Neagoe Basarab si politica nedisimularii      

Problema interpretarii filosofiei politice din cuprinsul Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie a stat, cum bine se stie, in atentia multor cercetatori romani de prestigiu in anii '70-'80 ai secolului trecut. Era si firesc sa fie asa, pentru ca scrierea domnitorului roman este o capodopera de gandire politica romaneasca a perioadei medievale, "primul monument al literaturii romane", cum au supranumit-o Dan Zamfirescu si G. Mihaila sau "intaia mare carte a culturii romanesti", cu cuvintele lui Constantin Noica. Daca aceasta lucrare cu adevarat de exceptie este prima contributie majora de gandire politica a romanilor, este normal ca in cuprinsul sau sa descoperim trasaturile esentiale ale gandirii politice romanesti arhetipale. Aceasta deoarece in marile inceputuri culturale se exprima ceva din natura cea mai profunda a "miracolului" creatiei, o pecete care va ramane inscrisa paradigmatic in toate manifestarile ulterioare ale aceluiasi spirit. Invataturile au, de aceea, valoare paradigmatica. Cine vrea sa cunoasca spiritul filosofiei politice romanesti trebuie sa inceapa cu Neagoe Basarab.

Interpretarea Invataturilor s-a facut intr-o epoca in care, odata cu contributiile majore dar nu singulare ale ale lui Edgar Papu, o mare parte a intelectualitatii romane era antrenata in cunoscuta disputa protocronism-antiprotocronism. Aceasta "querela" de mari dimensiuni a reprezentat, probabil, cel mai semnificativ moment cultural al epocii de pana in 1989, daca prin "moment cultural" intelegem in principal disputa de idei (sau asupra ideilor) si nu creatia culturala propriu-zisa. Protocronismul a fost o vasta meditatie asupra destinului creator al romanilor in istorie, o meditatie optimista, trebuie sa spunem, caci, cel care a botezat curentul ca atare, Edgar Papu, scria in cartea-manifest a protocronismului romanesc: "Am dorit sa relev aci cateva ilustrari ale anticiparilor pe plan universal, care au avut loc de-a lungul secolelor in literatura romaneasca".[1]

Cat de iezuit este Neagoe Basarab?

In randurile ce urmeaza incercam sa dovedim ca interpretarea pe care o da Edgar Papu unei parti a scrierii lui Neagoe Basarab, interpretare ce serveste scopurilor comparatiste ale marelui carturar roman si, normal, sustinerii tezei protocronismului Invataturilor, provine dintr-o optica oarecum nediferentiatoare, lipsita de nuante si care, oricum, pare a nu tine cont de proportia unei idei in economia generala a textului discutat. Cu alte cuvinte, opinia noastra este ca procedeul prin care Edgar Papu cauta sa apropie textul lui Neagoe de cel al lui Baltasar Gracián seamana intrucatva cu ceea ce se cheama ruperea din context. Edgar Papu sustine ca domnitorul roman este inrudit spiritual cu Guicciardini, dar mai ales cu literatura iezuita a disimularii psihologice, reprezentata de Baltasar Gracián, cunoscut autor baroc, in opera caruia tema centrala este aceea a asa-numitului hombre secreto.

Iata cuvintele lui Edgar Papu: "Este adevarat ca inca Guicciardini, in ai sai Riccordi politici e civili, are o reflectie in care afirma ca acela ce nu-si poate pastra propriile secrete, sa nu se astepte ca altul sa i le pastreze. Totusi, aceasta configuratie umana apare cu amploare abia mai tarziu in acea arte de prudencia a lui Baltasar Gracián si a contemporanilor sai (.) Ideea simularii, a inhibarii, a ascunderii apare insa teoretizata, cu mult inainte, de catre Neagoe Basarab."[2] Edgar Papu aduce in sprijinul afirmatiei sale episodul din Invataturi care se refera la primirea solilor de catre domnitor, ca si acela care se refera la participarea domnului la ospete. Parerea noastra este ca aceste episoade au fost "abuziv" interpretate de savantul roman ca o dovada a protocronismului basarabian in ce priveste filosofia disimularii. Inainte de a cita din Neagoe Basarab, e firesc sa citam un pasaj din autorul spaniol, pentru a avea un termen de comparatie adecvat cu textul din Invataturi: "179. Discretia e pecetea capacitatii. Inima fara taina e o scrisoare deschisa (.) Le platesti tribut tuturor celor carora li te dezvaluiesti. Sanatatea intelepciunii consta in cumpatarea launtrica (.) 181. Nu minti, dar nu spune toate adevarurile. Nimic nu cere mai multa circumspectie decat adevarul, caci e sangerare a inimii (.) Nu toate adevarurile pot fi spuse: unele pentru ca te privesc pe tine, altele pe altul."[3] (Oracolul manual si arta prudentei - Oráculo manual y arte de prudencia. Am folosit editia Minerva, 1975, p. 76-77) Intre altele fie spus, Edgar Papu aminteste faptul ca multi comentatori considera ca Baltasar Gracián este parintele psihologiei ca stiinta. Aceasta afirmatie este relevanta in ce priveste resursele si directia de dezvoltare a psihologiei moderne.

