, unde se folosea limba greaca, dat fiind faptul ca multi credinciosi de aici erau de origine greaca.

La sfarsitul secolului al VII-lea are loc migratia bulgarilor in sudul Dunarii. La asezarea lor aici ei erau pagani, iar opera de crestinare a lor s-a facut incepand cu anul 864 de catre tarul Boris I, operatiune pur politica, in urma unui razboi cu bizantinii[5]. Opera de crestinare au desavarsit-o fratii Chiril si Metodie, care au propovaduit crestinismul in limba slavona. Chiril a ajuns comandant al armatei bizantine, iar fratele sau Constantin a ajuns bibliotecar la biserica Sfanta Sofia. Ei au creat alfabetul slav si au tradus in limba slava evanghelia, scrisorile apostolilor si altele. In 858, fratii Chiril si Metodiu, fiind hirotoniti preoti, sunt semnalati in opera de crestinare in Moravia, Boemia si Panonia, precum si in zonele rasaritene. Noua limba de cult a avut succes la slavii care convietuiau pe intregul teritoriu al Daciei si care erau in plin proces de asimilare in populatia autohtona.

Daca in procesul de etnogeneza a romanilor se poate vorbi de un proces paralel de crestinare, tot la fel se poate vorbi despre procesul de asimilare a slavilor, care s-a realizat concomitent cu crestinarea lor. Liturghia in limba slavona se introduce la romani incepand cu secolul X-lea, secol cand aceasta modalitate de cult se introduce atat la sarbi, cat si la rusi.

In Transilvania, limba slavona[6] s-a introdus in biserici inainte de cucerirea Transilvaniei de catre regatul feudal ungar, astfel nu s-ar fi putut introduce deloc, deoarece regii catolici ai Ungariei si episcopii latini nu ar fi permis acest lucru. Incepand cu secolul al X-lea, biserica crestina din teritoriile romanesti se dezvolta pe baza ritului bizantin in mod deosebit, in contradictie cu incercarea permanenta a papalitatii de a converti populatia la catolicism.