ORGANIZAREA DE STAT PE TERITORIUL DACIEI PROVINCIE ROMANA

ORGANIZAREA DE STAT PE TERITORIUL DACIEI PROVINCIE ROMANA

Razboaiele de cucerire a Daciei au adus, fara indoiala, distrugeri si moarte, deportarea unei parti din populatie, jefuirea unor imense bogatii acumulate de regii daci sau membrii loiali ai aristocratiei. Judecata din acest unghi de vedere, cucerirea romana poate sa apara ca un tragic episod in istoria poporului dac [1]. Pentru noi, insa, cei ce traim doar ca mostenitori ai celei de a doua provincii romane din jumatatea orientala a Imperiului roman, cucerirea Daciei constituie nu un tragic sfarsit, ci un inceput, la fel de glorios ca nasterea si formarea unui nou popor: cel roman.

1. Hotarele si organizarea administrativa

Aproape toti cercetatorii sunt de acord ca cele mai pertinente informatii cu privire la intinderea provinciei Dacia cucerita de romani le-a furnizat vestitul geograf al lumii vechi Ptolemeu, care, dupa patru decenii de la razboaiele purtate de Traian putea sa aiba stiri corecte. Acesta fixeaza hotarele provinciei astfel: spre apus Tisa, spre miazanoapte muntii Carpati, spre miazazi Dunarea, iar spre rasarit raul Hieratos (Prutul sau Siretul).

Cu toate ca romanii au cucerit cea mai mare parte a teritoriului dacic, in provincia Dacia el nu se regaseste in totalitate. Muntenia, Moldova de sud, Transilvania dintre Olt si Carpati au fost cuprinse in Moesia Inferior, ceea ce a dus ulterior la o romanizare deosebit de accentuata.

Daca provincia propriu-zisa Dacia a cuprins Transilvania, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul si vestul Moldovei este clar ca influenta romana s-a intins si asupra regiunilor limitrofe, Crisana, nordul Transilvaniei pana la Tisa si asupra restului Moldovei. Potrivit atlasului Hammond cu privire la intinderea lumii antice, aparut la New York, Dacia romana cuprindea in anul 117 e.n., anul mortii imparatului Traian, Banatul, Oltenia, Transilvania, Muntenia intreaga, Moldova pana la Siret, o fasie la nord de Transilvania, Crisana cum este cunoscuta azi [2].

Posibilitatea ca Traian sa ocupe un teritoriu atat de mare a fost data si de faptul ca pentru cucerirea Daciei el a folosit noua legiuni a cate 6000 soldati fiecare, zece ale (detasament de cavalerie), treizeci si cinci de cohorte (detasamente de infanterie), cohortele pretoriene ale imparatului, trupele neregulate si auxiliare, marinarii a doua flote de pe Dunare, in total 100.000 soldati. Printre generali se afla si viitorul imparat Hadrian, conducand legiunea Prima Minervia.

Dupa razboi, pe teritoriul Daciei au fost incartiruite sau lasate ca garnizoane Legiunea XIII-a Gemina la Apulum, Legiunea IV-a Flavia si Legiunea I-a Adiutrix. Cand dacii au devenit amenintatori, a mai fost adusa Legiunea V-a Macedonica in 167-168 la Potaisa [3].

In timpul razboaielor, dacii au avut pierderi insemnate, multi barbati pierind sau fiind luati prizonieri si trimisi ca sclavi in imperiu, de unde nu s-au mai intors. Dar aceasta nu inseamna ca populatia a fost exterminata, asa cum Gheorghe Sincai acrediteaza in "Cronica" sa, vrand sa dovedeasca latinitatea pura a romanilor. Este stiut ca in razboaiele din 105-106 multe populatii dace s-au supus fara lupta lui Traian, iar dupa razboaie populatia retrasa in munti a revenit la asezarile dinainte de razboi. Dupa cucerire, de altfel, creste o populatie tanara din care se recruteaza armate romane, cum ar fi : "Ala I Ulpia Dacorum", "Cohors II Augusta Dacorum via fidelis veterana militaria eguitata", "Cohors III Dacorum eguitata", "Vexillatio Dacorum Porthica". Iata, deci, o populatie de unde se pot recruta noi soldati pentru armata romana[4].