In viziunea noastra, afirmatiile lui Edgar Papu cu privire la apropierile dintre spiritul Invataturilor si spiritul de disimulare, de ascundere, de prudenta iscoditoare a iezuitului Baltasar Gracián (exprimate prin tema lui hombre secreto) nu pot fi sustinute. Aceste apropieri se bazeaza, asa cum am spus deja, doar pe doua pasaje ale Invataturilor. Primul este cel in care ni se vorbeste despre mesele domnului[4] si in care mesajul principal este ca acesta (domnitorul) nu trebuie sa bea mult vin, iar daca bea, sa bea cu masura si in orice caz sa bea mai putin ca slugile. Aici este un pasaj pe care Edgar Papu il aduce in sprijinul afirmatiilor sale, anume acela in care domnitorului i se recomanda sa nu se lase cunoscut de slugi, in schimb, el sa le cunoasca acestora gandurile: "Iar slugilor tale le da sa bea din dastul si cat vor vrea. Si tu inca sa bei, ce cu masura, ca sa poata birui mintea ta pe vin, iar sa nu biruiasca vinul pre minte; si sa cunoasca mintea ta pre mintile slugilor tale, iar sa nu cunoasca mintea slugilor pre mintea ta."[5]

Acest pasaj interesant nu vorbeste despre o strategie a domnului de a se tine ascuns fata de slugile sale. Se poate spune ca adevaratul sens al acestor randuri este ca relatia dintre mintea domnului si vin seamana cu relatia dintre mintea domnului si mintea slugilor. In ambele cazuri, mintea domnului trebuie sa ramana suverana, dominatoare si in orice caz superioara vinului, respectiv mintii slugilor. Pasajul este un indemn la superioritatea generala a conduitei domnesti si nu un indemn la viclenie. Vinul trebuie baut cu masura, tocmai pentru a nu ajunge stapan pe mintea domnitorului. La fel, mintea acestuia nu trebuie inrobita de mintea slugilor, caz care s-ar putea intampla daca domnul ar bea prea mult. Verbul "a cunoaste" din textul de mai sus are mai degraba sensul de a fi superior, de a fi model, decat acela de a descoase, a determina, a afla prin iscodire.

Tonul general al scrierii, dar si al acestui capitol in particular, este ca domnul este un model pentru slugile sale, mari sau mici.[6] Domnul nu se cade sa fie vazut beat de slugi, ci trebuie sa fie mai desavarsit decat ele, sa nu cada prada betiei, cum li se poate intampla slugilor, oameni de conditie mai modesta. Dealtfel, Neagoe pledase inainte foarte categoric pentru ideea de temperanta in ce priveste consumul de bautura ("Si sa nu-ti ingreuezi trupul cu betii"). Domnul nu trebuie sa bea, caci bautura ii ia mintile. Intentia domnului, cand nu bea, nu este deci aceea de a profita fata de propriile slugi de superioritatea faptului de a fi lucid. Domnul are mai degraba grija sa nu se faca de ras in fata acestora.

Al doilea pasaj din aceasta categorie este cel in care este vorba despre modul cum domnul trebuie sa-i primeasca pe solii straini.

Primirea soliilor si razboaiele reprezinta probleme pe larg discutate in cadrul Invataturilor. Capitolul dedicat acestora este unul in care amanuntele legate de viata strict politica si diplomatica sunt abundente. Concluziile discutabile ale lui Edgar Papu, de care am amintit inainte, se sprijina si pe cateva afirmatii facute in cadrul acestui capitol. Sa detrminam care este mesajul autorului in legatura cu aceasta problema pentru a decide daca avem de-a face cu o scriere pe tema hombre secreto sau nu. Vom vedem astfel in ce masura i se potriveste lui Neagoe ideea disimularii si ce loc ii rezerva el acestei functii psihologice.

