Machiavelli si destinul politicii moderne

I-a fost dat acestui scriitor italian al Renasterii (a trait intre 1469 si 1527) sa cunoasca gloria, ciudata, (vom vedea de ce) de a fi intemeietorul sau parintele stiintei politice moderne. In materie de filosofie politica (putem spune sociologie politica sau stiinta politica, caci toate domeniile si-l revendica in aceeasi masura si sub aceleasi auspicii), Machiavelli este considerat primul autor modern in adevaratul inteles al cuvantului. Sa revenim la "ciudatenia" gloriei lui. De ce ar fi straniu ca un autor care vrea altceva de la un domeniu decat predecesorii sai sa fie acoperit de gloria posteritatii? Nu vrem sa umbrim, cumva, aici, meritele acestui mare scriitor. Credinta noastra este insa ca epoca moderna a adus cu sine un asemenea tipar de raportare la ideea schimbarii, incat "marea schimbare" care se petrece odata cu Machiavelli nu este neaparat un semn al valorii operei sale. Cu alte cuvinte, intelegand sa valorizeze si sa se inchine excesiv schimbarii in sine, modernii "uita" adesea ca opera de valoare trebuie sa-si atraga dupa sine orizontul perenitatii, adica lipsa schimbarii. In aceasta contradictie dintre nevoia si ideologia schimbarii, pe de o parte, si filosofia valorii indestructibile in timp, pe de alta parte, sta slabiciunea teoretica a epocii pe care o traversam. Omul modern este prin excelenta un doritor si un primitor de "nou", dar aceasta noofilie nu-l impiedica sa vrea ca tocmai "noutatea" sa ramana vesnica. Cum ar putea avea loc un asemenea progres si pana unde s-ar putea extinde limitele lui? Nimeni nu poate raspunde la aceasta intrebare deocamdata.

Machiavelli, parintele gandirii politice moderne, este in acelasi timp cel care recunoaste ca istoria este "maestra actiunilor noastre." In loc sa vedem in Machiavelli, asa cum superficial se obisnuieste, un autor care innoieste gandirea politica printr-un demers constient, ar trebui sa vedem in el, dimpotriva, autorul care cauta cu disperare modele in trecut, impins de un prezent pe care nu-l mai poate intelege cu mijloacele prezentului. Pasajul celebru din scrisoarea catre Francesco Vettori, in care descrie coabitarea sa placuta cu ganditorii clasici, este o proba a celor ce spuneam, a orientarii spre trecut a scriitorului florentin. Machiavelli cauta, cu alte cuvinte, raspunsuri pentru prezentul tulbure in trecutul clasic. Aceasta este latura sa clasica. In ce priveste latura sa moderna, aceasta este data nu atat de ideologia intrinseca a operei, cat de nevoile concrete, istorice in care scrie autorul. Sa ascultam pasajul amintit:

"Cand se lasa seara ma inapoiez acasa si intru in camera mea de lucru, in prag lepad de pe mine haina de toate zilele, ca-i plina de noroi si lut, imi pun vesmintele regesti si de curte. Imbracat cum se cuvine pentru aceasta, pasesc in stravechile lacasuri ale oamenilor de demult; fiind primit cu dragoste de ei, ma satur cu acea hrana care solum este facuta mine si pentru care m-am nascut. Nu ma rusinez a vorbi cu ei si a-i intreba de cauzele faptelor lor. Iar ei, cu omenia lor, imi raspund; vreme de patru ceasuri nu simt nici o plictiseala, uit de orice mahnire, nu ma tem de saracie, iar moartea nu ma sperie; sunt cu toata fiinta mea in tovarasia lor."[1]

Prima parte a Principelui este in acelasi timp un manual de cucerire si o incercare de tipologie a statelor, tipologie alcatuita din perspectiva posibilitatilor de cucerire. De aici rezulta clar intentiile foarte "practice" ale lui Machiavelli. Tipologia lui nu este una neutrala, ci se refera la ceea ce astazi se numeste domeniul relatiilor internationale. Machiavelli este pentru vremea lui un soi de specialist in relatiile internationale. Ca si astazi, epoca era, din aceasta perspectiva, foarte framantata.

Statele se impart, dupa Machiavelli, in republici si principate. Acestea din urma sunt fie ereditare, fie noi. Principatele ereditare sunt cele in care familia conducatorului domneste de multa vreme, cele noi sunt fie complet noi[2], fie sunt anexate la statul ereditar al unui principe.

Mai exista si principatele mixte, acelea in care partea de principat care a fost de curand anexata apartine altui stat, caz in care dificultatile sunt extrem de mari, deoarece orice anexare este un proces dureros, iar locuitorii care si-au parasit vechea stapanire cu speranta ca vor trai mai bine, vor constata ca lucrurile nu sunt chiar asa de bune, deci se pot revolta impotriva noii stapaniri. Dificultatea de a pastra aceste teritorii este, de aceea, destul de mare. Credinta lui Machiavelli este ca un principe nu poate sa nu faca rau celor peste care incepe sa domneasca, iar acest lucru este exprimat foarte clar:
"(.) atunci cand cineva devine principe nu se poate ca el sa nu faca rau celor peste care incepe sa domneasca, atat prin trupele inarmate pe care le foloseste, cat si prin nenumaratele abuzuri si asupriri pe care le aduce cu sine orice cucerire." (cap. III)

In aceste fraze de la inceputul Principelui intalnim deja imaginea consacrata asupra politicii in scrierile lui Machiavelli. Este imaginea sumbra a nelegiuirilor si asupririlor, a abuzurilor si tensiunilor de tot felul intre guvernanti si guvernati. Realismul lui Machiavelli deja isi face simtita prezenta. Intr-un fel, aceasta viziune pesimista asupra oricarei guvernari este in aceeasi linie de gandire pe care am intalnit-o la Toma d'Aquino, care nu credea in posibilitatea ca cetatile acestei lumi sa fie bine guvernate. Semnul acestei neincrederi, dincolo de conceptia generala a sfantului Toma, care crede exclusiv in validitatea guvernarii divine, este si ideea cetatilor mixte, in care principiile monarhiei, democratiei si aristocratiei ar trebui imbinate pentru a ajunge la un rezultat cat de cat satisfacator. Dar aceasta mixtura vorbeste deja despre neincrederea marelui teolog in puterea politicii, a principiilor pamantene ale acesteia. Machiavelli duce mai departe gandul lui Toma. In timp ce Toma d'Aquino salveaza politica de pe acest taram prin privirea asupra guvernarii divine, Machiavelli intr-un fel nu mai da nici o sansa politicului, caci refuza sa priveasca spre Dumnezeu. Machiavelli este primul autor modern in sensul in care, pentru a explica si ameliora conditia umana, refuza ajutorul divin, ba chiar se ridica impotriva Bisericii, ca institutie temporala, pe care o acuza de denaturarea si falsificarea vietii politice a principatelor sau republicilor italiene.