La inceput, Dacia romana a format o singura provincie. Prin anii 118-119, sub domnia lui Hadrian, ca urmare a necesitatilor de aparare, ea a fost impartita in Dacia Superior si Dacia Inferior. Dacia Superior cuprindea tinuturile de nord si centru, iar Dacia Inferior partea de sud. In anul 123 imparatul Hadrian desprinde din Dacia Superior zona din nordul Ariesului si a Muresului superior, formand Dacia Porolisensis. Intre anii 167-169 se pare ca impartirea Daciei in trei parti se defineste mai bine, existand Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis si Dacia Malvensis. Dacia Porolisensis cuprindea nordul Transilvaniei si muntii Apuseni si avea centrul la Porolisum (Moigrad) si Napoca, Dacia Apulensis, numita dupa centrul la Apulum, cuprinzand centrul Transilvaniei si Banatul, iar Dacia Malvensis cuprindea Oltenia si Muntenia, cu centrul la Romula sau Malva, cum o numeau dacii.

2. Conducerea centrala a Daciei provincie romana

Deoarece Dacia se afla intr-o zona de hotar primejduita permanent de atacurile barbare sau de rascoalele populatiei autohtone, Dacia a fost supusa regimului de supraveghere directa a imparatului, considerandu-se o provincie imperiala. Ea era condusa de un trimis personal al imparatului, numit Legatus Augusti Propraetore, fata de regiunile din interiorul imperiului, care erau senatoriale. Trimisul imparatului era de rang consular, adaugandu-si la titlu si cuvantul "Dacicarum" sau "Trium Dacicarum" atunci cand provincia era intreaga sau divizata in trei parti [5].

Dupa prima reorganizare a Daciei, rangul de Legatus Augusti revenea unui senator cu rang de pretor. El conducea Dacia Superior. Celelalte provincii dacice erau conduse de "Procurator Augusti" sau "praeses". Legatul Augusti conducea in numele imparatului, fiind dregator suprem, care lua toate masurile pentru conducerea, apararea, gospodarirea si impartirea dreptatii. El era ajutat de trei procuratori, care strangeau impozitele si darile catre imparat.

In afara dregatorilor supremi exista in Dacia un Concilium Provinciarum Dacicarum Trium, un parlament sau consiliu format din 100 de cetateni. Acest Concilium avea ca atributiuni sprijinirea trimisului imparatului, atributiuni de judecata, eliberarea sclavilor, cercetarea   privitoare la dreptul de cetatenie; vota adresele de multumire pentru imparat, hotara cu privire la ridicarea statuilor. Un rol important al acestui Concilium se referea la formularea de plangeri ce se adresau imparatului, impotriva abuzurilor magistratilor, precum si intretinerea cultului imparatului, considerat zeu si simbolul puterii romane. Pentru colectarea veniturilor catre statul roman s-a infiintat un impozit pe pamant, numit cens. Acest impozit era colectat de la toti proprietarii, cu exceptia veteranilor care participasera la razboaiele lui Traian si fusesera improprietariti la Sarmisegetusa in baza dreptului italic. Acest cens varia dupa natura terenului, reprezentand 1% din valoarea lui.

Mai exista apoi un impozit pe cap de locuitor, care se numea "capitatio". Asupra mostenirilor se percepea o taxa de 5%, numita vicesima hereditatum. La eliberarea sclavilor se platea o taxa numita vicesima libertatis sau vicesima umanumisionis.