Prima observatie ce trebuie facuta este ca Neagoe vorbeste despre doua mari categorii de solii si, respectiv, de soli. Unii soli vin cu dragoste, cu prietenie, in timp ce altii vin pentru vrajba si pentru lucruri rele, dupa cum le este porunca de la domnii lor. Pe scurt, unii vin cu intentii bune, altii vin cu intentii rele. Cuvintele pe care Edgar Papu le aduce in favoarea tezei sale sale sunt urmatoarele:

"(.) cuvantul iaste ca vantul: deaca iase din gura nici intr-un chip nu-l mai poti opri si, macar da te-ai cai si ziua si noaptea, nimic nu vei folosi (.)

Si toate cuvintele lui (ale solului - n. n., C. P.), cate au zis, sa le tii minte, si nimeni sa nu te stie. Ci de-ati vor fi adus vesti si cuvinte, macar bune, macar rele, tu sa nu te intristezi, ci sa aibi fata si chip vesel catra toti

De aceea, carturarul roman concluzioneaza:

"Ideea simularii, a inhibarii, a ascunderii apare (.) teoretizata (.) de catre Neagoe Basarab. Solilor care vin din partea unor puteri primejdioase si acaparatoare, domnul sa li se adreseze 'nu cu cuvinte de taina si cu vorbe care sunt ascunse, ci cu vorbe proaste'. Aci Neagoe face o distinctie stilistica foarte precisa intre elocutia obisnuita (vorbe proaste) si elocutia subtila, cu caracter abscons si obscur. Dar aceasta subtilitate se afla identificata tocmai prin cuvintele de taina si ascunse, ca in psihologia de mai tarziu a barocului"[7].

Daca ar fi adevarat ca Neagoe este un adept al disimularii verbale, prin asa-numitele vorbe de taina si ascunse, ne intrebam de ce nu ar proceda la acest tip de limbaj tocmai cu solii veniti cu ganduri rele. Ar fi normal ca tocmai cu acestia sa fie secretos, abscons si subtil, nu deschis. Dar, culmea, tocmai cu acesti soli el adopta stilul "deschis" (in varianta lui Edgar Papu), adica "vorbele proaste". Numai acest lucru si ar fi suficient pentru a demonta argumentatia papiana. E ilogic ca cel care poseda arma inhibarii, simularii si a ascunderii sa nu faca apel la ea in momentele grele ale discutiilor cu solii ostili. Acest aspect ne previne ca intentia lui Neagoe Basarab era tocmai inversa celei pe care i-o atribuie E. Papu. Anume, tocmai solilor ostili el vrea sa le castige increderea, sa fie sincer cu ei si sa evite, astfel, complicatiile inutile, care ar fi putut duce la ceea ce se cheama azi un "scandal diplomatic". De altfel, se stie ca Neagoe Basarab a fost un fin diplomat, care a stiut sa evite razboaiele. Cum? Nu prin ascundere, ci prin sinceritate. Caci, mai departe, in capitolul care se refera la razboaie, el recomanda cu tarie evitarea cu orice pret a acestora. Dar, si aici e un lucru foarte important, daca ele nu pot fi evitate, domnul si tara trebuie sa mearga cu toata deschiderea si forta la razboi. Neagoe Basarab nu face niciodata in scrierea lui caz de virtutile ascunderii, de aceea e greu de crezut ca tocmai acum ar fi ales aceasta cale de a trata cu solii.