Politica este, prin urmare, similara raului istoric, caci se identifica cu lupta pentru suprematie, pentru cucerirea de noi teritorii, pentru pastrarea acestora, pentru eliminarea dusmanilor celor care se afla la putere, toate, acte ce implica ideea suferintei, a fortei brute. Toate aceste "operatiuni" fac din activitatea politica o activitate vecina raului istoric. Pentru filosofia antica sau medievala asupra politicii, problema cuceririlor teritoriale nu se punea. Importanta era maniera in care era guvernata o cetate, adica maniera in care erau reglementate optim conditiile de dezvoltare a virtutilor oamenilor, cetatenilor. Pentru Machiavelli, perspectiva este rasturnata. El se preocupa mai mult de planul "inalt" al politicii, adica priveste lucrurile din punctul de vedere al principelui, care, in vremea lui, se identifica cu un cuceritor, oricum, cu un luptator indarjit pe tulburata scena politica a Renasterii italiene. Machiavelli este foarte putin preocupat de insanatosirea morala a cetatenilor, care sunt uitati in ignoranta si rautatea lor caracteristica. El crede cu putere ca poporul trebuie "supus", adica fortat sa adere la filosofia de conducere a principelui, caci numai acesta stie cu adevarat care sunt nevoile pe termen lung ale principatului sau, numai el stie ce anume trebuie facut pentru ca puterea sa nu-i scape etc. Scopul sau, acela de a-si pastra intacta puterea politica, ba chiar de a si-o mari, scuza mijloacele, adica acele fapte care se pot intoarce impotriva poporului. Nu e nici o problema daca se intampla asa ceva, devreme ce oamenii sunt rai de la natura, asa cum vom vedea ca e de parere Machiavelli. In schema de guvernare a Principelui, poporul aproape ca nu mai are nici o importanta. Se poate spune, ducand ideile aproape de absurd, ca principele lui Machiavelli poate guverna si fara popor, de unul singur, atat vreme cat e asigurat ca puterea ii apartine. Nimic din grija antica pentru fericirea omului, pentru educarea lui in spiritul virtutilor cardinale ale republicii, pentru transformarea lui in intelept. Sa facem o comparatie rapida intre Platon si Machiavelli din acest punct de vedere. In timp ce Platon viseaza o cetate guvernata de filosofi, deci o cetate filosofica, Machiavelli propune o cetate a puterii politice oarbe, in care nu exista decat o singura vointa politica, a principelui, si in care binele comun sta in capriciile mintii acestuia. Cetatea lui Machiavelli este cetatea maximei indepartari intre elita politica si popor, iar exemplele in acest sens sunt numeroase. Vom vedea, la capitolul despre Neagoe Basarab si gandirea sa politica, o conceptie rasturnata fata de cea a lui Machiavelli, care se intemeiaza tocmai pe nevoia apropierii dintre conducator si popor.

O interpretare extrem de interesanta a gandirii politice a lui Machiavelli aflam la Michel Senellart[3]. Astfel, autorul mentionat face o precizare importanta, care intareste cele spuse de noi in legatura cu relatia de ostilitate dintre principe si supusii sai. Este vorba despre faptul ca termenul pe care-l intrebuinteaza Machiavelli cand vorbeste despre cuceririle principelui este cel de stato, care nu inseamna insa stat. Stato inseamna mai degraba puterea unui om sau a unui grup de oameni, care se afla in fruntea unei cetati. Este vorba despre starea unui principe, a unui conducator, despre autoritatea si dominatia lui asupra unei cetati, cumva independent de starea supusilor: "Expresia mantenere lo stato, pentru principe, este in consecinta sinonima cu se mantenere nel suo stato - "a se mentine pe pozitia sa". Stato se refera deci la propriul interes al principelui, distinct de cel al cetatii, atunci cand nu-i este de-a dreptul opus (s. n., C. P.)"[4]

De asemenea, cumva in contradictie cu ideea dupa care Principele ar fi un tratat de guvernare cu totul rupt de traditia de pana la el (reprezentata, in primul rand de acele opere medievale numite Oglinzile principelui - Speculum principis), Senellart constata mai degraba o continuitate intre aceste tratate care cauta modelarea unui principe virtuos si Principele lui Machiavelli, dar o continuitate care contine in acelasi timp o clara diferenta mai adanca, ce se refera la dialectiva virtute-soarta (virtus-fortuna). Pana la Machiavelli, cele mai multe Specula recomandau principilor felurite virtuti cardinale, conform traditiei antice. Unele dintre ele, spune Senellart, erau chiar simple insiruiri de astfel de virtuti. Machiavelli este cel care observa ca virtutea nu este suficienta pentru reusita politica a principelui si ca fortuna joaca aici un rol determinant. Prin urmare, labilitatea morala a principelui nu este decat urmarea labilitatii conditiilor istorice in care se gaseste el: "Orice precept de intelepciune fiind gresit din cauza caracterului sau generalizator, teza traditionala trebuie rasturnata: nu ramanand neclintit conform siesi poate omul sa-i reziste mobilitatii soartei, ci fiind mobil o poate face sa nu se schimbe"[5] Virtutea antica (virtu) "se dizolva deci intr-o pura multiplicitate de atitudini posibile. Aici rezida, fara nici o indoiala, aspectul cel mai revolutionar al gandirii machiavelliene."[6]

"Filosofia raului" la Machiavelli ar merita un studiu aparte. Iata aici o mostra:

"De unde urmeaza constatarea ca pe oameni trebuie sa-i iei cu binele, sau sa-i distrugi cu totul, fiindca ei se razbuna usor pentru un rau usor care le-a fost pricinuit, dar nu se pot razbuna in schimb pentru ceva grav; asa incat este necesar ca raul pe care i-l faci cuiva sa fie de asa fel, incat sa nu ai a te teme de razbunare." (cap. III)

Este aici o conceptie pe care am putea-o numi a pragului critic al raului sau a pragului critic al fortei de reactie la rau, ceea ce e aproximativ acelasi lucru. Oamenii reactioneaza la rau, ne spune Machiavelli, dar aceasta reactie este conditionata de cantitatea raului suferit. Daca raul sau pagubele suferite se plaseaza intre anumite limite rezonabile, reactia apare. Daca aceste limite sunt incalcate, reactia este inhibata, incat raul pare a fi deplin suveran. Ca atare, solutiile politice in mana principelui sunt de doua feluri: fie tin de natura binelui, a adevarului, a sinceritatii - caz in care, teoretic, ar trebui sa nu aiba probleme cu guvernarea supusilor, fie sunt de natura fortei absolute, adica a anihilarii oricarei posibilitati de reactie la raul pe care il face celor supusi. Prima varianta de guvernare este inaplicabila din perspectiva intregii gandiri machiavelice, data fiind natura rea a omului, corupta. Prin urmare, singura solutie a politicului este lovitura de gratie data libertatii de reactie a omului la raul provocat de conducator. Machiavelli nu da, asa cum vedem, nici o sansa ideii de bine in planul vietii politice. Am vazut ca orice guvernare are ceva funest in sine, caci orice guvernare are un potential despotic. La raul natural al oricarei guvernari, vom avea, normal, o reactie a populatiei. Pentru ca aceasta reactie sa nu mai apara, principele trebuie sa dea lovitura de gratie libertatii supusilor sai, adica sa-i domine fara drept de apel, cu ajutorul fortei brutale sau a vicleniei. Important este ca, daca acceptam premisele sale, Machiavelli ne aduce in punctul in care trebuie sa admitem necesitatea fortei absolute a principelui, necesitatea absolutismului princiar.

Aceasta desfasurare dialectica a raului in istorie (sa remarcam caracterul autogenerativ al raului; acesta se alimenteaza din propriile manifestari, care se autoalimenteaza, cresc neincetat) ajunge la un moment dat intr-un punct extrem de critic, dar e logic sa ajunga acolo: in cele din urma, forta de conducere a principelui devine (avand in vedere caracterul malefic al ei, adica inrudirea cu raul, de care am amintit) principiu de exterminare, de nimicire a propriei tari. Principele este pus, astfel, in contradictie cu principatul sau si, conform dorintei exprese a lui Machiavelli, de pastrare a suprematiei principelui cu orice pret, acesta ajunge sa-si nimiceasca propria cetate. Intre distrugerea cetatii proprii si modul machiavelic de a guverna nu este nici o contradictie logica, caci principele este de la capul locului pus in conflict cu cetatea, iar conflictul nu se poate incheia decat cu victoria acestuia asupra celor pe care ii conduce. Principele lui Machiavelli este povestea tragica a capacitatii politicului de a distruge propria comunitate de supusi. Vorbind despre modul cum trebuie guvernate cetatile care, inainte de a fi cucerite, aveau legi proprii (capitolul V), autorul aminteste trei posibilitati:

"primul consta in a le distruge; al doilea este de a te stabili personal in acele locuri; al treilea, de a lasa ca tarile respective sa se conduca mai departe dupa legile lor, cerandu-le insa un tribut si alcatuind aici un guvern de cativa oameni care sa lucreze in asa fel incat sa ti le pastreze prietene (.) Intr-adevar, nu exista alt mod de a stapani in siguranta o provincie decat acela de a o nimici (s. n., C. P.)." Concluzia finala este demna de retinut: siguranta deplina ca provincia este ascultatoare nu o poti avea decat atunci cand provincia respectiva este nimicita, distrusa, adica i se anihileaza total vointa proprie. Sensul guvernarii machiavelice este acum destul de limpede. Cei care, in politica mondiala de astazi, apeleaza la secretarul florentin pentru a justifica la modul "clasic" un tip de abordare amoralista asupra relatiilor internationale ar trebui sa stie aceste concluzii pe care textul machiavelian ne forteaza sa le tragem. In fine, este bine sa subliniem ca simpla invocare a "autoritatii" lui Machiavelli nu este suficienta pentru a ascunde raul dramatic ce se manifesta in arena politicii mondiale astazi. Caci e bine sa stim ca "realismul" (lui Machiavelli) nu justifica realitatea (cruda), nici amoralismul comportamentul cinic al elitelor politice de azi.

Avem inca un pasaj care seamana cu cel comentat anterior, pasaj care face parte din capitolul VIII, ce se refera la principatele obtinute prin fapte nelegiuite:

"De unde urmeaza ca trebuie sa retinem acest fapt: ca acela care ocupa un stat trebuie sa se gandeasca dinainte la toate cruzimile pe care va fi nevoit sa le savarseasca si pe toate sa le faca dintr-odata (s. n., C. P.) (.) Caci nedreptatile trebuie savarsite toate impreuna, pentru ca oamenii, gustand din ele doar putina vreme, sa le simta mai putin apasarea; binefacerile in schimb trebuie facute incetul cu incetul, pentru ca sa le simtim gustul vreme mai indelungata" (cap. VIII)

In acest pasaj intalnim, de fapt, doi Machiavelli, daca se poate spune asa, dintre care numai cel de-al doilea - adica cel din partea a doua a citatului, este echivalent cu autorul cinic cu care ne-am obisnuit. In aceasta a doua parte, intr-adevar, avem o reteta de guvernare ce se refera la administrarea faptelor bune si a celor rele. Principele trebuie sa stie sa manipuleze in asa fel masele, incat multele fapte rele sa para putine (efectul acestui "trucaj" realizandu-se cu ajutorul vitezei sporite a ducerii la indeplinire a faptelor rele, viteza care diminueaza impresia de cantitate mare), iar cele bune, putine, sa para mai multe prin incetinirea ritmului de administrare a lor. Cu alte cuvinte, avem aici un procedeu tipic de disimulare, de persuadare cinica a multimii cu ajutorul unor procedee de manipulare. Principiul de baza al acestei manipulari se identifica, iata, cu accelerarea, respectiv decelerarea procesului de guvernare. Viteza de guvernare este, prin urmare, un factor care influenteaza perceptia publicului, a supusilor, asupra faptelor bune sau rele.

In prima parte a citatului avem si un alt Machiavelli, mai profund de data aceasta, care vorbeste cumva intr-un registru de tragedie antica. In ce sens? In aceste cuvinte, putine, e adevarat, Machiavelli ne sugereaza ca raul oricarei guvernari este absolut inevitabil, implacabil, ca un destin al tragediilor antice. Daca tot trebuie sa faca raul, principele trebuie sa-l faca in asa fel incat supusii sa simta mai putin efectul nociv al acestuia, spune autorul in intregul pasaj. Existenta raului nu mai tine, sau pare a nu mai tine in acest pasaj de vointa principelui. Acesta nu are altceva de facut decat sa urmeze procedeele predestinate de guvernare, care includ automat si producerea raului. Prin urmare, ceea ce i se poate reprosa lui Machiavelii - si i s-a si reprosat adesea - in plan moral nu tine decat de latura voluntarista a gandirii lui. Un Machiavelli modern, adica un autor care crede in ideea de vointa libera, individuala, este un Machiavelli amoral, cinic, "machiavelic". Dimpotriva, daca putem identifica in gandirea lui elemente ce tin de modul antic de a privi destinul, adica in afara conceptiei voluntariste a lumii noastre, atunci descoperim automat un Machiavelli mult mai profund, cu o latura fatalista a gandirii care da mai multa greutate explicatiilor si constatarilor sale. Una dintre laturile raului este implacabilitatea, pare a spune autorul nostru. Prin urmare, departe de a fi cauza a raului, principele nu este decat un pion pe tabla de sah a destinului - si chiar daca actiunile lui sunt rele, determinarea lor nu ii sta in puteri. Din pacate, Machiavelli nu va profita de aceasta oportunitate de gandire, de inspiratie antica. Modernitatea lui Machiavelli este sinonima, in aceasta viziune, cu amoralismul, deci cu latura criticabila a operei sale. Tocmai ca autor modern Machiavelli este mai "expus" si deci mai criticabil, in ciuda credintei generale ca forta lui sta in aceasta dimensiune moderna.

Un capitol care are un ton mai putin "machiavelic" este capitolul IX, care se ocupa de "principatul civil". Acesta se cucereste fie prin vointa poporului, fie prin a celor mari. In acest capitol autorul vorbeste despre aceste doua tendinte politice diferite

"In adevar, se intalnesc in orice cetate aceste doua tendinte politice diferite si ele se nasc din faptul ca poporul nu vrea sa fie nici guvernat si nici asuprit de cei mari, pe cand cei mari vor sa guverneze si sa asupreasca poporul; iar din aceste doua vointe diferite se naste in orice stat unul din cele trei efecte ale lor, si anume principatul, libertatea sau abuzurile de tot felul." (cap. IX)

Recomandarea pe care o face aici Machiavelli este ca principele sa stie sa-si apropie prietenia poporului, caci aceasta este mai pretioasa decat sprijinul celor mari. De altfel, poporul este mai usor de multumit decat marimile cetatii, pentru ca poporul nu cere altceva decat sa nu fie asuprit, in timp ce potentatii cetatii sunt greu de multumit si nici nu pot fi multumiti decat facand rau celorlalti. Acesta este un capitol aparte, in care Machiavelli pare interesat in mai mare masura de apropierea dintre principe si popor, ceea ce este cumva surprinzator. Numai ca, nu trebuie sa uitam, aceasta apropiere mai mare este relativa la dificultatile mai mari pe care le poate intampina principele in relatia cu potentatii cetatii. S-ar putea spune ca apropierea principelui de popor este raul mai mic ce trebuie ales dintre cele doua rele. Aici este inca odata evidenta preocuparea secretarului florentin exclusiv pentru destinul politic al principelui, care este o figura singulara, ce trebuie sa aleaga intre colaborarea cu oamenii simpli sau cea cu marimile cetatii. Principele este aici deasupra tuturor si trebuie sa stie sa speculeze aceasta pozitie pentru a-si mentine superioritatea.