Mai existau si obligatii de transport sau de prestare de munca in favoarea romanilor. Pentru incasarea impozitelor, statul roman avea creat un sistem de functionari care trebuiau sa-i ajute pe procuratori. Astfel, exista un inspector financiar, "vicesimae libertus", un "procurator acaducis", care colecta averile celor care mureau fara urmasi, un "librarius ad instrumentis censualibus", care avea atributiuni in legatura cu inscrierile impozitelor, un "librarius a rationibus", functionar cu un statut de ajutor, precum si un "adjutor oficii", subaltern pentru biroul procuratorului [6].

Impozitele nu se strangeau in totalitate de catre functionarii de stat. Existau si impozite arendate, care erau incredintate unor arendasi. Acestia plateau impozitul in totalitate la inceputul anului, iar apoi isi scoteau sumele cuvenite cu un castig cat mai mare. Astfel, se mentioneaza existenta unor "conductores poscui et salinarum", care arendau pasunatul si ocnele de sare, sau "conductores ferrarium", care exploatau minele de fier ale Daciei.

Capitala Daciei romane era la inceput la Sarmisegetusa. Incepand din anul 118, capitala se muta la Apulum. Preotul incoronat al celor trei Dacii (Sacerdos arae Augusti coronatus Daciorum III) care slujea la altarul zeului imparatului se gaseste la Sarmisegetusa. Imparatului i se ridica temple si statui, la fel ca si celorlalti zei. In anul 155 e.n. se ridica la Sarmisegetusa un templu deosebit de impunator, cu o suprafata de peste 5500 metri patrati[7].

3. Administratia locala a provinciei Dacia

In Dacia, ca in intregul imperiu roman, au existat, din punct de vedere al structurii administratiei locale, asezari cu caracter urban, constituite in colonii, municipii si asezari rurale numite vici sau pagi[8]. Ca importanta si drepturi, coloniile ocupau primul loc, urmau apoi municipiile si la urma satele.

COLONIILE[9]- erau centre urbane cu o puternica populatie romanizata. Ele erau asezate in mijlocul populatiei straine Romei, exercitand o influenta cu totul speciala asupra celorlalte localitati. Locuitorii coloniilor erau cetateni romani si aveau toate drepturile conferite de jus italicum. Ei puteau sa aleaga sau sa fie alesi inalti demnitari. Coloniile se bucurau de jus italicum, confereau privilegiul cetatenilor romani de a nu plati impozite pe pamant sau pe persoane. Acordarea dreptului de "ius italicum" insemna ca solul lor era asimilat in mod fictiv cu cel italic, asa incat locuitorii aveau proprietate quiritara si nu aveau sarcini fiscale de nici un fel.

MUNICIPIILE - acestea erau centre urbane cu rang inferior coloniilor, locuitorii lor avand statut intermediar intre peregrini si colonisti. Cu vremea, statutul lor se putea schimba in colonii, dupa cum satele puteau deveni municipii. Dar chiar si intre municipii erau diferentieri cu privire la drepturi, ceea ce crea dorinta locuitorilor sa accepte mai urgent asimilarea.

Atat coloniile cat si municipiile erau conduse din punct de vedere administrativ de un Consiliu format din 20 de consilieri din Ordinul decurionilor. Dintre acestia se alegeau in colonii doi administratori, iar in municipii patru. Acestia aveau si putere jurisdictionala, fiind numiti "dumivirii" sau "quattuorviri jure discundo". Dintre quattuorviri, unul era numit "primus".

Ei erau alesi pe timp de un an. Decurionatul la inceput era o functie privilegiata prin pozitia si onorurile cu care persoana respectiva era inconjurata. Decurionii puteau purta toga cu banda lata de purpura, iar la solemnitati li se ofereau locurile cele mai bune. Ei aveau si avantaje materiale. Cu vremea, sarcinile lor au devenit din ce in ce mai mari, ajungandu-se ca in ultima faza decurionii sa fie responsabili cu colectarea impozitelor, functia devenind o povara pentru cei ce o aveau.