In pasajele despre primirea solilor nu este vorba despre o filosofie speciala a disimularii, nici despre o atribuire de functii speciale acestei tehnici, din care sa rezulte o seama de avantaje pentru domnitor. Se poate spune, de asemenea, ca nu este nici pe departe vorba despre un mod de viata care sa presupuna o constanta intrebuintare a acestui procedeu, asa cum este cazul la Baltasar Gracián. Disimularea nu reprezinta o valoare in sine. Domnul nu-i acorda o importanta deosebita, iar acest lucru este vizibil daca citim mai departe cum anume trebuie sa se sfatuiasca acesta cu boierii, dupa ce a ascultat in liniste cuvintele solului. De fapt, se poate spune ca tacerea domnului in fata solului (pe care Edgar Papu o interpreteaza eronat ca arta a disimularii) nu este decat o fireasca incercare de a face ca vorbele acestuia sa fie cat mai bine auzite, iar raspunsul la ele, dupa sfatul cu boierii, sa fie cel mai bun cu putinta. O reactie pripita a domnului la vorbele solului, adica o luare de pozitie chiar in timpul soliei, ar fi o dovada de imaturitate, de lipsa de experienta diplomatica. Ascultand cu atentie, domnul intelege mai bine sensul cuvintelor, se lasa patruns de acestea. (Poate chiar de sensul ascuns al acelor vorbe! - iata ca disimularea este de partea cealalta, la soli). Mai departe, cand se pune problema sfatului cu boierii in care trebuie sa se formuleze un raspuns la solie, devine si mai clar ca nu avem de-a face catusi de putin cu procedeul disimularii:

"Sa nu-ti fie rusine sau sa te tii mare, cugetand sau zicand in inima ta: 'Eu, fiind domn, cum poate fi de intreb toti boiarii mei de sfat, si ei sunt slugi mie?' Ca si ei robi lui Hristos sunt, si dar de vor fi unii dentr-insii ingaduind lui Dumnezeu mai bine decat tine? (.)

O, fatul mieu si voi, fratilor, cat iaste de bine sa mangaiati pre boiari si pre slugile voastre in toata vremea si sa va sfatuiti cu dansii in tot ceasul si sa luati sfat si de la cei mari si de la cei al doilea si de la cei mai de jos, ca asa sa cade

Aceste indemnuri cu privire la sfatul domnesc sunt nenumarate si dovedesc un lucru invers decat cel sustinut de E. Papu: departe de a aplica tactica disimularii, domnul este deschis mereu dialogului cu boierii si sfaturilor acestora. Tacerea lui in fata solului nu este, cum am spus, decat modalitatea de a face ca vorbele acestuia sa ajunga cat mai bine in inima si-n mintea tuturor, pentru ca raspunsul la ele sa fie cat mai adecvat. Este o modalitate de a chibzui cat mai indelung raspunsul la solie si nu una de a cultiva o aparenta. Aceasta chibzuinta este si sensul altor cuvinte celebre ale lui Neagoe, pe care, de asemenea scoase din context, Papu le trece la capitolul ascunderii iscoditoare: dupa ce-l invata sa nu se pripeasca cu raspunsul catre soli, Neagoe ii da si explicatia fiului sau: "cuvantul iaste ca vantul: deaca iase din gura nici intr-un chip nu-l mai poti opri si, macar da te-ai cai si ziua si noaptea, nimic nu vei folosi."[8] De altfel, daca vom aminti ca la inceputul primirii solului domnul este invatat sa fie smerit, vom adanci si mai mult taina deschiderii, ca sens fundamental al atitudinii domnului fata de oaspete. Smerenia nu poate fi pusa la aceeasi masa cu disimularea.

Concluziile lui Edgar Papu sunt, mai degraba, concluzii trase pe marginea literei textului decat a spiritului acestuia.

O lectura in spiritul textului Invataturilor duce la revelarea unei filosofii politice cu totul originale, a unei morale politice. Acestea ar fi putea fi numite politica si morala nedisimularii.