Problema principatelor eclesiastice formeaza obiectul capitolului al XI al opusculului de care vorbim. Machiavelli incepe prin a lauda statornicia si fericirea acestor principate, care se intemeiaza pe o ratiune superioara mintii omenesti, au traditii religioase puternice, ce le aduc o stabilitate foarte mare. Principii de acest fel sunt singurii care, desi au state, nu au nevoie sa le apere, iar poporul, desi nu este guvernat in sens clasic, nu se preocupa de aceasta si nici nu-si doreste sa scape de autoritatea principelui. Acestea sunt principate ce cad in grija lui Dumnezeu, prin urmare, autorul declara ca nu vrea sa vorbeasca despre ele. Si totusi, o intrebare il framanta, anume cum se face ca Biserica a obtinut o putere temporala atat de mare, stiut fiind ca lucrurile nu au fost dintotdeauna astfel (Machiavelli da aici o serie de exemple din istoria Italiei, sustinand ca raportul de forte dintre Biserica si principii laici s-a modificat in favoarea celei dintai)? Machiavelli descrie, intr-un stil destul de incifrat, procedeele tipic politice pe care papii le-au intrebuintat pentru a-si spori influenta. Cardinalii sunt si ei adevarati agenti politici, extrem de abili, care, cum s-ar spune, trag toate sforile politicii laice: "astfel se nasc din ambitia prelatilor discordiile si tulburarile dintre feudali", spune autorul, iar daca ne vom gandi la scopul acestei carti, vom intelege ca in aceste cuvinte trebuie sa citim o critica destul de severa la adresa procedeelor respectivilor prelati.

Valorile lui Machiavelli

Una dintre perspectivele esentiale cu ajutorul careia putem emite judecati asupra manualului secretarului florentin se refera la valorile ultime sau valorile fundamentale ale domeniului politic, adica, asa cum suna capitolul XV, "despre acele lucruri pentru care oamenii, si mai ales principii, merita sa fie laudati sau aspru dojeniti". Aceste lucruri traduc axiologia scriitorului nostru. Este, cu cuvintele sale, intrebarea "care trebuie sa fie atitudinea si comportarea unui principe fata de supusi si fata de prieteni"?

Acesta este si capitolul in care Machiavelli isi face cunoscuta teoria celebra asupra "realismului", pentru care este creditat in primul rand ca autor modern, ce o rupe cu traditia retorica de pana la el. Principele este declarat manual practic, iar sensul acestuia este dat de adevarul concret al faptelor si nu de "simpla inchipuire". Prin urmare, este nevoie de mai putina speculatie inutila si mai mult spirit realist si practic, vrea sa ne sugereze scriitorul:

"Intentia mea fiind insa aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le inteleg, mi s-a parut ca este mai potrivit sa urmaresc adevarul concret al faptelor[7] (s. n C. P.) decat simpla inchipuire. Caci sunt multi aceia care si-au imaginat republici si principate pe care nimeni nu le-a vazut vreodata si nimeni nu le-a cunoscut ca existand in realitate. Intr-adevar, deosebirea este atat de mare intre felul in care oamenii traiesc si felul in care ei ar trebui sa traiasca, incat acela care lasa la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui sa fie, mai curand afla cum ajung oamenii la pieire decat cum pot sa izbuteasca. Acela care ar voi sa-si proclame oricand si oriunde increderea lui in bine ar fi cu necesitate doborat de ceilalti care sunt in jurul lui si care nu sunt oameni de bine. Asadar, principele care vrea sa-si pastreze puterea va trebui sa invete neaparat sa poata sa nu fie bun si sa stie sa fie sau sa nu fie astfel dupa cum este nevoie." (cap. XV)

Pasajul este destul de clar. Machiavelli se arata neincrezator in republicile utopice trasate numai pe hartie si pretinde ca singurul temei al cartii sale este realitatea concreta, nuda. Din pacate pentru el, chiar in acest pasaj se contrazice, caci chiar si aici exista, dincolo de declaratia sa realista, o filosofie anume, care nu este inspirata decat partial din faptele concrete. Este vorba despre relatia dintre bine si rau. Este evident ca in aceasta chestiune Machiavelli crede ca raul este cel care da tonul relatiei. Intre cei doi termeni opusi, binele este condus de rau, in sensul in care la bine se poate raspunde si cu bine si cu rau, in timp ce la rau nu se poate raspunde decat cu rau. Aceasta este filosofia pe care se intemeiaza toata opera politica a lui Machiavelli. Or, istoria arata (si aici inca odata avem de-a face cu o credinta a scriitorului, care nu e neaparat intemeiata pe fapte, caci niciodata omul nu va cunoaste toate faptele istoriei), ne spune el, ca binele este un fel de exceptie, in timp ce raul este dominant. De aici rezulta ca politica are de-a face cu instrumentele raului, devreme ce trebuie sa tina piept raului. Am vazut ca dintre cele doua, binele e neputincios. Ca atare, pentru a supravietui raului dominant, principele are nevoie sa fie rau la randul lui. A fi bun in politica inseamna a te pleca de la bun inceput, inseamna a te dezarma, deci a pierde posibilitatea de a face bine prin pierderea puterii. Binele poate fi facut numai daca principele are puterea. Dar, pentru asta, e nevoie sa fie rau. Scopul scuza, iata mijloacele, care, cumva, nu sunt in puterea omului, avem de-a face cu o lege implacabila aici. Mijloacele politice sunt de ordin malefic, caci ele presupun drumul spre putere sau spre mentinerea ei, iar acest drum este necesarmente unul presarat cu elemente ale raului. Politica este domeniul care, pentru a putea ajunge la binele practic, are nevoie sa adaste mereu in zona mijloacelor de ordin malefic. Acesta este mesajul lui Machiavelli, cu care insa, daca nu admitem premisa sa a predominantei raului, putem sa nu fim de acord. Machiavelli nu este, asadar, autorul-cadru al modernitatii decat in masura in care modernitatea se recunoaste a fi existenta impregnata de rau.

In plus, afirma scriitorul, relatia intre virtute si mijloace este problematica si ea. Unele scopuri, declarat bune, sunt primejdioase pentru om. Atingerea lor ar echivala cu pieirea noastra. Altele, dimpotriva, ce par rele, sunt de asa natura incat duc la supravietuirea noastra. Alegerea este usor de facut intre scopurile bune dar primejdioase pentru supravietuire si celelalte, rele in principiu, dar potrivite pentru supravietuire. Din pacate, nu se insista foarte mult pe aceasta idee, care si ea este o rastalmacire pana la un punct, cu aparente de realitate indiscutabila. Relatia dintre scopurile bune din punct de vedere teoretic si supravietuirea practica ar fi meritat o dezvoltare mai mare, pe care Machiavelli nu i-o da. Insa si aici avem de-a face cu un adevar circumscris de premisele initiale, de care am vorbit ceva mai sus. Cand raul este dominant, scopurile bune care s-ar putea atinge pe cai bune sunt periculoase tocmai pe parcursul spre ele, acolo unde raul e castigator. Dar este acest drum spre bine dominat de reteta raului? Adica, nu se poate ajunge la bine decat pe calea raului? Intrebarea ramane deschisa.

Cum sunt oamenii?

Am afirmat de mai multe ori ca in viziunea lui Machiavelli omul este o fiinta rea si ca din aceasta premisa decurg toate legile sale concrete si toata filosofia sa cu privire la domeniul politic. Acest lucru este evident in capitolul XVII, unde ni se spune:

"Se pune astfel problema daca este mai bine sa fii iubit decat temut, sau invers. Raspunsul este ca ar trebui sa fii si una si alta; dar intrucat este greu sa impaci aceste doua lucruri, spun ca, atunci cand unul din doua trebuie sa lipseasca, este mult mai sigur pentru tine sa fii temut decat iubit. Caci despre oameni se poate spune in general lucrul acesta: ca sunt nerecunoscatori, schimbatori, prefacuti si ascunsi, ca fug de principii si sunt lacomi de castig; atata vreme cat le faci bine, sunt ai tai in intregime (.) atata vreme cat nevoia este departe; dar cand ea se apropie, toti se ridica impotriva ta."

Este evident ca intr-o lume formata din astfel de oameni rai, principele, adica cel de deasupra tuturor, nu poate fi decat cel mai rau dintre toti. In principe, calitatile negative ale multimii vor fi exacerbate chiar de nevoia de a face bine, caci, bunaoara, viclenia lui ar trebui sa fie mult mai mare decat viclenia multimii, pentru ca el sa castige in relatia cu multimea si astfel sa poata sa-si duca la indeplinire programul politic pozitiv.

