|
|
|
Denis Mcquail - Comunicarea
Conceptul de mesaj este asadar ambiguu, pe de o parte datorita separarii arbitrare a continutului de forma, pe de alta parte datorita posibilei discrepante dintre ceea ce intentioneaza sa transmita comunicatorul si ceea ce percepe receptorul. Vorbim de "mesaj" ori de cate ori transmitatorul cinsidera ca indica un referent, sau restrangem termenul la cazurile in care "incertitudinea se reduce" pentru receptor? Ceea ce constituie mesaj pentru o persoana poate fi zgomot pentru alta. Abordarea noastra nu impune o alegere categorica intre aceste alternative. (p.31)
Asa cum insasi definirea comunicarii implica numeroase contradictii, oferindu-ne fie definitii incomplete, fie unele cu o sfera mult prea larga si deci lipsite de specificitate, clarificarea vocabularului apartinand stiintelor comunicarii este si va fi o problema de actualitate.
Chiar conceptul de mesaj, considerat ca informatie ce se transmite sub o anumite forma, devine sursa de ambiguitati. Una dintre dilemele delimitarii clare a mesajului este diferenta intre ceea ce emitatorul doreste sa transmita si ceea ce receptorul intelege de fapt. Desi variantele propuse de autor, cand transmitatorul indica un referat sau cand "incertitudinea se reduce" pentru receptor pot fi considerate la fel de indreptatite sa se constituie in mesaj, iar o optiune ar fi aparent arbitrara, a nu opta pentru niciuna din variante poate genera dificultati ulterioare de intelegere in opera aceluiasi autor. Autorul risca el insusi sa nu fie consecvent cu o acceptiune a termenului de mesaj.
Daca autorul ne ofera libertatea de a alege dintre aceste perspective asupra mesajului, initiaza un demers comod atat pentru cititor, cat si pentru el, insa in defavoarea tentativelor de transformare a comunicarii in stiinta bine definita si coerenta. Rigurozitatea stiintifica ar fi necesara atat in definirea comunicarii, dar mai ales in definirea vocabularului acesteia.
John Fiske - Introducere in Stiintele Comunicarii, POLIROM, 2003
Codurile sunt, de fapt, sistemele in care sunt organizate semnele. Aceste sisteme sunt guvernate de reguli la care consimt toti membrii comunitatii care utilizeaza acel cod. Asta inseamna ca studiul codurilor accentueaza dimensiunea sociala a comunicarii. (p. 89)
Ni se pare semnificativ in acest citat modul in care Fiske raporteaza codul la dimensiunea sociala. Aparent, el intra in contradictie cu semiotica lui Eco (vezi comentariul 6), in care existenta codului apare ca independenta de receptor. Fiske nu face altceva decat sa priveasca lucururi chiar din perspectiva sociala. Nu este relevant daca un cod exista sau nu, daca are loc procesul de comunicare, ci este relevant daca respectivul cod este folosit efectiv in procesul de comunicare. Ori pentru a contribui la comunicarea efectiva, la transmiterea unui mesaj, codul trebuie sa fie inteles si de receptor. Generalizand, pentru a avea valoare comunicationala in societate, codul trebuie sa fie intemeiat pe reguli pe care membrii comunitatii le cunosc si la care ei consimt.
Sistemul de semne, asa cum defineste Fiske codul, poate sa existe si daca regulile de semnificare nu sunt cunoscute de receptor, conform lui Eco, insa, completeaza Fiske, pentru a avea o valoare comunicationala, respectiv sociala, el trebuie sa se bazez pe reguli cunoscute si consimtite de receptor, respectiv de membrii comunitatii.
6. Umberto Eco - Tratat de semiotica generala
Procesul de semnificare se verifica doar cand exista un cod. Un cod este un SISTEM DE SEMNIFICARE care cupleaza entitati prezente cu entitati absente. Ori de cate ori, pe baza unor reguli subiacente, ceva MATERIALMENTE prezent in raza de perceptie a destinatarului TINE LOCUL la altceva se realizeaza o semnificare. Este limpede, insa, ca actul perceptiv al destinatarului si comportamentul sau interpretativ nu sunt conditii necesare ale relatiei de semnificare: este suficient ca un cod sa stabileasca o corespondenta intre ceea ce TINE LOCUL si corelatul sau, corespondenta valabila pentru orice destinatar posibil, chiar daca, de fapt, nu exista sau nu va putea exista vreodata un destinatar.
Procesul de comunicare implica, in complexitatea sa, un proces de semnificare. A semnifica, asa cum defineste Eco, inseamna ca ceva ce poate fi perceput sa tina locul la altceva. Cu alte cuvinte inseamna a fi capabil a reproduce ceva absent (un obiect, o idee abstracta etc.) folosind elemente capabile a fi percepute (sunete, imagini, semne scrise). Ori acest lucru nu este posibil decat prin folosirea unui cod. Codul poate fi definit tocmai ca un algoritm care cupleaza entitati prezente cu entitati absente. Cu alte cuvinte, codul nu poate exista fara procesul de semnificare, iar procesul de semnificare nu poate exista fara cod.
Procesul de semnificare trebuie inteles insa independent de existenta unui destinatar. La fel, daca destinatarul exista dar nu percepe sau nu interpreteaza codul, avem totusi de-a face cu un proces de semnificare.
Procesul de semnificare exista atunci cand corespondenta unor entitati prezente cu entitati absente se face in perspectiva existentei unui destinatar posibil, virtual. Existenta unui destinatar poate fi inteleasa ca motivatie a semnificarii. Existenta reala a destinatarului sau absenta acestuia nu afecteaza existenta procesului de semnificare in sine. In acest context, semnificarea este independenta, ca aparitie, de destinatarul propriu-zis. In opinia noastra, aparitia primului proces de semnificare si implicit a primului cod coincide cu momentul in care omul a realizat o corespondeta intre ce TINE LOCUL si corelatul sau, si a urmarit sau a incercat sa transmita acest lucru semenilor sai. Familiaritatea acestora cu codul nu este relevanta, conform definitiei lui Eco.
