PARTIDUL POLITIC - CONCEPT SI FUNCTII

Partidul politic - concept si functii

Existenta partidelor - institutii politice care intra in competitie pentru cucerirea puterii este una dintre caracteristicile fundamentale ale democratiei pluraliste. Socialmente, scria George Burdeau, partidul este unul dintre agentii cei mai activi ai coeziunii sociale; moralmente - unul dintre ultimele refugii ale idealului; din punct de vedere politic, partidul este motorul vietii publice^[1].

Etimologic, cuvantul deriva din latinescul pars, partis sau, conform opiniei unor autori (Daniel-Louis Seiler), dintr-o acceptiune disparuta a verbului partir care, in franceza veche, insemna a imparti, a diviza. Partid va insemna mai intai un grup armat, mai exact o trupa militara neregulata, actionand la marginea grosului fortelor armate sau rupt de ele, deci un fel de corp liber. Cu timpul, cuvantul ajunge sa desemneze o factiune armata iar apoi una politica. Aceasta etimologie explica acea conotatie peiorativa conferita mult timp, atat cuvantului, cat si realitatilor acoperite de el.

Formele moderne ale partidelor politice apar in Marea Britanie, la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Cea mai mare parte a specialistilor leaga fenomenul partisan de edificarea unui sistem democratic, raliindu-se astfel conceptiei sociologului german Max Weber, potrivit careia partidele sunt copiii democratiei si ai votului universal. Maurice Duverger foloseste criteriul raporturilor dintre organizatiile protopartinice, Parlament si vot. Daca intr-o perioada a sufragiului limitat partidele se nasc in Parlament, avand o proiectie externa limitata, pe masura extinderii dreptului de vot apar partidele extraparlamentare. In conditiile consolidarii sistemului parlamentar si a sistemului de partide, se ivesc si partidele antiparlamentare (catolice, socialiste, fasciste si comuniste, in anii'20)^[2].

Experienta particulara a unor tari ca Franta, unde sistemul de partide apare mai tarziu, precum si cea contemporana a antrenat concluzia potrivit careia nu intotdeauna partidele apar concomitent cu extensia dreptului de vot. Ele se nasc ca urmare a irumperii maselor pe scena politica. Diverse conflicte folosesc diverse modalitati de mobilizare: apelul la popor si recrutarea partizanilor pe baza voluntara^[3].

Structurarea partisana se poate dezvolta chiar si in conditiile in care practicile de vot sunt, de fapt, similare cu ale democratiei. Multiplicarea organizatiilor partisane in urma proliferarii statelor dupa cel de-al doilea razboi mondial sau dupa caderea zidului Berlinului sunt explicate prin mimetism institutional si politic, imitatiile fiind deseori destul de superficiale^[4].

Definitiile date partidelor politice sunt numeroase, ele depinzand de elementele esentiale retinute de autorii lor pentru calificarea unei organizatii de partid: interesul urmarit, cu diferite grade de generalitate - nationale, de clasa, de grup, particulare (E. Burke, A. D. Xenopol, D. Gusti s.a.); proiectul sau natura ideologica (B. Constant, H. Kelsen, G. Burdeau); modul de organizare (J. La Palombara, M. Wiener, M. Duverger); obiectivul cuceririi puterii (M. Weber, R. Aron, F. Goguel, F. Burdeau, G. Sartori, A. Giddens); alte fatete ale fenomenului partisan.

Max Weber intelegea prin partide "asociatiile bazandu-se pe un angajament (formal) liber, avand ca scop sa procure sefilor lor puterea in sanul unei grupari si militantilor lor activi sanse ideale sau materiale pentru a atinge teluri, obiective, pentru a obtine avantaje personale sau pentru a le realiza pe amandoua"^[5]. Dimitrie Gusti definea partidul "asociatie libera de cetateni, uniti in mod permanent prin interese si idei comune, de caracter general, asociatie ce urmareste in plina lumina publica a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social"^[6]. In conceptia lui Petre P. Negulescu, partidele se nasc "prin gruparea cetatenilor in organizari politice diferite, dupa ideile lor cu privire la directia pe care trebuie sa o urmeze dezvoltarea statului respectiv si la mijloacele cele mai potrivite de a usura si de a grabi acea dezvoltare"^[7]. Orientarea activitatii politice a cetatenilor, gruparea lor este determinata de motivatii de ordin logic (in functie de valoarea generala a ideilor in jurul carora se formeaza grupurile politice) si de ordin psihologic (in functie de interesul personal, de care se poate beneficia direct sau indirect, individual sau ca unitati ale unei categorii sociale). Criteriul principal al valorii partidelor politice ar fi aportul lor la conservarea existentei politice a natiunii.