In municipii si colonii mai existau si alti locuitori cu atributiuni administrative, cum sunt "aediles", care se ingrijeau de problemele de estetica, constructii si urbanism, precum si "qestores", care corespundeau functiei casierilor. Se mai cunosteau in orase si unele persoane sus puse care luau apararea locuitorilor in fata romanilor si care se numeau "patrones" sau "defensores". Capitala romana Ulpia Traiana era o colonie pe vechiul teritoriu al Sarmisegetusei, fiind locuita de cetateni romani pe o suprafata de 32 hectare, avand o populatie de 15-20 mii locuitori. Incepand din timpul lui Alexandru Sever i s-a conferit titlul de metropola.

Ptolemeu arata, folosindu-se de izvoare istorice anterioare cuceririi romane, ca in Dacia existau 44 orase, dintre ele numeroase fiind atestate cu inscriptii sau alte izvoare istorice.

Printre cele mai importante se pot aminti: Sarmisegetusa (Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa), apoi Apulum, resedinta a legiunii a XIII-a Gemina, Napoca, amintita ca municipiu de pe timpul lui Hadrian, iar sub imparatul Marc Aureliu ridicata la rang de colonie, Drobeta, municipiu din vremea lui Traian, ajunsa colonie sub Septimiu Sever, Dierna, langa Orsova de azi, Potaissa (Turda de azi), Romula (astazi Resca in jud. Olt), Aquae - Calanul de azi in jud. Hunedoara. Despre acestea se cunoaste ca au devenit colonii beneficiind de ius italicum. Dintre municipiile cu o importanta mai mare se pot aminti: Porolisum - astazi Moigrad, Tibiscum - Jupa, langa Caransebes, Ampelum - Zlatna de azi. SATELE [10]- erau locuite in mare majoritate de populatia autohtona. Ele se impart in pagi si vici. Pagi sunt cele dependente de colonii, iar vici erau alte localitati rurale, care prin evolutie puteau deveni ulterior municipii. In pagi se puteau aseza chiar si colonisti cetateni romani, care dadeau satului respectiv numele lor, obicei pastrat pana in Principatele Romane. O alta categorie de localitati sunt cele numite "canabe", care erau formate langa coloniile romane, fiind locuite de negustori, mestesugari, bancheri si auxiliarii trupelor romane. Dintre acestea ulterior s-au format chiar orase sau colonii, cum este noul oras Apulum. Uneori, in regiuni care prezentau o insemnatate mai mare din punct de vedere strategic sau economic, satele se uneau in jurul unui centru, formand un organism administrativ propriu, numit Teritorium. In fruntea unui astfel de Teritorium era ales un Consiliu (ordo), care era alcatuit din delegati (curiales). Dintre acestia se delegau cativa numiti "quinqvenales", care reprezentau conducerea teritoriului. Conducatorii satelor care faceau parte din "teritorium" erau numti "tri vicorum"- trei oameni intelepti - sau principes locorum - regele locului - si faceau parte din consiliu.

Puterea suprema in teritoriu o avea comandantul garnizoanei militare. Se cunosc astfel de teritorii la Sucidava (sud-estul Olteniei), Capidava (langa Cernavoda). Astfel de teritorii cuprindeau cel putin douazeci de sate.

Dintre localitatile care erau sate si au devenit municipii sau au decazut din importanta, devenind din colonii sau municipii sate, sau chiar s-au pierdut ca fiinta, putem aminti cateva: In Banat, Sederata pe tarmul Dunarii, Arcidava, azi Varadia, Centum Putea, azi Surduc, Berzabis, azi Barzava, Azizis, azi Eseris, Caput Bubali, azi Valea Boului, Potulea si Canonia, Ad Mediam, azi Mehadia, Ad Pannonios, azi Cornea, Gazona, azi Slatina, Mascliane, azi Carpa, Acmonia, azi Zavoi.

In Oltenia: Amutria, azi Butoiesti, Pelendava langa Drobeta, Costra Nova langa Craiova, Acidava langa Piatra Olt, Rusidava langa Dragasani, Pons Aluti asezat pe Olt, Buridava langa Stalniceni, Castra Traiana langa Sanbotin, Arutela, Pons Ventus la Caineni, Caput Stenarum langa Boita.

