|
|
|
Mesajul, codul, canalul.
Definit succint, mesajul constituie - in viziunea modelului linear al comunicarii - acea succesiune de semne prin care se exprima informatia, atitudinea sau emotia pe care emitatorul o transmite unui receptor si pe care acesta o percepe si o interpreteaza. Studiul semnului - ca material propriu-zis al comunicarii - face obiectul semiologiei, stiinta supraordonata lingvisticii si a carei aparitie era anticipata de Saussure: "Limba este un sistem de semne ce exprima idei si, prin aceasta, este comparabila cu scrierea, alfabetul surdo-mutilor, riturile simbolice, formele de politete, semnalele militare etc. Ea este pur si simplu cel mai important dintre astfel de sisteme(s.n.) Se poate concepe, deci, o stiinta care sa studieze viata semnelor in cadrul vietii sociale; ea ar putea forma o parte a psihologiei generale; noi o vom numi semiologie (de la grecescul semeion -"semn").
Spre deosebire de Saussure - care integra lingvistica in semiologie intr-o pozitie centrala, considerand maxima eficienta comunicarii prin intermediul sistemului semnelor verbale, R. Barthes - pornind de la premisa ca limba poate reda orice alt sistem de semne - include semiologia in lingvistica, preconizand chiar o "translingvistica" care sa cuprinda sistemele de semne specifice modei, culturii de masa, publicitatii s.a., toate acestea fiind reductibile la semnul lingvistic."Teritoriul translingvisticii incepe acolo unde se sfarseste fraza - teritoriul lingvisticii - si se poate defini pornind de la lingvistica datorita tocmai comunitatii de substanta."
Scoala anglo-americana reprezentata prin Ch.S.Peirce merge chiar pana la luarea in discutie a eludarii partiale a actantilor umani in desfasurarea comunicarii, considerand ca teoria actelor de comunicare poate fi aplicata si fenomenelor care nu poseda un emitator uman, daca sunt orientate spre un destinatar uman: fenomene meteo, simptome de boli etc.
In cadrul mesajului, semnificatia semnelor lingvistice este data de forta cu care acestea opereaza - simultan - selectii sintagmatice si paradigmatice; avand rareori o semnificatie fixa, si, cel mai adesea, un potential de semnificare, semnele isi actualizeaza acest potential, asa cum am vazut anterior, numai in cadrul unui context, mesajul fiind, in cele din urma, suma unor factori foarte heterocliti: pozitia in enunt, datele lingvistice ale pre-textului si ale post-textului, coocurenta unor unitati suprasegmentale, sau circumstante de natura sociala, culturala, spatiala, temporala ori factori tinand de identitatea si tipul de relationare al actantilor etc. Ceea ce directiile ulterioare ale teoriei comunicarii aveau sa stabileasca cu prisosinta, era deja intuit: in ultima instanta, ponderea masiva a semnificatiei unui mesaj sta in relatia pe care acesta o instaureaza intre co-participantii la actul comunicarii: "Orice interactiune verbala reprezinta o negociere activa intre vorbitor/text si ascultator/cititor, o transformare activa a materialului brut intr-un produs cu o anume semnificatie.
Pentru a putea deplasa un continut mental abstract intr-un mesaj articulat din secvente semnificative - la indemana receptorului, emitatorul este silit sa transforme intentia sa de comunicare in forma simbolica a unui cod, alegerea acestuia fiind adecvata la competentele comunicationale ale interlocutorului. Corpus de forme simbolice - codul cumuleaza, in structura sa, rezultatul unei evolutii cultural-istorice anterioare indelungate, depinzand, poate, cel mai mult dintre toate elementele hexadei comunicationale, de contextul fizic, geografic al enuntarii; de aici diversitatea idiomurilor, granitele administrative impunandu-le, astfel, pe cele lingvistice. "Cel mai bun exemplu de simbolic este codul limbii pe care o vorbim. Desigur, se intampla ca unii sa refuze acest cod, ceea ce da nastere la autism, dar, de regula, a comunica presupune sa accepti aceasta orchestra fara modificari excesive si sa-ti introduci discret propria voce sau interpretare in jocul general. A pretinde sa creezi in intregime codul ar fi la fel de inutil ca incercarea de a plati cu o moneda pe care ai inventat-o tu."
Modelului originar si restrans al notiunii de cod - ca sistem conventional explicit - Umberto Eco a propus sa i se substituie un concept largit inferential si care sa tina seama de relatia dialectica dintre codul emitatorului mesajului si codul destinatarului - asa numita "cooperare interpretativa".
Discutiile traditionale au acreditat o definire a codului oral prin opozitie neta cu cel scris si, legat de acesta, o caracterizare a oralului prin valori negative ale trasaturilor, determinand scrisul sa constituie "norma de prestigiu intr-o comunitate. In privinta folosirii concrete a formelor orale si scrise ale comunicarii, situatia curenta este reprezentata de ceea ce s-ar putea numi "monoglosie": individul obisnuit stapaneste normele comunicative ale codului oral, practic singurul pe care il utilizeaza constant. "Diglosia" cod oral/cod scris reprezinta o situatie dezirabila, dar insuficient raspandita; normele lingvistice ale comunicarii orale nu pot fi determinate prin raportare la normele comunicarii scrise, oralul avandu-si propriile sale norme, determinate, in special, de structura contextului situational Regulile, libertatile si constrangerile codului oral (cf. L. Bellenger - L'expression orale) difera de cele ale codului scris, fiind produsul unor procese de interactiune mai generale.
In sfarsit, canalul - a carui importanta in schema clasica a comunicarii era surclasata de celelalte elemente, dar care, in prezent, tinde sa se confunde cu insasi esenta comunicarii, datorita extensiei spatiale uluitoare si a rolului lui incontestabil de liant social - reprezinta calea pe care circula, intr-un sens sau altul (E↔R) mesajul. Aceasta cale de transmitere a informatiei intre o sursa si un receptor se poate defini ca un "canal perfect" in cazul ideal in care transmiterea informatiei - circulatia mesajului - se desfasoara fara erori, cazul contrar constituindu-l "canalul cu zgomot", prin care informatia sufera deformari. Ulterior, asa cum vom vedea, metodele teoriei informatiei permit gasirea debitului de trecere al canalului spre a asigura transmiterea intregii informatii fara intarzieri sau deformari. Aceleasi metode vor permite, de asemenea, gasirea, pentru un nivel dat de zgomot, a redundantei pretinse a sursei de informatie. Asa cum vom observa in continuare, in cadrul comunicarii interpersonale, "fata in fata", orientarile ulterioare vor aduce in discutie conceptul de pluricanalitate: verbalul, auditivul, vizualul, olfactivul, tactilul se presupun reciproc si se integreaza in cadrul aceluiasi mesaj; rolul acestei pluricanalitati in codarea /decodarea mesajului este esential in anumite tipuri de terapii si tehnici de modelizare comportamentala, cum sunt cele ale Programarii Neuro Lingvistice, asupra carora vom reveni detaliat.