Cuvantul principelui

Un capitol esential este si cel care se refera la cuvantul principelui (cap. XVIII, "cum trebuie sa-si tina cuvantul un principe"), care nu este deosebit de tonul general al lucrarii, dar este cu atat mai grav cu cat este vorba despre modalitatea de comunicare a elitei si a masei. Problema "comunicarii politice" primeste aici o dezlegare aparte, pe care teoriile de azi ale acestui domeniu o ignora, o ascund sau o aplica fara sa stie. De fapt, in acest capitol avem tabloul complet al acestui domeniu al comunicarii politice si avem si sensul acesteia, intr-un mod esential. Comunicarea politica de azi pare a fi insensibila la fundamentele moderne ale propriei perspective, deci la fundamentele ei machiavelice. Ea face din acest domeniu important al Cuvantului o simpla chestiune de transmitere de mesaje, intr-un stil foarte specializat, aparent neutral. Neutralitatea nu e decat suprafata lucrurilor. In realitate, in spatele acestei "stiinte" a comunicarii politice gasim toate caracteristicile stilului machiavelic de a privi problema cuvantului. Am vazut in prelegerea trecuta ce inseamna cuvantul pentru filosofi ca Martin Heidegger sau Toma d'Aquino. Sa vedem ce inseamna el pentru Machiavelli:

"Oricine intelege ca este intru totul spre lauda unui principe faptul de a se tine de cuvant si de a proceda in mod cinstit iar nu cu viclenie. Cu toate acestea, experienta vremurilor noastre ne arata ca principii care au savarsit lucruri mari au fost aceia care n-au tinut prea mult seama de cuvantul dat si care au stiut, cu viclenia lor, sa ameteasca mintea oamenilor, iar la sfarsit i-au infrant pe aceia care s-au increzut in cinstea lor".

Lucrurile sunt explicit spuse. La acestea se mai poate adauga si teoria elitelor vulpi si lei (pe care o va relua Pareto si care provine de la Cicero), care pune problema dozajului de actiuni de forta (principiul leului) si viclenie (principiul vulpii):

"Trebuie, asadar, sa fii vulpe pentru ca sa recunosti cursele, si sa fii leu, pentru ca sa-i sperii pe lupi. Aceia care procedeaza numai in felul leului nu se pricep deloc in arta guvernarii (.) Dar trebuie sa stii sa-ti ascunzi in tot felul aceasta natura de vulpe, sa te prefaci si sa nu te dai pe fata, deoarece oamenii sunt atat de naivi si se supun atat de usor nevoilor prezente, incat acela care insala va gasi intotdeauna pe unul care sa se lase inselat."

Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius

Este a doua mare opera politica a lui Machiavelli, dupa Principele. Principalele teme ale acestei opere de filosofie politica vor fi trecute in continuare in revista. Ne vom permite, la fiecare astfel de tema, un comentariu mai mult sau mai putin amplu, in incercarea de a limpezi pe cat posibil gandul filosofului.

Imaginea omului este aceeasi ca in Principele. Vom vedea insa mai departe ca, spre finele lucrarii, Machiavelli are o revenire spectaculoasa asupra acestei chestiuni, opiniile lui modificandu-se radical.

"Asa cum demonstreaza toti cei care au tratat tema politicului, dar si numeroasele exemple concrete pe care le furnizeaza istoria, este necesar ca cel care stabileste forma unui Stat si ii da acestuia legile sa presupuna de la inceput ca toti oamenii sunt rai si dispusi sa faca uz de perversitatea lor ori de cate ori au aceasta ocazie. Daca rautatea oamenilor ramane ascunsa o vreme, aceasta se datoreaza cate unei cauze necunoscute, pe care experienta inca n-a devoalat-o, dar care, pana la urma, se manifesta la vedere in timp, caci timpul nu degeaba este numit parintele adevarului." (III)

Aceasta afirmatie este aproape identica cu cea din Principele, unde de asemenea Machiavelli face un portret dur omului, asa cum am vazut.

Machiavelli reafirma ca omul nu face binele decat ca urmare a unei necesitati, deci ca urmare a unei constrangeri, si ca daca poate sa faca raul, el il va face. De aceea, e nevoie de legi sau institutii, pentru ca oamenii sa fie impiedicati sa atinga propria lor natura mizerabila, cazuta:

"(.) niciodata oamenii nu fac binele decat din necesitate; acolo unde fiecare e liber sa actioneze dupa bunul plac si sa se lase in voia necuviintei, confuzia si dezordinea apar imediat. De aceea s-a spus ca foamea si saracia sporesc abilitatile omului, iar legile le fac bune. Acolo unde o cauza oarecare produce un efect bun fara ajutorul legii, legea este inutila, dar cand aceasta dispozitie propice nu exista, legea devine indispensabila." (III)

Daca libertatea unei republici este mai bine prezervata in mainile nobilimii sau ale poporului. Raspunsul este urmatorul, diferentiat:

"Examinand toate aspectele care deriva din aceasta dubla chestiune, e dificil de hotarat cui trebuie sa-i fie incredintata paza acestei libertati, caci nu se poate determina cu claritate care este specia de oameni cea mai nociva intr-o republica: ori cei care doresc sa posede ceea ce nu poseda inca, ori cei care nu vor decat sa-si pastreze onorurile pe care deja le au. Poate ca, dupa o examinare atenta, am putea ajunge la urmatoarea concluzie: este vorba fie de o republica ce vrea sa detina un imperiu, cum ar fi Roma, fie de o republica ce n-are alt scop decat propria conservare. In primul caz, e absolut necesar ca modelul de conducere sa fie cel al Romei. In al doilea caz, trebuie imitate Sparta sau Venetia (.)" (V)

Sparta si Venetia sunt republici in care nobilimea era la conducere, in timp ce la Roma poporul era suveran. Sunt, deci, doua cazuri diferite, in functie de starea viitoare a republicii: daca republica se vrea conservatoare, e bine ca puterea sa fie la nobili, daca se vrea una in transformare spre imperiu, e bine ca poporul sa aiba puterea.

De ce Sparta a fost o republica extrem de stabila si de ce nu a fost acesta cazul Romei?

Cazul Spartei: numar mic de locuitori si autarhie, inchidere fata de cetatenii straini:

"Aceasta concordie a avut doua cauze principale: una este numarul mic de locuitori ai Spartei, care a permis guvernarea de catre un numar mic de magistrati; a doua, refuzul de a admite straini in sanul republicii, ceea ce a indepartat de popor orice motiv de coruptie si a impiedicat populatia sa creasca si greutatea guvernarii sa devina prea mare pentru acei putini magistrati." (VI)

Cazul Romei: daca Roma ar fi ales calea echilibrului, dupa model spartan sau venetian, ea nu ar mai fi ajuns la grandoarea la care a ajuns. Se pare ca este o relatie invers proportionala intre echilibrul si rationalitatea unei republici si maretia ei istorica, adica grandoarea ei. In aceasta grandoare sta insa si pericolul dezechilibrului, al tumultului ucigas.