In Transilvania: Cealonic, azi Gusterita langa Sibiu, Sacidava, Brucla, azi Aiud, Saline, azi Uioara, Optatiena, azi Garbau, Sargiana, Blandiana, azi Cigmau, Petrae, azi Pietrice, Pons Augusti, Agmavia, Alburmus Major, azi Rosia, Abruttus, azi Abrud, Micia, Duesara, Kartum,Tsierna, Sclaietae, Tovetae.

In sudul Moldovei: Thira, Tirepsum, Iscina, Capora, Alincum, Ermarium, Urgum, Sturum, Congri. Unde erau situate cu exactitate acestea nu se stie.

In Dobrogea: Histria Tomis, Calatis, Dionysopolis, Transmarisea, Durostorum, Sucidava, azi Satul Nou, Flaviana, azi satul Marleanu, Axiopolis, langa satul Honogul, Carsium, azi Harsova, Cius, Berhoe, azi Ostrov, Troemus, azi Iglita.

DRUMURILE[11]: Specialisti in drumuri si castre, legionarii romani procedau la construirea lor imediat ce cucereau un nou teritoriu, astfel incat provincia romana era legata de imperiu printr-o retea de comunicatie complexa, pe care veneau, in urma armatei, colonistii, negustorii, functionarii.

Drumurile aveau o largime de sase metri si erau confectionate din bolovani si prundis amestecat cu celebrul mortar roman, apoi pavate cu placi mari de piatra, astfel incat in unele locuri se mai circula si azi pe ele.

Exista un drum principal care unea Porolisum cu Sarmisegetusa, pe lunga vale a Bistrei. Exista, de asemenea, un drum ce unea capitala cu Apulum si Napoca. Acest drum era deja construit in anul 108, dovedind rapiditatea cu care lucrau romanii.

Din aceste drumuri principale urmau apoi altele pe valea Timisului, prin regiunea Cazanelor inspre directia Drobeta, Bucuresti, Cernavoda.

Un alt drum urca pe valea Muresului spre Odorhei, Tarnave si trecea Carpatii prin pasul Oituz. Exista, de asemenea, un drum ce unea localitatile din valea Siretului cu tarmul drept al Dunarii

In Dobrogea existau trei drumuri principale: unul pe langa Dunare, altul pe langa tarmul Marii Negre, iar al treilea strabatea Dobrogea prin mijloc.

4. Viata economica in Dacia romana

In Dacia romana a continuat si dupa cucerirea romana viata economica a regatului lui Decebal. Romanii erau interesati sa continue exploatarea populatiei si bogatiilor acestui teritoriu pentru a justifica, pe de o parte, imensul efort de razboi, iar pe de alta parte, echilibrarea finantelor imperiului.

Viata economica s-a bazat pe marile exploatari agricole, cresterea animalelor si dezvoltarea mestesugurilor si comertului. Granele, oile, vitele mari, produsele animaliere se exportau intens din Dacia [12]. Romanii dadeau o atentie deosebita minelor de aur, mine care apartineau imparatului. Acestea erau supravegheate de un procurator aurarium cu un intreg corp de functionari (Tabularius, adjutor tabularii, ab instrumentis Tabularii, dispensator, subsequens fibrariorum villici). Functionarii superiori erau liberti, iar ceilalti erau sclavi imperiali.

In afara de aur se mai exploata sarea, fierul, arama, marmura, calcarul, titeiul si pacura. Nu exista o industrie mare in Dacia, dar se cunosc ateliere de ceramica, de confectionat geme (pietre pretioase), ateliere de croitorie (centonari), de tabacari (corieri), de cizmari (caligari), fierari (dendrofori), lecticari, corabieri sau luntrasi, uticulari - un fel de plutasi.

Dacia a fost un nesecat izvor de bunuri materiale, bogatii si forta de munca pentru statul roman, care timp de peste doua sute de ani a dezvoltat-o si modernizat-o.