Giovanni Sartori califica partid "orice grupare politica, identificata printr-o eticheta oficiala, care se prezinta la alegeri (libere sau nu), este capabila sa-si prezinte prin intermediul lor candidatii la functiile publice"^[8], iar Anthony Giddens "orice organizatie constituita in scopul obtinerii controlului legitim al guvernarii, in urma unui proces electoral"^[9].

Pentru ca un grup sa poata fi considerat partid politic trebuie sa indeplineasca, dupa parerea lui Joseph La Palombara si a lui Myron Wiener, patru conditii principale: 1) continuitate in organizare, deci o organizare durabila, care nu este direct dependenta de conducatorii in functie; 2) o organizare vizibila si permanenta la nivel local, implicand relatii sistematice intre elementele locale si cele nationale; 3) o determinare constienta a conducatorilor de a cuceri si pastra puterea de decizie, singuri sau in coalitie cu altii; 4) preocuparea constanta de a castiga partizani la alegeri sau de a obtine prin orice mijloace sprijinul popular^[10].

Majoritatea specialistilor apreciaza partidul ca fiind organizatie dotata cu o structura durabila, avand rolul de sustinere a activitatii membrilor lui si rezistand mai mult de un ciclu electoral, nefiind deci un "flash party", asa cum observa G. Pasquino. Elementul definitoriu fundamental, care il diferentiaza net de alte organizatii sau asociatii este pozitia lui fata de problema puterii. Ca institutii politice principale implicate in lupta pentru putere, partidele au ca obiectiv cucerirea, detinerea si exercitarea puterii in stat. Ele constituie o realitate dinamica. Actiunea colectiva si pretentia de a conduce sunt justificate printr-o conceptie particulara despre interesul general. Aici, conform opticii lui D.-L. Seiler, se inlantuiesc trei tipuri de logici: 1) cea a vointei de putere, in numele unei conceptii particulare despre interesul general, sau logica unui proiect; 2) cea a asocierii voluntare a unui grup de oameni care aleg sa se organizeze pentru a se dota cu mijloace rationale, vizand realizarea mobilizarii celui mai mare numar posibil, in vederea ascensiunii concrete la putere, sau logica organizarii; 3) cea a unor cetateni care se mobilizeaza, aceasta fiind logica mobilizarii^[11]. Raportul dintre trasaturile definitorii ale unui partid depinde si de semnificatia conferita acestora de activitatea lui practica.

Un partid, este de parere Michel Offerlé, trebuie analizat ca un camp de forte, ca un ansamblu de raporturi obiective, care se impun tuturor celor ce intra in acest camp si ca un spatiu de concurenta obiectiva intre agenti astfel dispusi incat ei lupta pentru definirea legitima a organizatiei si pentru dreptul de a vorbi in numele entitatii si marcii colective la care contribuie prin competitia lor^[12]. Ca institutie politica, partidul se individualizeaza prin intermediul doctrinei, programului, idealurilor si scopurilor urmarite. El este un loc de creatie ideologica, subliniaza Pierre Bréchon. Programul sau presupune:1) o analiza a societatii si a politicii de aplicat in conjunctura momentului; 2) o actualizare si o adaptare a ideologiei partisane; 3) concretizarea si rationalizarea sa^[13]. Analiza programelor diferitelor partide releva caracterul mai mult sau mai putin structurat al ideologiei lor, care poate fi urmarita prin intermediul discursurilor candidatilor si alesilor. Ideologiile nu mor, declara autorul francez, ele se transforma si se exprima de o maniera mai mult sau mai putin absoluta, acordand mai multa sau mai putina valoare conflictului sau consensului si, uneori, deplasand clivajele ideologice. Ideologiile blande ale compromisului si negocierii, care oscileaza intre viziuni de centru-stanga si viziuni de centru-dreapta nu ocupa tot spatiul politic. Renasterea ideologiilor extremiste este totdeauna posibila cand in dezbaterea politica devin centrale teme noi, purtatoare de conflicte. Institutionalizarea partidelor politice este consacrata uneori prin prevederi constitutionale.