Machiavelli pare a gandi ca Sparta a fost o republica foarte echilibrata, dar formata din oameni care in cele din urma si-au pierdut forta istorica si au devenit lasi. Sau, cel putin el extrage o astfel de "lege istorica" din exemplele opuse ale Spartei si Romei, lege care nu are insa fundament. Nu e deloc adevarat ca micile republici grecesti, guvernate de echilibru, ar fi fost formate din oameni incapabili de cuceriri, lasi, nevolnici. Iata cuvintele lui Machiavelli:

"Vrem sa formam un popor numeros si razboinic, care isi extinde cuceririle pana departe; va trebui sa i se imprime acestuia un caracter care-l va face greu de guvernat. Daca, dimpotriva, vrem sa-l inchidem intre limite stramte, sau sa-l tinem dezarmat, pentru a-l guverna mai bine, el nu-si va putea mentine cuceririle, sau va deveni atat de las incat va lasa aceste cuceriri in mainile primului atacator." (VI)

Machiavelli e de parere, finalmente, ca cea mai buna forma de organizare e cea a Romei, care duce la grandoare, caci, in orice caz, nici o republica nu poate scapa definitiv de dezechilibre. Ori, in viziunea lui, numai constitutia Romei e capabila sa preia aceste dezechilibre si sa le transforme in forte capabile sa duca republica mai departe. Sparta sau Venetia, republici stabile, sunt mai usor de distrus de aceste schimbari istorice. Aici, in acest capitol, avem, de fapt, o teorie a schimbarii politice si a modului in care schimbarea afecteaza diferitele tipuri de republici - doua - daca reducem totul la cele spuse de Machiavelli. Republicile ce au o constitutie flexibila se pot adapta acestor schimbari si pot folosi schimbarea in folos propriu, pentru a se dezvolta. Este cazul Romei, care era pregatira de cuceriri, si le dorea, avea un popor razboinic si o elita de acelasi calibru etc. Alte republici sunt inchise in orizonturile justetii politice, lucru care le face inapte sa se adapteze schimbarii. Ele sunt mai fragile, tocmai pentru ca nu sunt obisnuite cu irationalitatea faptului istoric. Este cazul Spartei si al Venetiei, care nu s-au putut impune vecinilor decat un timp scurt, ceea ce dovedeste fragilitatea constructiei lor statale. Rationalitatea constitutiei nu este o garantie a succesului istoric, ne previne Machiavelli. Este o critica indirecta la adresa intregii lumi grecesti. De aici se vede clar ca Renasterea, in viziunea lui Machiavelli, este o renastere a Romei si nu a Greciei. De aceea este absolut indreptatit Martin Heidegger cand afirma ca intreaga Renastere sta pe un fundament roman, nu pe unul grec. Oamenii Renasterii de felul lui Machiavelli nu iubeau si nu puteau intelege Grecia, ci-si doreau genul de glorie lumeasca a Romei, imperiul mondial si universal prin excelenta, idee care a trecut apoi la Sfantul Scaun (tot o idee heideggeriana) fara nici un fel de ajustare.

Machiavelli isi declara foarte deschis admiratia pentru modelul roman:

"Si, pentru a reveni la primul meu rationament, cred ca trebuie imitata constitutia romana si nu cea a altor republici, fiindca nu cred ca poate exista un model intermediar intre aceste doua tipuri de conducere si deci trebuie tolerate adversitatile ce apar intre popor si senat, privindu-le ca pe un rau necesar pentru a ajunge la grandoarea romana." (VI)

De aceea, in ciuda criticilor sale la adresa Bisericii Catolice, Machiavelli este, in fondul sau, un soldat al acestui spirit imperial al bisericii catolice. Machiavelli este mai catolic decat Papa, desi nu vrea sa stie acest lucru. Cei doi se intalnesc in incercarea de salvare a spiritului Romei antice, unul pe dimensiune strict politica, altul pe dimensiune strict religioasa, dar din aceeasi radacina a dominatiei universale, mostenire a grandorii romane de care vorbeste secretarul florentin. Nu trebuie, in acest punct, sa ne lasam inselati de anticatolicismul aparent si zgomotos al lui Machiavelli. Iata ce spune Heidegger despre acest subiect:

"Din acest motiv, insasi acea epoca istorica a lumii, numita - in conformitate cu cronologia istoriografica - epoca modernitatii, isi are radacinile in fenomenul latinizarii elenismului. 'Renasterea' Antichitatii, ce insoteste nasterea modernitatii, este o dovada indubitabila in acest sens."[8]

Si, de asemenea, mai departe, vorbind despre transformarea grecescului ψεύδος in latinescul falsum:

"Cel care a savarsit si desavarsit aceasta opera nu a fost insa imperium-ul "statal", ci imperium-ul Bisericii, asa-zisul sacerdotium. "Imperialul" apare acum sub forma curialului curiei papei de la Roma. Puterea acestuia se intemeiaza, de asemenea, pe comanda. Acest caracter de comanda tine de esenta dogmei bisericesti (.) Inchizitia spaniola este o forma a Imperiului Roman curial." (Op. cit., p. 92)

Papa si Machiavelli pornesc din aceeasi radacina comuna, dar se despart la capitolul mijloacelor folosite. Ceea ce-i apropie este insa mult mai mult decat ceea ce-i desparte.

Scopul scuza mijloacele!

Machiavelli n-a pronuntat ca atare aceste cuvinte, dar a gandit asa, fara indoiala, atunci cand s-a referit la fondarea unei republici sau a unui regat. El e gata sa scuze mijloacele violente ale celui care e capabil de asemenea gesturi marete:

"Este un lucru drept cand actiunile unui om il acuza, ca rezultatul sa-l justifice; atunci cand acest rezultat este fericit, cum o arata exemplul lui Romulus, el il va scuza mereu pe om." (VII)

Locul religiei si al Bisericii catolice in spatiul politic

Machiavelli recunoaste religiei un rol precumpanitor in cadrul unui stat. De asemenea, el atribuie sentimentului religios functia de barometru al sanatatii sau coruperii organismului politic:

"Printii si republicile care vor sa impidice Statul sa se corupa trebuie mai cu seama sa mentina in cadrul acestuia nealterate ceremoniile religioase si respectul pe care ele il inspira; cel mai sigur semn al ruinei unei tari este dispretul pentru cultul zeilor." (IX)

Aceasta nu inseamna ca institutia fundamentala a religiei in lume, Biserica Catolica, scapa de reprosurile sale. Aceste reprosuri sunt in principal doua: mai intai, faptul ca preotii ei, deci ierarhia bisericeasca nu mai are ea insasi credinta in Dumnezeu, lasand enoriasii fara exemple pozitive, iar in al doilea rand, faptul ca tot ea, Biserica, prin oamenii ei, cultiva dezbinarea in Italia. Machivelli ar vrea un stat centralizat, pe model francez sau spaniol. El observa ca, desi este mai aproape de centrul institutiei bisericesti, de Roma, Italia este tara cea mai putin credincioasa a catolicismului:

Machiavelli nu este atat deranjat de tentatiile politice ale Bisericii, cum s-ar putea crede la prima vedere. El este insa nemultumit ca Biserica nici n-a avut puterea sa ocupe ea singura intreaga Italie, reunind-o astfel sub o guvernare unica, dar nici n-a lasat pe altul s-o cucereasca, ci a intervenit mereu ca un factor de dezbinare intre partidele care si-au disputat peninsula. Astfel, ne putem imagina ca daca Biserica ar fi avut forta sa cucereasca sub sceptrul sau lumesc intreaga lume italiana, Machiavelli n-ar mai fi fost suparat de interventiile lumesti ale acestei institutii. Este inca o dovada pentru cele spuse mai sus la capitolul despre romanizarea elenismului. Machiavelli este, in fond, un prieten al puterii lumesti a papei:

"Astfel, Biserica, nefiind niciodata destul de puternica pentru a putea ocupa intreaga Italie si nepermitand ca un altul sa faca acest lucru, este cauza pentru care aceasta tara nu s-a reunit sub sceptrul unui singur conducator si a ramas aservita mai multor printi si seniori; de aici vin si dezbinarile si slabiciunea acestui stat (.)." (IX)

Dictatura legala

Magistraturile legale nu sunt periculoase pentru stat, nici daca e vorba despre dictatura. In schimb, cele care nu au gir legal, sunt periculoase. De aceea, daca examinam cazul republicii romane, vom observa ca dictatorii i-au adus intotdeauna acesteia numai servicii de cea mai buna calitate. Trebuie sa ne reamintim ca dictatura era in antichitate o institutie bine reglementata, deci legala. Epoca moderna, in schimb, este extrem de reticenta la ideea dictatoriala, refuzand sa vada avantajele pe care aceasta forma de guvernare - intotdeauna temporara si justificata de conditii exceptionale, atunci cand era exercitata in conditii legale - le aducea vietii politice antice.