Bibliografie

1.     Platon Republica, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Buc., 1986;

2.     Platon Legile, Ed. IRI, Buc., 1995;

3.     Platon Omul politic, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Buc., 1989;

4.     Platon                      Sofistul, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Buc., 1989;

5.     Aristotel Politica, Ed. Antet, 1996;

6.     Aristotel  La politique, Paris, Vrin, 1995;

7.     Thucydides Razboiul peloponesiac, Ed.Stiintifica, 1966;

8.     Plutarh  Vieti paralele, Ed. Stiintifica, 1960;

9.     Xenofon  Viata lui Cyrus cel Batran, intemeietorul statului persan, Ed. Stiintifica, 1967;

10.  Xenofon  Anabasis, Ed. Stiintifica, 1964;

11.  Aureliu Augustin Despre cetatea lui Dumnezeu, Ed. Stiintifica, 1998;

12.  Montesquieu Despre spiritul legilor, Ed. Stiintifica, 1964;

13.  Machiavelli Istoriile florentine, Ed. Stiintifica, 1968;

14.  Machiavelli Principele; Ed. Stiintifica, 1960;

15.  J. J. Rousseau  Contractul social, Ed. Stiintifica, 1957;

16.  J. J. Rousseau  Discurs asupra inegalitatii dintre oameni, Ed. Stiintifica, 1958;

17.  John LockeAl doilea tratat despre carmuire. Scrisoare despre toleranta, Nemira, 1999;

18.  Ed. Burke  Reflectii asupra revolutiei din Franta, Nemira, 2000;

19.  John Stuart Mill  Despre libertate, Humanitas, 1994;

20.  Hegel  Principiile filosofiei dreptului Ed. IRI, 1996;

21.  Hegel  Prelegeri de filosofie a istoriei, Humanitas, 1997;

22.  Friedrich NietzscheVointa de putere, Ed. Aion, 1999;

23.  Friedrich NietzscheDincolo de bine si de rau, Ed. Teora, 1998;

24.  Joseph de Maistre Consideratii asupra Frantei, Ed. Albatros, 2000;

25.  Herbert SpencerIndividul impotriva statului, Ed. Timpul, 1996;

26.  Spinoza Tratatul teologico-politic, Ed. Stiintifica, Buc., 1960;

27.  A. de TocquevilleDespre democratie in America, Ed. Humanitas, 1995;

28.  A. de TocquevilleVechiul Regim si Revolutia, Ed. Nemira, 2000;

29.  K. MarxCapitalul; Ed. Politica, 1960;

30.  K. Marx, Fr. Engels  Manifestul partidului comunist, Ed. Nemira, Buc., 1998;

31.  Martin Heidegger  Introducere in metafizica, Humanitas, 1999;

32.  Martin Heidegger  Originea operei de arta, Humanitas, 1995;

33.  Martin Heidegger  Parmenide, Humanitas, 2001;

34.  Fustel de Coulanges  Cetatea antica, Ed. Meridiane, 1984;

35.  G. GlotzCetatea greaca, Ed. Meridiane, 1992;

36.  Et. Gilson  Filosofia in Evul Mediu, Humanitas, 1995;

37.  E. R. DoddsGrecii si irationalul, Polirom, 1998;

38.  Karl Popper Societatea deschisa si dusmanii ei, vol. I, Humanitas, 1993;

39.  Cezar Papacostea  Platon, viata, opera, filozofia, Bucuresti, 1931;

40.  G. MoscaHistoire des doctrines politiques, Payot, 1936;

41.  Evelyne Pisier (coord.)  Istoria ideilor politice, Amarcord, 2000;

42.  Leo Strauss, Joseph Cropsey Histoire de la philosophie politique, PUF, 1994;

43.  Enciclopedia operelor fudamentale ale filosofiei politice moderne, Ed. Institutului de Teorie Sociala, 2001;

44.  André ClotCivilizatia araba in vremea celor 1001 de nopti, Ed. Meridiane, 1989;

45.  André ClotSoliman Magnificul, Ed. Artemis, 1997;

46.  Andrea Giardina (coord.)  Omul roman, Polirom, 2001;

47.  Jean-Pierre Vernant  Mit si gandire in Grecia antica, Ed. Meridiane, 1995;

48.  Anne Cheng  Istoria gandirii chineze, Polirom, 2001;

49.  J.-Pierre Vernant (coord.) Omul grec, Polirom, 2001;

50.  Guglielmo Cavallo (coord.) Omul bizantin, Polirom, 2000;

51.  Pierre ManentOriginile politicii moderne, Ed. Nemira, 2000;

52.  Alain de Benoist  O perspectiva de dreapta, Ed. Anastasia, 1998;

53.  Georges Balandier  Antropologie politica, Ed. Amarcord, 1998;

54.  Erich Fromm Frica de libertate, Teora, 1998;

55.  Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Bucuresti, Ed. Sophia, 2001;

56.  Michel SenellartArtele guvernarii, Ed. Meridiane, 1998;

57.  Carl SchmittTeologia politica, Ed. Universal Dalsi, 1996;

58.  Pierre Manent Istoria intelectuala a liberalismului, Humanitas, 1992;

59.  Julia AnnasIntroduction à la République de Platon, Puf, 1994;

60.  Léon RobinPlaton, Teora, 1996;

61.  Mattei Dogan Sociologie politica, Ed. Alternative, 1999;

62.  Virgil Magureanu Studii de sociologie politica, Ed. Albatros, 1997;