De la aparitia lor si pana in prezent, rolul partidelor a variat sensibil, functie de epoci si de tari. Daca primele partide au avut un rol relativ redus, astazi activitatea lor este indispensabila evolutiei si echilibrului societatilor contemporane. Functiile partidelor politice au fost configurate diferit, in legatura cu natura lor si a regimurilor politice, existand mari deosebiri intre regimurile care admit pluralitatea partidelor si cele cu partid unic. In vocabularul sociologic, o functie inseamna contributia adusa de un membru (individ sau grup) al unui corp social pentru a permite satisfacerea exigentelor lui functionale, necesare conservarii, adaptarii sau dezvoltarii sale. Analiza functiilor duce la construirea unor modele care au in vedere diversitatea observabila in diferite tari.

David Apter (Comparative Politics, 1963) distingea 3 categorii de functii in sistemul politic democratic - controlul executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea candidatilor si 2 in sistemul totalitar - crearea solidaritatii de grup si functia de conducere. Neil A. McDonald indica 5 tipuri de functii ale unui partid in societate: 1) partidul ca manager; 2) partidul ca un courtier, un intermediar intre guvernanti si guvernati; 3) partidul ca purtator de cuvant al opiniei publice; 4) partidul ca selector de candidati; 5) partidul ca instrument de cucerire a puterii. Charles Debbasch si Jean-Marie Pontier (Introduction à la politique, 1991) inscriu urmatoarele functii: 1) functia de organizare a alegerilor; 2) functia de educatie politica; 3) functia de integrare sociala.

Una dintre cele mai apreciate si mai elaborate clasificari ii apartine lui Peter Merkl:

1)     functia de recrutare si de selectionare a personalului conducator pentru posturile de guvernamant;

2)     functia de elaborare a programelor si politicilor de guvernare;

3)     functia de coordonare si control a organelor guvernamentale;

4)     functia de integrare sociala prin intermediul satisfacerii si concilierii cererilor grupului sau prin aportul unui sistem comun de credinte si ideologii;

5)     functia de integrare sociala a indivizilor, prin mobilizarea sprijinului lor si prin socializare politica;

6)     functia de contraorganizare sau de subversiune^[14].

Kay Lawson atribuie partidelor puterea de a stabili o conexiune (linkage) intre cetateni si stat. Ca atare, ele indeplinesc urmatoarele functii: 1) de formulare a unor programe diferite, pentru a agrega si articula interesele ansamblului electoratului; 2) de selectare a candidatilor in vederea alegerilor si de autorizare a lor de a-i purta numele; 3) de organizare a campaniilor electorale; 4) de organizare a guvernamantului, in jurul unui program specific si coerent de executare a lui^[15].

Fiind institutii politice care dau expresie unor relatii de putere intre membrii ce alcatuiesc un grup social, intre grupuri si intre acestea si puterea de stat, partidele se caracterizeaza printr-o organizare si o functionare normativa proprie. Asociatii voluntare, cu o existenta nedeterminata, ele se constituie si actioneaza pe baza unor idei, idealuri, interese comune, exprimate intr-o conceptie ideologica sau doctrina si intr-un program care legitimeaza partidele si obiectivele lor. Pentru a-si atinge telul, partidele politice organizeaza competitia pentru cucerirea puterii in stat. Pregatirea si sustinerea campaniei electorale exprima in modul cel mai direct esenta si rolul principal al partidelor. Aceasta presupune desemnarea candidatilor la posturile elective, elaborarea si difuzarea platformelor si programelor, structurarea opiniei si eliminarea decalajului opinie-partid, incadrarea acesteia si incadrarea celor alesi.