"Intr-adevar, numai magistratii creati prin mijloace extraordinare si puterea obtinuta pe cai ilegale sunt periculoase pentru Stat, tot ceea ce urmeaza cailor legale nu poate dauna acestuia din urma. Daca examinam mersul evenimentelor in secolele in care a subzistat republica romana, vom vedea ca toti dictatorii n-au facut altceva decat sa-i aduca acesteia servicii eminente." (XIV)

Dictatura legala era foarte bine reglementata, de aceea ea nu putea face rau statului. Dictatorul nu era numit decat pe un timp limitat, iar puterea lui nu dura decat atat cat circumstantele care il adusesera la putere. Autoritatea lui era de asa maniera incat el putea sa ia toate masurile de cuviinta pentru salvarea statului, fara a se consulta cu nimeni. El nu avea insa puterea de a schimba institutiile normale ale statului, prin urmare, actiunile lui nu puteau fi decat salvatoare, ne spune Machiavelli.

Institutia dictaturii la Roma este extrem de interesanta si ei i se datoreaza mult din maretia acesteia. Spre deosebire de situatiile normale, dictatura e necesara in situatii de urgenta, care pot decide soarta statului. Modul cum Machiavelli justifica dictatura antica este demn de toata atentia:

"In mod cert, dintre toate institutiile romane, putine sunt cele care merita mai multa atentie, si ar trebui sa socotim dictatura printre cele care au contribuit cel mai mult la grandoarea acestui vast imperiu, caci este dificil ca un stat, fara sa aiba o atare institutie, sa se poata apara contra evenimentelor extraordinare. Mersul guvernarii intr-o republica este in mod obisnuit prea lent. Nici un consiliu, nici un magistrat neputand sa-si asume responsabilitatea actiunii de unul singur, este nevoie de consultari mutuale, iar necesitatea de a reuni toate vointele in momentul cerut face ca luarea masurilor sa fie periculoasa cand este vorba despre remedierea unui rau neasteptat si care nu admite defel amanare. Este deci necesar, printre institutiile unei republici, sa avem si una asemanatoare dictaturii."[9] (XIV)

Dictaturile joaca rolul pe care-l joaca la Carl Schmitt ideea de suveranitate, ca decizie asupra exceptiei.[10] Si Machiavelli vorbeste despre situatiile accidentale ce pot surveni in viata unui stat si care se rezolva prin institutia dictaturii. Dictatura este suverana, caci ea decide in situatii de exceptie, pe care ordinea legala stabilita a statului nu le-a putut prevedea.

"Astfel, o republica nu va fi nicodata perfecta daca aceste legi nu au prevazut deloc toate accidentele, daca n-au preintampinat cele ce puteau surveni si nu au decis care sa fie mijloacele de conducere in astfel de cazuri. Trag deci conlcuzia ca republicile care, in caz de pericole iminente, nu pot recurge nici la un dictator, nici la o alta institutie asemanatoare, nu vor putea evita propria ruina."[11] (XIV)

Prin urmare, este fals sa credem ca toate dictaturile sunt in afara cadrului legitim, legal. Situatiile de urgenta fac, dimpotriva, din dictaturi institutiile cele mai legitime ale statului, adevaratele institutii suverane, caci ele sunt cele chemate sa asigure supravietuirea statului in acele conditii exceptionale.

Multimea este adesea mai constanta decat principii

Obisnuiti sa vedem in Machiavelli un apologet al principelui si un "dusman" al multimii care nu intelege scopurile inalte ale acestuia din urma, vom fi surprinsi sa constatam in acest capitol ca judecata lui se nuanteaza foarte mult, ba chiar, am putea spune ca se rastoarna. Este vorba despre capitolul care trateaza problema constantei multimii si a principilor, dar si despre calitatile morale generale ale multimilor prin comparatie cu principii. Este un capitol in care, asa cum vom vedea, Machiavelli inclina balanta in favoarea multimilor.

Mai intai el enumera putinele exceptii fericite de la regula pe care vrea s-o instituie, aceea ca principii sunt mai putin demni de respect decat multimea. El respinge exemplul tarilor bine intocmite, ca Egiptul, Sparta sau Franta (pentru epoca la care scrie), deoarece aceste regate sunt regate in care si principii si multimea sunt virtuosi, prin urmare, nu poate fi facuta o comparatie relevanta intre "caracterul natural" al primilor fata de ceilalti. Acest "caracter natural" ar putea fi asimilat categoriei sociologice pure, tipului ideal al principelui, respectiv al multimii. In afara unor conditii concrete exceptionale, ne spune Machiavelli, principii sunt mai nedemni decat multimea. Sau, cel putin, la fel de nedemni ca orice om, deci ca natura umana in general. Putem spune ca in acest capitol este afirmata o superioritate generala a multimii fata de printi, pe care am incercat s-o surprindem ca atare, in citate cat mai convingatoare:

"Astfel, sunt impotriva acestei opinii generale care spune ca popoarele, atunci cand sunt stapane, sunt mereu usuratice, inconstante si ingrate si sustin ca aceste defecte nu le sunt mai proprii lor decat principilor (.) Un popor care comanda, sub imperiul unei constitutii bune, va fi la fel de stabil, de prudent si de recunoscator ca un principe; ce spun eu? El va fi chiar mai bun decat principele cel mai intelept (.) Diferenta pe care o constatam intre conduita popoarelor si a principilor nu provine din caracter, care este acelasi la toti oamenii, si chiar e mai bun in cazul popoarelor, ci din aceea ca respectul pentru legi este mai mult sau mai putin profund (.)

Nu voi face decat sa repet ceea ce deja am expus pe larg intr-un capitol precedent, unde am demonstrat ca popoarele sunt mai putin ingrate decat principii. Cat priveste inteligenta si constanta, sustin ca un popor e mai prudent, mai putin nestatornic si are simtaminte mai drepte. Nu degeaba se spune ca vocea poporului este vocea lui Dumnezeu." (XIX)

O modalitate foarte subtila de a masura efectele nocive ale guvernarilor populare corupte prin comparatie cu cele ale printilor corupti este aceea de a masura sperantele si temerile legate de cele doua tipuri de guvernare. Este o masuratoare noologica, in spiritul teoriei lui Ilie Badescu[12]. Machiavelli crede ca poporul iese mai bine din aceasta comparatie cu printii. Pasajul este extrem de interesant:

"Cand un popor este livrat tuturor furiilor si zguduirilor populare, nu de mania lui ne temem: nu ne e teama de raul prezent, ci de rezultatele sale viitoare. Tremuram sa nu vedem ridicandu-se din acea dezordine un tiran. In cazul printilor rai, se intampla contrariul: raul prezent este cel care ne face sa tremuram, iar speranta toata este in viitor: oamenii spera ca libertatea va putea sa apara macar pe viitor, dupa excesele respectivului print. Astfel, diferenta dintre cele doua cazuri este marcata de diferenta dintre teama si speranta." (XIX)