5. Viata sociala a Daciei romane

Societatea dacica s-a stratificat mai mult decat in perioada anterioara, cand nu existau decat nobili, oameni liberi si sclavi. Acum societatea se imparte in mai multe categorii, cu o situatie juridica deosebita.

In fruntea claselor sociale erau situati cetatenii romani, care aveau toate drepturile juridice si civile. Ei erau coloni sau veterani. Dupa cetatenii romani veneau locuitorii din municipii, cetateni de mana a doua, dar si acestia erau recunoscuti cu drepturi mai mari sau mai mici, in functie de modul de situare al municipiului.

Dupa cetatenii municipiilor erau situati peregrinii, adica locuitorii autohtoni, dacii. Ei nu erau cetateni romani, dar vor deveni dupa anul 212, dupa celebrul edict al imparatului Caracala, care a dat drept de cetatenie tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.

La urma veneau libertii, adica fostii sclavi liberati. Sclavii si robii nu erau considerati cetateni sau locuitori, ei erau, din punct de vedere juridic, doar unelte, instrumente in mana stapanilor, nu aveau nici un drept. Sclavii proveneau din prinsii de razboi, din cei rapiti sau cumparati de negustori din targurile publice situate pe tarmurile Marii Negre, din Asia si Africa. In fiecare oras exista, pe langa targul de vite, si un targ de sclavi.

Sclavii erau impartiti in patru categorii, dupa sex, varsta, aptitudini sau cunostinte.

COLONII[13] - In afara categoriilor de mai sus, incepand cu secolul al III-lea exista in Dacia categoria de tarani coloni. Colonii nu trebuie confundati cu locuitorii coloniilor, care erau cetateni romani. Colonii sunt tarani care munceau pe mosiile marilor proprietari, legati de mosia unde traiau din tata in fiu, fara sa o poata parasi, avand obligatii de munca si dari fata de stapan. Constitutia lui Constantin cel Mare, din 332 e.n., confirma existenta acestor categorii sociale ca existand din timpuri foarte vechi. Institutia colonatului s-a dezvoltat in imperiul roman, in Italia, Asia, Egipt, Iliria. Era natural ca aceasta institutie sa se transporte si in Dacia. Colonii trebuie sa fi fost "barbarii" colonizati pe marile mosii.

SATENII [14] - Sunt locuitori ai satelor si formeaza grosul populatiei Daciei romane. Ei erau supusi la mai multe obligatii de munca si dari. Satenii erau siliti sa contribuie prin munca, corvezi si sume de bani la tezaurul statului sau la construirea de drumuri si edificii diverse. Ei devin din ce in ce mai mult exploatati, iar ca urmare produc numeroase tulburari, rascoale sau parasiri ale satelor.

COLEGIILE - Sunt asociatii ale mai multor persoane, avand aceeasi meserie, loc de origine etnica sau aceeasi religie. Colegiile au avut ca scop ajutorarea in comun, cultul religios sau petrecerea timpului. In fruntea colegiului era ales un 'magister', apoi urmau ca importanta 'decurionii', apoi "principales" adica fruntasii si, in sfarsit, membri. Colegiile aveau un protector, numit patron sau defensor, care le sprijinea in caz de nevoie. Colegiile aveau cladiri, temple, sali de ospete sau intrunire, embleme, steaguri si uneori costume uniforme. Se cunosc mai multe colegii, din care putem aminti:

Colegiul centonarilor, al croitorilor, colegiul dendroforilor - al plutasilor, colegiul fabrilor - al fierarilor, colegiul corabierilor sau luntrasilor, colegiul lecticarilor, colegiul negustorilor, colegiul aurarilor. Toti acestia se asociau pe baza meseriilor practicate.

Colegiul asienilor - cei originari din Asia, colegiul galatilor - originari din Galatia, colegiul prosomarilor - originari din Prosomaria, Dalmatia.

Colegiul Isidei - adoratorii zeitei Isis, colegiul lui Jupiter Cernenus sau Colegiul augustarilor, care celebrau cultul imparatului