Partidele politice nu reprezinta niciodata complet opinia publica, subzistand totdeauna un decalaj intre aceasta si pozitiile lor. Dar, o opinie atomizata nu permite degajarea unei politici viabile. Partidele constituie mijloace principale de formare si promovare a conducatorilor, a personalului politic, de detectare si ierarhizare a valorilor ce dispun de capacitatea de investitura. Daca la inceputurile parlamentarismului personalitatea candidatului conta mai mult decat eticheta lui, astazi sunt rare cazurile in care un independent invinge contracandidatul oficial al partidului. Exemplul cel mai elocvent este cel al Marii Britanii, unde este aproape imposibil de a fi ales fara sprijinul unuia dintre marile partide si unde exista institutia whips-ilor (a biciuitorilor), insarcinata cu pastrarea disciplinei in Parlament. Ch. Debbasch si J.-M. Pontier arata ca influenta alesilor difera, in functie de tipul de partid si de modul de scrutin. Disciplina este mai rigida in interiorul unui partid de masa sau al unui partid ideologic, decat in interiorul unui partid de cadre. In regimurile de partid unic, alesul este totdeauna subordonat directivelor partidului. In regimurile pluraliste analiza trebuie nuantata: daca influenta partidului asupra celor alesi este mai mare in regimurile bipartisane (in special in cele cu bipartism veritabil), in regimurile multipartisane ea este considerabil mai mica, in cazul excluderii putandu-se trece usor de la un partid la altul. Datorita votarii sau respingerii unei liste intregi, in cazul modului de scrutin al reprezentarii proportionale, candidatii se estompeaza in spatele partidelor. Scrutinul majoritar cu un singur tur tinde spre o bipolarizare a vietii politice, intarind partidele ramase in competitie si avand un efect de supunere fata de partid. Dimpotriva, influenta partidului este mai mica in cazul scrutinului uninominal majoritar cu doua tururi sau al reprezentarii proportionale combinate^[16].

Rolul partidelor politice nu se limiteaza la perioada alegerilor. Ele desfasoara si activitati de formare, constientizare si educare, propunand o anumita conceptie privind raporturile politice, fundamentata pe o constructie doctrinara structurala. Natura partidelor, platforma politica, pozitiile lor (partide de guvernamant sau de opozitie), scopurile urmarite conditioneaza manifestarea in raport cu opinia publica, ca factori de informare sau dezinformare. Activitatea educatoare are drept tinta atat masa cetatenilor, cat si anumite publicuri specifice. De exemplu, atat miscarile naziste si fasciste din Germania si Italia cat si statele comuniste dar si cele democratice au acordat o atentie speciala tineretului.

Partidele apar ca un factor de integrare sociala la nivel individual, la nivelul grupului social si la cel al colectivitatii. Ele pot fi un catalizator al socializarii persoanei sau un instrument de depasire a conflictelor categoriale si a revendicarilor particulare. La scara colectivitatii, partidele apar ca niste corpuri intermediare intre putere si cetateni, permitandu-le acestora agregarea intr-o colectivitate care le exprima revendicarile.

Aflate la conducere, partidele orienteaza politica generala a statului, pe baza programului sau a platformei electorale. Partidul de guvernamant exercita un control direct asupra guvernului si unul indirect, prin intermediul grupului sau parlamentar.

Functiile prezentate sunt functii ideale, partidele putand sa nu le exercite pe toate, in mod obligatoriu. De asemenea, intr-o tara sau alta, accentul cade pe realizarea anumitor functii, in raport cu specificul evolutiei si particularitatile momentului. Evidentierea unor functii specifice depinde de urmatoarele elemente: forma de stat; caracteristicile dezvoltarii economice; caracteristicile structurii sociale si ale compozitiei nationale; raportul centralizare-descentralizare s.a. Spre exemplu, atunci cand vorbesc despre functiile partidelor politice din tara lor, multi autori americani se refera in primul rand la o functie electorala (de castigare a alegerilor), la o functie ideologica si la una de participare la guvernare. Cercetatorii belgieni mentioneaza distinctia intre functiile manifeste (vizibile sau voluntar asumate) si functiile latente (ascunse sau inconstient indeplinite). O aceeasi functie poate fi manifesta sau latenta, potrivit partidului analizat sau nivelului luat in considerare in sanul unui aceluiasi partid. Plecand de la ideea ca, in societatile democratice in care exista mai multe partide, formatiunile politice au unele comportamente care defavorizeaza buna functionare a regimului, specialistii belgieni au identificat o serie de contra-functii:

a)     politizarea unor institutii oficiale teoretic neutre (administratie, invatamant, institutii paraetatice, magistratura);

b)     exacerbarea unor divergente politice si a unor clivaje ale societatii;

c)     prioritatea acordata intereselor unui partid, in raport cu cele ale sistemului politic national (cazul unor partide confesionale sau de clasa, care se identifica prea mult cu o anumita categorie de cetateni)^[17].