Diferenta intre o republica (in care conducerea este in mainile poporului) si un principat, ambele in situatie de criza, tine de jocul subtil al amenintarilor prezente fata de cele viitoare si, in aceeasi ecuatie, de sperantele prezente si cele viitoare. Prezentul si viitorul sunt aici extrem de importante. In timp ce poporul dezlantuit este o amenintare viitoare (prin perspectiva de ridicare din randurile lui a unui tiran extrem de periculos), in cazul unui print corupt, amenintarea este cat se poate de prezenta si de concreta: chiar printul este agentul activ si prezent al raului. Dimpotriva, sperantele sunt amanate in cazul acestui print corupt pentru mai tarziu, caci oamenii pot spera ca libertatea va renaste, in ciuda opresiunii la care sunt supusi de sinistrul personaj. Spre deosebire de acest caz, la poporul tulburat, sperantele sunt prezente, iar temerile viitoare. Deci, daca se poate spune astfel, in cazul poporului tulburat sperantele (asimilabile binelui, caci sperantele sunt o proiectare a binelui, o reflectare a lor mentala), adica binele, au (are) statut prezent, iar raul (temerile), statut viitor potential. Invers, printul corupt ne face sa ne temem in prezent (deci raul e prezent) si sa speram doar in viitor (binele e amanat pentru mai tarziu, cand va inceta regimul sau). Toata aceasta complicata alchimie poate fi insa intoarsa: e posibil sa credem si sa sustinem ca ceea ce e potential are mai multa forta decat ceea ce este prezent, obiectiv, si invers, ceea ce e prezent nu mai reprezinta decat o modalitate epuizata a fiintarii. Prin urmare, daca vrem sa-l combatem pe Machiavelli in acest punct, trebuie sa admitem ca raul prezent e mai putin rau decat cel viitor, potential, care se anunta doar prin temeri, iar binele prezent, concret, este mai putin bun decat cel potential si viitor. In acest caz, proiectia ideala, viitoare a binelui si a raului are o mai mare importanta decat prezenta concreta. De aici va rezulta ca e mai bun un principe corupt decat un popor dezlantuit, manios, caci sperantele legate de suprimarea viitoare a puterii individuale a printului sunt mai sanatoase pentru mentalul colectiv decat bucuria prezenta a absentei tiranului criminal ce s-ar putea ridica din randurile poporului dezlantuit. Este cazul dictaturii lui Ceausescu, unde speranta in caderea tiranului a fost o modalitate de purificare a spiritului colectiv mai profunda decat actuala bucurie concreta a guvernarii asa-zis democratice. Regimul actual, functionand pe principiile machiavellice ale actului politic concret, prezent, obiectiv, realist este mai putin profitabil pentru sufletul popular decat purificarea trecuta prin speranta. Se poate spune ca epoca actuala este o epoca machiavellica prin aceea ca traieste exclusiv din actul concret politic, la timpul prezent, fara nici cea mai mica preocupare de tip profetic, adica de implinire viitoare. Profetia din vremea lui Ceausescu era intaritoare pentru mase. Ea tinea sus stindardul bucuriei ca, pana la urma, tiranul se va stinge si va lua cu el in mormant odiosul regim pe care-l pusese in practica. Astazi, oamenii nu mai asteapta nimic de la viitor si trebuie sa stoarca cat mai multe bucurii din timpul prezent. Dupa gradul de dezamagire in care au cazut cu totii, se vede ca aceasta maniera de a face politica, aceasta modalitate istorica este mai putin profitabila pentru spiritul public. Realismul lui Machiavelli este tocmai in acest sens periculos, ca exclude ideea de speranta.

Critica religiei moderne (crestine) dintr-o perspectiva nietzscheeana avant la lettre

Machiavelli nu este doar un critic al politizarii ineficiente a activitatii Bisericii Catolice, pe care, asa cum stim, o acuza de interventii nereusite in politica principatelor italiene. El este in acelasi timp un critic al substantei vietii religioase din vremea lui. Aceasta critica seamana destul de mult cu ideile lui Nietzsche asupra "moralei de sclavi" pe care au indus-o in lumea moderna ideile crestine. Intre morala crestina si decaderea lumii prin depotentare relatia este de la cauza la efect. Sa-l ascultam pe Machiavelli facand elogiul eroismului antic si criticand valorile umilintei, proprii religiei crestine:

"Religiile antice (.) nu acordau onoruri divine decat muritorilor care excelau in gloria lumeasca, cum ar fi comandantii ilustri de osti sau conducatorii de republici; religia noastra, dimpotriva, nu-i sanctifica decat pe cei umili si pe cei dedati contemplatiei mai degraba decat vietii active. In plus, ea a plasat binele suprem in umilinta, in dispretul fata de lucrurile acestei lumi (.)" (XXII)

Morala crestina a incurajat tirania, pe cai ocolite, dar a incurajat-o:

"Se pare ca aceasta noua morala i-a facut pe oameni mai slabi si a dat lumea pe mainile unor scelerati indrazneti. Acestia au simtit ca puteau fara probleme sa-si exercite tirania, vazand ca toti oameni erau dispusi, in speranta ca vor ajunge in paradis, sa sufere toate nedreptatile si sa nu se razbune." (XXII)

Confuziile lui Machiavelli in ce priveste elogiul libertatii

Acestea sunt foarte evidente in pasajul care urmeaza, unde autorul amesteca mai multe criterii in definirea libertatii:

"Asa cum am mai spus, toate cetatile, toate statele care traiesc sub egida libertatii, oriunde ar fi, beneficiaza mereu de cele mai mari avantaje: in aceste locuri populatia este cea mai numeroasa, deoarece casatoriile sunt mai libere si oamenii cauta sa aiba cat mai multe legaturi unii cu altii; aici cetateanul vede bucuros nascandu-i-se fii pe care stie ca-i poate hrani, netemandu-se ca i se vor fura bunurile. Aici, mai ales, este sigur ca pruncii nu vor deveni sclavi, ci oameni liberi, capabili, daca au virtutile necesare, sa devina conducatori ai republicii. Aici bogatiile se inmultesc continuu, si cele ce provin din agricultura, si cele ce provin din industrie; fiecare cauta sa-si sporeasca si sa posede acele bunuri de care crede ca se poate bucura dupa ce le-a achizitionat. Rezulta de aici ca cetatenii doresc tot ceea ce este in avantajul fiecaruia in particular si al tuturor in general, iar prosperitatea publica creste zi de zi intr-o maniera miraculoasa." (XXII)

Libertatea este definita mai intai din punct de vedere demografic. Sunt libere cetatile unde oamenii pot sa se casatoreasca liber, adica exact cu cine vor. Apoi, libertatea este vazuta din perspectiva materiala, mai intai tot in legatura cu ideea de familie, ca patrimoniu. Exista libertate acolo unde mostenirile sunt sigure. Este invocat apoi in mod direct un criteriu stric material, acela al bogatiilor. Fiecare cetatean vrea sa acumuleze cat mai multe astfel de bogatii, de care sa se bucure in voie. Este libertatea economica, exact ca in doctrina liberala de mai tarziu, unde libertatea omului inseamna libertatea de a dispune liber de averea sa. In fine, ni se vorbeste despre interesul individual, care s-ar cupla perfect cu cel general tocmai in planul material, al acumularii averilor. Prosperitatea publica ar creste zi de zi, odata cu cea individuala. Prin urmare, in acest pasaj, Machiavelli da o definitie foarte actuala a libertatii, ca in Capitalism si libertate a lui Friedmann.[13] Din aceasta definitie lipseste aproape cu desavarsire ceea ce s-ar putea numi libertatea interioara, morala sau spirituala. Totul se reduce la aspectele exterioare, materiale ale libertatii (cu o usoara modificare la inceput, acolo unde libertatea capata o coloratura demografica mai interesanta, dar pe care autorul nu insista prea mult). Elogiul libertatii se transforma astfel intr-un elogiu al prosperitatii.

Intrebari recapitulative

1.     Care este natura omului in opinia lui Machiavelli?

2.     Ce se poate spune despre ideea de "comunicare politica", pornind de la tezele lui Machiavelli?

3.     Ce este dictatura legala?

4.     Cum vedeti, pornind de la Principele, pozitia elitei politice fata de cei pe care ii conduce?

5.     Ce crede Machiavelli despre Biserica Catolica?

6.     Cum comentati afirmatiile lui Machiavelli despre libertate, din Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius?